Aparitia unei constiinte istorice in Galia franca

Aparitia unei constiinte istorice in Galia franca

In ciuda contradictiilor aparente, francezii au de trei ori dreptate sa ii evoce pe "stramosii nostri gali', sa isi numeasca tara "Franta' (Francia, tara francilor) si sa se considere in acelasi timp un popor latin. Ei se recunosc in fiecare din cele trei stari esentiale ale evolutiei anterioare istoriei propriu-zise a Frantei, dar gresesc daca vor sa admita doar o singura radacina istorica sau, asa cum au facut deseori in trecut, sa atribuie uneia sau alteia o preponderenta excesiva. Ca urmare, ei si-au trait istoria intr-un mod pasional si in acelasi timp constient, certandu-se in legatura cu "adevarata origine' sau "rasa' a regilor lor, a poporului francez si a institutiilor lor publice. Inclusa in constiinta locuitorilor unei tari, problema originilor este o parte integranta si autentica a istoriei fiecarei epoci, la fel ca si conditiile geografice si climaterice, sau alte elemente fundamentale ale istoriei unui popor. Pentru a intelege toate conotatiile sale, ni s-a parut necesara informarea prealabila a cititorului, pentru ca, ramanand constient de rolul pe care ea l-a avut in explicarea evenimentelor, sa poata distinge diferitele faze ale perioadelor istorice.

Locuitorii Hexagonului dinaintea celtilor, romanilor si germanilor au lasat numeroase vestigii arheologice in pamantul francez. Ele n-au lasat insa nume sau, ca in cazul iberilor si ligurilor, numele lor sunt greu de atribuit unor anumite regiuni sau unor populatii dintr-o anumita perioada. Ca urmare a incapacitatii de a le "denuini', urmele lor au fost omise de traditiile istorice, populare si de "imaginarul istoric', fapt ce nu inseamna insa ca ar putea fi neglijate. Ansamblul lumii "preceltice' are fara indoiala o pondere importanta in structura genetica si mostenirea culturala a populatiilor ulterioare. Celtii, romanii, francii si o multime de alte popoare si populatii stabilite in Galia au lasat in urma lor fie limba sau urme mai mult sau mai putin importante ale acesteia fie numele sau alte elemente imponante ale civilizatiilor lor.

Intelegand rolul avut de celti, romani si franci in explicarea propriilor lor origini, traditia legata de ele si impactul avut asupra constiintei istorice a celor de mai tarziu, se poate observa un fenomen curios: nici cand au devenit "galo-romani', cu elite culturale puternice, galii, parte a unei civilizatii celtice foarte evoluate, n-au lasat nici un text asupra originii si asupra istoriei lor. Ei i-au lasat pe autorii greci si romani sa isi puna astfel de probleme si sa formuleze ipoteze pe aceasta tema. In ciuda a tot ce s-a scris despre "jugul roman' si despre regretul galilor dupa libertatea pierduta, tacerea galilor este semnul unei lipse a constiintei istorice si, probabil, a unei carente a constiintei lor politice. Ideea pare sa confirme teza, in general acceptata, a celor ce sustin ca, la fel ca in cazul "germanilor', adica al neamurilor care vorbeau o limba germanica, nu a existat o natiune galica propriu-zisa.

In ciuda originalitatii si unitatii impresionante a artei si a altor manifestari ale civilizatiei lor, coerenta politica a neamurilor de limba celtica pare sa fi fost relativ slaba. In orice caz, chiar daca ar fi existat o constiinta istorica a galilor, ea nu a lasat nici o urma, nici macar in traditia populara. Chiar si ultima lupta eroica a lui Vercingetorix ne este cunoscuta numai din povesririle invingatorilor, fapt ce da de gandit.

Existenta unei constiinte provinciale a locuitorilor Galiei romane este subliniata de numeroase texte de certa valoare. Ea nu reprezinta insa o constiinta nationala "galica', pentru ca printre sustinatorii ei existau romani autentici care traiau in Galia, devenita astfel patria lor. Este deci vorba de un patriotism regional, sentiment exprimat de conotatiile de atunci ale cuvantul latin patria; el putea reprezenta apartenenta comuna la un oras, la o regiune mai mare sau mai mica din cadrul Imperiului Roman. O astfel de particularizare nu presupune renuntarea la Imperiu, la demnitatea de civis romanus cetatean roman sau la identificarea cu poporul roman, predesrinat prin vointa lui Dumnezeu sa "conduca popoarele' si sa "lupte impotriva celor ce indrazneau sa se opuna, protejandu-i pe cei ce acceptau sa se supuna'. Chiar si in Galia, ideologia romana, exprimata intr-un mod admirabil de geniul poetului Vergilius, a fost infinit mai putemica decat ideologia galilor, despre care nu avem marturii.

Forta ideologiei romane nu a constat numai in elogiul puterii, al victoriilor si al dominatiei exercitate de poporul roman, ea s-a bazat si pe realizarea unui puternic concept de civilizatie, accentul fiind pus pe o cultura umanista rafinata, ce se opunea neamurilor barbare si le excludea. Conceptul a supravietuit la toate popoarele din provinciile romane ale Occidentului latinizat, adica la popoarele "latine'. Citati adesea ca reprezentanti ai unui adevarat sentiment national, "imparatii galici' nu au generat o literatura "nationala' galica, nici macar una scrisa in limba latina. Ei au fost conducatori ai unei Galii "galo-romane', parte a lumii romane; razvratirea uneia dintre provinciile cele mai bogate si mai civilizate ale acestei lumi nu a fost antiromana. Totusi, nu trebuie exclusa ideea ca aici, ca si in alte regiuni occidentale ale Imperiului, incepuse sa se pregateasca autonomia, factor favorizant pentru interventia armatelor sau a popoarelor germanice.

Barbarii intrati in Imperiu s-au supus la randul lor influentei ideologiei romane, unita aici cu cea a crestinismului sub forma stabilita in timpul Imperiului Roman Tarziu. In acest sens avem ca marturie adoptarea de catre franci a legendei originii troiene a romanilor. Vergilius a construit cu talent o legenda potrivit careia, fugind cu ai sai dupa caderea Troiei, Enea a stat la originile Romei, impreuna cu Lavinius, Romulus si Remus. Romanii se ridicau astfel istoriceste la nivelul Greciei antice, intr-un moment cand literatura latina se dezvolta imitand literatura greaca si tinerii nobili romani studiau limba graca inaintea celei latine. Este semnificativ ca, cel tarziu in sec. al VII-lea, in Galia septentrionala, francilor li s-a atribuit aceeasi origine cu cea a troienilor, repetandu-se este adevarat, cu mai putina eleganta si arta procedeul folosit de Vergiliu. Acesta era insa in folosul poporului franc care, pretinzand ca provine din alti eroi porniti de la Troia, dobandea si el originea nobila a romanilor. Vom vedea mai departe ce succes incredibil de durabil a avut toata fabulatia. Retinem pentru moment ca, aparent, nimeni de pe pamantul Galiei nu se interesa de originile celtice si de antecedentele galice. Singurele importante erau ideologia si prestigiul roman. Maretia popoarelor barbare si cea a capeteniilor lor imita in mod natural modelul roman.

In plan religios, dovada influentei romane asupra ideilor si componamentului barbarilor intrati in Imperiu este mai timpurie si mai importanta. Intr-un Imperiu devenit crestin in cursul sec. al IV-lea, populatiile lumii romane, Orbis romanus, deci si locuitorii Galiei romane, au vazut in Constantin cel Mare instrumentul prin care Dumnezeu a daruit victoria adevaratei credinte. Dumnezeu i-a aratat semnul (monograma lui Hristos) cu ajutorul caruia l-a invins in 312 pe Maxentius, adeptul oracolelor si auspiciilor. Ideea ca Dumnezeu a unit omenirea intr-un singur imperiu pentru ca mesajul lui Hristos sa gaseasca un mediu propice raspandirii sale este la fel de timpurie. Istoria universala avea o evolutie unitara, la fel ca in istoria sfanta, ideea crestina, cuceririle romanilor si extinderea Imperiului lor pagan pareau sa fi fost dictate de vointa divina. De acum inainte lumea romana si lumea crestina se suprapun in cadrul Imperiului Crestin. Ne putem usor imagina impactul avut de aceste idei ce au oferit o explicatie istoriei.

Forta lor s-a aratat in momentul aparitiei fenomenelor ce au bulversat Imperiul si crestinismul: invaziile barbare si ereziile. Ultimele s-au nascut chiar in interiorul Imperiului, iar la un moment dat arianismul a fost acceptat oficial si a dominat gratie asentimentului imparatului Valens. Intr-o lume in care catolicismul s-a impus din nou putin mai tarziu, moartea sa a ars de viu in 378, `n momentul infrangeiii romanilor de catre vizigoti la Adrianopol a fost interpretata ca o judecata divina. Invingatorii vizigoti cunoscusera insa crestinismul in varianta sa ariana si au propagat erezia si in randul altor popoare germanice. Se contura deci un pericol pentru crestinatatea catolica si romana: ereticii din interior puteau fi sprijiniti de barbarii eretici. Auxiliari din ce in ce mai necesari pentru armata romana, careia ii fumizau si generali, barbarii constituiau o amenintare serioasa pentru viitor.

In contextul sec. al V-lea cand Spania si o mare parte a Galiei erau dominate de vizigotii arieni, iar restul Galiei era la randul sau amenintata de ei, s-a vorbit despre importanta capitala a doua evenimente ce au directionat Occidentul: convertirea la catolicism a unei capetenii france, Clovis fiul lui Childeric, un general franc al romanilor din nordul Galiei si victoria sa asupra vizigotilor. Elitele romane si catolice ale Galiei au reactionat in fata evenimentelor intr-o maniera determinanta pentru constiinta istorica a secolelor urmatoare.

Grigore, episcop de Tours de origine senatoriala romana a fost in a doua jumatate a sec. al VI-lea istoricul bisericii sale din Tours, si totodata cel al bisericii catolice si al luptelor acesteia impotriva ereticilor din lumea romana si in special din Galia. Pericolul ereziei, care il obseda, era inca prezent in Spania vizigota dar, gratie lui Dumnezeu si cu ajutorul regelui franc Clovis, esentialul fusese infaptuit. Istoria scrisa de Grigore din Tours coincide cu istoria regilor franci. Convertirea lui Constantin cel Mare a transformat intr-un triumf destinul crestinilor care cu putin tirnp inainte erau inca victimele persecutiilor statului roman. In mod similar, convertirea lui Clovis si victoria sa asupra alamanilor pagani si asupra vizigotilor eretici a salvat Galia si a curatat pamantul ei de pacatul ereziei. Este normal ca Grigore sa vada in el "un nou Constantin' care, convertindu-se, a schimbat cursul istoriei. Atitudinea lui Clovis a pregatit convertirea la catolicism, de mai tarziu, a tuturor celorlalti regi barbari si a popoarelor lor.

De altfel, chiar in momentul evenimentului, episcopul din Vienne, Sfantul Avit, intr-o scrisoare adresata lui Clovis cu ocazia convertirii sale, comparase deja catolicismul lui cu cel al imparatului de la Constantinopol; el intrevedea consecintele avute de actul sau asupra popoarelor pagane din afara granitelor Imperiului. In aceste conditii trebuie oare sa ne mai mire faptul ca analogia dintre Clovis, cel prin care Dumnezeu i-a convertit pe barbari, si Constantin, cel prin care Dumnezeu i-a convertit pe romani, a dat nastere unei legende asemanatoare cu aceea a primului imparat crestin? In batalia decisiva, in momentul cand Clovis era amenintat de impetuozitatea alamanilor, Dumnezeu i-ar fi promis victoria in schimbul convertirii lui si a poporului sau. Intr-un moment cand Galia devenise deja regnum Francorum - regatul francilor - aceasta este legenda prin care Grigore din Tours explica evolutia faptelor.

Cititorul modem este obisnuit inca de la cartea lui Edward Gibbon, Istoria decadentei si a caderii Imperiului roman, cu imaginea unui Imperiu roman prabusit sub loviturile atacurilor barbarilor salbatici si cu cea a unei civilizatii antice slabite de influenta crestinismului. El este astfel convins de cosmarul trait de contemporani, intr-un decor ca de sfarsit de lume, fara speranta de a mai revedea restabilirea culturii umaniste. Cititorul poate sesiza prapastia ce separa aceasta imagine de ideologia sec. V si VI pe care tocmai am prezentat-o mai sus. Imparatul Constantin asigura victoria crestinismului, iar triumful lui Theodosius I asupra ultimului imparat pagan o confirma. Crucea era pe atunci mai mult semnul victoriei decat cel al Patimilor lui Hristos. Iisus era infatisat ca invingator si stapan al lumii. O data cu primul rege catolic, Clovis, noua putere franca asigura victoria crestinilor catolici in Galia si dincolo de frontierele acesteia. In Galia nu vor mai domni nici paganii si nici ereticii, iar francii crestini si catolici vor ajunge mai tarziu pana la Elba si vor impune si acolo catolicismul.

In ciuda saraciei si a nevoilor resimtite, oamenii erau dominati de un sentiment de victorie si de incredere in forta divina ce conducea lumea. Intr-o perspectiva estetica a lumii, cea a lui Gibbon, perioada a fost sumbra si infricosatoare; in viziunea crestina, ea a demonstrat ca adevarata forma a noii credinte isi va invinge toti adversarii. Se pare insa ca aceasta a fost singura existenta pentru contemporani si, mai mult decat atat, pentru oamenii secolelor urmatoare. Toata istoria de mai tarziu a Frantei si a succesorilor lui Clovis, toata mandria acestei tari de a fi regatul iubit de Hristos, toata "religia regala' despre care vorbeste Ernest Renan si care a inflorit prin Ludovic cel Sfant si Ioana d'Arc, totul se sprijina pe bazele religioase ale constiintei politice din epoca ce tocmai am prezentat-o. Istoria Frantei este de neinteles fara aceasta apropiere de originile regatului franc: un nucleu mereu prezent in ideile istorice si politice de mai tarziu.

Inca din perioada de inceput a Galiei france, misiunea si prestigiul regilor sai depasesc frontierele unui singur regat si au un rol de avangarda si de prim plan in sanul Occidentului catolic. Prin mintea oamenilor de atunci nu a trecut nici ideea continuitatii "nationale' galice, nici cea a continuitatii germanice. Afirmarea contrariului nu reprezinta un titlu de glorie al istoriografiei franceze si germane din sec. al XIX-lea. Considerandu-se detinatori ai criticii istorice, istoricii nu au acordat atentie decat reconstituirii vechilor texte si evenimente, dar au uitat sa reconstituie si ideile si inotivatiile oamenilor acelor timpuri, pe care n-au ezitat sa le inlocuiasca cu propriile lor idei.

Folosindu-se de cercetarile meritorii ale predecesorilor lor, istoricii zilelor noastre gasesc in textele originale - contemporane cu evenimentele studiate - "modele de societate' si explicatii ale unei lumi ce atribuia fiecaruia un loc si o functie. Prezentate, interpretate si reinterpretate de catre o elita, modelele au putut avea o influenta determinanta asupra actiunii conducatorilor si a comportamentului maselor. In acest context intelegem de ce ii vom gasi pe Carolingieni dommati de ideea misiunii pe care, in contextul lumii catolice latine, Dumnezeu a incredintat-o regalitatii france. O trecere rapida in revista ne va permite sa urmarim principalele etape ale "ideologiei france'.