Evolutia regimurilor comuniste

EVOLUTIA REGIMURILOR COMUNISTE

Dupa consumarea parteneriatului strategic necesar invingerii Germaniei si trecerea anilor in care sovieticii afirmau ca nu intentioneaza sa schimbe regimul politic in tarile pe care le va "elibera", lucrurile au inceput sa se schimbe in tarile din Europa centrala si de sud-est. In Asia comunistii dupa ce castiga razboiul civil instaureaza un regim marxist in China.

1. Instaurarea "democratiei populare" in diferite state ale lumii.

Inceputul razboiului rece a insemnat sfarsitul iluziilor oamenilor politici democrati din tarile eliberate de Armata Rosie de a se instaura un regim democratic dupa incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale. Stalin ajunge la concluzia ca "a sosit momentul sa abandoneze orice retorica linistitoare privind «fronturile populare si coalitiile nationale» (1; 45) ce-au functionat atata timp cat i-au adus un spor de imagine in perioada cand dorea sa dovedeasca partenerilor sai apuseni ca URSS este straina de "exportul de revolutie".

Pentru Moscova, angajamentul anglo-americanilor de a sprijini fortele anticomuniste din Grecia si apoi decizia de refacere economica a intregii Europe prin planul Marshall erau semne clare ca trecuse timpul intelegerii cu fostii aliati burghezi si "caile nationale spre socialism trebuiau definitiv parasite" (1; 45)

Modelul impus Europei rasaritene si de sud-est a constat intr-o extrem de violenta distrugere, sociala, economica si politica a vechii oranduiri "burgheze", eliminarea tuturor dusmanilor potentiali sau reali si completa inregimentare a culturii. In zona sa de ocupatie diplomatii si militarii sovietici au instaurat guverne total aservite Moscovei. Cucerirea puterii de catre comunisti - principalele instrumente de presiune si control ale Moscovei in sfera sa de influenta - s-a facut cu anumite particularitati de la o tara la alta.

In IUGOSLAVIA partizanii condusi de Tito au iesit din razboiul impotriva Germaniei cu un prestigiu imens in societate. Astfel in alegerile din noiembrie 1945 Frontul national a lui Tito a obtinut 96% din sufragii. Adunarea Constituanta s-a reunit la Belgrad pe data de 29 noiembrie 1945 si a adoptat Decretul privind abolirea monarhiei si proclamarea Republicii Federative Iugoslavia. In ziua de 31 ianuarie 1946 Adunarea Constituanta a adoptat Constitutia prin care Statul Iugoslav devenea un stat federativ.

In ALBANIA, comunistii s-au folosit cu multa abilitate de infrangerile catastrofale suferite de for­tele naziste in Balcani si la 23-24 octombrie 1944, la Barat, se hotaraste instaurarea unui guvern con­dus de liderul lor Enver Hodja. La 1 decembrie 1944 au avut loc alegeri pentru Adunarea Consti­tuanta, fara adversari, comunistii au obtinut 93, 88% din totalul sufragiilor. Noul for a proclamat, la 11 februarie 1946, Albania, Republica Populara cu o constitutie imprumutata de la Iugoslavia. (2; 90)

In toate celelalte tari ale Europei de Est trecerea la o democratie populara s-a facut pe etape si sub presiunea sovieticilor. Intr-o prima faza "partidele comuniste, inca slabe, au trebuit sa accepte sa colaboreze cu celelalte partide si miscari politice a caror influenta diferea de la tara la tara dar care era puternica in Cehoslovacia si Ungaria unde transformarea regimului a fost mai dificila si a avut loc mai tarziu.

In UNGARIA s-a constituit, in decembrie 1944 Frontul National Ungar al Independentei in care alaturi de comunisti, au intrat social-democratii, taranistii, micii gospodari si altii, care a organizat alegeri. La 21 decembrie 1944, la Debrecen, s-a intrunit Adunarea Nationala Provizorie in care comunistii detineau majoritatea. La 1 februarie 1946, Ungaria a fost proclamata republica avand pe Tildi Zoltan presedinte si pe agrarianul Nagy Ferenc sef al guvernului. La alegerile generale din 31 august 1947, prin falsuri si inselaciuni, comunistii, grupati in Frontul Independentei, au obtinut majoritatea parlamentara. S-a constituit un guvern de coalitie in care comunistii erau predominau.

In POLONIA, inca din decembrie 1944 activa un guvern democrat-popular adus de tancurile sovietice, dar care nu era recunoscut de puterile occidentale. In iunie 1945 a fost alcatuit guvernul de uniune nationala prin intrarea in componenta sa a unei parti din guvernul de la Londra. Insa prepon­derenta au avut-o comunistii. In ianuarie 1947 au avut loc alegeri in care a invins Blocul Partidelor Democratice, dominat de comunisti. Presedinte al "noului" parlament (Seimul) a fost ales liderul co­munist Boleslaw Beirut, iar guvernul "democrat popular" era condus de Josef Cyrankiewicz.

In CEHOSLOVACIA, guvernul cu care s-a intors presedintele Edward Bens, in luna mai 1945, fusese modelat la Moscova cu toate ca avea in componenta sa ministri necomunisti. Rezultatele alegerilor desfasurate pe data de 26 mai 1946 au dat castig de cauza comunistilor, dar insuficient pentru a guverna singuri. Postul de premier va fi ocupat de comunistul Clement Gottwald. Constienti de modesta lor influenta in societatea cehoslovaca, in toamna anului 1947, pe fondul unor lipsuri alimentare in tara si a unor tensiuni internationale Est-Vest, comunistii au declansat un atac asupra tuturor celor suspectati de a nu fi de acord cu calea comunista de evolutie. Alegerile urmau sa se desfasoare in luna mai 1948. Toata lumea se astepta la un recul al extremei stangi. Comunistii ajutati de Moscova, au trecut la ofensiva. Pe fondul unor tulburari sociale dirijate de Kremlin, premierul Gottwald l-a somat pe presedintele Benes sa accepte demisia ministrilor necomunisti si sa formeze "un guvern fara reactionari" (2; 122). La 30 mai au avut loc alegeri dupa sistemul listei unice. La 8 iunie 1947, Benes, a carui sanatate fragila fusese definitiv marcata de drama, va demisiona. Va muri in luna septembrie a aceluiasi an. Astfel "comunistii cehoslovaci, care parusera sa fie cei mai "blanzi" din Europa Centrala si de Est, aveau sa se releve in anii '50 ca partidul cel mai stalinist, probabil din zona" (5; 144).

In ROMANIA, coalitia fortelor politice care a rasturnat regimul maresalului Ion Antonescu n-a putut sa supravietuiasca mai mult de cateva luni de zile. In octombrie 1944 s-a creat Frontul National Democrat, o trambulina de pe care comunistii vor prelua puterea cu ajutorul Moscovei. Dupa scenariile care au functionat si in alte tari de sub tutela Moscovei, la sfarsitul lunii februarie 1945 comunistii au trecut la asaltul asupra puterii, organizand violente manifestatii de strada.

Lovitura impotriva guvernului N. Radescu a fost dirijata de A.I. Vasinski care a sosit, pe 27 februarie, pe neasteptate, la Bucuresti. La inceputul lunii martie, A.I. Vasinski a obligat pe regele Mihai I sa "accepte" formarea unui guvern condus de Petru Groza dominat de F. N. D. "Consti­tuirea guvernului Groza a adus dupa sine totala subordonare a fortelor de ordine fata de comunisti" (6; 53) fapt ce-a usurat actiunea de eliminare a opozantilor din viata politica, mai ales dupa ce acesta a fost recunoscut si de occidentali. Alegerile desfasurate la 19 noiembrie 1946, prin frauda, au fost castigate de comunisti. La 30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost inlaturat si ultimul obstacol in calea desavarsirii dominatiei sovietice in Romania.

In BULGARIA, a doua zi dupa patrunderea Armatei Rosii, a avut loc o "insurectie" cu un caracter comunist. In urma acestor evenimente s-a format un cabinet in care, alaturi de comunisti, au intrat si membri ai altor formatiuni politice. Pentru a-si consolida pozitiile in vederea instaurarii unui regim totalitarist stalinist, comunistii s-au grabit sa organizeze alegeri (18 noiembrie 1945), pe care le-au castigat. Dupa aceea, a urmat un lung sir de activitati initiate de Partidul Comunist Bulgar (P.C.B.) menite a da substanta regimului instituit. La 8 septembrie, in urma unui referendum, a fost abolita monarhia si Bulgaria proclamata Republica populara. La 22 noiembrie 1946, dupa alte "alegeri", se formeaza un cabinet condus de liderul comunist Gheorghi Dimitrov, iar la 4 decembrie 1947 a fost adoptata o "constitutie" care a legiferat instituirea regimului dictaturii proletariatului.

In CHINA, pe fondul luptei impotriva ocupantului japonez, se declanseaza conflictul dintre partidul comunist si partidul national datorita diferentelor esentiale in strategia elaborata de cele doua partide privind evolutia Chinei dupa eliberare. Acordurile dintre conducatorii celor doua mari forte politice din octombrie 1945, Mao si Chiang, n-au condus la aparitia unui guvern central cum ar fi dorit atat SUA cat si URSS. Au fost doar un paravan si o amanare a marii confruntari ce avea sa sfasie China cativa ani. Problema razboiului civil a fost discutata in decembrie 1945 si in Conferinta ministrilor de externe ai SUA, URSS si Marii Britanii. S-a decis retragerea trupelor sovietice si americane din China pana in primavara anului 1946 pentru a se putea unifica tara. La 10 ianuarie 1946 cei doi lideri Mao si Jiang Jieshi au dat publicitatii un ordin de incetare a luptalor. Insa ambele tabere se pregateau de razboi fiind practic fiecare sprijinite de URSS si respectiv SUA.

Astfel in iulie s-a declansat al treilea razboi civil in China. In vara anului 1947 fortele armate ale comunistilor au declansat o ofensiva strategica. Au eliberat rand pe rand Manciuria (inceputul 1948) si au ocupat Beijingul si Tianjinul. Pana in vara anului 1949 comunistii controlau cea mai mare parte a Chinei.

La 21 septembrie 1949, Mao Zhedong a convocat, la Beijing, prima sesiune a Consiliului politic consultativ popular al Chinei. La 1 octombrie 1949 in Piata Tienanmen din Beijing, Mao a proclamat Republica Populara Chineza. A doua zi, Uniunea Sovietica a recunoscut noul regim ai caror conducatori declarasera, cu diverse prilejuri, "totala lor apartenenta la lagarul socialist, contra imperialismului" (4; 180). Ulterior, regimul a fost recunoscut de "democratiile populare" din Europa de Est si alte tari din Asia. In 1950, guvernul laburist britanic a facut acelasi lucru. Ulterior tarile scandinave, Elvetia, Olanda ii vor urma exemplul.

Nu numai China, ci si Asia de Est si de Sud-Est in totalitatea ei aveau sa iasa complet transfor­mate din cel de-al doilea razboi mondial. In Indonezia, revolta comunistilor a fost innecata in sange. Liderul Partidului National Indonezian, dr. Ahmed Sukarno, a proclamat la 17 august 1945 independenta.

Comunizarea Vietnamului a fost un proces lung si extrem de complex care se va incadra in tiparele confruntarilor din perioada razboiului rece. Situatia din Coreea a fost la fel de complexa. In Coreea, paralela 38s a devenit, in toamna anului 1945, o adevarata frontiera intre zona de nord controlata de Uniunea Sovietica si cea de sud controlata de SUA. Evolutiile din Coreea vor duce la instaurarea Republicii democrate in nord sub dominatia comunistilor si a Republicii Coreea, in Sud.

Transformarile social-economice au fost creionate in tarile "de democratie populara in progra­mele "Fronturilor" sau coalitiilor impuse sau inspirate de Moscova. Unicul principiu de legitimizare a partidelor comuniste din blocul sovietic a fost atasamentul fata de Uniunea Sovietica si predis­pozitia de a indeplini fara sovaire ordinele lui Stalin. El investise partidele comuniste din Europa de Rasarit cu deplina putere si datorita lui acestea isi castigasera pozitiile conducatoare. Nu erau permise initiative si masuri proprii.

Incercarea lui Tito de a face acest lucru a determinat o reactie violenta din partea lui Stalin. Din acel moment nationalismul a fost definit ca opus loialitatii fata de Uniunea Sovietica si fata de lide­rul ei, diagnosticat ca o tradare a principiilor sacre ale marxism-leninismului. Conflictul cu Iugosla­via si excomunicarea lui Tito din Cominform, in iunie 1948, au dat semnalul unor epurari dramatice in randul partidelor comuniste din Europa de Rasarit.

Mecanismul epurarii, tehnica de baza a reprimarii staliniste a fost echivalentul modern al vana­torii de vrajitoare in Evul Mediu. Procesul a inceput "moale" in Polonia unde liderul comunist Wladislaw Gomulka a fost acuzat in cadrul unei plenare a partidului "de multiple devieri nationaliste si dreptiste" (5; 196) si inlaturat de la conducere.

Va fi reabilitat in 1956. Opozantii lui Gottwald in Cehoslovacia, ai lui Dej in Romania, ai lui M. Rokosi in Ungaria sau ai lui Dimitrov in Bulgaria, au fost judecati ca sionisti, spioni ai imperialismului si condamnati la moarte sau inchisoare pe viata. Au fost lichidati Lucretiu Patrascanu (Romania), Rajk (Ungaria), Kostov (Bulgaria) si altii.

In domeniul economic, comunistii au promovat o politica de nationalizari si industrializare fortata creindu-se multe ramuri noi: constructia de nave (Polonia), industria chimica (Romania) etc. In agricultura, in 1949, a inceput colectivizarea gospodariilor individuale. Razboiul total impotriva taranimii a fost esential pentru regimul stalinist. Din punct de vedere social, stalinizarea Europei rasaritene a insemnat distrugerea societatii civile si depersonalizarea individului.

In scopul tinerii sub control a economiilor tarilor satelizate din ordinul lui Stalin s-a infiintat, in ianuarie 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membri fondatori au fost Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Romania, Ungaria si URSS. Ulterior au devenit membri Albania (aprilie 1949), R. D. Germana (1951), Mongolia (1962), Cuba (1972) si Vietnamul (1978).

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Din ansamblul evolutiilor politice sociale si economice din tarile satelite Moscovei se poate trage concluzia ca procesul de sovietizare a acestora a fost incheiat in primii ani ai deceniului sase. Inainte de moartea lui Stalin partidele comuniste guvernau dictatorial si cu exceptia partidului comunist iugoslav, toate erau supuse Moscovei.

2. De la "democratiile populare" la "socialismul dezvoltat"

Aceasta faza incepe cu procesul distrugerii sau aservirii celorlalte partide sau formatiuni politice membre ale coalitiilor, in special partidele socialiste, social democrate si agrare. In Romania, Ungaria, Bulgaria au loc congrese de unificare a partidelor muncitoresti si crearea partidelor unice, "conditie" esentiala pentru functionarea regimului totalitar comunist.

Toate aceste partide comuniste aveau o conceptie comuna despre internationalism si o filozofie similara a disciplinei de partid. Membrii de partid trebuiau sa se supuna orbeste ordinelor sosite de la conducerea comunista. Aceasta logica militarista a fost denumita centralism-democratic. Partidele aveau in fruntea lor revolutionari de profesie majoritatea formati la scoala Comintermului. Educati "in gandirea stalinista credeau cu totii in teoria intensificarii permanente a luptei de clasa si au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a creia un sistem represiv prin care toate tendintele critice sa poata fi imediat eradicate" (1; 69).

Acesti lideri au condus "democratiile populare" in menghina stalinismului matur. Acesta era caracterizat prin imitarea fortata a institutiilor politice, administrative si culturale sovietice, arbitrariul politic si birocratic, teroarea politiei, privatiuni economice pentru a se realiza programe ambitioase de investitii, dependenta de tip colonial fata de URSS, izolarea fata de lumea libera, etc.

Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a provocat o mare neliniste in URSS. Urmasii acestuia, au incercat sa gaseasca solutiile pentru a evita o noua dictatura personala. Inca din primele zile si-au propus sa "restbileasca legalitatea socialista". Distinderea economica si sociala este insotita in URSS de o anumita destindere politica. In politica externa N. Hrusciov insista pentru realizarea unei politici de destindere care are la baza trei principii "coexistenta pasnica, caracterul evitabil al razboaielor intre state cu sisteme politice diferite si pluralitatea cailor spre socialism" (2; 387). In Uniunea Sovietica procesul destalinizarii nu va pune deloc sub semnul intrebarii principiile plani­ficarii si conducerii centralizate ale economiei. El diminueaza rolul Comitetului Central, insa nu reduce drastic privilegiile nomenclaturii partidului.

Imediat dupa moartea lui Stalin, conducerea sovietica a inceput o reevaluare a relatiilor ei cu tarile satelit deoarece in, Bulgaria, Cehoslovacia si Germania de Est au avut loc revolte provocate de conditiile de viata si munca. Tancurile sovietice au reprimat demonstratiile est-germane iar conducerea comunista a tarii le-a interpretat drept "insurectie fascista" (7; 233). Aceste evenimente vor determina pe sovietici ca, in mai 1955, sa intreprinda un nou pas spre institutionalizarea hegemoniei lor in Europa de Est, creand Pactul de la Varsovia, ca o alianta militara bazata pe afinitate ideologica. In compunerea acestuia au intrat Albania, (care o paraseste in 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, Romania, Ungaria si URSS.

Totusi socul creat de campaniile de destalinizare duse de Hrusciov a afectat tarile est-europene. Demolarea mitului lui Stalin si apelurile lui Hrusciov pentru abordarea creatoare a doctrinei revolutionare au dat ganditorilor neortodocsi curajul sa puna la indoiala chiar fundamentele ordinii existente. De la sfarsitul anilor '50 pana la inceputul anilor'60 toate tarile est-europene au cunoscut, in grade diferite, aparitia unor tendinte revizioniste in ceea ce priveste ideologia marxista. Acestea au fost mai pregnante in Polonia si Ungaria, unde politica de socializare a fost nu numai accelerata si prost privita de populatie, dar provocase si efecte economice catastrofale.

In aceste conditii secretarul general al partidului, M. Rakosi, stalinist inveterat a fost nevoit sa cedeze guvernarea unui comunist moderat, Imre Nagy. Acesta a format un guvern de coalitie (27 octombrie 1956) care si-a propus sa lichideze monopolul unui singur partid. La 1 noiembrie Ungaria a anuntat ca se retrage din Tratatul de la Varsovia si ca va promova o politica de neutra­litate. La 4 noiembrie 1956 Ianos Kadar a constituit un guvern opus lui Nagy si a facut apel la Armata Rosie pentru a invinge "Contrarevolutia".

Trupele sovietice au intervenit brutal. Cinci zile mai tarziu, insurectia era zdrobita si visul unguresc de libertate terminat fara ca Vestul, incurcat in "afacerea" Suezului, si care oricum nu era in stare sa reactioneze, sa fi putut interveni altfel decat prin discursuri in favoarea Ungariei.

Urmatoarea "democratie populara" care a pus la incercare parametrii flexibilitatii sovietice poststaliniste in si peste Europa Centrala si de Est a fost Romania. Cata vreme in Polonia decompresiunea poststalinista fusese facilitata de moartea lui Beirut, iar in Ungaria fusese sabotata de dogmaticul Rakosi, in Romania ea a fost orchestrata de catre Gheorghe Ghiorghiu-Dej insusi, care, la o plenara a C. C. al partidului, in zilele de 19 si 20 august 1953, a dat tonul autocriticii politice, initiind conducerea colectiva si recunoscand fixatia excesiva din trecut asupra industriei grele in detrimentul agriculturii si al consumului. Liderii romani au navigat cu abilitate si pricepere pe "marile furtunoase" ale anului 1956. Au parat atacul lui Hrusciov asupra lui Stalin, cu afirmatia ca in Romania problema stalinismului s-a rezolvat inca din anul 1952, prin debarcarea trio-ului Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu considerati deviationisti.

Baza tensiunilor romano-sovietice din anii 1960 a fost refuzul comunistilor romani de a accepta asa zisul proiect de modernizare a CAER, prin care Romania devenea tara furnizoare de materii prime si agricole pentru tarile socialiste dezvoltate din bloc. Acest fapt i-au indreptat pe conducatorii romani catre China, in disputa ideologica cu URSS dar si catre Vest de unde au obtinut tehnologia necesara procesului de industrializare. La inceputul anului 1963 Romania a incetat sa mai bruieze emisiunile radio ale Vestului si aprobase publicarea unor opere declarate pana atunci inacceptabile ideologic pentru cultura socialista.

In Cehoslovacia, singura revizuire a stalinismului, pe care Antonin Novotny a permis-o, a fost masura de a exclude imputarea de titoism din acuzatiile contra lui Rudolf Slansky si a co-inculpatilor acestuia. Unele dintre victimele supravietuitoare ale epurarilor au fost eliberate discret din inchisori. Inflexibilitatea lui Novotny a fost facilitata de stabilitatea economica si dezvoltarea de care beneficiase Cehoslovacia in anii '50.

Angajamentele lui Hrusciov de reconciliere cu Tito si denuntare a lui Stalin de la jumatatea anilor '50 au fost profund tulburatoare pentru conducatorii albanezi. Facandu-i curte lui Tito, sovieticii pareau dispusi sa sacrifice securitatea si independenta Albaniei lasand-o la discretia Iugoslaviei. Relatiile dintre URSS si Albania au devenit extrem de tensionate, Hrusciov incercand si o lovitura de stat camuflata impotriva lor, in anul 1960. Dupa esecul puciului, URSS a trecut la un atac public impotriva conducerii comuniste albaneze. China maoista a compensat prompt Albania fata de ostracizarea sovietica ajutand-o ideologic, material si politic.

Iugoslavia, intre anii 1950-1970, a avut o evolutie contradictorie. Dupa ce fusese prima tara "aliat clientelara" care sfidase Moscova si experimentase un stil diferit de comunism, a trecut la o politica dogmatica, incetand sa fie singura tara care facea valuri in lumea comunista. (5; 260) Dupa intalnirea Tito-Hrusciov din august 1957, de la Bucuresti, Iugoslavia a devenit prima tara din afara sferei de influenta sovietica care a recunoscut R.D. Germana, iar Tito a inceput sa laude internationalismul proletar si sa critice vehement NATO.

Aceste evenimente pareau sa semnifice stoparea tendintelor de cautare a unor cai nationale spre socialism. Acest lucru este ilustrat si de sustinerea guvernelor staliniste de catre China care urmarea sa se substituie URSS la conducerea lumii comuniste. Ca o dovada a acestor ambitii, Mao Zedong a obtinut, in noiembrie 1957, in timp ce la Moscova se sarbatorea cea de-a 40-a aniversare a revolutiei din octombrie, redactarea unei Declaratii Comune elaborate de toate partidele comuniste de la putere in care se afirma unitatea lagarului socialist, adica monolitismul. Tito refuza sa semneze declaratia si elaboreaza o alta in care insista pe egalitate, independenta partidelor si neamestecul in treburile lor interne. Dezacordurile intre partidele comuniste din URSS si China au devenit foarte mari si ruptura este facuta publica la Congresul al XXII-lea al PCUS din 1961. De aici inainte va exista si o "cale chineza" catre socialism (2; 299).

China pana la acest moment s-a inspirat in mare masura din modelul stalinist. Ea a adoptat un plan cincinal, a nationalizat intreprinderile, a colectivizat pamanturile. In anul 1953 considerand opera de reconstructie incheiata liderii comunisti chinezi au decis sa treaca la o noua etapa de dezvoltare si abandoneaza modelul sovietic. La initiativa lui Mao Zedong a fost lansata o noua strategie "Marele salt inainte" pentru "a ajunge din urma Anglia in cincisprezece ani". Initial se parea ca strategia va da roade dar criza economica din anii 1959 si 1961 a facut ca esecul sa fie total. Acest esec a "marelui salt inainte" a scos la rampa contradictiile latente din sanul conducerii partidului comunist chinez. Desi Mao a trebuit sa-si faca "autocritica" in fata partidului cu privire la "marele salt inainte" el nu si-a pierdut influenta si rolul decisiv in conducerea partidului. In luna mai 1963 a lansat o campanie pentru a "ridica" spiritul revolutionar si a combate revizionismul in sanul partidului.

In continuarea "miscarii de educatie socialista" Mao a lansat, in octombrie 1965 revolutia culturala. Aceasta a fost pe punctul de a arunca China in plina anarhie datorita luptei deschise intre adeptii lui Mao si revizionisti. Victoria lui Mao a fost marcata de eliminarea din partid al adversarului cel mai puternic a lui Mao, Lin Shaogi.

Dezvoltarea economica si sociala a tarilor comuniste in a doua jumatate a anilor '50 si inceputul anilor '60 a fost inegala desi au promovat majoritatea cam aceeasi politica economica. Una din explicatii a fost si ajutorul preferential al sovieticilor pentru unele tari fratesti. Iata, de exemplu, vanzarile de petrol sovietic subventionat au protejat economia cehoslovaca pentru un lung rastimp de impactul escaladarii preturilor mondiale la energie. In industrie s-a promovat in continuare, dezvoltarea ramurilor asa zise "grele". In agricultura partidele comuniste nu s-au dezis de metoda cooperativizarii compacte a agriculturii. Catre inceputul anilor '60 conducatorii tarilor est europene, cu exceptia Poloniei, au declarat ca in tarile lor agricultura a fost pusa pe baze socialiste. In virtutea faptului ca atat in industrie cat si in agricultura pozitiile dominante erau ocupate de sectoarele de stat, liderii comunisti au afirmat ca au incheiat, in tarile lor, construirea bazelor socialismului.

Pornind de la aceste afirmatii la Congresul al XXII-lea al PCUS liderii sovietici au declarat ca este posibila trecerea concomitenta a statelor est-europene la comunism. Aceasta teza a fost sustinuta de majoritatea partidelor comuniste est-europene. T. Jivkov, de exemplu, declara ca Bulgaria "la rascrucea anilor '70-'80 va incepe trecerea treptata spre comunism". Conducatorii cehoslovaci au afirmat ca "generatia noastra va trai in comunism" (7; 241). Liderii altor partide au fost mai rezervati in ceea ce priveste posibilitatea aplicarii principiului comunist "De la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa necesitati". Era evident inca de la inceputul anilor '60 ca metodele comuniste de gestionare a economiei vor pune piedici serioase in dezvoltarea ei.

Iugoslavia a inteles ca este necesara o reforma economica insa ea n-a fost dusa pana la capat. Totusi in anul 1965 o serie de masuri au fost luate si ele au fost benefice pe termen scurt. Statul n-a mai acordat bani intreprinderilor aflate in dificultate. Bancile au devenit independente si Republicile au captat o mai mare autonomie in gestiunea economica, dar acest lucru n-a condus la eliminarea disproportiilor de dezoltare dintre ele.

Dificultatile economiei poloneze din anii '60 au declansat o serie de greve si demonstratii de strada. A fost demis din postul de conducator al partidului W. Gomulka gasit vinovat si a fost ales, in decembrie 1970, E. Gereg.

Ungaria a incercat si ea sa ia o serie de masuri care sa conduca la o revigorare economica. Cea mai importanta a fost cea prin care o parte din functiile indeplinite de ministere au fost cedate intreprinderilor insa fara sa fie afectata planificarea centralizata.

Economia romaneasca a cunoscut un ritm impresionant de dezvoltare in aceasta perioada. Apar ramuri industriale noi si se consolideaza cele vechi. Insa ea a continuat sa fie subminata de "traditionalul calcai al lui Ahile"- slaba productivitate agricola. "Victoria" totala a colectivizarii din primavara anului 1962 - desi a fost considerata un real succes de partid - n-a facut decat sa agra­veze problema economica intrucat fermele colective erau notorii pentru eficienta si productivitatea scazuta in raport cu cele particulare.

Cu toate ca si in Romania au existat greve ocazionale, in probleme muncitoresti de rutina acestea nu au catalizat genul de alianta intre muncitori si "inteligente" care sa preseze spre reforme social politice ca in Polonia sau in Cehoslovacia. "Inteligentei" romanesti i-a lipsit aura de con­stiinta a natiunii pe care o posedasera intelectualitatea maghiara si cea poloneza sau cehoslovaca, ea ramanand destul de departe de suferintele muncitorilor si taranilor.

Nicolae Ceausescu i-a succedat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la carma partidului dupa decesul acestuia. Aceasta a continuat linia politica a predecesorului sau, care il definise drept un "national-comunist", de industrializare rapida, insotita de o autonomie in politica externa. "Urmarind o politica externa autonoma, Ceausescu a reusit nu numai sa ofere Occidentului prilejul sa exploateze o bresa aparenta in blocul comunist, dar sa si stimuleze antipatia poporului fata de stapanul sovietic" (6; 127). Romania a fost prima tara din blocul rasaritean care nu a rupt relatiile diplomatice cu Israelul dupa "razboiul de 6 zile" asa cum a dictat Moscova.

Desi beneficiar al mostenirii raposatului sau mentor, Ceausescu s-a distantat de nimbul lui Gehorghe Gheorghiu-Dej prin denuntarea crimelor si abuzurilor savarsite de securitate in timpul conducerii acestuia. In acelasi timp, romanii incepusera sa se bucure de o imbunatatire a nivelului de trai, pe care a simtit-o, cu exceptia Albaniei, intreaga Europa Rasariteana la inceputul anilor '70.

Politica externa a Romaniei in anii '60 si '70, sub Nicolae Ceausescu, a dovedit o continuitate care a lipsit in politica interna. In politica externa, N. Ceausescu a dovedit aceeasi indemanare si ingeniozitate pe care le-au dovedit Gheorghiu-Dej, insa in politica interna a dovedit opusul acestei atitudini, devenind tiranic si insensibil la nevoile populatiei.

Viciile sistemului economic centralizat au iesit in evidenta mai mult in Cehoslovacia, tara industrializata, unde stagnarea era evidenta. Nevoia de reforme a fost inteleasa si de o parte a conducerii partidului comunist care a reusit sa-l inlature din varful ierarhiei pe A. Novotny, in ianuarie 1968. Lider al P.C. Cehoslovac a devenit A. Dubcek activist vechi dar cu idei reforma­toare, care a dorit sa construiasca un "socialism cu fata umana". Au fost inlaturate cenzura si si-au reluat activitatea o serie de partide printre care si P. Social-Democrat. In aprilie 1968 conducerea PCC a elaborat un plan care propunea un nou model de societate pentru Cehoslovacia. Moscova si-a exprimat dezacordul si a devenit alarmata in vara anului 1968 cand intelectualii cehoslovaci au dat la 27 iunie 1968 declaratia "Doua mii de cuvinte".

La 3 august, liderul sovietic Leonid Brejnev a avertizat ca "nu putem ramane indiferenti fata de soarta socialismului intr-o alta tara". (5; 247) La mijlocul lunii iulie a avut loc o consfatuire a cinci state membre ale O.T. Varsovia, la care Romania nu a participat, care a cerut cehoslovacilor sa resta­bileasca cenzura, sa dizolve organizatiile necomuniste si sa initieze o ofensiva impotriva fortelor antisocialiste. Conducerea cehoslovaca a respins aceste cerer, considerandu-le un amestec in treburile interne si a declarat ca P.C.C. nu va reveni la modelul birocratico-politienesc de conducere.

Sovieticii au "gasit" cinci membri din conducerea P.C.C. care au "expediat" o scrisoare prin care cereau ajutorul "fratesc" si restabilirea "ordinii socialiste". In noaptea de 20/21 august 1968 trupele Tratatului de la Varsovia - mai putin cele romanesti - au invadat Cehoslovacia. Au fost arestati conducatorii cehoslovaci si expediati la Moscova unde au fost supusi la presiuni pentru a schimba cursul evenimentelor.

Zdrobiti psihologic si incapabili de a mai gasi o solutie de a se iesi din dezastrul creat prin ocuparea tarii, Dubcek si tovarasii lui au cedat presiunilor sovietice. Invazia a declansat o furtuna de proteste in lumea libera inclusiv din partea partidelor comuniste.

In blocul sovietic Romania a adoptat o atitudine si pozitie curajoasa care a starnit entuziasmul Occidentului. Nicolae Ceausescu a criticat vehement invazia si a cerut retragerea trupelor invadatoare. Folosindu-se de prezenta masiva a trupelor sovietice de ocupatie, adversarii reformelor au trecut la ofensiva in aprilie 1969. A. Dubcek a fost destituit din functie si inlocuit cu Gustav Husak. Acesta a insistat ca hotararile Congresului al XIV-lea al partidului sa fie calificate ca ilegale iar agresiunea sovietica drept "ajutor internationalist".

3. De la instabilitate la crize in statele socialiste

In toamna anului 1964, Nichita Hrusciov a fost inlaturat de la conducere printr-o lovitura organizata de fortele neostaliniste birocratice nemultumite de metodele sale de conducere, etichetate ca "scheme nechibzuite" (1; 97). Noii lideri de la Kremlin in frunte cu L. Brejnev au luat decizia de a restaura uniformitatea ideologica. Aceasta a fost primita de toti conducatorii comunisti est-europeni, cu exceptia Romaniei, cu simpatie si interes.

Intensificarea conflictului chino-sovietic si interventia americana in Vietnam au fost folosite de propaganda sovietica pentru strangerea legaturilor dintre partidele comuniste. Uniunea Sovietica nu intelegea sa renunte cu nimic la dominarea acestor tari europene "interesata fiind, cu intaietate, in patratul Varsovia, Berlin, Praga, Budapesta, care era si un poligon militar cu divizii sovietice in plin centrul Europei"(8; 91). Devenise clar ca Uniunea Sovietica nu va mai permite nici un experiment cu subversiva idee a "socialismului cu fata umana". Liderii sovietici si-au mentinut monopolul interpretarii marxism-leninismului si au condamnat orice forma de deviatie de la viziunea lor.

URSS a intrat intr-o perioada de stagnare numita in istoriografie si "brejnevista" care a durat aproape 20 de ani. Sistemul institutional instaurat prin Constitutia din 1977 a pus accent pe unitatea URSS. Repartizarea puterii care era prevazuta a fi gestionata intre popor, stat si partidul comunist era de fapt un monopol al partidului comunist dominat de nomenklatura. Leonid Brejnev s-a impus progresiv in fruntea partidului pastrand un delicat echilibru intre diferite clanuri ale aparatului de partid. In acest rastimp economia a continuat sa fie hipercentralizata si neperformanta, cu exceptia complexului militar industrial. Aparatul birocratic a devenit foarte numeros si neeficient. Acesta s-a transformat intr-o casta privilegiata in timp ce nivelul de trai se deteriora tot mai mult. Economia sovietica prezenta un bilant extrem de deceptionant. In industrie cresterea economica regreseaza de la 7, 4% in 1971 la 3, 4% in 1979, in domeniul agricol URSS a trebuit sa importe grau din SUA (pana la 25 milioane tone/an intre 1973-1980), iar aprovizionarea populatiei se facea anevoie. Raportat la indicatorii statistici, ca nivel de trai sau asistenta medicala, URSS ocupa locul 60 in lume si in multe privinte "se afla pe aceeasi treapta cu Burkina Faso, stat in Africa de Vest" (7; 247).

Fiecare lider sovietic, de dupa Stalin, a cautat sa gaseasca o formula viabila pentru a mentine URSS in conditia de superputere nu numai militara ci si economica. Toti au esuat. L. Brejnev a elaborat o doctrina care statua principiile colaborarii cu tarile socialiste, in principal cele din blocul rasaritean. Aceasta justifica, in absenta unei baze juridice internationale, introducerea de trupe pe teritoriul altui stat suveran impotriva vointei conducerii legitime a statului respectiv. Argumentul era simplist: responsabilitatea colectiva a tarilor socialiste pentru soarta comunismului. Suveranitatea statelor in conceptia lui Brejnev si ai adeptilor sai trecea pe planul doi.

Dupa inabusirea "Primaverii de la Praga", Moscova a dezlantuit o campanie acerba de suprimare a tendintelor reformiste atat in URSS cat si in tarile est-europene. Diversitatea devenise din nou o erezie, iar inghetul politic si economic reprezenta semnul distinctiv al culturii politice neostaliniste.

In raport cu evolutiile politice si economice din URSS, conducatorii statelor socialiste si-au definit teoretic "noua etapa" in care tarile lor au intrat dupa anii '70. Au fost elaborate planuri de construire, intr-o perioada scurta, a "socialismului dezvoltat" sau "multilateral dezvoltat" si de trecere la comunism. Viata a demonstat ca atingerea acestor obiective in conditiile pastrarii sistemului existent era o utopie.

Monopolul puterii partidelor comuniste a fost legiferat prin constitutie. Contopirea aparatului de partid cu cel de Stat, libertatea de actiune a politiei politice impotriva oricarei forme de opozitie politica, rezolvarea problemelor sociale pe calea violentei etc., erau elemente ce caracterizau "societatile socialiste".

Totusi au fost si unele particularitati. Reformele incepute la sfarsitul anilor '60 in Iugoslavia au fost oficializate intr-o noua constitutie promulgata la 21 februarie 1974. Prin aceasta s-a realizat o stabilitate institutionala, insa n-a vindecat tara de cele doua boli ale sale inrudite si recalcitrante: inegalitatea interregionala si tensiunile interetnice. Dupa moartea lui Tito, problema musulmana din Bosnia-Hertegovina si mai ales a albanezilor din Kosovo au inlocuit beligeranta croata in calitate de cea mai fierbinte expresie a bolii cronice etno-nationale a Iugoslaviei. Intre anii '40 si '80 proportia musulmana a populatiei din Bosnia-Hertegovina a crescut de la aproximativ 30% la peste 40% restul fiind sarbi si croati intr-un raport de 2/1 dar ce a fost mai important, musulmanii au inceput sa constientizeze faptul ca reprezinta o entitate separata care are nevoie de un statut aparte.

Provocarea cea mai serioasa la adresa politicii nationale iugoslave a fost ridicata de noua emancipare a albanezilor din Kosovo care nu numai ca au clatinat delicata balanta interrepublicana a sistemului federal, ci au pus sub semnul intrebarii sloganul comunist potrivit caruia progresul economic calmeaza nemultumirile etno-nationale. In urma gravelor rebeliuni din noiembrie 1968, Belgradul a actionat cu toata fermitatea pentru a imbunatati situatia economica din Kosovo si a-i promova in pozitii de autoritate pe albanezi. Aceste masuri au potolit tensiunile pentru aproximativ un deceniu pentru a izbucni si mai violent in primavara anului 1981 cand a fost necesara interventia armatei federale pentru a stapani situatia.

Albanezii nu cereau secesiunea, ci doar provincia sa devina republica si nu provincie autonoma. S-a ajuns la o intelegere care a rezolvat doar aparent problema, datorita schimbarilor in raportul demografic unde albanezii aveau o rata a natalitatii mult superioara sarbilor care, in declin, isi paraseau gospodariile din Kosovo pentru a migra in centrul Serbiei "unde povestirile lor starneau valuri de furie". (5; 273). Aceasta problema nerezolvata va fi "fitilul" gravelor incidente interetnice de mai tarziu.

Polonia, in timpul "domniei" lui E. Gierek va declansa o sarabanda a imprumuturilor externe din Vest si Est, fara consecinte in evolutia economica a tarii. Practic, masivele imprumuturi sovietice si occidentale care s-au revarsat in Polonia de-a lungul anilor '70 au fost in mare parte irosite, ele subventionand "doar o orgie de consumatorism, coruptie si investitii hiperoptimiste, grandioase, necoordonate si in consecinta, aberante"(5; 283). Intre 1975 si 1980 datoria publica s-a triplat de la 7, 4 miliarde dolari la peste 21 miliarde, rata de credit a Poloniei se apropia de epuizare. Efortul tardiv de retransare interna a provocat confuzie si frustrare, directorii unitatilor productive pomenindu-se prinsi intre obiectivele de la centru si nemultumirile populatiei. Intregul sistem tindea spre anarhie.

Comitetul pentru Apararea Muncitorilor (K. O. R) a devenit varful de lance al nemultumirilor sociale sprijinit si de biserica catolica. Valul de greve din vara anului 1980 a adus nu numai o victorie istorica a societatii civile asupra partidului comunist, prin semnarea, la 31 august a unui acord intre muncitori si guvern, ci anunta si sfarsitul erei comuniste in Europa.

Lech Walesa, liderul grevistilor de la Gdansk, a obtinut din partea conducerii nu numai cresteri salariale ci si dreptul legal la greva, dreptul de a organiza sindicate independente, scutite de controlul partidului, eliberarea detinutilor politici etc. La 6 septembrie partidul l-a inlocuit pe Gerek cu S. Kania care n-a reusit nici el sa amelioreze situatia. Solutia pentru cativa ani a fost o dictatura militara mascata, cu generalul Jaruzelski in fruntea statului si a partidului.

Daca marasmul economic al Poloniei din anii '70 ajutase la sfidarea regimului comunist de catre populatie, in Ungaria aceluiasi deceniu progresul si refacerea economiei au servit la stabilizarea si marirea acceptibilitatii regimului comunist. Kadar a cautat sa obtina acceptarea pragmatica a guvernului lui de catre societatea ungara, pe calea progresului economic si stiintific, abtinandu-se sa insiste pentru legitimarea ideologica a sistemului comunist. Logica lui Kadar a dus la o serie de reforme care n-au afectat rolul de conducator al partidului si locul si rolul tarii in blocul comunist. A luat masuri decentralizatoare, inovatii orientate spre piata, adaptari ale intreprinderilor in spiritul privatizarii si concesii in domeniul libertatilor civile care au adus Ungariei aprecieri pe plan international.

Cehoslovacia, sub Gustav Husak, contrasta cu energica Ungarie a lui Kadar. Desi cei doi lideri aveau acreditari initiale similare - amandoi comunisti din "ilegalitatea locala care cazusera victime ale terorii staliniste din anii '50 si ulterior amandoi au accedat la putere sub auspicii sovietice - atitudinile si politicile lor s-au caracterizat printr-o acuta divergenta. Rigid unde Kadar se arata flexibil, G. Husak a preferat cu consecventa retetele dogmatice in locul riscurilor experimentale.

Astfel ca in anii '70 societatea cehoslovaca a intrat intr-o perioada de stagnare. Regimului Husak ii lipsea atat "vigoarea adevaratului totalitarism, cat si elanul reformismului real". Din acest motiv, s-a simtit foarte amenintat de efervescenta Solidaritatii din Polonia invecinata in anii 1980-1981, cand, inversand rolurile din 1968, Praga a indemnat Moscova sa inabuse asa zisa "Contrare­volutie de la Varsovia"(5; 299).

Strategia interna a regimului Husak a fost caracterizata printr-un inalt grad de stabilitate. Cu exceptia catorva decese naturale, echipa care a preluat puterea in 1968, sub egida Moscovei, a ramas aceeasi pana la sfarsitul anilor optzeci, devenind o oligarhie osificata. Totusi, pe la sfarsitul anilor'70 apare in societatea civila o reactie la conservatorismul politic: Carta '77 (fondata in ianuarie 1977) si Comisia pentru Apararea celor Persecutati pe Nedrept (intemeiata in 1978). Acestea cereau respectarea drepturilor omului si cele civile, si rezolvarea unor grave probleme economice etc.

Bulgaria a fost singura tara comunista din blocul sovietic al carei regim n-a cazut niciodata in ispita de a sfida hegemonia sovietica sau de a devia de la dogmele marxiste. In 1971 liderul comunist bulgar T. Jivkov s-a simtit indeajuns de increzator si sigur pe sine pentru a inlocui asa-zisa Constitutie Dimitrov din decembrie 1947 cu una noua care a ridicat statutul ideologic al tarii la acela de "stat socialist", identifica explicit partidul comunist ca autoritate de guvernare si cita prietenia cu URSS ca principiu calauzitor. Cu acest prilej T. Jivkov a devenit si sef al statului. In 1979 liderul bulgar a introdus o imitatie a noului mecanism economic unguresc favorizand loturile taranesti private si invitand investitiile apusene, anterior refuzate cu dispret. Bulgaria a obtinut o rata buna de dezvoltare, insa acestea n-au putut sa atenueze racilele de sistem ale comunismului.

Marele paradox al evolutiei regimului de la Bucuresti dupa anii '70 a fost ca proasta adminis­trare a treburilor interne ale Romaniei contrasta foarte puternic cu modul in care a dus politica externa. La inceputul anilor '70 N. Ceausescu se bucura de respectul pe care comunitatea interna­tionala i le acordase in 1967, iar el le-a exploatat la maximum. Faptul ca Romania era folositoare Occidentului din punct de vedere politic ca "ghimpe" in "coasta Moscovei" l-a determinat pe acesta sa-i faca liderului roman tot mai insistent curte. Edificator este gestul politic al presedintelui Nixon de a vizita Romania in august 1969, iar presedintele Ceausescu a vizitat SUA in octombrie 1970. Anterior, in 1968, presedintele Frantei, De Gaulle, vizitase si el Romania. Au urmat o serie de favoruri economice. In 1971, Romania a fost primita in Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT), iar in 1972 a fost acceptata in FMI si BIRD.

Deziluzia romanilor in politica interna a fost legata de "minirevolutia culturala" declansata dupa vizita liderului comunist in Coreea de Nord si China (1971) si esecul economiei romanesti prinsa pe picior gresit din punct de vedere al strategiilor de dezvoltare de socurile petroliere de la mijlocul anilor '70 si inceputul deceniului noua. Interventia directa a liderului roman in organizarea si condu­cerea economiei prin "vizitele de lucru" periodice a dus la perpetue ajustari ale politicii si practicii economice care-i nauceau pe conducatorii de intreprinderi si pe muncitori, avand un efect opus celui dorit si a sfarsit prin ineficienta. La acesta s-a adaugat si hotararea presedintelui roman de a "sfida Occidentul in decembrie 1982 prin declaratia ca va plati datoria externa pana in 1990" (6; 151).

Pentru a realiza acest lucru a introdus un regim de austeritate fara egal in istoria regimurilor comuniste est-europene, cu cartelarea si rationalizarea produselor alimentare si a energiei electrice. Opozitia fata de masurile si ineficienta regimului au condus la o serie de greve la inceputul anilor '80. Minerii din sapte mine metalifere din zona Maramuresului au declansat o greva in septembrie 1983, in semn de protest fata de noua lege a salarizarii. Trei ani mai tarziu o greva au facut si muncitorii de la Fabrica de masini grele din Cluj-Napoca. La 16 februarie 1987 o mie de angajati de la uzinele "Nicolina" din Iasi au protestat impotriva scaderii salariale. Tulburari semnificative au fost semnalate si in alte zone ale tarii. Regimul comunist intrase si in Romania in faza sa finala.

Sfarsitul "erei maoiste" in China a fost marcat de o lupta acerba pentru putere intre o tehnocratie incarnata de Zhou Enlai si apoi de Deng Xiaoping si o tendinta extremista reprezentata de "banda celor patru". Impotriva lui Zhou Enlai si a curentului reformator care domnea al X-lea Congres al partidului din august 1973, radicalii maoisti au decis sa lupte impotriva "curentului". Victoria lui Zhou Enlai este concretizata la cea de-a patra Adunare Nationala Populara reunita in 1975 care decide sa ia masuri pentru "modernizarea atat a agriculturii, industriei si apararii nationale cat si a stiintei si tehnicii de o maniera care sa duca economia chineza pe primul loc in lume". (9; 205)

Lupta pentru putere s-a reluat, in China, dupa moartea lui Zhou Enlai in ianuarie 1976. In anul 1978 linia pragmaticului Deng Xiaoping a castigat definitiv, iar China s-a lansat intr-o era de profunde reforme economice care vor conduce tara la schimbari fundamentale. Au fost abandonate o serie de principii marxiste si s-a operat o deschidere treptata catre capitalurile si tehnicile Occidentale.

Aceste reforme pragmatice - cum a fost de exemplu decolectivizarea agriculturii - au pus in mare masura chestiunea fundamentala a caracterului socialist al economiei. Aceasta societate chineza, mai preocupata de modernizare si de imbunatatiri de ordin material decat de ideologie, a ramas oficial socialista. Reformele politice ale erei Deng Xiaoping au fost moderate si s-au limitat la o restructurare a aparatului administrativ al tarii cu scopul de a-l face mai eficient (1980) si la o reechilibrare a raporturilor partid-stat in 1982. Relativa liberalizare a regimului nu va merge pana la acceptarea unei veritabile schimbari: democratizarea.

Bibliografie

1.      Vladimir Tismaneanu, Reinventarea politicului. Europa rasariteana de la Stalin la Havel, Iasi, 1997.

2.      Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea intre razboi si pace. 1945-1973, Bucuresti, 1988.

3.      Prof. univ. dr. Zorin Zamfir, Istoria universala contemporana, vol. II, Bucuresti, 1999.

4.      Andre Fontaine, Istoria razboiului rece, vol. II, Bucuresti. 1992.

5.      Joseph Rothschild, Istoria politica a Europei centrale si de Est dupa al doilea razboi mondial, Bucuresti, 1997.

6.      Dennis Deletant, Romania sub regimul comunist, Bucuresti, 1997.

7.      Anatol Petrencu, Istoria universala. Epoca contemporana, Chisinau, 1955.

8.      Titu Georgescu, Romania in istoria Europei secolului XX 1945-1990, Bucuresti, 1992.

9.     Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, dupa 1973, Bucuresti, 1998.