Coaltii politico-militare in perioada postbelica

Coaltii politico-militare in perioada postbelica

o    CONCEPTUL DE COALITIE POLITICO-MILITARA

Notiunea de societate cuprinde in perimetrul sau, pe langa domeniul economic, social-politic, cultural-stiintific, spiritual, si pe cel militar. Ca si celelalt componente ale societatii, resortul militar a evoluat, in plan conceptual si actional, odata cu societatea in ansamblu, reflectand in esenta, in orice moment, nivelul de dezvolatre si principalele ei trasaturi.

In interpretatrea cauzelor si caracterului razboiului, au existat opinii diverse. Unii considera razboiul ca un fenomen necesar si natural, adica obiectiv, in viata popoarelor di a statelor, inevitabil, in timp ce altii il privesc ca pe un fenomen istoric, legat de conditii trecatoare ale vietii sociale. Totusi, ambele curente vad razboiul ca o continuare a politicii cu alte mijloace. De aceea in interpreatrea razboiului, pentru a-l intelege si patrunde cauzele care il genereaza, se impune studierea politicii interne si externe a statelor implicate, intrucat in politica isi gasesc expresia interesele acelora care, in anumite imprejurari, le apara sau le impun prin forta.

Marile evenimente militare din istoria universala, perfectionare continua a tehnicii de lupta si a armamentului, cu deosebire in epoca contemporana au determinat importante mutatii in conceptia despre razboi, inclusiv notinuea de coalitie, precum si modul de desfasurare a actiunilor militare.

Generalul chinez Sun Tzi, care a elaborat celebrul tratat militar „ Arta Razboiului” atragea atentia ca „razboiul este o problema de importanta vitala pentru un stat, domeniu al vietii si al mortii.”. Pornind de aici, Sun Tzi postula subordonarea factorului militar celui politic: ”Suveranii luminati delibereaza asupra planurilor si comandantii buni le executa.” Dar la violenta armata trebuie recurs numai dupa ce au fost epuizate toate mijloacele politico-diplomatice. Odata razboiul declansat, preocuparea principala o constituie „a asigura o politica victorioasa”, ceea ce pretinde stapanirea de catre armata a artei de a duce razboiul, cunoasterea aprofundata a raportului de forte. „cunoaste-ti inamicul si cunoaste-te pe tine insuti, intr-o suta de batalii nu te vei supune nici unei primejdii.” Opinia despre aliante a ganditorului militar chinez este ca „ daca inamicul fara sa-ti dea ragaz sa te pregatesti complet este gata sa te atace si vine cu o armata organizata pentru a invada, dezmembra sau pustii tara, strange cat mai multe forte, cere sprijin de la vecini si aliati”; aliantele trebuie sa fie pregatite din timp pe baza cunoasterii planurilor tarilor apropriate. Pentru a realiza obiectivul primordial – victoria – „cel mai important in razboi este sa ataci in strategia inamicului, sa-i anihilezi intentiile. In al doilea rand cel mai bine este sa-i destrami aliantele.”

Cu Sun Tzi se inrudeste mult Kutilya, ministru si sfetnic al regelui indian Chandragupta, al carui tratat cuprinde si o sectiune militara: „cel ce vrea sa biruie – se spune in acest tratat – trebuie s ainceapa campania cu ostile sale dupa ce a cantarit taria si slabiciunile atat ale sale proprii, cat si cele ale vrajmasului. Vrajmasul are o anume oaste si ea trebuie infrantata cu o oaste pe masura.” Din textul lui Kutiliya rezulta constantele luate in considerare: unitatea si taria fortelor armate proprii si folosirea aliatilor. Din enumerarea imprejurarilor folosirii ostilor aliate retinem: „Cand telul propriu este acelasi cu telul aliatului; cand izbanda proprie atarna de aliatia; cand aliatul este aproape si se poate astepta si el la sprijin; oricand se poate atinge telul folosind prisosul de putere al aliatului”.

o    COALITII POLITICO-MILITARE IN PERIOADA INTERBELICA

Pagina memorabila in marea carte a istoriei universale, victoria coalitiei antifasciste asupra Germaniei hitleriste din mai 1945, a dovedit inca o data, la scara mondiala, invincibilitatea luptei pentru dreptul sacru al popoarelor la existenta de sine statatoare, constituind totodata infrancerea politicii de agresiune, dominatie si dictat. Acesr eveniment epocal a avut considerabile consecinte asupra evolutiei societatii contemporane, asupra civilizatiei umane. Victoria asupra Germaniei naziste a demonstrat, cu forta de convingere, ca, daca popoarle actioneaza unite, ele isi pot apara libertatea, independenta si suveranitatea, pot infrange orice agersor oricat de puternic ar fi; pot impune pacea si securitatea in lume. Impotriva fasciscmului au luptat multe state grupate in coalitia antihitlerista cu speranta ca dupa izbanda se va asigura dezvoltarea pe drumul pacii si colaborarii, vor fi eliminate din viata popoarelorrazboiul si conflictele militare prin practica relatiilor internationale. Incheierea celui de-al doilea razboi mondial cu victoria colaitiei antifasciste asupra fortelor agresoare, reunite in jurul Gremaniei, Italiei si Japoniei a determinat importante schimbari are hartii politice a lumii, indeosebi a continentului european. Din pacate, dupa terminarea razboiului, statele coalitiei antihitleriste nu au continuat sa mearga pe calea intelegerii si colaborarii. Lumea s-a divizat aproape cinci decenii in blocuri economice si aliante politico-militare opuse, rivale, cu urise consecinte globale, in aliante care au avut ub frunte SUA pe de-o parte, URSS de cealalta, state ce avusesera rol hotarator in obtinerea victoriei in razboi. Fostii aliati devin adversari. „La capatul celui de-al doilea razboi mondial – apreciaza generalul Eisenhower – SUA si URSS erau cele mai puternice state de pe glob”. Largind si adancind analiza acestui fenomen , reputatul general isi exprima opinia ca toate probleme mari ale contemporaneitatii, intre care si permanetizarea pacii, depindeau de „… capacitatea Estului si Vestului de a munci laolalta si de a trai laolalta in una si aceeasi lume.” Evocand traditiile unor relatii prietenesti ruso-americane el scrie: „ in doua randuri SUA si Rusia au fost aliate in razboi, iar cu incepere din 1944 se bizuisera una pe cealalta in lupta pentru victoria finala asupra Axei in Europa.” Din punct de vedere ideologic insa, cele 2 tari se situau pe pozitii diametral opuse. Daca peste prapastia dintre oranduiri se arunca insa puntea practica a unor metode fractuoase de colaborare, pacea si unitatea lumii erau asigurate. Nici o alta contradictie pe plan international nu putea reprezenta o amenintare pentru unitatea si pacea mondiala daca intre americani si sovietici se instaura un climat de incredere reciproca. Cele 2 supeputeri, SUA si URSS urmareau dominatia mondiala, dar prin forme si metode diferite, motivate politic, ideologic si social. La sfarsitul razboiului SUA se bucurau de un mare prestigiu, detineau o puternica pozitie economica, politico-democratica si militara; pierderile lor materiale si umane din timpul razboiului se rezumau la cele provocate pe fronturile de lupta pe care operasera fortele americane, la ajutoarele economico-financiare nerambursabile acordate diferitelor tari. Cu exceptia atacului japonez de la Pearl Harbour, din decembrie 1941, date fiind distantele mari la care s-au aflat teatrele de razboi pe care fortele americane au actionat, pe teritoriul SUA nu a cazut nici o bomba sau vreun proiectil din partea vreunui adversar. In plus, fapt foarte important politico-militar, la sfarsitul razboiului SUA erau singurele care dispuneau de bomba atomica, asupra careia au detinut monopolul pana in 1949, cand aceasta teribila arma a inceput sa fie produsa si de Uniunea Sovietica. Arma nucleara va fi folosita ca mijloc de presiune, chiar de amenintare in relatiile internationale. Au existat si oameni politici americani care au prezentat in culor cenusii rezultatul participarii SUA la cele 2 razboaie mondiale, considerand ca aceasta actiune nu si-a atins scopul in intregime, Astfel, fostul senator american Hamilton Fish, arata ca „George Washington ne-a prevenit acum 200 de ani asupra pericolului de a incurca aliantele”. El formuleaza opinii referitoare la participarea SUA la primul si al doilea razboi mondial, emite consideratii mai largi asupra relatiilor militare americane in acele circumstante: „ Noi am luptat – scrie el – cu cele mai bune intentii in cele 2 razboiae mondiale; ne-am luat numeroase angajamente internationale si am imprastiat sute de miliarde de dolari pe tot globul. Si ce am obtinut? Poate ca intrarea noastra in primul razboi mondial a prelungit oribila conflagratie si in final a ajutat la rasturnarea tarului rus, lasand cakle libera comunistilor. Victoria in al doilea razboi mondial, a fost urmata de cucerirea de catre comunisti a Europei de E. Ajutorul catre strainatatea nu ne-a adus decat dezaprobare, chiar din partea tarilor ajutate, urmata de noi si noi cereri de bani.” Nemultumit de rezultatul razboaielor duse de americani in secolul nostru, prestigiosul om politic ajunge la o concluzie rationala: „Razboaiele nu sunt profitabile. Ajutoarele oferitre nu ne-au adus noi prieteni. Daca fiecare natiune s-ar ocupa numai de treburile ei interne, lumea ar fi un loc mai bun”.

In conditiile in car Germania, Italia si Japonia fusesera invinse in razboi, cand Marea Britanie si Franta erau mult slabite, angajate in actiunea de refacere, ocupate cu problema mentinerii dominatiei asupra teritoriilor lor de peste maria, SUA isi impunea cu usurinta pozitia hegemonica in lumea occidentala. Trecand in revista principalele interventii ale SUA in anii postbelici, in diferite zone ale lumii, pe care nu le aproba, Hamilton Fish subliniaza: „A venit timpul sa intrebam poporul american daca accepta acest nou tip de internationalism care ne transforma, la propria noastra dorinta, intr-un fel de jandarmi ai lumii intregi, utilizand sangele si averea tarii.” Pe masura ce unii din marii invinsi – Germania si Italia – au obtinut rezultate insemnate in refacerea lor au devenit importanti parteneri economici si aliati militari ai SUA.

Abia incetasera sa mai bata tunurile celui de-al doilea razboi mondia, si unii conducatori ai SUA s-au si grabit sa formuleze deschis pretentii la dominatia mondiala, facand din acest obiectiv un principiu de conduita politica in relatiile interstatale: „Trebuie sa recunoastem cu totii – declara presedintele Truman in mesajul sau adresat congresului la 19 dec 1945 – ca victoria pe care am repurtat-o a facut sa revina poporului american povara raspunderii permanente pentru conducerea lumii intregi. Viitoarea pace mondiala, va depinde in buna parte de masura in care SUA vor demonstra ca sunt hotarate sa mentina rolul de conducator al tuturor natiunilor”. Peste o luna, la 21 ianuarie 1946, acelasi Truman care a facut din SUA prima tara, si din fericire singura pana acum ce a folosit bomba atomica, a formulat in fata aceluiasi congres, principiul negocierii de pe pozitii de forta in relatiile externe, afirmand ca „forta pe care Statele Unite au demonstrat-o in timpul razboiului, este un fapt care sta la baza fiecarei etape a realtiilor noastre cu alte tari.” Ceste aprecieri au intrat in circuitul politico-diplomatic mondial sub numeloe de „Doctrina Truman”.

Ideea nu era noua. Intorcandu-ne in timp, observam ca SUA, prin participarea lor la primul razboi mondial, au urmarit acelasi obiectiv. Astfel, in 1916, in plin razboi, presedintele SUA, Wilson releva „insemnatatea unui singur fapt: in ultimii 2 ani am incetat sa fim debitori, devenind creditori, si partea de care dispunem din rezervele mondiale de aur este mai mare ca oricand in trecut. Suntem in perspectiva de a dinanta intens lumea, iar cel care acorda cedite, terbuie sa inteleaga lumea si sa o conduca.”

Una dintre urmarile celui de-al doilea razboi mondial a fost destramarea sistemului colonial. O serie de tari ce fusesera colonii – India, Birmania, Indonezia, Egipt – si-au obtinut independenta. Metropolele au fost obligate sa revada relatiile cu fostele colonii, care nu mai corespundea asezarii lor dupa primul razboi mondial. Pe langa consecintele sale politico-economice asupra raportului de forte pe plan mondial, dezmembrarea sistemului colonial a dus la formarea a ceea ce s-a numit „lumea a treia”.

In ceea ce priveste cealalta parte, URSS, si ea a iesit din razboi cu un insemnat prestigiu gratie covarsitoarei contributii la infrangerea fascismului, marilor sacrificii facute in aceasta grea si sangeroasa inclestare. Granitele sale europene au fost mult largite si consfintite ca atare la Conferinta de Pace. In zona lor de dominatie sovieticii au instalat guverne fidele Moscovei, au impus trecerea la regimul socialist dupa modelul sovietic, copiat si de unele tari asiatice.

Esenta confruntarii dintre cele 2 tabere, SUA si URSS, consta in impunerea si mentinerea suprematiei unei asupra celelilalte si, implicit, in cucerirea dominatiei globale. O apreciere metaforica a impartirii artificiale a lumii a fost formulata de W. Chruchill in discursul sau devenit celebru, din 5 martie 1946, de la Fulton in SUA :”de la Stellin pana la Triest, pe litoralul Marii Adriatice, o cortina de fier s-a lasat pe continent.” Tot cu acel prilej fostul premier britanic, propunea crearea unei aliante anglo-americane, lichidarea coalitiei anti-fasciste. Perioada „razboiului rece” era declansata pentru mai multe decenii. ”SUA si URSS – scrie H. Fish – s-au confruntat intr-un razboi rece inca de la sfarsitul celei de-a doua conflagratii. Acest razboi a fost rece ai ne-a costat mai mult decat orice alt razboi din istorie. SUA au cheltuit peste o mie de miliarde de dolari pentru a contracara si combate comunismul mondial si au sacrificat vietile a zeci de mii de barbati americani pe dealurile inghetate ale Coreei si in junglele fierbinti ale Vietnamului.” Acelasi autor este sceptic fata de aprecierile potrivit carora americanii au castigat „razboiul rece”.

Divizarea lumii in doua sisteme mondiale a fost insotita de constituirea unor aliante politico-militare, care au contribuit la adancirea si permanentizarea scindarii Europei, au generat stari tensionate, au determinat intensificarea cursei inarmarilor, inclusiv a celor nucleare, afecatnd grav pacea si securitatea europeana si generala. In acelasi proces de delimitare a aliantelor politico-militare in perioada postbelica, fostii aliati au devnit adversari, iar unii dintre fostii adversari au devenit aliati, fenomen cu precedente in istorie, care a fost cunoscut de ambele mari blocuri militare – Nato si Tratatul de la Varsovia.

o    ORGANIZATIA ATLANTICULUI DE NORD (NATO)

Pactul Nord-Atlantic, NATO, cum i se spune in mod curent, a fost prima mare coalitie politico militara postbelica, care s-a realizat in timp, De la infiintarea sa, in 1949, si pana in prezent, NATO a cunoscut doua etape principale: prima dintre ele, 1949 – 1991, corespunde cu cee ce s-a numit perioada „razboiului rece”; odata cu trecerea in deceniul al zecelea al secolului nostru, cu sfarsitul „razboiului rece”, NATO a intrat intr-o noua perioada pe care o parcurge in prezent.

Constituirea acestei coalitii, in forma ei initiala, din motive politico-militare bine determinate, a fost precedata si urmata de formarea unor diferite organizatii economice, politice, militare. Semnalul a fost dat de americani prin John Foster dulles, secretarul de stat de atunci al SUA, care propunea la inceputul lui ianuarie 1948, crearea unei aliante vest-europene, folosind ca suport Planul Marshall, ce fusese lansat in iunie 1947. Ideea a fost preluata repede si, chiar in aceeasi luna, A. Bevan, ministrul afacerilor extrene al Marii Britanii, sustinea in Camera Comunelor infiintarea unei aliante politico-militare cu participarea Angliei, Frantei, Belgiei, Olandei si Luxemburgului. La 17 martie 1948, afost creata Uniunea Occidentala, prin semnarea tratatului de la Bruxelles de catre Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxembrug. Din acel; moment Europa este impartita in doua grupari opuse. Scopul formal declarat al Uniunii era apararea impotriva unei eventuale agresiuni9din partea Germaniei, clauza care a fost indepartata apoi prin Tratatul de la Paris sin 1954, intrucat, un an mai tarziu, 1955, R.F.G. va fi primita in NATO. Se considera ca „…prin efectele generale pe care le-a produs la scara intregii Europe, intrarea Germaniei Federale in NATO a constituit o greseala strategica a Occidentului si mai ales a SUA, autoarea morala a acestui act, cel putin din doua punct de vedere. In primul rand aceasta initiativa a condus la exacerbarea cursei inarmarilor si, ca urmare, a influentat negativ dezvoltarea economica a statelor din Europa Centrala si de Est,…iar in al doilea rand, a prelungit perioada razboiului rece”. Imediat dupa infiintarea sa Uniunea a trecut la alcatuirea unor organe politice si militare pentru conducerea aliantei respective. Ca urmare, au luat fiinta: Consiliul Ocnsultativ Permanent, format din ministrii afacerilor externe ai celor cinci tari, iar ca organ executiv permanent al Consiliului Consultativ s-a constituit un Comitet de reprezentanti diplomatici ai tarilor membre, cu sediul la Londra. Un alt organ al Uniunii Occidentale a fost Comitetul Militar, ce functiona pe langa Consiliul Consultativ – cuprinzand minisstrii ai apararii ai tarilor membre – care, la randul sau, avea ca nucelu permanent, o grupa de experti militare din cele trei categorii de forte armate – uscat, aeriene si navale. Totodata, Comitetului Militar i se subordona Comitetul Sefilor Statelor Majore. Acest organ s-a ocupat de extinderea laturii militare, standardizarea armamanetelor, coordonarea planurilor de productie militara, intocmirea planurilor de operatii comune.

Avand in vedere ca Uniunea Occidentala era o organizatiecu caracter regional, european, Statele Unite au sprijinit crearea acesteia si au fost prezente in toate organele ei cu statutul de „observator”, in conformitate cu hotararea Seanatului american din 11 iunie 1948, “Despre aderarea SUA la diferitele acorduri colective si regionale”. Pentru conducerea fortelor armate unite s-a creat, la 4 octombrie 1948, Comandamentul Suprem Unit, al carui comandant era maresalul englez Montgomery; fortele de uscat erau comandate de generalul francez de Lattre de Tassiny, cele aeriene militare de maresalul englez al aviatiei D. Robb, iar cele amritime militare de viceamiralul francez R. georgear. Initial, “Fortele armate mobile” erau formate din 23 de divizii: 15 franceze, 5 engleze, si cate una din celelalte trei membre. Se preconiza ca fortele armate unite ale celor 5 state sa ajunga la 60 de divizii. La data semnarii Tratatului NATO, efectivele americane din Europa se ridicau la 100.000 de militari. In acea vreme Urss dispunea de 33 de armate active, cu 175 de divizii, 25.000 de tancuri si 19.000 avioane de lupta. Ca directii principale in domeniul militar in cadrul U.O. se aveau in vedere sporirea fortelor armate nationale, standardizarea armamentului, livrari reciproce de tehnica si armament, coordonarea planurilor de productie militara, elaborarea in comun a planurilor militare, dreptul trupelor nationale si aliate de a se deplasa liber in cadrul oricaruia din cele 5 state, planificarea unor aplicatii comune.

Referat: Rezultate partiale privind biologia, ecologia si combaterea chimica a speciei Sorghum halepense L. in judetul Timis Referat: Judetul Dolj si-a declarat independenta

Pe baza acordurilor de la Paris din 23 octombrie 1954, la 6 mai 1955, a luat fiinta Uniunea Europei Occidentale, care cuprindea Marea Britanie si tarile membre ale Pietei Comune. Substratul acestei actiuni consta in incercarea de a cuprinde, in UEO, intr-o forma deghizata, Italia si R.F. Germania.

Acest fapt a servit drept motiv URSS sa constituioe Organizatia Tratatului de la Varsovia, in acelasi an, in aceasi luna. Uniunea Europei Occidentale succeda Uniunii Occidentale si avea ca scop declarat integrarea vest-europeana. Printre structurile Uniunii Europei Occidentalefigurau: Agentia privind controlul armamentelor , a carei sarcina principala era controlul nivelului stocurilor de armament detinute de fiecare stat membru; Comitetul permanent privind armamentele, ce urmarea realizarea unei stranse cooperari in acest domeniu. La acea data, erau membre ale niunii Europei Occidentale: Belgia, Franta, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, R.F. Germania. UEO a avut la inceput o stransa legatura cu NATO.

ORGANIZATIA POLITICO MILITARA A ATLANTICULUI DE NORD (NATO) s-a creat la 4 aprilie 1949, cand, la Washington, a fost semnat actul sau de constituire de catre reprezentatii guvernelor a 12 tari, respectiv ministrii afacerilor externe din: Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norbegia, Portugalia si SUA. La 24 august 1949, parlamentele tuturor tarilor semnatare au ratificat tratatul. Definit ca organizatie de autoaparare si securitate, pentru a se incadra in prevederile normelor dreptului international, tratatul, in articolul 1, prevedea ca “partile se obliga, asa cum este stipulat in Carta Natiunilor Unite, sa solutioneze prin mijloace pasnice orice diferende internationale, in care ar putea fi implicate, in asa fel, incat pacea si securitatea internationala, precum si dreptatea, sa nu fie primejduite, si sa se abtina in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea sau utilizarea fortei, in orice mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.” Pactul Nord Atlantic era realizat pentru 20 de ani, cu posibilitate de prelungire. Prin protocolul de 22 octombrie 1951, care a extins sfera de actiune a blocului si la Mediterana, la 25 februarie 1952 au fost cuprinse in NATO si Turcia si Grecia, in flancul stang al Aliantei, parta startegica de intrare in Marea Neagra, ale caror forte armate erau indreptate ipotetic si impotriva Romaniei. In situatia unui conflict Est-Vest, si pentru scoaterea Romaniei din razboi, urmau sa actioneze o armata turca, si o armata greaca, intercalate de un corp de armata american, sprijinite in Marea Neagra de unitati ale flotelor turca si greaca si ale Flotei a 6-a americane din Mediterana. Valoarea totala a fortelor de uncat ale NATO ce urmau sa actioneze impotriva romaniei, venind de la sud de Dunare, se ridicau la 20-25 de divizii.

La 6 mai 1955, la 10 ani dupa infrangerea Germaniei, s-a alturat NATO si RFG, iar in deceniul al noualea (1982) – Spania, cel de-al 16-lea membru al Blocului Atlanticului de Nord. Declarandu-si caracterul defensiv in articolul 5, Tratatul, prevedea ca un atac armat impotriva oricarui stat membru al aliantei va fi considerat ca un atac impotriva tutoror si apreciat ca atare. Scopul politic general al acestei aliante a fost enuntat clar de ex-senatorul american H. Fish, citat mai inainte: “…Am sustinut Organizatia Tratatului Nord-Atlantic, considerand necesara ridicarea unei bariere solide in calea expansiunii comunismului in Europa.”

In conformitate cu obioectivele propuse, inca de la inceput, NATO si-a cladit o structura organizatorica adecvata. Astfel la 17 septembrie 1949 a avut loc la Washington prima sesiune a Consiliului NATO, unde s-au constituit organele superioare de conducere ale aliantei, ale caror denumiri, numar si atributii au evoluat in timp. Cele mai importante dintre acestea sunt:

Consiliul NATO ca organ suprem decizional al organizatiei, alcatuit din ministrii afacerilor externe, ai fortelor armate si de finante. Sesiunile acestui Consiliu se pot desfasura si la nivelul cel mai inalt, cu participarea sefilor de state si de guverne. “In fapt, Organizatia Atlanticului de Nord este un ansamblu complex, economico-politico-miitar, un fel de superstat, grupat sib ordinele unei conduceri – Comitetuul- un adevarat minister care, prin intermediul Comitetului militar, dirijeaza comandamentele si formatiunile militare ce formeaza osatura fortelor de apararea NATO.”

Consiliu permanent, format din reprezentanti ai ministrilorde externe, apararii si finantelor, care isis desfasoara activitatea intre sesiuni, cu atributii limitate, consultative.

Comitetul pentru planificarea apararii, prin intermediul caruia Consiliul NATO exercita conducerea Aliantei in plan militar. In atributiile li intra, in principal, studierea problemelor referitoare la organizarea si intrebuintarea la nivel startegic a fortelor armate puse la dispozitia NATO.

Comitetul pentru strategie nucleara, este unorganism nepermanent, subordonat Comitetului pentru planificarea apararii.

Dupa retragerea Frantei din organismele militare integrate ale NATO, in iunie 1966, la nivelul Aliantei au fost create: Comitetul pentru planificarea apararii, Comitetul pentru strategie nucleara si Grupul de planificare a apararii.

Comitetul militar, un organ deosebit de important al structurilor NATO, alcatuit din sefii statelor majore ale tarilor membre, investit cu raspunderi directe in conducerea fortelor armate unite. Comitetul militar are in subordine patru comandamente supreme cu competente pe diferite spatii ce corespund teatrelor de actiuni militare ipotetice: Comandamentul Ssuperm NATO din Europa; Comandamentul suprem NATO al Oceanului Atlantic; Comandametul aliat al Canalului Manecii; Grupul strategic reginal SUA – Canada, organism bilateral cu functii militare limitate la teritoriul nord-american.

In perioada in care s-a constituit NATO, s-au produs cateva evenimente deosebite care au marcat puternic viata europeana si mondiala: la 9 mai 1949, URSS a renuntat, depa 11 luni, la blocada Berlinului, iar la 22 septembrie acelasi an, a avut loc experimentarea primei bombe nucleare sovietice, punandu-se astfel capat monopolului SUA asupra bombei atomice. Pe langa socul produs in Occident, acesta a fost momentul declansarii atat de paguboasei si de periculoasei curse a inarmarilor nucleare care, din nefericirepentru omenire, continua si azi la alte dimensiuni. Potrivit opiniei unor autori, “panica lumii occidentale fata de perspectivele unuirazboi cu URSS a atins cote maxime la 25 iunie 1950, cand s- declansat razboiul din Coreea. Acest razboi…a fost interpretat de NATO ca fiind un semnal – al lui Stalin, de trecere la cucerirea cu mijloace militare a suprematiei mondiale. Aceasta perceptie a fost adancita si consolidata si de faptul ca, in 1949, SUA suferisera o mare infrangere in China, prin victoria in razboiul civil din aceasta tara a fortelor comuniste.” Ca urmare, NATO a grabit cearea fortelor armate integrate si a structurilor de comanda adecvate, iar la 19 decembrie 1950, generalul Dwight Eisenhower, care in iunie 1944 condusese debarcarea trupelor aliate in Normandia, cea mai ampla operatiune de acest gen din istoria tuturor razboaielor, iar apoi comandase fortele aliate pana la zdrobirea Germaniei naziste, a fost numit primul comandant suprem al Fortelor Aliate din Europa. De data aceasta, generalul era comandant in conditii de pace. Comandamentul Suprem al Fortelor Aliate NATO din Europa a fost instalat, la 2 aprilie 1951, in apropriere de Paris; valoarea fortelor armate de pe acest teatru a crescut an de an; ele erau amplasate intr-un urias dispozitiv in nordul Norvegiei pana in estul Turciei. In 1953, SUA efectueaza prima experienta cu bomba si hidrogen, iar dupa 6 luni, respectiv la 8 august acelasi an, face aceeasi experienta si URSS. Cursa inarmarilor intra astfel intr-o noua faza.

o     DOCTRINA SI STRATEGIA

Pornind de la scopurile urmarite, Organizatia Pactului Atlanticului de Nord, si-a elaborat doctrina globala, pe care a adaptat-o fiecarei etape din evolutia Aliantei. Din istoria atat de indelungata a aliantelor politico militare rezulta ca doctrina unei aliante nu reprezinta insumarea sau chintesenta principiilor doctrinare ale membrilor acesteia, dar nici nu li se substituie in intregime, desi exista aceasta tendinta. Doctrina celui miamare simai puternic din alianta se impune indeosebi prin uniformizarea structuriloe, a pregatirii cadrelor si a trupelor, prin comandamente unite la pace si la razboi, prin conceptiile aplicatiilor ai ale altor actiuni comune, prin standardizarea armamentului si a tehnicii. Aceasta nu inseamna ca, problemele esentiale, doctrinare nu exista si opinii divergente intre parteneri. Dinamica domeniului doctrinar si a celui strategic al celor doua mari blocuri in perioada postbelica a fost puternic influentata de progresul tehnologic si, indeosebi, de aparitia si dezvoltarea armelor nucleare, de sporirea continua a puterii acestora si de perfectionarea mijloacelortransportarii lor la tinta. O particularitatea a strategiei NATO a constituit-o faptul ca trei din tarile sale membre – SUA, Anglia si Franta – erau mari puteri, toate posesoare de arme nucleare, fiecare cu doctrina ei in ceea ce priveste folosirea acestor arme, spre deosebire de Tratatul de la Varsovia, in cadrul careia URSS era singurul stat detinator de armament nuclear. In fapt, intrecerea in domeniul inarmarii nucleare, a fost, in esenta, intre SUA si URSS. Ceilalti mebrii ai aliantelor, lipsiti de mijloace nucleare, in general cu un potential militar mai modest, au devenit si mai dependenti de cei mari. Dispunand de cel mai mare potential economic si militar, SUA au detinut si detin rolul hotarator in elaborarea si impunerea doctrinei si a strategiei in cadrul Aliantei, fara a face vreun secret din aceasta. In aprilie 1950, Comitetul pentru planificarea apararii al NATO a elaborat primul program militar, care se reinnoia o data la 4 ani, iar in acelasi an s-a definit strategia NATO, s-au stabilit teatrele de actiuni militare in Europa si s-au format gruparile stategice comune. O lunga perioada, strategia NATO a fost determinata de doctrina „represaliilor masive”, bazata pe potentialul nuclear american si pe conceptia razboiului nuclear pe glob. Conform acestei orientari, armele nucleare erau primordiale, iar cele clasice aveau un rol secundar. Ca urmare, incepand cu anul 1955, pe teritoriul european a fost concentrata o mare cantitate de arme nucleare americane. Folosindu-se o figura de stil pentru aprecierea acestei doctrine s-a spus ca armele clasice sunt „scutul”, iar armele nucleare „sabia” NATO. Incepand cu 1961, doctrina „represaliilor masive” a fost inlocuita cu cea a „ripostei flexibile”. Potrivit acestui tip de doctrina, se avea in vedere ipoteza unui razboi limitat in Europa. Ca solutie militara practica se acorda o atentie sporita armelor clasice si armelor nucleare tactice. Acum arma atomica devenea „scutul”, iar cele clasice „sabia”. In urma invingerii scepticismului unuor membrii ai aliantei, cu pretul retragerii Frantei din organele inegrate, aceasta doctrina a fost adoptata de NATO la sfarsitul anului 1967. O data cu intrarea in deceniul al noualea, NATO a adoptat strategia „confruntarii directe”, care, intre altele, insemna ducerea unor razboaie de diferite proportii si intensitate: nuclear general, conventional general, nuclear „limitat”, conventional limitat. „Accentul hotarator se pune pe pregatirile in vederea unui razboi nuclear general, al carui continut principal il constituie loviturile nucleare masate”. Preconizandu-se intrebuintarea armelor nucleare, s-a incercat si o justificare juridica: s-a afirmat ca o astfel de intrebuintare n-ar fi contrara legilor si obiceiurilor razboiului, legilor umanitatii. De exemplu, in articolul 35 din Manualul armatei SUA cu privire la razboiul terestru, se prevedea ca „utilizarea unor arme atomice explozibile de catre fortele aeriene, maritime sau terestre, nu poate fi considerata ca fiind contrara dreptului international, in lipsa unei cutume internationale sau o unei conventii internationale limitand folosirea ei.” Tot in acest sens, Consiliul NATO adopta o hotarare care prevdea ”…posibilitatea utilizarii armelor nucleare, indiferent daca adversarul le va folosi sau nu.”

Prin eforturile diplomatice ale statelor, ale celor doua superputer, SUA si URSS, ale organismelor internationale, sub presiunea opiniei publice mondiale, s-a elaborat Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, tratat care nici pana acum nu a fost semnat de unele state. De asemenea s-au initiat negocieri directe intre SUA si URSS. Ca urmare a unor indelungate tratative, in anii 1991-1992 a inceput sa se profileze prima tentativa de reducere a arsenalelor nucleare strategice. Opinia publica mondiala a primit cu usurare i sperananta aceasta actiune, insa in SUA au existat oameni politici cau au criticat intelegerea sovieto-americana c privire la limitarea puterii armelor nucleare la cinci megatone, ceea ce, in viziunea lor, ar fi permis sovieticilor sa pastreze 208 rachete de 25 de megatone, dupa cum precizeaza fostul senator Hamilton Fish. Tot el considera ca aceste reglementari au fost „o puternica lovitura data capacitatii noastre de de aprare, deja primejduita de superioritatea numerica a adversarilor, de imbunatirea preciziei rachetei lor, de fortificarea silozurilor de rachete. Acest din urma fapt are ca efect imposibilitatea ca rachetele noastre de mica putere sa distruga armele sovietice […] Pana la semnarea tratatului SUA, care in 1960 aveau superioritate nucleara de 5 la 1, au fost aduse in inferioritate de 2 la 1. Azi, incredibil dar adevarat, superioritatea sovieticilor in domeniul armelor nucleare este de ordinul 6 la 1.” Acelasi autor se pronunta pentru o solutie radicala, intelegand ca paleativele nu inlatura pericolul. „Daca presedintele Carter ar fi dorit cu adevarat sa reduca pericolul nuclear, el trebuia sa aleaga solutia cea mai simpla: distrugerea tutror armelor nucleare, pe baza unui tratat a carui aplicare sa poata i controlata, iar toate celelalte tari care detin arme nucleare – Marea Britanie., Franta, China – sau le pot avea in viitor, sa fie aduse la masa tratativelor, pentru a se ajunge la stabilitate mondiala.” Aceasta problema insa, nu si-a gasit solutia nici in prezent.

In timpul „razboiului rece” au existat numeroase conflicte militare, care s-au inscris in conceptul general al razboaielor locale si in care nu au fost angajati toti participantii la Alianta Nord-Atlantica, ci numai unii membrii ai acesteia: SUA in Coreea, Franta in Vietnam si Algeria, SUA in Vietnam , Anglia in Insulele Malvine.

Au existat si alte conflicte de o mai mica amploare. In numele NATO si cu forte ale membrilor sai s-a actionat impotriva Irakului in 1991, ceea ce a constituit un test al functionarii Aliantei, iar apoi in fost Iugoslavie, primul conflict postbelic pe teritoriu european, cei 12 membri ai NATO angajati initial au justificat interventia acestuia, fara sanse de a fi crezuti, prin aceea ca spatiul iugoslav ar intra in zona sa de responsabilitate. Este de mentionat ca pana in prezent, nici o tara din Alianta nu a fost atacata de sarbi, pentru ca NATO sa poata invoca articolul 5 al Tratatului.

In mod normal, incetarea perioadei „razboiului rece” ar fi trebuit sa fie marcat de desfiintarea concomitenta a celor doua blocuri militare: NATO si Tratatul de la Varsovia, iar in locul acestora, care au divizat Europa aproape 4 decenii, sa fie creat un trainic sistem de securitate obiectiva. Dar nu a fost sa fie asa. Alianta Nord Atlantica, nu numai ca a continut sa existe, dar face eforturi staruitoare de a se intari si extinde, prin cuprinderea in ea, in diferite moduri, a tarilor foste membre ale Tratatului de la Varsovia, a altaor tari europene, inclusiv a unor state traditional neutre. Acest aspect a fost sesizat chiar si de Gorbaciov, care adresandu-i-se lui Bush ii spunea: „In momentul in care Uniunea Sovietica adopta si este pe cale sa aplica o doctrina pur defensiva, SUA continua sa practice doctrina ripostei flexibile, adoptata cu peste 20 de ani in urma. Inainte vreme lucrul acesta se putea justifica. Azi inca, cand se recunosate ca amenintarea care o reprezenta Tratatul de la Varsovia pe plan politico-militar a disparut, atitudinea NATO nu se mia justifica.”

Teoreticienii politici si militari ai NATO au dezlantuit o intensa campanie pentru a-i combate pe cei care s-au grabit sa creada ca sfarsitul „razboiului rece” inseamna si sfarsitul Organizatiei Nord-Atlantice, invinuindu-i ca o asemnea concluzie are la baza o dubla cauza: gresita evaluare a noii situatii create in Europa in urma evenimentelor petrecute la sfarsitul deceniului al noualea; intelegerea eronata a rolului si a sensului acestei coalitii politico-militare. S-a incercat sa se faca sesizabil faptul ca perioada ce a urmat „razboiului rece” nu este calma, ci dimpotriva, periculoasa, instabila, starea de framantari si de insecuritate dupa disparitia Tratatului de la Varsovia facand imposibil renuntarea la forta militara.

Pentru a convinge opinia publica, faptele sunt asociate cu argumente juridice, subliniindu-se ca Tratatul ce sta la baza Aliantei nu o limiteaza in timp si spatiu. Vechile concepte strategice au fost inlocuite cu cel al „ripostei selective”, odata cu reafirmara faptului ca obiectivul esential al NATO, stabilit prin Tratatul de la Wahington, este apararea libertatii si securitatii tuturor tarilor membre, prin mijloace politice si militare. In conformitate cu noua orientare, s-a hotarat ca, incepand cu 1991, sa aiba loc dezvoltarea fortelor de interventie rapida sub diferite denumiri, care sa devina operationale din 1995. Totodata NATO acorda o atentie sporita dezvoltarii unitatilor multinationale de tipul celor franco-germane sub comanda Aliantei Nord-Atlantice pentru situatii de criza, adancirii cooperarii cu Uniunea Vest-Europeana (UEO), cu scopul de a intari si mia mult Alianta.

O directie importanta de actiune a NATo o reprezinta extinderea acesteia asupra tarilor foste membre ale Tratatului de la Varsovia. Cum aceste state nu pot fi cuprinse imediat in NATO, s-au creat unele organisme adecvate actualei stituatii: Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (COCONA), in cadrul caruia sa se poata dialoga si coopera cu tarile candidate a deveni membre ale NATO. Dupa instituirea acestui consiliu s-au revizuit si atributiile economice ale NATO pentru a asigura cuprinderea tuturor activitatilor comune ale statelor membre COCONA.

Pentru a gasi o solutie care sa impace cele doua pozitii – primirea in NATO a tarilor foste comuniste precum si impotrivirea Rusiei, intrucat Alianta Nord-Atlantica s-ar intinde pana la granitele sale – SUA au lansat formula „Parteneriatului pentru pace”. Inca inainte de a fi adoptata oficial de cei 16 membrii, in sedinta de la Bruxelles sin 10 ian 1994, noua doctrina a declansat ample comentarii de aprobare sau contestare, proteste, dezamagiri, critici. In vederea linistirii celor care doreau sa se vada cat mai repede membrii NATO, secretarul general de atunci al Aliantei a subliniat: „ Mesajul nostru catre noile democratii din Europa ramane constant: nu va vom abandona. Ne preocupa securitatea voastra, care prezinta pt noi un interes direct si real”. Activitatea „pactului pentru prosperitate” este conceputa pentru a intensifica cooperarea militara si politica cu NATO, si este deschis statelor membre ale COCONA si ale O.S.C.E. care pot si dorecs sa isi aduca contributia la parteneriat. Participarea la acest parteneriat nu garanteaza admiterea in NATO, dar se apreciaza ca aceasta constituie cea mai buna pregatire a statelor interesate sa devina membre ale acestui bloc.

Sesizand ca primirea preferentiala in NATO ar putea accentua la divizarea Europei, M. Woerner a mentionat ca „ daca NATO se va deschide si altor tari, aceasta va fi pentru a ajuta la stabilitatea Europei, si nu pentru a o diviza din nou.”

Romania si-a exprimat oficial dorinta de a adera la „Parteneriatul pentru pace”. Astfel, in scrisoarea presedintelui Ion Iliescu, din 24 decembrie 1993, sefilor de stat ssau guvern ai tarilor membre NATO se mentioneaza printre altele: „as dori sa reafirm pozitia Romaniei fata de Alianta si sa reconfirm intereseul constant al tarii mele de a deveni membru cu drepturi depline al Organizatiei.” Cu privire la Parteneriat Presedintele Romaniei subliniaza: „Am primit cu un deosebit interes propunerea referitoare la <<Parteneriatul pentru pace >>, propunere receptata in Romania ca fiind o importanta etapa preliminara in procesul integrarii sale depline in NATO. Tara mea si-a exprimat disponibilitatea de a participa la aceasta nboua forma de cooperare in directia respectarii exigentelor impuse de statutul de membru al Aliantei.” Iliescu apreciaza ca numai integrarea in NATO poate asigura Romaniei garantiile de securitate necesare.

o    TRATATUL DE LA VARSOVIA

La 14 mai 1955 a luat fiinta Organizatia Tratatului de la Varsovia.Astfel,la 10 ani dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial,existau din nou doua mari coalitii politico-militare-NATO,creat la 4 aprilie 1049 si Tratatul de la Varsovia,ambele invocand ca suport juridic Carta ONU.Lumea urma sa fie divizata pentru multa vreme in blocuri militare opuse,cu toate consecintele ce decurgeau din acesta.''Razboiul rece'' era in plina desfasurare.

Trataul de la Varsovia evoluat astfel:

- ianuarie 1953 si in februarie 1954 ,a avut loc intalnirea ministrilor afacerilor externe ai URSS,SUA,Angliei si Frantei,la Berlin,unde s-a discutat problema realizarii unui tratat general european cu privire la securitatea colectiva in Europa,la care esa participe toate statele.Nu s-a ajuns la o intelegere.

- la 31 martie 1954,URSS,cel mai probabil in scopuri propagandistice,stiind ca va fi refuzata,a cerut oficial aderarea la NATO,ca membru cu drepturi depline;la 7 mai ,acelasi an,SUA,Anglia si Franta,printr-o nota comuna au respins cererea URSS

- marile puterile occidentale au invitat oficial R.F.G. sa adere la Uniunea Europei Ocidentale,cat si la NATO.

- la 29 noiembrie-2 decembrie 1954 statele sud-europene,considerate socialiste,grupate in jurul URSS ,au organizat o consfatuire a reprezentantilor viitorilor membrii ai aliantei-URSS,Polonia,Cehoslovacia,R.D.G.,Ungaria,Romania,Bulgaria si Albania,la care a luat parte si un reprezentant al Chinei.La consfatuire s-a analizat pe larg situatia politico-militara din Europa,exprimandu-se ingrijorarea in legatura cu deciziile adoptate de NATO la Paris,in octombrie 1954,mentionandu-se ca in consecinta vor fi stabilite masuri corespunzatoare in domeniul militar.

- la 11 mai 1955, s-a convocat a doua consfatuire a celor opt state ,la Varsovia,care a examinat situatia creata in Europa,indeosebi faptul ca ,incepand cu 1950,pe baza 'Legii cu privire la apararea comuna',SUA au inceput sa livreze masiv armament si tehnica militara aliatilor europeni.Numai in anii 1950-1953,americanii au livrat partenerilor lor europeni din NATO peste 4500 avioane si 550 nave de lupta,circa 30 000 tancuri mijlocii si masini blindate,mai mult de 28 000 tunuri,peste 1,5 milioane arme individuale,o enorma cantitate de material militar si mijloace de transport ,in valoare totala de 6,6 miliarde de dolari.Totodata,in anult 1954,pe teritoriul membrilor NATO de pe continentul european erau deja construite 125 aerodromuri militare,iar 40 se gaseau in stadiul de constructie ,numeroase statii de radiolocatie,baze militare de instructie,constructia unor conducte de pretol,depozite etc.

- la 14 mai 1955, la Varsovia,dupa trei zile de dezbateri,a fost semnat 'Tratatul de prietenie,colaborare si asistenta mutuala' intre Albania(care din martie 1961 nu a mai participat la Tratat,iar la 13 septembrie 1968 s-au retras din acesta ),Bulgaria, Ungaria, R.D.G., Polonia, Romania, U.R.S.S si Cehoslovacia,alianta ce avea sa intre in istorie sub denumirea de 'Tratatul de la Varsovia'.

Organizatia Tratatului de la Varsovia a fost conceputa ca un organism de securitate strict defensiv,un instrument de aparare colectiva impotriva unei eventuale agresiuni,aria lui fiind circumscrisa la Europa.In articolul 7 din Tratat se stipula : 'Partile contractante se obliga sa nu ia parte la nici un fel de coalitii sau aliante si sa nu incheie nici un fel de acorduri ale caror scopuri ar fi in contradictie cu scopurile prezentului Tratat'.

Ca urmare,a luat fiinta o noua coalitie politico-militara care impreuna cu NATO,a avut un puternic si vizibil impact asupra evolutiei vietii internationale,marcand-o pentru multa vreme ,ducand la intensificarea 'razboiului rece',la escaladarea cursei inarmarilor,inclusiv a celor nucleare.Incepand de acum,o alianta va arunca vina asupra celeilalte pentru ceea ce se intampla ,in ceea ce priveste divizarea Europei,tensiunea si insecuritatea pe continent,acumularea de mijloace si forte distructive in zona ,pentru momente de criza,ambele tabere fiind insa raspunzatoare pentru aceste evolutii,chiar daca in proportii diferite.

Tratatul era incheiat pe o durata de 20 de ani,cu prelungirea automata pe inca 10 ani pentru statul sau statele care,cu un an inaintea expirarii termenului,nu prezentau guvernului Poloniei o declaratie de denuntare a sa.Conceput ca o alianta politico-militara intre state suverane,independente si egale in drepturi,tratatul de la Varsovia a stipulat ca tarile semnatare vor dezvolta relatii reciproce de prietenie si colaborare ,in conformitate cu principiile respectarii independentei,suveranitatii nationale si neamestecului in treburile intrne,cu toate ca aceste principii n-au fost respectate intocmai(cazul Ungariei-1956 si al Cehoslovaciei -1968) .

Scopurile declarate ale aliantei sunt atfel enuntate in documentul care s-a aflat la baza constituirii si activitatii Organizatiei Tratatului de la Varsovia :'Partile contractante-se stipuleaza in art.1-se obliga ca,in conformitate cu Carta Organizatiilor Unite,sa se obtina ,in relatii internationale ,de la amenintari cu forta sau folosirea ei si sa rezolve litigiile lor internationale prin mijloace pasnice in asa fel incat sa nu pericliteze pacea si securitatea internationala'.Mai departe,in art.2, se mentiona ca partile contractante vor lua masuri eficiente in vederea reducerii generale a armamentelor si a interzicerii armelor atomice,cu hidrogen si a celorlalte arme de exterminare in masa in statele membre ale tratatului.Potrivit art.3 ,ele'se vor consulta neintarziat,in interesul asigurarii apararii comune si mentinerii pacii si securitatii,ori de cate orise va ivi primejdia unui atac impotriva unuia,sau a mai multor state semnatare ale tratatului'.in conformintate cu art.4 ce prevedea '. va acorda statului sau statelor care au fost supuse unu asemenea atac ajutor imediatprin toate mijloaceleinclusiv folosirea fortei armate'. In acelasi timp,statele participante declarau,ca si NATO ,ca nu creaza un bloc politico-militar inchis.Astfel,art.9 stipuleaza ca Tratatul '.este deschis pentru aderarea si a altor state,indiferent de oranduirea lor sociala si de stat,care vor declara ca sunt gata ca,participand la prezentul Tratat,sa contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace in scopul asigurarii pacii si securitatii popoarelor.'

Sub aspect militar,statele membre ale Tratatului,declarau ca urmaresc ridicarea capacitatii combative a Fortelor Armate Unite.In acest sens ,statele membre se angajau ca,de comun acord,sa ia masuri in vederea intaritii capacitatii lor de aparare,pentru a garanta inviolabilitatea frontierelor si teritoriilor lor,a asigura apararea impotriva unei eventuale agresiuni.Totodata,ele urmau sa se consulte reciproc in toate problemele internationale importante care le afectau interesele comune.

o      STRUCTURA ORGANELOR DE CONDUCERE A TRATATULUI DE LA VARSOVIA

Comitetul Politic Consultativ

Luand fiinta la consfatuirea de la Praga,din 27-28 ianuarie 1956 ,acest Comitet s-a creat pentru examinarea problemelor ivite in legatura cu aplicarea Tratatului.Fiecare stat era reprezentat printr-un membru al guvernului sau printr-un alt reprezentant numit in mod special.Din acest organ faceau parte sefii statelor membre iar la sedintele acestuia participau:primii ministri,ministrii afacerilor externe,secretarii partidelor statelor respective ce se ocupau de relatiile externe ,comandantul-sef al Fortelor Armate Unite si seful statului major.

Acest comitet se intrunea atunci cand era necesar,dar nu mai rar decat de doua ori pe an;in cursul fiecarui an sedintele erau prezidate pe rand de reprezentantii fiecarui stat cuprins in comitet.

Comitetul Politic Consultativ numea comandantul-sef al Fortelor Armate Unite,seful de Stat Major si alte cadre ala Comandamentului Fortelor Armate Unite ,asculta rapoartele comandamentului-sef referitoare la activitatea Comandamentului pe timp de un an .

De elaborarea materialelor pentru Comitetul Politic Consultativ ,se ocupa un colectiv din fiecare tara,condus,de regula ,de un adjunct al ministerului afacerilor externe,mandatat in acest scop.Unele chestiuni,asupra carora existau puncte de vedere diferite,se rezolvau la varf,in timpul consfatuirii Comitetului Politic Consultativ,in multe cazuri prin discutii intre conducatorii delegatiilor.

Comitetul Politic Consultativ avea doua organe auxiliare:

a) o comisie permanenta,avand ca sarcina sa elaboreze recomandari in probleme de politica externa

b)un secretariat unitar,din care faceau parte reprezentanti ai tuturot statelor participante la Tratatul de la Varsovia

ORGANELE MILITARE ALE TRATATULUI DE LA VARSOVIA

Organele militare necesare:Comitetul ministrilor apararii;Comandamentul Fortelor Armate Unite;Statul major al Fortelor Armate Unite;Consiliul militar al Fortelor Armate Unite;Comitetul tehnic al Comandamentului Fortelor Armate Unite..Aceste structuri,care si-au perfectionat permanent atributiile si competentele,au fost stabilite la Consfatuirea Comitetului Politic Consultativ din 17 martie 1969 ,de la Budapesta.principala menire a acestor structuri militare ale Tratatului de la Varsovia consta in transpunerea in practica a sarcinilor rezultate din hotararile Comitetului Politic Consultativ.

1)     Comitetul ministrilor aparatii ai tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia

Acest Consiliu se intrunea o data pe an ,in capitalele statelor membre ale Tratatului,in ordinea alfabetului chirilic.Acesta importanta instanta militara a coalitiei,in care intrau ,in afara de ministrii apararii,comandantul-sef al Fortelor Armate Unite si seful Statului major al Comandamentului unit,analiza problemele principale ale organizarii ,pregatirii tehnice,operative si strategice,starea de operativitate si de mobilizare a trupelor si comandamentelor cuprinse in Tratat,aspecte ale infrastructurii,situatia politico-militara europeana si generala,dezvoltarea si perfectionarea Fortelor Armate Unite,precum si discutarea bugetului Comandamentului Fortelor Armate Unite si executia lui anuala,adoptand de fiecare data masuri corespunzatoare.

Sedintele Comitetului erau conduse de ministrul tarii gazda,care prezida reuniunea de la inceput pana la sfarsit.Sedinta Comitetului ministrilor era precedata de o intalnire intre ministrul apararii din fiecare stat membru cu comandantul-sef al Fortelor Armate Unite si cu seful Statului major,unde se examinau acele probleme asupra carora erau pareri diferite.

2) Comandamentul Fortelor Armate Unite

Principala menire a acestui organ consta in aplicarea hotararilor Comitetului Politic Consultativ,precum si ale guvernelor tarii aliate,cu privire la intarirea capacitatii de lupta a fortelor cuprinse in coalitie.Statele semnatare ale Tratatului au convenit ca principiile colaborarii militare in cadrul comandamentului unit sunt cele stabilite cu acordul tuturor statelor participante.

Tratatul are loc potrivit hotararilor adoptate de fiecare stat,fiecare armata nationala fiind subordonata exclusiv organelor supreme ale statului respectiv,aceasta constituind expresia suveranitatii de stat,a independentei nationale.Ca urmare,in Fortele Armate Unite au fost cuprinse numai unele unitati si mari unitati de toate armele din armata unei tari ,deci din armata romana,si nu armata nationala in ansamblul ei.

Efectivul total al trupelor nationale destinate sa faca parte din Fortele Armate Unite,situatia unitatilot si a marilor unitati,formatiunile si organele de conducere,armamentul si dotare lor,volumul stocurilor si alte asemenea probleme importante se stabileau de guvernul fiecarui stat,in functie de mijloacele de care dispunea si de posibilitatile sale economice.Potrivit documentelor,trupele din fiecare tara aflate in compunerea Fortelor Armate Unite faceau parte integranta ,in conditii de pace,din armata nationala,avand acelasi regim de pregatire,aceeasi organizare si dotare etc.

In fruntea Comandamentului Fortelor Armate Unite se afla comandantul-sef al Fortelor Armate Unite,numit cu acceptul guvernelor statelor participante la tratatul de la Varsovia,format din maresalii orcarui stat participant la Alianta,pe o durata de 4-6 ani.In practica insa, aceasta functie de comandant-sef,ca si cea de sef al Statului Major al Fortelor Armate Unite au fost ocupate,de la infiintarea Tratatului si pana la incetarea existentei lui,de maresali si generali sovietici.

In vederea conducerii activitatii Fortelor Armate Unite s-au instituit urmatoarele organe de conducere:Consiliul militar al Fortelor Armate Unite,Statul major al Fortelor Armate Unite;Comitetul tehnic al Fortelor Armate Unite.

2)     Consiliul militar al Fortelor Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varsovia

S-a constituit la sedinta din 9-10 decembrie 1969,la Moscova,in baza hotararii Comitetului Politic Consultativ din martie 1969,de la Budapesta.In compunerea lui intrau: comandantul-sef al Fortelor Armate Unite,seful de Stat Major al Fortelor Armate Unite,loctiitorii comandamentului-sef,adjuncti ai ministrilor apararii sau sefi ai marilor state majore ai armatelor participante la Tratatul de la Varsovia .

Comitetul militar,care isi tinea sedintele semestrial,pe rand ,in fiecare tara membra a tratatului,examina principalele probleme ale capacitatii de lupta si starii de operativitate a Fortelor Armate Unite,ale dotarii cu armament si tehnica.Armatele aliate erau informate din timp asupra problemelor analizate,iar apoi a hotararilor adoptate.Deciziile acestui organ erau facultative.Cu toate ca activitatea lui avea un caracter consultativ,din cauza caracterului sau lucrativ,el ocupa un loc important in cadrul Aliantei.

3)     Statul Major al Fortelor Armatei Unite

Statul Major era conceput si structurat ca un organ de directiva al comandantului-sef si ca organ de lucru al Comitetului ministrilor apararii.Fiecare armata participanta la Tratatul de la Varsovia era reprezentata in Statul Major al Fortelor Armate Unite de un colectiv de generali si ofiteri.Seful acestui colectiv avea si cantitatea de loctiitor al sefului Statului Major al Fortelor Armate Unite.

Statul Major rezolva o gama larga de probleme din activitatea trupelor si flotelor aliate,elabora recomandari pentru intretinerea lor ,planifica si participa la manevrele comune,aplicatii si jocuri de razboi ,la controale si inspectii in unitatile cuprinse in Fortele Armate Unite.

Un rol important in pregatirea si desfasurarea reuniunilor comitetului ministrilor apararii si ale comitetului militar,in traducerea in viata a hotararilor si recomandarilor acestor organe,in conceperea si desfasurarea unor aplicatii operatv-strategice in avea Statul Major al Fortelor Armate Unite,ce mentinea o legatura permanenta cu Marile State Majore ale armatelor aliate,cu care conlucra indeaproape in problemele de interes comun.

4)     Comitetul Tehnic al Fortelor Armate Unite

Era un organ ce functiona pe langa comandantul-sef al Fortelor Armate Unite.Seful Comitetului tehnic era loctiitorul tehnic al comandantului-sef al Forteleor Armate Unite.Comitetul avea ca principala menire elaborarea de recomandari privind tehnica si armamentul ce intrau in dotarea armatelor legate de standardizare si alte aspecte ce defineau activitatea in domeniul tehnic a armatelor din alianta politico-militara respectiva.

5)     Comitetul ministrilor afacerilor externe

Infiintarea acestui organ avea la baza hotararea Comitetului Politic Consultativ,adoptata la consfatuirea din 25-26 noiembrie 1976 de la Bucuresti.Avea ca atribuitii efectuarea periodica de schimburi de pareri si elaborarea de recomandari asupra problemelor stabilite de acesta si consultari in probleme importante ale pacii si securitatii,preponderent europene.Comitetul ministrilor afacerilor externe se intrunea periodic,de regula o data pe an sau cand situatia o impunea.

6) Secretariatul Unit al Tratatului de la Varsovia

Avea ca atributii,in principal,pregatirea tehnico-organizatorica si deservirea lucrarilor consfatuitorilor Comitetului Politic Consultativ si a sedintelor Comitetului ministrilor afacerilor externe.Secretariatul era condus ,pe un timp determinat,de un adjunct al ministerului afacerilor externe al uneia din tarile membre ale tratatului,stabilit nominal de Comitetul Politic Consultativ.

o     POZITIA ROMANIEI IN CADRUL TRATATULUI DE LA VARSOVIA

Desi facea parte din Tratatul de la Varsovia ,Romania si-a afirmat personalitatea si demnitatea de stat suveran,a desfasurat o sustinuta activitate pentru rezolvarea pe cale pasnica a problemelor complexe create pe continentul european,unde se acumulasera forte armate si armament din cele mai perfectionare,inclusiv armament nuclear,s-a pronuntat hotarat si constant pentru inlaturarea obstacolelor si barierelor din calea colaborarii in domeniile comercial,economic si tehnico-stiintific,dupa 1975,si in conformitate cu principiile stabilite la Conferinta de la Helsinki.

Intr-o situatie internationala deosebit de complexa,Romania a militat activ pentru edificarea unui sistem durabil de securitate in Europa,pentru incetarea cursei inarmarilor,infaptuirea dezarmarii generale si,in primul rand,a dezarmarii nucleare,pentru rezolvarea numai prin tratative a tuturor problemelor litiginoase si instaurarea unor relatii de incredere si respect reciproc intre tari si popoare,Totodata,avand in vedere situatia creata in plan militar,Romania a actionat pentru inaintarea spre dezarmare prin 'inghetarea' si reducerea treptata a bugetelor militare,a efectivelor si armamentelor,retragerea trupelor straine in granitele nationale.lichidarea bazelor militare si a blocurilor militare,produs al 'razboiului rece:,prin desfiintarea concomitenta a NATO si a Tratatului de la Varsovia.

Pozitia adoptata de Romanio intr-o seama de probleme concrete din activitatea Tratatului de la Varsovia,derivata din principiile generale ale politicii sale externe,a cunoscut o reorientare dupa interventia militara a unor state membre ale acestui Tratat in Cehoslovacia in august 1968,la care ,cum se stie,tara noastra nu numai ca nu a aprticipat dar pe care a si condamnat-o atunci,precum si in perioada care a urmat.Au trebuit sa treaca 21 de ani pentru ca tarile care au invadat Cehoslovacia in 1968,Bulgaria,R.D.G.,Ungaria,Polonia si URSS,sa dezaprobe oficial aceasta interventie,Romania nu a fost informata in prealabil despre intentia de a se interveni in Cehoslovacia,luand cunostinta de invazie numai in momentul producerii ei.Invadarea Cehoslovaciei a marcat accentuarea pozitiei distincte,independente a Romaniei in cadrul coalitiei politico-militare din care facea parte,ceea ce s-a materializat ,in faptul,ca incepand din 1968,armata romana nu a mai participat la aplicatii cu trupe pe teritoriul altor state si totodata,nu s-a mai permis desfasurarea pe teritoriul Romaniei a unor aplicatii cu trupela care sa participe armatele altor state.Se trimiteau doar comandamente di state majore restranse ,formate din ofiteri si generali romani ,care solutionau situatiile strategice si tactice-operative doar pe harta.

Incepand din 1968,Romania n-a mai permis tranzitarea teritoriului ei de catre trupe straine sau survolarea teritoriului sau de aeronave militare straine,atuitudine conforma cu prevederile cuprinse in Constitutia sa din 1866,potrivit careia 'nici o trupa straina nu va putea fi admisa in serviciul statului ,nici ocupa teritoriul Romaniei,nici trecerea pe el decat in puterea unei anumite legi.'In acelasi timp,Romania s-a opus constant si permanent actiunii de integrare militara,tinand seama ca aceasta afecta independenta si suveranitatea,avad drept urmare subordonarea armatei sale nationale unor foruri straine.Astfel,s-a ajuns in situatia ca armata romana sa fie singura armata participanta la Tratatul de la Varsovia care sa fie condusa de comandamentul national si care se subordona intereselor nationale.Armata romana era receptiva la unele recomandari ale Comandamentului unificat,pe care le aplica insa potrivit intereselor strategice proprii;ea nu accepta ordine si directive obligatorii.Respingand integrarea,Romania,cu toate presiunile exercitate asupra ei,n-a acceptat,de exemplu,ca ceilalti parteneri de alianta,includerea fortelor apararii antiaeriene a teritoriului in sistemul de profil al Fortelor Armate Unite si nici a flotei maritime militare in flota integrata sovieto-bulgara din Marea Neagra.

Romania a insistat ca problemele ce s-ar ridica in situatia unui eventual razboi sa fie reglementate unele in comun,la nivelul coalitiei,altele prin conventii bilaterale incheiate intre guvernele statelor respective,de tipul celei din august 1916,dintre Romania si puterile Antantei.Propunerea romaneasca n-a fost acceptata,sub nici o forma,de Comandamentul Fortelor Armate Unite,cu toate ca principiul ce statea la baza ei era prevazut in Tratat.Totodata,Romania s-a opus in mai multe randuri cresterii cheltuielilor militare ale tarilor membre ale Tratatului,exprimand dorinta Romaniei de a se ajunge la destindere,incredere,la incetarea cursei inarmarilor.

Este de remarcat faptul deosebit de important ca Romania a fost singura tara din Tratatul de la Varsovia care nu si-a rezumat relatiile militare la dimensiunile colalitiei din care facea paarte;dimpotriva armata romana a mentinut si extins contractele sale cu armatele artor state de pe continent,dint arile neutre,nealiniate,membre ale NATO. Cu acest prilej se relizau schimburi de pareri in domeniul politico-militar,se discuta despre aspectele doctrinare,sistemul de instruire,conceptia de dotare a armatelor in cauza ,se examinau modalitatile concrete de intelegere intre state,de inlaturare a asperitatilor care existau in acest sens,se sublinia necesitatea rezolvarii prin mijloace pasnice,prin tratative,a problemelor din zonele unde exista o stare de incordare,ori aveau loc conflicte militare. Se urmareau astfel cateva obiective:o mai mare apropiere intre armatele celor doua blocuri militare NATO si Tratatul de la Varsovia;sporirea activitatiilor politice si scaderea ponderii celei militare;a diminuarii incordarii.

o   INCHEIERE

Caracteristica principalelor blocuri militare constituite in perioada postbelica o reprezinta existenta,pe timp de pace,a unor structuri functionale necesare pentru a deveni imediat operationale,a comandamentelor si fortelor militare unificate,pe teatre de actiuni militare ipotetice,executarea periodica de manevre de amploare pe teritoriul unuia sau mai multor parteneri ai aliantei.

Deteriorarea relatiilor dupa al doilea razboi mondial,declanseaza 'razboiul rece',crearea Pactului Nord Atlantic si ,ca reactie,Constituirea Tratatului de la Varsovia au condus la transformarea echlibrului international intr-un echilibru bipolar,raporturile pe arena mondiala fiind marcate decisiv de politica a doua mari puteri,detinatoare si a unor considerabile potentiale militare-SUA si URSS.Relatiile dintre aceste blocuri,existenta unor raporturi militar-strategice bipolare au fost considerate in unele cercuri drept cheia politicii mondiale,in echilibrul militar dintre ele fiind vazuta chezasia pacii si securitarii.Realitatea a demonstrat ,insa,ca tiparul blocurilor militare este prea ingust pentru a putea cuprinde si solutiona complexa problematica a lumii contemporane.Conferinta de la Helsinki,din 1975,a evidenntiat cu putere concluzia ca dialogul larg,in afara blocurilor,este singurul in masura sa efere perspective consistente,reale procesului de destindere internationala.

Analiza multilaterala a cursului vietii internationale pune cu pregnanta in relief concluzia ca vremea blocurilor militare a trecut,ca acestea reprezinta un anacronism,un serios obstacol in calea dezvoltarii libere si independente a natiunilor,a intelegerii si cooperarii intre ele .Calea,cunoscuta de mult,spre realizarea acestor obiective consta in eliminarea razboiului idn viata societatii,ca mijloc de rezolvare a conflictelor interstatale.Toate problemele,oricat de grele si de complxe ar fi ,trebuie rezolvate pe cale pasnica,politico-diplomatica,prin tratative.