Dunarea inaintea Tratatului de la Paris din 1856

Dunarea inaintea Tratatului de la Paris din 1856

Congresul de la Viena din anul 1815 stabilea principiile ce trebuiau aplicate fluviilor care separau sau traversau mai multe state. Intre altele la 9 iunie 1815 se stipula libertatea navigatiei pe rauri din punctul de unde deveneau navigabile pana la varsare, un sistem de percepere de drepturi unice, uniforme, invariabile si destul de independente de calitatea marfurilor, pentru a nu fi analizate in detaliu la trafic. Din pacate aceste stipulari europene aveau un caracter general, neavand nici o aplicare pe Dunare in teritoriile statelor ce se gaseau pe cursul inferior al Dunarii si la gurile Dunarii.

Prin tratatele de la Bucuresti din 1812, de la Ackerman din 1826 si de la Adrianopol incheiate intre Rusia si Turcia, libertatea navigatiei pe Dunarea de jos era stipulata, dar in exclusivitate in favoarea navelor celor doua state. Rusia care era succesiv stapana gurilor Dunarii nu facu-se nimic pentru a dezvolta navigatia fluviala, in vederea favorizarii portului Odesa si in detrimentului porturilor de pe Dunarea de jos.

Catre anul 1830 Austria se interesa de navigatia pe Dunarea inferioara. Ea actiona pentru  crearea unei societati de navigatie austriaca cu vapori insarcinata sa transporte voiajori si marfuri din Europa centrala la gurile Dunarii.

In vederea deschiderii unui debuseu in Marea Neagra, Austria incheie cu Rusia la 13/25 iulie 1840, Conventia de la Sanct-Petersburg care asigura libertatea navigatiei in amonte si aval pe tot cursul fluviului in care Austria si Rusia erau riverane pana la varsare. Rusia se angaja a face lucrarile necesare de inpiedicare a innisiparii gurii Sulina si de construire a unui far la aceasta gura. Urma ca navele austriece sa plateasca taxe pentru intretinerea adancimii prin gura Sulina si pentru far.

In aceeasi perioada de ani, Anglia trimitea nave la Dunare cu scopul de a cerceta piete pentru industria sa si de a incarca ceriale pentru nevoile populatei ei. Din rapoartele consulare engleze rezulta ca, exportul spre Anglia a cerialelor din tarile dunarene, atinsese o dezvoltare rapida spre anul 1850. Din pacate piedicile puse de Rusia constau fie prin neglijarea intretinerii gurii Sulina, fie prin masuri de carantina impuse arbitrar. Astfel in anul 1853 adancimea guri Sulina scazuse la 7,5 picioare (2,82 m), in timp ce in perioada suveranitatii Turciei asupra Deltei, adancimile la gura Sulina erau mai mari (de circa 16 picioare, respectiv 4,88 m). Din rapoartele consulare rezulta ca o diferenta simpla de 2 picioare (0,61 m) pe bara, reducea si intarzia navlul englezesc cu circa 30000 lire sterline intr-un singur sezon. Rusia netinandu-se de promisiune pentru asigurarea adancimii pe bara a generat acuze din partea Austriei.

Colonelul sir John Stokes care a fost primul Delegat al Marei Britanii in Comisiunea Europeana, se exprimase asupra acestei situatii intr-o conferinta tinuta la Londra la 22 aprilie 1890 privind Dunarea si comertul pe ea. Astfel in primii ani care au urmat intrarii Deltei in posesia Rusiei, au fost frecvente reprosurile Austriei la adresa starii proaste a gurii fluviului. Se incepuse atunci acuzarea Rusiei, nu numai ca nu facuse nimic pentru inlaturarea bancurilor care obstruau gura Sulina, dar si pentru scufundari de nave cu scopul agravarii starii naturale a cai navigabile si inpiedicarii concurentei comertului maritim al portului Odesa, prin cresterea importantei crescande a celui de pe Dunare.

Austria si Anglia au protestat vehement impedimentul de adancimi mici pe bara gurii Sulina fara ca Rusia sa amelioreze situatia.

Colonelul John Stokes adauga ca problema extrem de importanta pentru Europa occidentala a resurselor de ceriale in regiunile care invecineaza Dunarea si doliantele ridicate dupa un numar de ani privind dificultatile iesirii lor ca urmare a neglijentelor pe care autoritatile ruse le-au adus ameliorarii senalului si eforturilor lor pentru a inpiedica navigatia fluviului prin masuri de carantina, au condus la situatia in care Puterile interesate s-au gandit la punerea sub control european a Gurilor Dunarii in vederea redarii lor navigatiei libere pe fluviu.

Asa s-a declansat razboiul Crimeiei intre statele (Turcia, Anglia, Franta si Regatul Sardiniei) nemultumite de activitatea Rusiei la gurile Dunarii pe de o parte si Rusia pe de alta parte. Operatiunile militare au avut loc pe mai multe fronturi ; pe Dunare, in Transcaucazia, la Marea Baltica, pe coastele Kamceatcai si Crimea, unde a fost teatrul principal al razboiului. Razboiul s-a desfasurat intre anii 1853 si 1856 si s-a incheiat prin Pacea de la Paris la 30 martie 1856. Efectele Pacii incheiate la Paris in anul 1856, au condus la instituirea Comisiunii Europene a Dunarii si inlaturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor romane, mentinand suzeranitatea otomana sub garantia puterilor europene. Totodata i se retrocedeaza Principatului Moldovei judetele din sudul Basarabiei, Bolgrad, Cahul si Ismail.