Principalele conflicte si razboaie din secolul al XX-lea si inceputul celui urmator

Tipul de criza si conflict care a dominat, din nefericire, scena politica internationala fost razboiul dintre state sau grupari de state legate prin aliante politico-militare.Secolul al XX-lea s-a deschis cu un razboi purtat intre doua mari puteri, Rusia si Japonia, in anii 1904-1905, care prin amploare si consecinte s-a incadrat in tipul de conflict local.

Pe continentul european, incepand cu primele decenii ale secolului al XX-lea, apar doua forte: Tripla Alianta si Tripla Intelegere. Acestea se vor confrunta pentru intaietate in lumea extraeuropeana. Prima ciocnire a fost generata de "criza bosniaca" din 1908, izbucnita ca urmare a anexarii de catre Viena a provinciei Bosnia-Hertegovina. Germania a sprijinit actul de forta al Dublei Monarhii, astfel ca protestele Rusiei si revolta Serbiei au ramas fara ecou. Viena a refuzat sa paraseasca teritoriile ocupate. Tripla Alianta nu era inca pregatita din punct de vedere militar pentru o confruntare si, in consecinta, Anglia si Franta au sfatuit Rusia "ofensata" sa propuna Serbiei recunoasterea faptului implinit .

In 1911 a fost randul Germaniei sa provoace Franta in cea de-a doua criza marocana*. In martie 1911 triburile marocane s-au rasculat impotriva sultanului si au asediat orasul Fes. Trupele franceze au intervenit, infrangand pe rasculati sub pretextul apararii rezidentilor francezi din orasul Fes. Germania a considerat ca Franta a incalcat acordul care a pus capat primei crize marocane si a ocupat porturile Agadir si Magador. Daca Marea Britanie si-a sustinut foarte puternic aliatul francez, nu acelasi lucru l-a facut Austro-Ungaria care n-a dorit sa-si riste supravietuirea ca stat de dragul unei aventuri africane. Din incheierea "afacerii marocane castigurile germane au fost modeste , avand in vedere ca au obtinut doar 275. 000 km2 din Congo-ul francez, iar imperiul avea pretentii mondiale. Ziarul german "Berliner Tageblatt" scria in 3 noiembrie 1911: "Practic am riscat un razboi mondial pentru cateva mlastini din Congo" .

In urmatorii ani, pe masura ce se vor intari din punct de vedere militar, marile puteri din cele doua blocuri politico-militare isi vor asuma niveluri de risc nefiresti in raport cu interesele lor nationale si strategice, astfel ca in 1914 razboiul mondial n-a mai putut fi evitat, cu toate ca cele doua tabere au stat "departe" de razboaiele balcanice (1912-1913).

Primul razboi mondial. Scanteia care a aprins "butoiul cu pulbere" din Balcani si a condus la prima mare conflagratie mondiala  a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, mostenitorul tronului austro-ungar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de catre bosniacul Gavrilo Princip, membru al unei organizatii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emotie in intreaga Europa. El a oferit Austro-Ungariei prilejul de a "regla conturile" cu Serbia. Imparatul Franz-Iosef a trimis imparatului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei in rezolvarea "problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a raspuns fara echivoc: "Nici o taraganare in aceasta actiune impotriva Serbiei".Incurajari i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de catre cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg .

La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a raspuns pozitiv la toate cererile mai putin la cele de la punctul 6 care cerea participarea functionarilor austrieci la ancheta desfasurata in Serbia pentru a determina responsabilitatile asupra atentatului. A doua zi o circulara a guvernului german catre ambasadorii sai din strainatate dezvolta o teza care sa influenteze pozitia Frantei si a Rusiei in Balcani: "conflictul sirbo-austro-ungar este o afacere locala, care trebuie reglata exclusiv intre Austro-Ungaria si Serbia. Orice interventie a unei alte puteri, data fiind diversitatea obligatiilor de alianta, va antrena consecinte incalculabile"[4].

Confirmandu-si palmaresul de tara care a inteles de fiecare data pe dos psihologia potentialilor adversari, Germania a crezut ca Franta si Rusia vor proceda si de data aceasta intocmai ca la "criza bosniaca" din 1908. Analizand situatia, oamenii politici din cele doua capitale europene au spus cu prea multa usurinta: "De aceasta data este razboi". Antanta a acceptat confruntarea "cu o promptitudine de care insusi adversarul a fost surprins"[5].

A urmat o avalansa de declaratii reciproce de razboi: Germania a declarat razboi Rusiei (19 iulie/1 august), Frantei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie si dominioanele sale, Germaniei (22 iulie/4 august); Muntenegrul, Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franta si Marea Britanie, Austro-Ungariei (29 iulie/11 august si 30 iulie/12 august); Japonia, Germaniei (10/23 august).

Cine are responsabilitatea declansarii conflictului? In mediile politice din preajma si din timpul conflictului, vinovatiile au fost aruncate dintr-o tabara in alta, iar acuzatiile au fost reciproce. Isto­riografia primei conflagratii mondiale este si ea nuantata, in functie de pozitia si blocul politico-militar din care a facut parte tara in care au aparut lucrarile respective. Opinia potrivit careia responsabilitatea revine in egala masura celor doua blocuri politico-militare pare sa fie cea mai plauzibila si mai acceptata astazi[6].

In momentul in care au inceput ostilitatile militare, beligerantii ambelor tabere au trait iluzia razboiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, - Franta, Germania si Rusia -, au actionat in conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub zodia "blitz-krieg-ului". Planul german "Schlieffen" prevedea infrangerea Frantei prin batalii nimicitoare in 6 saptamani, inainte ca Rusia sa-si fi putut mobiliza potentialul, ca apoi armata germana sa zdrobeasca armatele tariste. Planul de campanie francez prevedea si el o ofensiva fulger in Alsacia si Lorena si ruperea armatei germane in doua si nimicirea pe parti. Planul de campanie rus avea in vedere operatii militare simultane impotriva Germaniei si a Austro-Ungariei.[7]

In pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, in general, ca razboiul in epoca industriala se va termina repede, razboiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline de neprevazut, cu uriase sfortari materiale si umane: dupa campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 si 1916, dominate de "strategia epuizarii"[8]

Ostilitatile militare s-au derulat in principal pe uscat, dar si pe apa unde s-a purtat un adevarat razboi naval. In august 1914 au fost deschise in Europa trei mari teatre de operatiuni militare: Frontul de vest de la frontiera elvetiana pana la Marea Nordului, pe care s-au infruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene si britanice; Frontul de est, intre Carpati si Marea Baltica, pe care au luptat trupele ruse impotriva celor germane si austro-ungare, si Frontul balcanic de la Dunare si Sava unde fortele sirbo-muntenegrene le-au infruntat pe cele austro-ungare[9].

Pe Frontul de Vest armata germana declanseaza o ofensiva puternica, intra in Belgia, invadeaza Nordul Frantei, pentru ca ulterior sa se indrepte spre Paris. Dupa 37 de zile de ofensiva, trupele germane au fost oprite si apoi obligate sa se retraga pana la l'Aisne. Miracolul de pe Marna (august-septembrie 1914) a salvat Franta. Neputand nici unul strapunge frontul, cei doi adversari au incercat fiecare o incercuire prin vest. A rezultat ceea ce in literatura militara s-a numit "cursa spre mare", o succesiune de operatiuni militare, incheiate cu batalia din Champagne (decembrie 1914). Nici unul din adversari n-a obtinut insa decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elvetiana. Odata cu aceasta a murit si iluzia razboiului fulger[10].

Pe Frontul de est, rusii au declansat ofensiva la 4/7 august 1914, insa a fost opriti de trupele germane in doua mari batalii: Tannenberg (13/20 - 17/30 august) si lacurile Mazuriene (24 august/6 septembrie - 2/15 septembrie). Armatele germane conduse de generalii Hindenburg si Ludendorff au trecut la contraofensiva producand mari infrangeri trupelor rusesti in Galitia, care au fost si obligate sa se retraga. La sfarsitul anului 1914 si pe acest front se instalase "razboiul de pozitie".

Pe Frontul balcanic s-au desfasurat o suita de actiuni ofensive si defensive care au demonstrat ca Austro-Ungaria era incapabila, singura, sa infranga Serbia, care va rezista pana in anul 1915. Asadar, desfasurarile militare din vara si toamna anului 1914, cum remarca in amintirile sale generalul Erich Ludendorff, "au facut complet incerta data terminarii razboiului"[11].

Anul 1915 a fost marcat de intrarea in razboi a Italiei (10/23 mai), alaturi de Antanta, si a Bulgariei (23 septembrie - 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a determinat cautarea de noi solutii pentru obtinerea victoriei. Incercarile trupelor anglo-franceze de a obtine avantaj strategic au esuat in Artois si Champagne.

Modificarea conceptiilor strategice de la batalia de "ruptura" la cea de "uzura" nu numai ca n-a adus beligerantilor victoria, dar razboiul a devenit un adevarat mecanism de masacrare a milioane de vieti. Batalia de la Verdun (ianuarie-iunie 1916), care a durat sase luni, a "produs" un milion de morti in ambele tabere. Ofensiva rusa din Orient ca si intrarea Romaniei in razboi n-au modificat datele problemei[12].

Anii 1914-1916 au fost marcati si de importante confruntari in afara Europei. In Africa, pana in 1916, fortele franco-britanice le-au infrant pe cele germane in Togo, Camerun, Africa Germana de Sud-Vest si Africa Germana de Est. Actiuni importante s-au desfasurat in nordul Africii si Caucaz.

Pe mare, in acest timp, confruntarile au fost la fel de inversunate. In august 1914 flota britanica a infrant-o pe cea germana la Helgoland. La sfarsitul anului 1914, flota germana din Pacific a fost distrusa de britanici la Falkland. La inceputul anului 1915 Germania a declansat razboiul total submarin, insa, pe ansamblu, cu unele rezultate fortele navale ale Antantei ramaneau superioare[13].

Anul 1917 este cel "al oboselii popoarelor" in fata unui conflict ce parea interminabil. Aceasta stare va cuprinde atat soldatii, cat si spatele frontului. Mizeria si foamea erau la fel de mari si pe front si in spatele sau. Impasul militar si deteriorarea conditiilor sociale au condus la cresterea curentului pacifist. Toate tarile aflate in razboi au cunoscut crize. Cea mai profunda s-a produs in Rusia, unde, sub presiunea nemultumirilor sociale, regimul tarist s-a prabusit. Manifestari de indisciplina ale trupelor se produc si in Franta si Germania. A fost si o tentativa "de mars" catre Paris a doua regimente din Soisson. Flota germana a fost cuprinsa de un val de agitatie datorita hranei proaste si a privatiunilor. Pe langa aceste manifestari de indisciplina pe front, in spate, tarile beligerante au fost cuprinse de miscari sociale.

Evenimentul cel mai important al anului "marii crize" - 1917 l-a constituit intrarea SUA  in razboi alaturi de Antanta. Aceasta a modificat radical raportul de forte pe uscat si pe mare in favoarea Antantei. Esuarea ofensivei franceze dintre l'Oise si Reinnes, condusa de generalul Nivelle a facut ca centrul de greutate al operatiunilor militare in vest sa cada pe seama britanicilor. Germanii si-au schimbat planul si au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Actiunile si planurile lor au fost date peste cap de armata romana in "triunghiul mortii" - Marasti-Marasti-Oituz - din vara anului 1917

In sfarsit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea presedintelui american, Wilson, din ianuarie 1917, de a se pune capat razboiului, au raspuns Carol I, succesor al imparatului Franz-Joseph la coroana austro-ungara, iar cancelarul german Bethmann-Hollweg a insarcinat pe consilieri sa studieze clauzele unui eventual tratat. In august, papa Benedict al XV-lea lanseaza un apel de compromis intre beligeranti. Toate incercarile au fost sortite esecului, deoarece nici una dintre marile puteri n-a renuntat la obiectivele pentru care a intrat in razboi. O situatie aparte a fost cu Rusia. Datorita radicalizarii revolutiei, guvernul sovietic a semnat armistitiul in decembie 1917[15].

La inceputul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau sperante in privinta obtinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forte in Est prin iesirea Rusiei din razboi. Se parea ca pana la 1918 germanii n-au avut " . conditii atat de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental" .

Germanii aveau superioritate in numarul diviziilor pe frontul occidental. Insa,pana la sfarsitul anului, superioritatea va fi anulata datorita aportului de efective ale coloniilor franco-britanice[17] si datorita superioritatii Antantei in tancuri, aviatie si alte materiale de lupta.

Desfasurarea operatiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental, in anul 1918, va demonstra insa, inca odata, ca avertismentul generalului Vernois, potrivit caruia in razboi doi plus doi nu fac intotdeauna patru, era justificat. In fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost "calcule de aventurieri"[18], deoarece Anatanta, cu ajutorul SUA, era capabila sa obtina victoria, iar germanii si-au supraevaluat capacitatea militara. Timp de trei luni, Puterile Centrale au castigat numeroase batalii de ordin tactic, dar nu si razboiul.

In martie a inceput "batalia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia sa fie ultima pe frontul de vest, insa a fost stopata la 5 aprilie 1918 si a costat armata germana nu mai putin de 160. 000 morti. A doua ofensiva declansata imediat in sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes. Pe Frontul de est, datorita iesirii Rusiei din razboi, situatia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adanc pe teritoriul Imperiului Tarist, aflat in descompunere, si pareau ca se indreapta spre victorie.

Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au aratat Antantei ca problema unui comandament unic era de importanta vitala pentru coordonarea actiunilor militare. Presedintele Clemenceau a reusit sa-l impuna, la conferinta anglo-franceza din 25 martie 1918, pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat[19].

Pe de alta parte, participarea americanilor la razboi a devenit efectiva si, in iulie 1918, 20 de divizii - ce insumau peste un milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata sa intre in actiune. In aceste conditii, a doua batalie de pe Marna (iulie 1918) marcheaza o cotitura in desfasurarea razboiului. Ofensiva comandata de Foch a fost prima mare intamplare "urata", care, asa cum recunostea si Ludendorff, a deschis drumul infrangerilor germanilor si al victoriilor pentru Antanta[20]. Incepand cu 8 august 1918 Foch - devenit intre timp maresal - a declansat o serie de atacuri care au respins trupele germane pana pe "linia Siegfried".

La sfarsitul lunii septembrie, pe Frontul balcanic se produce o catastrofa pentru germani. Bulgaria a semnat armistitiul si trupele aliate ajung la Dunare. Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor si aliatilor pentru ca punea sub semnul intrebarii si perspectiva pe celelalte fronturi. Totusi, in luna octombrie trupele germane au reusit sa evite o catastrofa militara rezistand atacurilor aliate, mai ales in Flandra si Aragonne, dar nu pot, totusi, sa pastreze "linia Seigfried", asa ca  se retrag pe pozitii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungara pe frontul italian unde a suferit o grava infrangere la Piave, din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria isi traia ultimele zile. Peste putin timp, ca si Turcia de altfel, urmand exemplul Bulgariei, Austro-Ungaria a semnat armistitiul.

La 5 noiembrie, germanii, la capatul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxelles-Charleroi-Mezieres. Aliatii erau pe cale de a declansa noi atacuri, printre care o ofensiva in Lorena. Germanii insa isi epuizasera resursele umane si materiale, nu mai aveau forte capabile sa opuna o rezistenta serioasa inamicilor lor[21]. In acest timp, Germania se gasea si in pragul prabusirii economice datorita lipsurilor si dezorganizarii productiei . Lipsita de aliati, Germania nu mai avea alternativa, fiind imperios necesar sa ceara Antantei armistitiul si sa accepte conditiile acesteia.

La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat "inarmat" cu un steag alb, la Compiègne, pentru a semna armistitiul. Imparatul Wilhelm II se adreseaza presedintelui SUA, Wilson, cerand un acord pe baza celor paisprezece puncte. Insa presedintele american a cerut Kaiserului sa constituie mai intai un guvern pe baze parlamentare. In fata acestei situatii, Wilhelm l-a insarcinat pe printul Max de Bade sa formeze un guvern compus din reprezentantii tuturor partidelor. Doua zile mai tarziu (9 noiembrie) a izbucnit revolutia la Berlin, care proclama republica. Printul Max de Bade preda puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, in timp ce Kaiserul se refugiaza in Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistitiul. Obtine, totusi, din partea aliatilor, permisiunea ca armata germana sa se retraga in Germania, pentru a lupta impotriva amenintarii revolutiei comuniste. Pentru a parcurge drumul pana la Marna si inapoi, armatei germane i-au fost necesare 51 de luni de zile si pierderi umane si materiale uriase, fara nici un cistig politic.

Perioada ce-a urmat primei conflagratii mondiale a fost una a competitiei dintre invinsi si invingatori pentru suprematie pe scena vietii internationale. Rasturnarile in raporturile de putere de pe continentul european, ca si creionarea a doua blocuri politico-militare rivale, au facut ca timpul scurs pina la izbucnirea celei de-a doua conflagratii mondiale sa fie extrem de scurt. Practic, crizele si conflictele dintre state au constituit preludiul declansarii Celui de-al Doilea Razboi Mondial si sint actiuni in forta ale statelor care doreau sa rastoarne ordinea instituita, in 1919-1920, prin Pacea de la Paris-Versailles. In 1931 Japonia ataca China si ocupa Manciuria. Marile puteri occidentale ca si Liga Natiunilor n-au fost pregatite pentru a gestiona acesta criza si au dat cistig de cauza Japoniei. Patru ani mai tirziu, incurajata de "succesul" Japoniei, Italia fascista invadeaza si cucereste Abisinia (Etiopia). Evenimentele se precipita si in Europa, unde Germania invadeaza Austria(1938) , iar ulterior, printr-o lovitura de gratie, a pus capat definitiv existentei Cehoslovaciei( 15 martie 1939), tara fiind  transformata in "Protectorat al Boemiei si Moraviei", satelit al Reich-ului. Distrugerea Cehoslovaciei n-a avut efecte geopolitice, ci mai mult psihologice. Cel de-al Doilea Razboi Mondial nu mai putea fi evitat, dupa ce Germania nazista si Uniunea Sovietica si-au impartit sferele de influienta pe continentul european

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Al doilea razboi mondial. Scanteia care a aprins valvataile Celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost un "incident" la frontiera germano-polona, petrecut in toamna anului 1939. Cauzele, insa, se gasesc in evolutiile politice, economice si in frustrarile care au traversat inceputul de secol XX in istoria Europei. Asupra locului, rolului si a importantei unora dintre aceste cauze in declansarea conflictului, istoricii si specialistii in polemologie n-au cazut de acord, istoriografia oferind din aceasta cauza mai multe puncte de vedere.

Pentru generatia de dupa razboi, marcata profund de traumele luptelor si ale sacrificiilor de tot felul, cea mai simpla explicatie asupra genezei celei de-a doua conflagratii a fost tendinta spre revansa si expansiune a Germaniei national-socialiste conduse de Adolf Hitler. Tratatul de pace de la Paris-Versailles, dictat Germaniei la sfarsitul primului razboi mondial de catre puterile invingatoare, continea elemente de razbunare si umilire pe care germanii n-au putut sa le accepte. Pacii de la Paris i-a lipsit de la inceput validitatea morala . Nu numai pentru invinsi, dar chiar si pentru mintile lucide din tabara invingatorilor, conditiile impuse Germaniei contineau samburele revansei. Potrivit afirmatiilor fostului premier britanic, Winston Churchill, maresalul francez F. Foch, cand a auzit ca s-a semnat Tratatul de Pace si a luat cunostinta de clauzele acestuia, ar fi exclamat: "Asta nu e pace. E un armistitiu pe douazeci de ani"

In aceste conditii, in Germania au luat nastere, in anii imediat urmatori incheierii primului razboi mondial, numeroase formatiuni animate de spiritul revansard. Printre acestea, "prin pretentiile sale expansioniste, s-a evidentiat Partidul National-Socialist". Obiectivele politicii externe ale nazistilor au fost expuse de liderul partidului, Adolf Hitler, in lucrarea "Mein Kampf" (Lupta mea), devenita ulterior carte de capatai a nazismului. Din aceste considerente, unii oameni politici si istorici au atribuit intreaga responsabilitate- sau aproape- pentru declansarea razboiului, Germaniei hitleriste.

Reputatul istoric A.J.P. Taylor constata ca  in "tabara" celor care cred ca Germania este vinovata de declansarea razboiului sunt doua curente. Unii considera ca Hitler "a dorit un mare razboi, de dragul razboiului. A dorit un razboi pentru a face din Germania o Mare Putere, iar el sa devina un cuceritor de felul lui Alexandru cel Mare sau Napoleon. A fost un nihilist, un maniac, un al doilea Atila. Altii l-au considerat pe Hitler mai rational. El a actionat dupa un plan care prevedea instaurarea unui imperiu pentru o mie de ani in Europa Centrala si de Sud-Est." . Se afirma ca Hitler a facut ceea ce politicienii au presupus ca va face, respectiv a aparat drepturile statului sau. Ei afirma ca, in fond, Hitler nu era mai "ticalos ca alti oameni de stat europeni ai epocii si ca rationamentele si calculele sale erau la fel de logice ca acelea ale celorlalti lideri occidentali" . A.P.J.Taylor considera ca despre originile Celui de-al Doilea Razboi Mondial sunt destule legende si "Distrugerea legendelor nu inseamna justificarea lui Hitler"

Declansarea ostilitatilor . La ora 4. 45 in ziua de 1 septembrie 1939, trupele germane au trecut la ofensiva impotriva Poloniei . Anglia si Franta, in conformitate cu garantiile de securitate acordate statului polonez, au declarat la 3 septembrie 1939 razboi Germaniei. SUA se declara in afara conflictului, iar o serie de state din Europa, printre care si Romania, isi proclama starea de neutralitate.

In urma victoriilor fulger, trupele Wehrmachtului au ocupat Cracovia (6 septembrie), iar guvernul polonez se retragea la Liublin. Tancurile germane au ajuns in cateva zile la periferia Varsoviei. La 12 septembrie la Paris, Anglia si Franta au stabilit o strategie comuna de actiune si constituie Consiliul Interaliat de Razboi La 17 septembrie 1939, guvernul polonez si inaltii demnitari politici parasesc Varsovia asediata si se refugiaza in Romania.

Din Est, trupele Armatei Rosii au trecut la agresiune depasind frontiera polono-sovietica. Dupa lupte inversunate, trupele poloneze au capitulat in fata fortelor Werhmachtului, la 28 septembrie 1939. In aceeasi zi, la Moscova, ministrii de externe german si sovietic au semnat tratatul prin care au impartit statul polonez si stabileau frontiera pe cursul raurilor San si Bug. La Paris s-a constituit guvernul polonez in exil.

Pe frontul de vest francezii treceau la ofensiva. Faptele par sa demonstreze ca nici Anglia si nici Franta nu s-au angajat in mod serios in conflict si astfel a inceput un razboi pe care gazetarii l-au denumit "razboi straniu" . Expresia a fost lansata de presa americana pentru a marca o perioada din istoria Celui de-al Doilea Razboi Mondial care a tinut de la caderea Poloniei pana la ofensiva Werhmachtului in est, contra URSS.

In est, URSS a trecut la materializarea intelegerilor convenite cu partenerul german, prin pactul Ribbentrop-Molotov, si a atacat la 30 noiembrie 1939 Finlanda. Aceasta n-a putut rezista decat 105 zile. La 12 martie 1940 guvernul finlandez a capitulat si a semnat tratatul de pace prin care a satisfacut cererile Kremlinului

In martie 1940 Germania a elaborat planul "Weserubung" ce prevedea cucerirea Danemarcei si a Norvegiei. In dimineata zilei de 9 aprilie 1940, Germania a dat un ultimatum Danemarcei pe care regele Kristian al X-lea l-a acceptat, dupa o sedinta dramatica a Consiliului de Coroana. Fratele acestuia, Haakon al VII-lea, regele Norvegiei, sustinut de guvern si armata, n-a cedat si a respins cererile de capitulare remise de Germania. Fortele de invazie au fost modeste in raport cu scopul ce le era fixat de Comandamentul German, dar au surprins tara total nepregatita

Reusita "blitz-krieg"-ului german in Norvegia si Danemarca a zdruncinat aliatii din letargia lor. Cucerind tarile nordice, Germania a luat sub control importante baze maritime si aeriene. Au obtinut nu numai importante avantaje strategice, ci si baze de materii prime cu care si-au asigurat industria de razboi.

In dimineata zilei de 10 mai 1940, Inaltul Comandament German a ordonat aplicarea Directivei nr. 6 "Fall Gelb" (Planul Galben) care era planul de invazie a Europei Occidentale. Trupele germane, impartite in trei grupuri de armata, au atacat pe trei directii spre Olanda si Nordul Belgiei; directia Luxemburg si catre linia fortificata de aparare a Frantei - Maginot. Raportul de forte era net superior de partea aparatorului, dar Comandamentul German si-a surprins adversarii prin manevra si prin folosirea trupelor aeropurtate

Dupa o scurta impotrivire, armata olandeza a capitulat in ziua de 1/5 mai 1940. Trupele germane au continuat ofensiva catre Paris, ocolind linia Maginot prin Ardenne, pe unde francezii se asteptau cel mai putin.. In aceste conditii, Marea Britanie pune in aplicare operatia "Dynamo" pentru a-si salva fortele trimise in ajutorul Frantei.

In ziua de 10 iunie 1940, guvernul francez se refugia la Tours, ca urmare a infrangerilor suferite de armatele sale. In dupa amiaza aceleiasi zile, Italia declara razboi Frantei, netinand cont de avertismentele SUA. Spania se declara neutra fata de conflictul european. Trupele germane patrund fara sa intampine rezistenta in Paris pe 14 iunie 1940.

In dupa amiaza zilei de 22 iunie 1940, la Réthondes, in padurea Compiègne, acolo unde maresalul Foch impusese capitularea trupelor germane in primul razboi mondial, este semnata conventia de armistitiu. Franta era impartita in doua: partea de nord, nord-est si vest ocupata, restul zona libera. In teritoriul neocupat se instaleaza guvernul colaborationist al maresalului Petain. La Londra, Winston Churchill respinge orice propunere facuta de Hitler si critica sever incheierea armistitiului de catre guvernul Petain.

In est, URSS a adresat Romaniei succesiv mai multe note ultimative Fara nici un sprijin din partea marilor democratii, statul roman a cedat fortei si a ordonat evacuarea Barasabiei si a nordului Bucovinei revendicate de Moscova. In teritoriile anexate prin forta, URSS a instaurat un regim de teroare politica si exterminare etnica prin deportari ale romanilor in teritoriul URSS

Dupa "rezolvarea litigiului" teritorial cu Romania, Stalin a ordonat transpunerea in practica a intelegerilor sovieto-germane din Protocolul Molotov-Ribbentrop cu privire la Tarile Baltice. Sovietul Suprem al URSS a decis includerea Lituaniei, a Letoniei si a Estoniei in componenta URSS ca republici unionale. Astfel au disparut de pe harta politica a Europei cele trei state. In aceeasi luna, Germania si Italia au impus Romaniei Dictatul de la Viena dand satisfactie Ungariei fasciste care a anexat nord vestul Transilvaniei

Hitler a considerat ca dupa capitularea Frantei, Marea Britanie va cere pace. La 16 iulie Fuhrer-ul a semnat Directiva nr. 16 ce prevedea elaborarea si executarea operatiunii "Seelowe"( Leul de mare). Se preconiza debarcarea trupelor germane in Anglia pentru ziua de 15 septembrie 1940 si distrugerea aviatiei britanice . Dupa respingerea, din nou, de catre guvernul britanic, la 8 august 1940, a "ofertei" de pace, Hitler a ordonat inceperea operatiunilor prin bombardarea masiva a oraselor Londra, Liverpool, Manchester, Bristol etc., insa n-a obtinut mult ravnita suprematie aeriana. Aviatia germana s-a dovedit eficace in operatiuni tactice, nu insa si in cele strategice.

Italia dorea sa redevina o mare putere si sa-si formeze propriul imperiu colonial. Benito Mussolini a declansat la 10 iunie 1940 operatiunea de invadare a Somaliei britanice. In ziua de 14 septembrie 1940, fortele italiene aflate in Libia au declansat o ampla ofensiva pentru a ocupa Egiptul. In luna decembrie ofensiva italiana a fost oprita, trupele britanice trecand la contraofensiva. Dupa cateva saptamani, italienii au fost izgoniti relativ usor din Libia (Tobruk, Bardia, Bengazi, etc.) si erau pe punctul de a fi eliminati complet din Africa. In ianuarie 1941, englezii au trecut la ofensiva in Africa Orientala si la 4 aprilie au eliberat Addis-Abeba, iar in luna mai 1941 trupele italiene dislocate in Africa de Est au capitulat, sfarsindu-se astfel si visul "imperiului italian" in Etiopia.

Ofensiva italiana in Balcani n-a avut mai mult succes ca cea din Africa. La cererea de interventie a Italiei, Germania a trimis in Balcani o impresionanta forta de invazie. In primele zile ale lunii aprilie 1941, Iugoslavia si Grecia au fost atacate succesiv, de pe mai multe directii, de trupe italiene, germane, maghiare si bulgare. Romania, desi facea parte din Axa,a refuzat sa participe la actiuni militare.

La 13 aprilie Belgradul a fost ocupat de trupele germane si parti din Iugoslavia au fost anexate de Ungaria, Bulgaria si Italia, sau ocupate de Germania. Dupa scoaterea din lupta a Iugoslaviei, fortele Axei s-au napustit asupra Greciei. Victoriile militare obtinute in Europa si in afara ei, de catre Germania, Italia si Japonia, le-au determinat pe acestea sa-si imparta sferele de influenta in lume si sa colaboreze in vederea instaurarii unei "noi ordini" internationale. Intelegerile s-au materializat in Pactul Tripartit (27 sept. 1940) care in esenta prevedea: "dreptul" Germaniei si al Italiei de a instaura noua ordine in Europa, al Japoniei in Asia . La pact au aderat satelitii Germaniei, printre care si Romania (23 noiembrie 1940), insa fara ca acestea sa poata influenta in vreun fel situatia politica per ansamblul raportului de putere regional sau global

Extinderea razboiului si mondializarea lui. Dupa capitularea Frantei si reducerea capacitatii de riposta a Marii Britanii, Hitler a avut iluzia ca a obtinut "libertatea" de actiune in Est si evitarea unui razboi pe doua fronturi. La 22 iunie 1941, la orele 3. 30 s-a declansat atacul german asupra URSS. Daca Germania comitea, prin prisma dreptului international public, valabil in epoca, o agresiune clara, urmarind anexarea unor teritorii ce nu-i apartinusera niciodata, Romania si Finlanda au intrat in razboi pentru a elibera teritoriile anexate de URSS cu un an in urma.

Fortele germane detineau nu numai superioritatea in oameni si tehnica (8, 5 milioane oameni la 4, 2 milioane) ci si o experienta de razboi de aproximativ doi ani care a contat in economia luptei in prima parte a razboiului. O parte a aviatiei sovietice a fost distrusa la sol sau in lupte aeriene. In extremitatea nordica unde au actionat forte germane si finlandeze sub comanda feldmaresalului von Lech si in aripa stanga a gruparii "Centru", comandate de feldmaresalul von Bock,????? au inaintat fulgerator si in 18 zile au ajuns aproape de Leningrad.

Lovitura principala a fost data de fortele comandate de von Bock in Bielorusia care pana la 9 iulie au reusit sa cucereasca Minskul si cea mai mare parte a teritoriului bielorus. Grupul de armate "Sud", sub comanda feldmaresalului von Rundstedt, a actionat in directia Kiev. La aripa de sud a acestui grup au actionat trupele romane sub comanda directa a generalului Ion Antonescu, cu misiunea de a elibera Basarabia si nordul Bucovinei . Prin declansarea planului "Barbarossa", la 22 iunie, Hitler si-a surprins "tovarasul" cu care impartise Europa la 23 august 1939 si i-a pricinuit acestuia grave infrangeri

Daca pe plan militar in vara anului 1941 URSS a fost la un pas de catastrofa, pe "frontul diplomatic" a repurtat primele succese. La 22 iunie 1941 premierul britanic W. Churchill a condamnat atacul asupra URSS si a declarat ca o va sprijini in lupta cu Germania. Doua zile mai tarziu, SUA au facut o declaratie asemanatoare. Prin negocieri si tratate bilaterale se vor pune bazele Coalitiei Natiunilor Unite. La 12 iulie 1941 la Moscova a fost semnat Acordul sovieto-britanic, care prevedea ajutorul reciproc si obligatia ca nici una din parti sa nu incheie pace separata cu Germania . La 14 august 1941, W. Churchill si F. Roosevelt au semnat la Washington Carta Atlanticului care prevedea nimicirea tiraniei fasciste si dezarmarea agresorilor, instaurarea pacii si a securitatii dupa nimicirea fascismului. La 24 septembrie acelasi an, la Carta adera si URSS.

Batalia pentru Moscova a inceput in ultimele zile ale lunii septembrie 1941, iar la 7 octombrie trupele sovietice s-au retras pe linia Mojask, pe care n-au putut-o mentine, si trupele germane ajung in a doua jumatate a lunii noiembrie la numai 25-30 km de Moscova. In fata Moscovei mitul invincibilitatii armatelor germane a fost spulberat si abandonat "blitz-krieg"-ul[42].

Planurile germane pentru anul 1942 erau ambitioase. Se preconiza ca in patru etape sa se ajunga pe Don si Volga pentru a se incercui Stalingradul si apoi sa coboare spre Caucaz, pentru a fi luate in stapanire campiile petrolifere rusesti. In primele zile ale lunii iulie, trupele germane si romane cuceresc Sevastopolul si continua ofensiva spre Stalingrad si Rostov pe Don. Trupele sovietice iau masuri pentru apararea Stalingradului. La 17 septembrie au inceput luptele de aparare a Stalingradului. La 2 februarie 1943 se termina una din cele mai mari batalii din istoria celui de-al doilea razboi mondial. Germania a pierdut initiativa strategica pe uscat, dupa ce o pierduse anterior pe cea aeriana: Comandamentul sovietic a preluat initiativa strategica si a mentinut-o pana la sfarsitul razboiului.

In cursul aceluiasi an, aliatii au pregatit un plan minutios de distrugere a fortelor germane si italiene in nordul Africii si de preluare a initiativei strategice in Pacific. La sfarsitul lunii mai 1942, italienii si germanii au declansat luptele care aveau sa se incheie, pentru ei, cu dezastrul de la El Alamein, din actombrie 1942.

Batalia de la El Alamein a fost preludiul unei serii de victorii ale aliatilor in Africa de Nord si care s-au incheiat cu alungarea trupelor germano-italiene de pe continentul negru Astfel ca, la jumatatea lunii mai 1943, peste un sfert de milion de ostasi germani si italieni au fost facuti prizonieri, printre care 20 de generali.

Expansiunea nipona in Indochina, a provocat o reala si vie indignare la Washington. Guvernul SUA a ripostat prompt si a blocat bunurile japoneze in Statele Unite. Japonia reactioneaza si in 7 decembrie 1941 ataca baza aero-navala de la Pearl Harbor

In primavara anului 1942, incep confruntarile in Pacific, cunoscute ca "marile batalii de pe teatrul de operatii al Pacificului de Sud-Vest. (Australia, Filipine, Noua Guinee, arhipelagul Solomon, Bismarck si Indonezia). Intre 26 mai - 6 iunie 1942 s-a desfasurat batalia aero-navala din zona atolului Midway si a insulelor Aleutine dintre flotele japoneza si americana . Initiativa strategica a trecut decisiv de partea SUA si a aliatilor sai.

Pierderea initiativei strategice de catre armatele germane si coordonarea mai eficienta a actiunilor politico-militare in cadrul Coalitiei Natiunilor Unite (Conferinta de la Casablanca din 14-16 ianuarie 1943) au condus la obtinerea altor victorii decisive pe teatrele de operatiuni din Europa si Pacific.

In urma victoriilor obtinute de fortele aliate, Axa incepe sa se clatine. Regele Victor-Emanuel hotaraste la sfarsitul lunii iulie sa-l inlocuiasca pe Bennito Mussolini cu maresalul Badaglio La 5 august 1943 noua conducere a Italiei a angajat negocieri secrete cu anglo-americanii in Sicilia. Pe 3 septembrie 1943 s-a semnat armistitiul insa va fi anuntat pe 8 septembrie, iar aliatii au inceput operatia de debarcare in Italia continentala. Pana la mijlocul lunii octombrie trupele anglo-americane eliberasera jumatate din Italia.

In vest, Roma a fost eliberata la 4 iunie 1944. Doua zile mai tarziu pe plajele Normandiei o uriasa grupare de forte s-a revarsat asupra "inexpugnabilului zid al Atlanticului", desantata din aproximativ 11. 000 de avioane si 5000 de nave. Acestea au trecut ulterior la ofensiva, deschizand astfel cel de-al doilea front in Europa. La 15 august, in nordul Frantei s-a operat a doua debarcare aliata.

Debarcarile din vestul si sudul Frantei au inrautatit considerabil situatia trupelor germane. Trupele aliate au inregistrat succese importante. Dupa eliberarea Parisului (24 august) au fost curatate de trupele germane orasele Rouen si Dieppe, Soissons, Reims si Verdun. La 3 septembrie unitati britanice au intrat in Bruxelles, Belgia fiind eliberata la inceputul lunii noiembrie 1944.

Pe frontul de Est, Romania a iesit din Axa la 23 august 1944, producand cea mai mare catastrofa militara armatei germane, dupa cea de la Stalingrad. La cateva saptamani (9 septembrie) Bulgaria s-a alaturat fortelor Natiunilor Unite, declarand razboi Germaniei. Trupele sovietice vor inainta rapid spre centrul Europei, fortele germane fiind in aceasta parte a Europei incapabile de o rezistenta care sa stavileasca ritmul Armatei Rosii.

In Vest, Germania a incercat fara succes o contra ofensiva de mari proportii- cunoscuta ca Batalia din Ardeni (16 decembrie 1944 - 30 ianuarie 1945) - prin care sa determine "cercurile conducatoare anglo-americane - sa recurga la o intelegere" (6; 45). Esecul german s-a datorat printre altele si ofensivei de proportii pe care au declansat-o Armata Rosie si trupele romane. Mijlocul lunii decembrie 1944 a insemnat intrarea trupelor sovietice pe teritoriul german.

La sfarsitul lunii februarie, rusii cucerisera Danzig-ul si o parte a Pomeraniei. Viena a cazut in luna aprilie 1944. Germania, la aceasta data mai era ca stat doar o fasie lunga si ingusta de aproximativ 100 km largime, mergand de la coasta Balticii in jos spre Iugoslavia si nordul Italiei. La inceputul lunii martie, armatele americane erau la Rin. Intre aliati a inceput cursa pentru cucerirea Berlinului. Moartea presedintelui Roosevelt a constituit poate ultima iluzie a lui Hitler . Credea ca se poate salva facand o paralela cu moartea tarinei Elisabeta a Rusiei care l-a salvat pa Frederic cel Mare de la invazie.

Atacul final al rusilor asupra Berlinului s-a dat la 12 aprilie 1945. Au incercuit Capitala celui de-al treilea Reich pe 25 aprilie. Pe 2 mai rezistenta a fost zdrobita. La 8 mai 1945 reprezentantii Germaniei, in frunte cu amiralul Donitz, care preluasera conducerea dupa sinuciderea lui Hitler si a fidelilor sai, au semnat capitularea. Razboiul mondial se termina pentru Europa.

Derularea operatiunilor din Pacific a insemnat, in fapt, terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Dupa ce-au cucerit arhipelagul Gilbert, in noiembrie 1943, americanii au distrus bazele japoneze de pe insulele Caroline si din arhipelagul Marshall. In vara anului 1944, aliatii au pus stapanire pe Noua Guinee. La 15 iunie 1944, bombardierele B-29 reusesc, pentru prima data, sa bombardeze Japonia. In ultima parte a lunii octombrie 1944 au inceput luptele pentru cucerirea Filipinelor. In ianuarie 1945, trupele americane, sub comanda lui Mac Arthur, ocupa Filipinele dupa ce-au castigat cea mai mare batalie aero-navala din cel de-al doilea razboi mondial. Aceasta a insemnat sfarsitul marinei japoneze.

In vara anului 1945, intregul Imperiu Japonez a inceput sa se clatine. Trupele japoneze erau presate si silite sa se retraga din Indiile de Est si Birmania. Pe la mijlocul lunii mai 1945, acestea s-au retras si din sudul Chinei. In urmatoarele doua luni, sub presiunea bombardamentelor au fost distruse primele cinci orase japoneze. Mai ramasesera patru orase care nu suferisera prejudicii importante.

La inceputul lunii august americanii au luat o decizie de o gravitate extrema: lansarea primei bombe atomice Pe data de 6 august ora 9. 15 a fost lansata prima bomba atomica asupra orasului Hirosima. 80. 000 de oameni au murit in cateva secunde. La 8 august, URSS a declarat razboi Japoniei. A doua zi a fost lansata cea de-a doua bomba nucleara asupra orasului Nagasaki. Pe data de 14 august 1945, Japonia a capitulat. Cel de-al doilea razboi lua sfarsit.

In cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, conflictele interstatale se desfasoara in afara lumii europeene. Incurajate de SUA, pe de o parte, si de URSS pe de alta, popoarele colonizate isi afirma, de indata dupa cel de-al doilea razboi mondial, aspiratia la independenta. Apar un sir de razboaie de elberare nationala care vor conduce la prabusirea imperiilor coloniale in anii'70. Acest fapt nu a insemnat totusi si sfirsitul razboaielor de eliberare, pentru ca multe popoare oprimate continua sa-si ceara emanciparea: nord-irlandezii prin IRA, palestinienii prin Intifada, kurzii din Turcia, Irak si Iran revendica un stat propriu. Disparitia dominatiei coloniale a permis aparitia unui tip aparte de conflict interstatal - razboiul prin procura. Cele doua superputeri care au dominat scena internationala in cea de-a doua jumatate a veacului trecut au ajuns la concluzia ca un razboi direct este si neprofitabil, dar si cu consecinte imprevizibile, si au recurs la o confruntare indirecta, prin intermediul unor tari-satelit. Relevante, din acest punct de veder sunt razboaiele din Coreea, Vietnam, sau din Orientul Mijlociu dintre Israel, pe de o parte, si statele arabe, pe de alta. O exceptie de la aceasta regula a fost razboiul din Malvine, dintre Marea Britanie si Argentina, din primavara anului 1982. si, intr-o oarecare masura, conflictul de frontiera dintre Iran si Iraq ce s-a desfasurat pe parcursul a aproape un deceniu(1980-1988).