Al doilea razboi mondial (1 septembrie 1939 - septembrie 1945)

Cei sase ani de razboi au generat alti 50 de controverse istoriografice, cel de-al doilea razboi mondial fiind evenimentul despre care s-a scris cel mai mult asa dupa cum afirma Florin Constantiniu "al doilea razboi mondial a doborat toate recordurile bibliografice". De altfel, Florin Constantiniu a propus o periodizare a celor sase ani de razboi, in care perioada cuprinsa intre 1 septembrie 1939 - aprilie-mai 1942 (sfarsitul bataliei Moscovei) este o etapa de ofensiva germana in care cuplul tanc - avion a dominat operatiunile, perioada dintre aprilie 1942 - iulie 1942 este perioada echilibrului strategic, iar perioada iulie 1942 - septembrie 1942 este etapa in care initiativa strategica a apartinut aliatilor.

Dupa razboi, istoriografia a cautat sa clarifice problema responsabilitatilor razboiului. Astfel, in istoriografia de dupa 1945 s-a trecut prin trei faze: prima sustine raspunderea exclusiva a lui Hitler, a doua este reprezentata de catre istoricii anglo-saxoni, care au adus in dezbatere si problema democratiilor occidentale si a treia reprezentata de catre istoricii germani, care s-au straduit sa scoata in evidenta factorii de continuitate si discontinuitate in politica germana.

Geneza razboiului. Cel de-al doilea razboi mondial si-a avut originea in urmatoarele elemente principale: continutul tratatului de pace de la sfarsitul primului razboi mondial, in care, in viziunea Germaniei erau incluse elemente de razbunare - stabilirea unei sume foarte mari a despagubirilor, nasterea miscarilor naziste si in obiectivele propuse de Hitler in Mein Kamph, restabilirea potentialului economic al Germaniei. De asemenea, un rol in declansarea celei de-a doua conflagratii mondiale, a avut si URSS, care a contribuit la refacerea armatei germane in centre precum: Lipit, Kama si Kamfa, unde Germania si-a pregatit aviatorii, tanchistii si comandantii. Au contribuit la declansarea razboiului si acordul de la München, politica de conciliere, pactul Ribbentrop - Molotov.

La 21 martie 1939, in Europa a izbucnit o noua criza, care a dus la declansarea razboiului. Germania a cerut Poloniei sa retrocedeze Danzingul si sa permita construirea pe teritoriul sau a unei cai ferate si a unei autostrazi. Refuzul Poloniei a determinat invadarea Poloniei la 1 septembrie 1939.

Intre 4-6 aprilie, colonelul Beck, ministrul de externe polonez aflat la Londra a semnat un acord cu Anglia pe care Berlinul l-a caracterizat ca o incercuire a Germaniei si a denuntat declaratia de neagresiune polono-germana si actul naval germano-englez din 1935. Germania si-a sporit totodata si cererile, emitand pretentii si asupra zonelor Poznan, Silezia Superioara.

La 23 mai Hitler declara: "Chestiunea poloneza este de nedespartit de un conflict cu Vestul si suntem hotarati sa atacam".

Pe masura ce cresteau presiunile in Europa, un alt conflict se prefigura in Extremul Orient. La 22 august 1939, armatele lui Jukov au atacat prin surprindere trupele armatei japoneze aflate in Mongolia. Operatiunea pregatita in secret a fost realizata cu succes provocand incetarea agresiunii japoneze in Mongolia. Incepand de la aceasta data Japonezii nu au mai indraznit sa-I atace pe sovietici. Acesta a fost si primul razboi fulger si primul in care au fost folosite corect tancurile grele pentru lovituri in adancime.

In seara zilei de 31 august 1931, posturile de radio si ziarele germane vorbeau despre raspunderea pe care trebuie sa si-o asume polonezii pentru evenimentele ce vor urma. Hitler trimisese directiva Fall Weiss comandamentelor operationale, in care arata ca posibilitatile de intelegere au fost epuizate si se va proceda la solutia militara. Astfel, la 1 septembrie 1939 serviciile secrete germane au creat incidentul de la Geiwitz, care avea sa deschida gemanilor drumul spre ocuparea poloniei. Aici au fost adusi detinuti polonezi imbracati in uniforma ca si cum ar fi atacat statia de la Gleiwitz. Ca urmare a acestui conflict de granita, la ora 4⁴⁵ era adresata o declaratie Poloniei, care insemna de fapt prima fila a celui de-al doilea razboi mondial.

"Planul alb" prevedea o campanie fulger bazata pe un atac cu ajutorul aviatiei si penetrarea cu tancuri. Polonezii dispuneau de 3 de divizii, 10 de bombardiere Smigly-Ryds si 270 de avioane de vanatoare comanda avand-o comandantul Rittz. Aceste trupe erau dispuse de-a lungul unei frontiere de 1000km. germanii pregatisera pentru atacarea Poloniei 897 bombardiere si 611 avioane de vanatoare, armata germana fiind impartita din doua grupe mari: grupa de Nord si grupa de Sud. In circa 6 zile Varsovia era amenintata. Apararea poloneza a fost rupta pe mai multe linii si zdrobita, desi comandamentul polonez pregatise o linie de rezistenta pe cursul Vistulei, Narewului si Somului.

In seara zilei de 1 septembrie, guvernele Angliei si Frantei s-au multumit sa dea un ultimatum Germaniei conform caruia aceasta trebuia sa inceteze ostilitatile. Lipsa unui sprijin concret, precum si atacul URSS asupra Poloniei la 17 septembrie, au facut ca la 29 septembrie trupele poloneze sa inceteze rezistenta si sa se predea. Un mare numar de polonezi - cca. 100000 din care 60000 de militari - impreuna cu guvernul polonez s-au refugiat pe teritoriul Romaniei. De asemenea, tezaurul polonez, estimat la 45 milioane de dolari, a tranzitat Romania fiind imbarcat la 15 septembrie, in portul Constanta, pe un vas englez.

Germanii au ocupat in Polonia 187000 km², iar rusii 200000 km². Pierderile au fost mari: Polonia a inregistrat 133 de mii de raniti si disparuti, Germania 10600 morti si 30300 de raniti in vreme ce URSS a avut pierderi mai mici si a luat 180000 de prizonieri, din care 15000 erau ofiteri.

Cauzele infrangerii rapide a polonezilor le gasim in superioritatea tehnica a agresorului, aplicarea unei noi strategii, gravele erori ale Poloniei si in atacarea Poloniei si de catre URSS la 17 septembrie pe motiv ca trebuie sa protejeze minoritatea rusa din Polonia.

Razboiul ciudat (septembrie 1939-mai 1940) La 3 septembrie 1939, Anglia si Franta au declarat razboi Germaniei. Esecul politicii lui Chamberlain a dus la caderea cabinetului , la 10 mai constituindu-se un nou cabinet condus de W. Churchill, ocazie cu care acesta declara "nu va pot oferi decat sange, munca, lacrimi si sudoare. Vom duce razboiul pe mare, uscat si in aer".

SUA ramanea in afara conflictului.

Aproximativ 110 de divizii franceze si 5 britanice, care au fost dislocate la granita cu Germania au ramas inactive. Oficial s-a motivat ca s-a instituit blocada economica care era menita sa-I determine pe germani sa capituleze. La procesul de la Nüremberg, generalul Alfred Göbel declara ca "daca noi nu am fost infranti inca din anul 1939, acesta s-a intamplat pentru ca cele cca. 110 de divizii aflate in occident in perioada razboiului nostru cu Polonia si care aveau in fata lor cca. 23 de divizii germane, au ramas inactive".

Francezii masati pe linia Maginot au lansat pancarde pe care se putea citi "noi nu vom trage primii".

S-a constituit un Consiliu Suprem Aliat de Razboi, care s-a desfasurat lent. La acestea se adauga si faptul ca cele doua state nu au declarat razboi si URSS-ului care a atacat Polonia la 17 septembrie.

Singurele realizari ale aliatilor , au fost o patrundere usoara pe teritoriul Germaniei si cucerirea padurii Varand. Dupa infrangerea Poloniei, Germania si-a indreptat atentia spre vest.

Pe mare germanii au scufundat un numar mare de submarine engleze si franceze. Un minisubmarin german a reusit sa patrunda in principala baza britanica de la Scapa-Foow reusind sa scufunde una din principalele nave britanice. Rezultatul a fost organizarea de convoaie de catre Anglia si Franta. Razboiul din vest desfasurat in perioada septembrie 1939 si mai 1940, a fost denumit de catre istorici "razboiul ciudat".

Razboiul ruso-finlandez a fost consecinta pactului Ribbentrop-Molotov si al impartirii zonelor de influenta. Inca din toamna anului 1939, URSS-ul a insistat pentru inceperea unor negocieri in vederea modificarii granitei cu Finlanda, teritoriu care ar fi putut fi folosit pentru invadarea URSS. Finlanda nu a fost de acord cu aceste modificari si astfel, la 26 noiembrie 1939 incidentul de la Manilla a creat pretextul razboiului. Pretinzand ca finlandezii au atacat armata rosie, la 28 noiembrie sovieticii au denuntat pactul de neagresiune dintre Franta si URSS si la 30 noiembrie Stalin a declarat razboi Finlandei. In ordinul de zi al generalului Meretkov s-a spus "mergem sa eliberam natiunea finlandeza".

Declansand acest razboi, sovieticii nu au luat in calcul o serie de elemente: factorul anotimp (temperaturi de -40⁰), finlandezii beneficiau de apararea liniei Mannerheim din istmul Carelia. Linia Mannerheim a fost proiectata cu o serie de adaposturi subterane, fapt ce a permis armatei finlandeze putin numeroasa (10 divizii de infanterie si 400000 de soldati) sa dea cateva lovituri importante armatei URSS, care era formata din 52 de divizii de infanterie, detasamente si unitati independente, 11266 de tunuri, 200 de tancuri.

Razboiul a durat 105 de zile si a fost deosebit de sangeros pentru ambele parti, URSS inregistrand 48 de mii de morti si 150 de mii de raniti, iar Finlanda 25 de mii de morti si 44 de mii de raniti.

La 5 martie 1940 Finlanda a decis incetarea rezistentei, iar la 12 martie 1940 a fost semnat tratatul Rysto Ryti-Vorosilov prin care se cedau URSS o serie de teritorii, inclusiv istmul Careliei cu Viborg-ul si baza de la Hango cu dreptul de a construi acolo o baza militara.

Consiliul Societatii Natiunilor a exclus URSS declarand-o agresor. Stalin a fost sigur de victorie, el a proiectat organizarea postbelica a Finlandei numind chiar si un guvern marioneta.

Razboiul fulger. Cotropirea Danemarcei, Olandei, Norvegiei si Frantei. Dupa cucerirea Poloniei, comandamentul german a hotarat sa-si intareasca pozitiile in Europa de Nord si in Marea Baltica. Ocuparea Danemarcei si Norvegiei avea o importanta deosebita pentru asigurarea drumului fierului din Suedia. Hitler se temea ca Norvegia ar fi putut servi ca baza pentru atacarea Germaniei. Astfel, in martie 1940, Hitler a ordonat alcatuirea unui plan special pentru cucerirea Danemarcei si Norvegiei.

La 9 aprilie 1940, Hitler a declarat ca ia sub ocrotire cele doua tari nordice pentru ca ele sa nu devina baze engleze. O escapada germana a patruns in fiordul Oslo angajand lupte cu bateriile norvegiene de coasta. La 10 aprilie, Oslo era ocupat fiind ocupate, totodata si principalele porturi.

Intre 14-17 aprilie au fost desantate trupe franceze si engleze in Norvegia dar vor fi retrase la inceputul lunii mai. La 13 mai s-a incercat o noua actiune de debarcare la Narvik, trupele fiind retrase in luna iunie, iar la 10 iunie 1940, Norvegia a semnat capitularea.

Danemarca a fost ocupata fara lupta la 9 aprilie 1940.

In primavara anului 1940, razboiul ciudat a luat sfarsit ca urmare a deciziei Germaniei de a ataca Olanda si Belgia. La 10 mai, germanii au trecut granitele Olandei si Belgiei, au desantat trupe la Roterdam si in cinci zile rezistenta olandeza a fost anihilata.

Trupele franceze au patruns in Belgia angajand lupte grele, dar loviturile date de armata germana cailor de comunicatie au fost decisive. La 15 mai 1940, blindatele germane au strapuns linia de la Sedam, Statul Major Francez fiind surprins intrucat nu se astepta la un atac cu blindate printr-o zona paduroasa. La 28 mai 1940 a capitulat si Belgia.

O parte din armatele franceze si engleze s-au evacuat prin portul Dunkerque - operatiunea Dynamo. Operatiunea a fost declansata pe 26 mai si in noua zile cat a durat au fost evacuati mai mult de 338226 de oameni. Tancurile germane s-au oprit la 20 km de Dunkerque dupa ce parcursesera in numai 12 zile 340 km. fapt ce sugereaza ca s-a permis evacuarea.

Ceea ce s-a numit batalia Flandrei, a fost un succes deplin al germanilor, care au luat 33 de mii de prizonieri. La 5 iunie 1940 armatele germane din Nord au atacat spre Sud, pe litoral, vizand Parisul, prin spatele liniei Maginot spre centrul Frantei. Franta a fost cuprinsa de panica. S-a inceput refugierea. La 15 iunie, Parisul era ocupat. Cabinetul s-a retras la Tours pentru cateva zile. La 16 iunie, Churchill face o vizita scurta propunand realizarea unei uniuni anglo-franceze. Scopul era acela ca Franta sa nu capituleze. La 16 iunie Philippe Petain a organizat un nou guvern. Atacata si de Italia incepand cu 10 iunie, Franta a semnat, la 22 iunie, armistitiul conform caruia armata trebuia demobilizata, armamentul predat germanilor, flota dezarmata si internata la Toulon si Brest, trupele germane trebuiau intretinute de catre guvernul francez.

Cauzele infrangerii Frantei se regasesc in erorile politice, conceptia eronata privind razboiul pe pozitii, nesesizarea importantei deosebite a aviatiei si a tancurilor in razboiul ce se prefigura.

Batalia Angliei Dupa infrangerea Frantei, Hitler credea ca Anglia va cadea la intelegere cu Germania. In acest sens a facut mai multe propuneri pe care insa guvernul W. Churchill le-a respins. Pentru a presa asupra guvernului si a populatiei, Hitler a decis efectuarea unor puternice bombardamente asupra Angliei. Misiunea fortelor aeriene germane era de a nimici fortele aeriene engleze

Comandamentul englez a luat unele masuri de aparare antiaeriana: baterii de coasta, organizarea, dupa descoperirea radiolocatorului a unei retele in sudul tarii.

Pentru indeplinirea misiunii, comandamentul german a alocat 1200 de avioane de vanatoare si 1500 de avioane de bombardament, in vreme ce Anglia dispunea de 250 avioane de bombardament si 960 avioane de vanatoare.

Batalia Angliei s-a desfasurat in patru etape in perioada 10 iunie 1940 - 11 mai 1941. In prima etapa s-au vizat baze maritime, aerodromuri, statii de radiolocatie. In a doua etapa, din 1 septembrie, a fost vizata Londra si imprejurimile. Bombardamentele asupra Londrei au creat in randul populatiei engleze sentimentul de indarjire.

La 16 iulie 1940, Hitler semneaza "directiva" nr.16, Seelöwe - Leul de mare, care se referea la invazia Angliei, debarcarea prin surprindere a doua armate in sudul Angliei, intre Dover si Portland, obiectivul imediat al operatiunii fiind distrugerea aviatiei engleze.

In timpul bataliei s-au desfasurat lupte aeriene foarte puternice, cum au fost cele din 12 august 1940, 24 august 1940. Batalia Angliei a provocat in plan international un sprijin mai mare din partea SUA, care la 2 septembrie 1940 au cedat Angliei 50 de distrugatoare in schimbul arendarii pe 99 de ani a unor baze militare in Bahamas, Terra Nova.

Presedintele Roosevelt a initiat legea imprumutului si inchirierii prin care SUA putea acorda cu imprumut sau inchiria, armament. De asemenea, navele americane incep sa participe la convoaiele de export spre Marea Britanie.

Nereusind sa castige batalia Angliei, cu atat mai mult cu cat la 25 august 1940 o grupare engleza de 80 de avioane, din care s-au intors 42, a reusit sa bombardeze Berlinul, la 11 septebrie 1940 s-a amanat aplicarea planului Seelöwe.

Batalia Angliei a constituit un insucces pentru comandamentul german.

Continuarea operatiunilor militare din Africa si Europa de SE. Nemultumita de faptul ca Hitler i-a refuzat orice pretentie fata de Franta, Mussolini dorea sa aiba razboiul sau. Astfel, la 2 iunie 1940, Italia a declansat operatiuni de cucerire a Sudanului si Keniei, in Africa de N fiind dislocate importante forte, 9 divizii sunt aduse la granita cu Tunisul.

Fortele engleze erau dislocate in Egipt, Palestina, Sudan, Somalia, Kenia.

Trupele italiene din Libia au pornit o puternica ofensiva spre Egipt.

In noiembrie 1940 trupele britanice au raspuns cu o puternica contraofensiva impotriva trupelor italiene reusind sa le atace in zona Neberiwa ceea ce a provocat demisia maresalului Batolio. La 13 ianuarie 1941 o coloana anglo - indiana a patruns in Eritreea si o alta in Somalia, acestea reusind sa respinga trupele italiene. La 22 ianuarie 1941 s-a declansat o operatiune engleza pentru Tobruq, care a dus la capturarea a doi generali italieni si a 25000 soldati si ofiteri. Alte sapte divizii au fost respinse.

Situatia i-a ingrijorat pe Mussolini si Hitler, ultimul fiind interesat de nordul Africii, in special de Egipt si Suez. La 15 februarie 1941 Hitler i-a comunicat lui Mussolini ca va trimite trupe in Africa (Deutsch Africa Corps) conduse de generalul Rommel. La 31 martie 1941 a inceput ofensiva germano - italiana, ce a scos in evidenta conceptia indrazneata de purtare a razboiului a generalului Rommel. Supranumit "Vulpea desertului" acesta a utilizat terenul desertului pentru intoarcerea fortelor engleze.

In vara anului 1941 frontul din Africa s-a stabilizat.

Situatia in SE-ul Europei. Inainte de a trece la atacarea URSS, Hitler a semnat directiva nr. 20 - "planul Marita", care viza stapanirea Balcanilor pana la Marea Egee.

La 20 noiembrie 1940, Ungaria a aderat la pactul tripartit (27 septembrie 1940, Berlin), fiind urmata de Romania la 23 noiembrie 1940 si Bulgaria, la 1 martie 1941. Atat Ungaria, cat si Bulgaria puneau la dispozitie teritoriul lor pentru tranzitul trupelor germane.

La 4 martie 1941, regentului Paul al Iugoslaviei, convocat de Hitler i se cere sa adere la pactul tripartit si sa permita trecerea trupelor germane prin Iugoslavia, promitandu-i Salonicul si o parte din Macedonia greaca, drept compensatie. In principiu regentul Paul s-a declarat de acord, dar a spus ca trebuie sa consulte Parlamentul si guvernul. La 25 martie guvernul iugoslav al lui Dragiśa Tvetković a semnat pactul tripartit. A urmat lovitura de stat din 27 martie 1941, cand regentul este alungat, ministrii prohitleristi arestati si se formeaza un nou guvern condus de generalul Simović. Acesta refuza aderarea Iugoslaviei la pactul tripartit, incurcand astfel planurile lui Hitler. Refuzul Iugoslaviei a amanat declansarea operatiilor militare impotriva rusilor. In aceasta situatie, Hitler a decis sa "desfiinteze" Iugoslavia "fara nici un act de prevenire", semnand in acest sens directiva nr. 25, care viza invazia Iugoslaviei.

Astfel, la 6 aprilie 1941 trupele germane ataca Iugoslavia, Belgradul fiind puternic bombardat (17 mii de victime). Germaniei i s-au Ungaria si Bulgaria, care manifestasera interes pentru diverse zone ale Iugoslaviei, care era obligata sa lupte pe un front de 1000 km. in numai 7 zile Belgradul a fost ocupat. Atacata si de trupele italiene si ungare, armata iugoslava va ceda, guvernul s-a refugiat in Egipt. La 10 aprilie 1941 s-a creat un Comitet militar de lupta organizat de Comitetul partidului Comunist iugoslav. S-a organizat un Stat Major al trupelor de rezistenta condus de Iosif Bros Tito.

Iugoslavia ocupata, a fost impartita; Italia ocupa Dalmatia si Muntenegru, Bulgaria ocupa Voevodina.

Trupele germane s-au indreptat impotriva Greciei reusind strapungerea trupelor din nordul Greciei, care s-au retras spre sud desi beneficiau de sprijinul unui corp expeditionar englez. Pana la 23 aprilie 1941, Grecia a fost ocupata.

In Creta s-au concentrat trupe grecesti, englezesti, neozeelandeze, insula fiind aparata de flota engleza. La 20 mai 1941 Hitler a declansat o ofensiva de ocupare a insulei Creta printr-o operatiune de desantare a unor parasutisti.

Atacarea URSS. Pana la mijlocul anului 1941, Germania a devenit stapana Europei, cu consecinte geopolitice si strategice deosebite.

La 18 decembrie 1940 Hitler a semnat "directiva nr.21" sau "planul Barbarossa", in care se stabileau principalele linii de atacare a URSS. Lovitura trebuia data de avioane si tancuri. Se sconta pe un razboi fulger, ocuparea Moscovei, obiectivul final al operatiunii era atingerea liniei Volga - Arhanghelsk. Pregatirile pentru declansarea operatiunii nu putea depasi data de 15 mai 1941.

Lovitura de stat de la Belgrad a intarziat planurile lui Hitler cu consecinte importante.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Atacarea URSS a presupus alocarea unor importante forte militare, germanii concentrand 122 divizii, 32 divizii de tancuri si motorizate, importate forte aeriene si maritime, aproape 80% din efectivele de care dispuneau. La acestea se adaugau 14 divizii finlandeze, 12 divizii romanesti, trupe din Italia, Franta, Bulgaria.

Aceste forte au fost impartite in trei grupe: de nord, conduse de generalul von Boch, care trebuiau sa actioneze in directia Leningrad; de centru, care trebuiau sa actioneze pe linia Moscova; de sud, care trebuiau sa actioneze pe directia Kiev.

In URSS erau sub arme 4,2 milioane de oameni, fiind grave lipsuri de comandament datorita actiunilor din "marea epurare". La 21 iunie 1941, ambasadorul de la Moscova, von Schulemberg a adresat lui Stalin declaratia de razboi, in care acuza Rusia ca sprijina starea de spirit aqntigerman, ca a concentrat trupe pregatindu-le de lupta.

Victor Suvorov spunea in "Spargatorul de gheata. Cine a declansat al doilea razboi mondial", ca Stalin pregatea aceste actiuni si ca trebuia sa atace inaintea lui Hitler.

Stalin a fost informat despre pregatirile germane atat de W. Churchill, cat si de serviciile secrete. Desi fusese informat inca din aprilie 1941, Stalin a apreciat aceste informatii ca fiind provocatoare. La 14 iunie 1941 agentia TAS a lansat un comunicat asupra zvonurilor privind atacarea URSS.

Schulemberg s-a prezentat la ora doua noaptea, iar la ora trei - trei jumatate a inceput ofensiva impotriva URSS. Atacul a fost declansat prin surprindere. La ora doisprezece, Molotov comunica la radio agresiunea si decreteaza mobilizarea generala dar pana spre seara grupele germane de nord si de centru au reusit sa patrunda intre 30 - 50 km. Marea Britanie a declarat ca va sprijini URSS. In aceeasi zi Italia a declarat razboi URSS. In 23 iunie s-a creat un comandament militar special "Stavka". La 24 iunie Roosevelt a declarat sprijinul fata de URSS.

In urma primelor saptamani germanii au reusit sa puna stapanire pe teritorii importante si au distrus doua treimi ale armatei ruse. In septembrie 1941 au declansat operatiunea "Taifun" de ocupare a Moscovei. Cauzele infrangerii armatei rosii se regasesc in nepregatirea pentru razboiul de defensiva, ci numai pentru razboiul de ofensiva.

In aprilie 1941 a fost distrusa linia de fortificatii Stalin.

Succesele germane din primele luni ale razboiului au determinat Biroul politic sa pregateasca incheierea unui nou tratat de tip Brest - Litovsk prin care urma sa I se propuna lui Hitler ca in schimbul incetarii operatiunilor militare URSS sa cedeze importante zone - Ucraina, Basarabia, Bielorusia, Statele baltice.

La sfarsitul lunii septembrie 1941, Leningradul a fost blocat timp de 91 de zile.

Pe ansamblu trupele germane au inaintat 700km spre Leningrad, 800km spre Moscova si 750 - 800km spre sud. In zona ocupata se gaseau 40% din capacitatile industriale sovietice, 40% din caile de comunicatie. Comitetul de stat pentru evacuare, creat special, a luat masura ca 1060 de intreprinderi sa fie stramutate. In zonele ocupate s-a initiat o miscare de partizani.

Pentru ocuparea Moscovei, comandamentul german a constituit o grupare de soc de 80 de divizii, 1000 de avioane, 2000 de tancuri care sa ocupe Moscova.

La 2 octombrie 1941 a inceput marea batalie a Moscovei. Germanii s-au apropiat pana la 100km de Moscova. Spre sfarsitul lunii ofensiva germana a fost oprita. Contraatacurile sovietice au obligat pe germani sa treaca la aparare.

La 15 noiembrie 1941, OKV-ul a declansat a doua operatiune impotriva Moscovei. Iarna foarte grea a ingreunat operatiunile germane. La 6 decembrie 1941 sovieticii declanseaza o serioasa ofensiva pe un front mare de 1000km, trupele germane primesc lovituri grele, rusii reusind sa elibereze o serie de localitati din apropierea Moscovei.

La 13 - 16 decembrie contraofensiva este amplificata prin introducerea in lupta a noi 4 armate. Pentru a evita izolarea, incercuirea, comandamentul german a comandat retragerea. Pana in aprilie 1942, trupele germane au fost impinse 400 de km.

Concomitent au inceput contraofensivele in zonele Leningrad si Rostok.

Crima de la Katyn. In teritoriile ocupate de sovietici inca inainte de declansarea operatiunilor militare germane, la 5 martie 1940 Biroul politic a dat instructiuni NKVD-ului de a executa 14700 fosti ofiteri polonezi capturati in urma operatiunilor din 17 septembrie, plus 11 mii de membri ai diverselor organizatii poloneze apreciate ca revolutionare.

Acestia au fost executati fara judecata desi nu erau prizonieri de razboi si nu comisesera vreun delict. Aceasta crima a fost descoperita de germani si au facut-o publica. Sovieticii au negat acuzandu-i pe germani ca ei ar fi comis aceasta crima si dau vina pe rusi. In 1951, Biroul politic al NKVD - ului a emis instructiuni pentru a se ascunde aceste fapte.

In teritoriile ocupate, Germania a instaurat o noua ordine. Statutul juridic al tarilor ocupate a fost diferit. Astfel, vestul Poloniei a fost inclus Germaniei, in Danemarca, Norvegia, Olanda si Belgia au fost numite guverne marioneta, Franta a fost impartita in doua. Din teritoriile ocupate Germania a achizitionat materii prime la preturi simbolice.

Impotriva evreilor s-a declansat o actiune dura. Europa trebuia curatata de evrei, acestia fiind fie expulzati in Madagascar, fie exterminati. S-au creat lagare la Auschwitz, Treblinka, Dachau, Buchkenwal.

Germania a creat institutii specializate, problema evreiasca a revenit SS-ului.

Razboiul din Pacific. Radacinile razboiului din Pacific le aflam in evolutia relatiilor japonezo - americane incepand cu a doua jumatate a secolului XIX si manifestarea unui interes geopolitic de catre Japonia si America pentru Pacific.

Majoritatea istoricilor apreciaza ca atacul de la Pearl Harbor a constituit apogeul rivalitatii dintre Japonia si America in zona Pacificului.

Incepand cu 1939, Japonia era in razboi cu China, relatiile japonezo - americane deteriorandu-se treptat, SUA acordand sprijin lui Cian Kai Shin.

La 30 august 1939 a fost numit comandant al flotei japoneze amiralul Yamamoto, introducand o serie de reforme in marina japoneza. In ianuarie 1941 a ordonat organizarea operatiunii "Z". Ideia era de a distruge flota americana din Pacific printr-un atac surpriza in principala baza din Hawai, de la Pearl Harbor.

S-au initiat contacte diplomatice, ministrul de externe Zatzuko s-a deplasat in Gernania. La intoarcere s-a oprit la Moscova si a semnat un tratat de neagresiune, care pentru Japonia a insemnat decizia.

La 2 iulie 1941 s-a desfasurat o importanta conferinta la Palatul Imperial. Cu aceasta ocazie s-a luat decizia de a se actiona.

Serviciile de spionaj ale marinei americane reusisera sa descifreze codul diplomatic japonez, reusind sa afle ca se pregateste un razboi impotriva SUA si Angliei.

Japonezii aveau informati despre situatia navelor si a miscarilor.

S-a hotarat continuarea negocierilor concomitent cu pregatirile de razboi.

La 3 noiembrie 1941, Yamamoto a semnat ordinul de operatiuni nr.1 prin care se stabilea declansarea razboiului in Tokyo la 8 decembrie iar in Hawai in 7 decembrie, duminica dimineata.

Forta de soc japoneza era formata din 6 portavioane pe care se aflau 423 de avioane, sprijinita de cuirasate, submarine, minisubmarine si nave de aprovizionare.

La 1 decembrie, in cadrul unui consiliu imperial s-a decis ora cand trebuia sa fie emisa declaratia de razboi. Fortele de soc japoneze puse sub comanda generalului Naguno a primit la 2 decembrie- conform zilei "Z" - ordinul prin care se cerea "escaladati muntele Neetaka".

In 7 decembrie, la ora trei jumatate au fost lansate 5 minisubmarine si s-a ordonat decolarea avioanelor la ora sase. Lovitura trebuia data doar de avioane.

Desi au existat semnale din partea serviciilor americane acestea nu au fost luate in considerare; la ora 6⁴⁵ a fost semnalata prezenta unui submarin.

Intre orele 7⁵⁵-9⁵⁵ a fost bombardata baza americana, cu grave pierderi - 2400 morti si 1178 de raniti. Nucleul flotei americane din Pacific a fost zdrobit.

Japonezii au pierdut in acest atac 29 de avioane, un submarin, 5 minisubmarine si 64 de oameni.

In aceiasi zi, japonezii au declansat operatiunea in sud unde reusesc sa cucereasca Filipine, Singapore, Indonezia. La 17 28 februarie japonezii au zdrobit o flota americano-olandeza si si-au creat o suprematie deosebita in SE Asiei.

Intrarea SUA in razboi a inclinat balanta de forte in razboi.

Constituirea Aliantei Natiunilor Unite (1941 - 1942) a avut loc intr-un moment decisiv pentru victoria finala. Ea s-a realizat ca urmare a situatiei noi geopolitice mondiale creata indeosebi dupa atacarea URSS. Circumstantele au obligat cele trei mari puteri, Marea Britanie, URSS si SUA, sa se alieze.

Este cunoscut ca in perioada august 1939 - iunie 1941, relatiile dintre Germania si URSS au fost marcate de pactul Ribbentrop - Molotov si actul diplomatic din septembrie 1939.

Dupa declansarea , la 22 iuie 1941 a atacului impotriva URSS reprezentantii Angliei si ai SUA si-au exprimat sprijinul pentru URSS, condamnand actiunea germana. Pentru a constata care erau necesitatile URSS si cum puteau cele doua tari sa-i acorde sprijin, o delegatie americana condusa de Hopkins s-a deplasat la Moscova.

Pe acest fond a survenit semnarea la 12 iulie 1941 a fost semnat un acord anglo-sovietic privitor la actiunile comune ce trebuiau organizate impotriva Germaniei. Clauzele acestui acord prevedeau ajutor reciproc si obligatia fiecarei parti de a nu incheia pace separata.

La 15 august 1941, Roosevelt si Churchill au propus lui Stalin o conferinta internationala pentru cooperare.

In perioada 8 - 11 august 1941 a avut loc la baza Argenta, in insulele Falkland, intalnirea dintre Churchill si Roosevelt. Cu aceasta ocazie la 14 august 1941, la bordul navei "Potomac", a fost semnata Carta Atlanticului. Documentul avea un preambul si 8 puncte fiind primul document care oficializeaza din punct de vedere diplomatic relatiile de cooperare intre Natiunile Unite si care a facilitat crearea ONU. Carta Atlanticului a fost publicata la 14 august 1941. In document se preciza ca partile semnatare nu doresc schimbari teritoriale, ele se pronuntau pentru respectarea formelor de guvernamant, libertatea de navigatie pe mari si oceane.

La 24 septembrie 1941 guvernul sovietic adera la Carta Atlanticului. In declaratie se afirma ca URSS apara dreptul fiecarui popor la independenta, la inviolabilitate teritoriala si dreptul de a-si alege forma de carmuire.

Pana la sfarsitul anului 23 de state au aderat la constituirea ONU.

Intre 29 septembrie - 1 octombrie 1941 a avut loc conferinta de la Moscova, la care au participat o delegatie americana condusa de Averell Harriman, care inainte de a ajunge la Moscova s-a intalnit la Londra cu Churchill, lordul Beaverbrook si Molotov. S-a semnat un acord de cooperare si sprijin cu URSS, de livrare catre aceasta a 400 de avioane, 1100 de tancuri si metale neferoase.

Congresul american a aprobat acordarea unui imprumut de un miliard de dolari, rambursabil dupa 5 ani fara dobanda. S-a mai abordat si problema celui de-al doilea front, chestiunea nefiind insa rezolvata.

Conferinta de la Moscova a fost apreciata ca un succes diplomatic, Stalin declarand ca rezultatele sunt serioase si importante.

Germania a declarat ca soarta razboiului nu se va schimba, chiar daca SUA livreaza materiale URSS, victoria va fi da partea Axei.

La 22 septembrie 1941, Churchill a plecat la Washington unde s-au purtat discutii pe trei directii principale:

problemele militare legate de actiunile din Africa de N si Ialia;

pregatirea si semnarea declaratiei de constituire a ONU. Declaratia de constituire a ONU s-a semnat la 1 ianuarie 1942 de catre SUA - reprezentata de presedintele Roosevelt, de Anglia - reprezentata de Churchill, de URSS - reprezentata de Litvinov si de un reprezentant al Chinei. La aceeasi data au mai aderat inca 21 de state.

intre 10 - 14 ianuarie 1942 s-au purtat discutii legate de problemele militare din vestul Europei. Roosevelt s-a pronuntat pentru deschiderea celui de-al doilea front. Englezii sustineau debarcarea in Balcani. Operatiunea a fost amanata datorita debarcarii in Africa, cunoscuta sub numele de operatiunea Torci. Acestei conferinte i s-a dat numele Arcania.

Actiunile militare din anul 1942. In primavara si vara anului 1942, Germania se afla inca in ofensiva intarindu-si fortele armate pe teritoriul URSS. Efectivele se ridicau la 6,2 milioane de oameni, 3299 de tacuri, 3395 de avioane si 57000 de aruncatoare. Ofensiva principala a fost dirijata de Hitler spre sud, spre Caucaz, zona bogata in petrol si alimente. Presiunile facute de germani i-au determinat pe sovietici in iulie sa se retraga pe o distanta de 400 Km, parasind Sevastopolul si Harkovul.

La jumatatea anului 1942 au loc pe frontul de rasarit doua importante batalii la Stalingrad si Kursk. La Stalingrad se crease un front cu varful de potcoava pe Volga, sub forma unui arc de cerc, unde erau concentrate trupe germane, italiene si romane. Hitler a acordat o mare atentie Stalingradului pe care-l considera o pozitie strategica. In plus orasul avea si o incarcatura psihologica prin faptul ca purta numele lui Stalin.

Desi s-au apropiat foarte mult de Stalingrad si chiar au patruns in oras, steagul nazist fluturand pentru scurt timp pe sediul Partidului Comunist Bolsevic, germanii nu l-au putut cuceri.

La 19 noiembrie 1942, dupa o actiune de artilerie ce a durat 80 de minute, frontul de SV sovietic a rupt apararea inamica pe 10 - 12 km latime si 30 - 35 km in adancime. S-a format un cleste, trupele germane fiind incercuite.

Concomitent s-a desfasurat contraofensiva in aripa dreapta a frontului si s-a reusit incercuirea armatei a sasea si a patra. In numai patru zile 430000 de soldati germani se aflau in incercuire. Pana la sfarsitul lunii noiembrie cele trei fronturi sovietice si-au consolidat pozitiile.

Hitler a constituit la sfarsitul lunii grupul de armate DON, constituit din 30 de divizii cu dubla misiune, respectiv de aprovizionare pe calea aerului si executarea a doua lovituri pe doua directii cu scopul de a scoate armatele lui von Paulos din incercuire. Meinstein nu a reusit decat o singura lovitura, anticipata de sovietici. Aducerea din rezerva a armatei a doua a generalului Marinovski a inlaturat pericolul ruperii frontului. La primul contraatac al rusilor, armata a opta italiana a luat-o "catre Napoli" dupa cum insusi Hitler a spus.

Treptat s-au creat conditii pentru lichidarea armatelor incercuite la Stalingrad; scindate in doua trupele germane vor capitula pe rand, la 3 ianuarie si 2 februarie.

In perioada iulie 1942 - 2 februarie 1943 germanii au pierdut 1,5 milioane de oameni, 12 mii de tunuri, 3 mii de avioane. Batalia de la Stalingrad a fost considerata atat de contemporani cat si de specialisti ca un moment de cotitura.

S-a creat un anumit echilibru, ceea ce i-a determinat pe sovietici sa incerce iesirea din conflict printr-un compromis. Negocierile secrete sovieto - germane din iulie 1943 nu au dus la rezultate, sovieticii luptand sa-si pastreze anexiunile din iunie 1940.

In aprilie 1943, Roosevelt i-a cerut lui Stalin dizolvarea Cominternului ca o expresie de loialitate. La 10 iunie 1943 s-a luat hotararea de desfiintare a Cominternului.

A fost o manevra inteligenta a lui Stalin, intrucat la 12 iunie 1943 in cadrul unei sedinte restranse s-a hotarat infiintarea unei sectii speciale de informatii internationale, respectiv institutele de cercetare 99 -105, care preluau sectoare de activitate ale Comintenului.

Stalingradul a dus la impingerea germanilor spre vest pe o distanta de 600 - 700 km si la eliminarea blocadei.

Batalia de la Kursk. Ca urmare a victoriei de la Stalingrad s-a creat o noua dispunere a frontului, trupele sovietice avand posibilitatea sa realizeze atacuri din spate a trupelor germane si sa elibereze o serie de teritorii ca Ucraina, Bielorusia.

La 28 aprilie 1943, Hitler si OKV-ul a ordonat grupurilor de armate Centru si Sud, sa pregateasca si sa execute operatiunea "Citadela", care consta in deplasarea tancurilor spre Kursk cu misiunea de a incercui fortele sovietice.

La 5 iunie 1943, ora 3⁰⁰, cunoscand datele operatiunii "Citadela", sovieticii au executat o actiune de artilerie. Germanii au declansat actiunea cu 1000 de tancuri reusind sa inainteze 6-8 km.

La 12 iunie 1943, sovieticii au declansat contraofensiva la Kursk pe mai multe directii, fiecareia fiindu-i destinate 1200 de tancuri. In aceasta batalie sovieticii au angajat 21 de mii de tancuri, iar germani au angajat cele mai bune divizii de tancuri ale SS, Raskhei si Cap de mort. Batalia de la Kursk este cunoscuta ca cea mai mare batalie de tancuri.

Pana la 22 iunie 1943, fortele germane angajate in "Citadela" au fost infrante, din cele 70 de divizii fiind nimicite 30. Pierderile erau de 500 de mii de morti, raniti si disparuti.

Initiativa a trecut definitiv de partea sovieticilor pe frontul de rasarit.

Dupa Kursk, fortele sovietice au lichidat fortele germane de la Orel, Belgorod si Harkov. In cursul ofensivei de vara si toamna, s-a eliberat Ucraina de pe malul stang al Niprului , obtinand in continuare o serie de succese.

Pana in toamna anului 1942, trupele germano - italiene I-au obligat pe britanici sa se mentina in defensiva. In primavara anului 1942 raportul de forte in Mediterana era favorabil axei. Armata a VIII-a britanica se gasea pe pozitii fortificate in Libia.

Rommel si-a propus cucerirea Trobuckului. La 26 mai 1942 s-a desfasurat ofensiva germano -italiana impotriva armatei a VIII-a, care a fost nevoita sa se retraga prin desert. La 20 iunie 1942 trupele germano-italiene au cucerit Trobuckul si trec frontiera egipteana. Englezii s-au retras spre El Alamein amenintand canalul de Suez.

Aceste infrangeri au avut consecinte politice. In Parlamentul englez s-a depus o motiune impotriva lui Churchill. Acesta a operat modificari la nivelul comandamentului din orient, numindu-l pe generalul Montgomery in fruntea comandamentului armatei a VIII-a. Criticile s-au datorat si neputintei de a se realiza debarcarea la Deep, fortificat de germani. Operatia a fost organizata de englezi impreuna cu 5000 de canadieni, ca un atac surpriza. Churchill urmarea sa demonstreze imposibilitatea unei debarcari de anvergura in anul 1942.

Debarcarea a aratat ca aliatii trebuie sa evite porturile naturale franceze, pentru ca erau bine aparate. S-a decis amanarea debarcarii in Europa si executarea operatiunii Torci in Africa.

La 30 august 1942, fascistii germani si italieni au declansat un nou atac impotriva armatei a VIII-a, oprita de campurile de mine si aviatia britanica la El Alamein. Timp de doua luni s-a instalat o stare de acalmie. (armata a VIII-a era formata din 11 divizii, iar Deutsch Africa Corps din 4 divizii)

Trecand la contraatac, englezii i-au determinat pe germani sa se retraga. La 4 noiembrie 1942 trupele lui Rommel s-au retras. Bilantul : 250 mii de morti, 30 mii de prizonieri, patru divizii italiene care s-au predat.

Germanii s-au retras in Tunisia, la Maret incercand sa se mentina, fara succes.

Debarcarea americano - engleza in Africa de Nord. Operatiunea Torci. Debarcarea trupelor americane si engleze, trebuia sa aiba loc in trei zone, respectiv in zona I la Casa Blanca, zona a II-a la Orange si zona a III-a la Anger. In interior se conta si pe trupele franceze comandate de generalul Henri Girott.

Scopul operatiunii era acela de a impiedica folosirea Tunisiei pentru rezistenta si pentru a-i ataca pe germani dinspre vest, pentru a-i prinde ca intr-un cleste. La 8 noiembrie 1942, 49 de mii de americani si 23 de mii de britanici, sub conducerea generalului Eisenhauer, au debarcat in Orange si Anger iar 35 de mii de americani au debarcat la Casa Blanca. La Casa Blanca si Anger au fost intampinati de trupele franceze, care au ripostat.

Aflat la Anger, ministrul de razboi francez a ordonat sa nu se traga in anglo - americani si sa se inceteze focul, generalul De Gaule fiind instiintat in ziua executarii acestui ordin. Americanii considerau ca Girot se bucura de o anumita popularitate printre ofiterii francezi din Africa.

Hitleristii au raspuns prin executarea operatiunii "Atila", ocupand teritoriul francez.

Datorita timpului nefavorabil ofensiva anglo - americana spre Tunisia a fost amanata pana spre sfarsitul anului 1943.

Conferinta de la Casa Blanca. Roosevelt si Churchill au hotarat deschiderea unui front in Sicilia si apoi in Italia. Roosevelt s-a angajat ca va lupta pana la capitularea Germaniei si a fost pentru acordarea unui rol politic generalului De Gaule, invitat la Casa Balanca.

In iunie 1943 a fost infiintat "Comitetul francez de eliberare nationala".

Armatele germane si italiene au fost impinse in extremitatea nordica a Tunisiei. O parte s-au retras in Sicilia iar o alta parte s-au predat la 13 mai 1943.

Infrangerea din Africa a avut consecinte imediate in prabusirea fascismului italian.

Din bazele anglo - americane din nordul Africii, s-au executat bombardamente asupra oraselor italiene. In randul populatiei italiene se manifestau nemultumiri provocate de lipsurile materiale. Atat regele cat si apropiati ai lui Musolini au apreciat ca conducerea acestuia la conducerea statului devenise periculoasa. S-a considerat ca fascismul mai putea fi salvat prin limitarea atributiilor lui Musolini. Se dorea iesirea din razboi, armistitiu.

La 10 iulie 1943 a avut loc debarcarea in Sicilia, urmata de debarcarea in Italia.

La 23 iunie 1943, intr-o sedinta a Marelui Consiliu Fascist, Musolinii a fost acuzat de toate relele pe care le suporta Italia si I s-a cerut sa renunte la prerogativele militare si sa fie readus regele in drepturile sale.

La 25 iunie 1943, Musolini a cerut sprijinul lui Victor Emanuel insa regele I-a cerut sa demisioneze si sa cedeze locul maresalului Badollio. La iesirea din palat Musolini a fost arestat.

In seara zilei de 25 iulie, posturile de radio au transmis mesajul regelui.

Badolio a dizolvat Partidul fascist si s-a pronuntat pentru alegeri libere. Pentru ai linisti pe germani a declarat ca Italia va continua razboiul, dar in secret a inceput tratativele de armistitiu.

La 9 septembrie a fost publicat textul armistitiului.

Hitler a ordonat atacarea Italiei.

In septembrie 1943, frontul se stabilise la nord de Napoli. La 12 septembrie un comando SS l-a eliberat pe Musolini. Acesta a fost dus la Viena si apoi a fost instalat in fruntea Republicii italiene din nordul Italiei.

Evenimentele au determinat poporul italian sa ia armele.

Prabusirea fascismului italian a stimulat actiunile din Romania, Finlanda si Iugoslavia.

Razboiul din Pacific. In primavara anului 1942, dupa prima faza a razboiului, Japonia cucerise vestul si sud-vestul oceanului cu insulele si tarile riverane trecand la a doua faza de eliminare a celorlalte baze americane si engleze din Hawai si Australia. Aceasta insa a inregistrat un recul marcand trecerea la etapa a treia a razboiului de pe pozitii defensive.

In zona controlata de japonezi s-a introdus ordinea japoneza. A fost creat un Consiliu al marii Asii si un Minister al marii Asii. Dominatia japoneza se caracterizeaza prin brutalitate, rechizitii si japonizare.

Concomitent a inceput si lupta de eliberare a acestor teritorii.

La nivelul trupelor americane s-au produs modificari; generalul MacArthur a devenit comandant sef al trupelor de sud-vest din Pacific fiind secondat de generalul Minitz. Un succes american a fost introducerea avioanelor cu o mare autonomie.

In ianuarie 1942 s-a reusit atacarea cu succes a orasului Tokyo, ceea ce a avut un mare impact asupra japonezilor.

Generalul Yamamoto dorea sa distruga armata americana si sa cucereasca Hawai-ul. Pentru aceasta misiune japonezii au pregatit nave de diferite tonaje. La 10 decembrie 1941, un capitan de rang I reusise sa descifreze codul marinei japoneze si, sintetizand informatiile a prezentat operatiunile japoneze ultrasecrete. Potrivit acestor informatii Australia nu era atacata dar se pregatea o operatiune in zona "X" - Midwai - din Pacific. Amiralul dorea asigurarea surprizei si transferarea portului Midwai intr-un port care sa nu poata fi scufundat.

Batalia a inceput la 4 iunie; fortele japoneze, comandate de amiralul Naguno, au reperat flota americana si au decis sa o distruga. Atacul cu 200 de avioane de pe portavioanele Entreprize, York Town a facut ca japonezii sa piarda trei portavioane precum si alte nave. Explicatia acestui esec a fost ca atacul avioanelor americane a surprins portavioanele japoneze in manevra, cu prova impotriva vantului, fapt care nu a permis avioanelor japoneze sa decoleze.

Acest fapt a adus americanilor o victorie repurtata cu mijloace inferioare.

Dupa victoria de la Midwai, americanii au prevazut cucerirea insulelor Guadalcanal si Solomon.

La 18 aprilie 1942, cu ocazia unei inspectii, avionul lui Yamamoto a fost reperat si doborat de americani.

Batalia Atlanticului, inceputa inainte de 1 septembrie 1939, cand submarinele germane s-au deplasat in Atlantic reusind la 3 septembrie scufundarea pachebotului Pencilvenia, s-a desfasurat timp de sase ani.

Majoritatea atacurilor germane au fost incununate de succes. Scopul urarit de germani a fost acela de a dezorganiza convoaiele de aprovizionare. Pe langa submarine, germanii au mai folosit si nave comerciale deghizate, transformate in nave de atac.

Treptat aliatii si-au imbunatatit procedeele de executarea a convoaielor intarind navele de escorta prin corvete (nava de 1900-2000 tone, echipata cu armament antiaerian si submarin).

Din primavara anului 1941, submarinele germane au apelat la o noua tactica -"haita de lup", prin care se ataca simultan cu mai multe submarine.

Un succes englez a fost scufundarea navei Bismark, cea mai mare si mai puternica nava de lupta germana.

O parte din submarine au fost trimise in Mediterana.

Scufundarea de catre germani a unor nave braziliene, a condus la interzicerea utilizarii bazelor braziliene de catre germani urmata de declaratia de razboi.

Pana in mai 1945 germanii au avut in Atlantic aproximativ 360 de submarine din care 159s-au predat iar 203 au fost sabotate de echipaje. In cinci ani de razbois-au confruntat 1000 de submarine din care 700 au fost distruse.

Conferintele interaliate 1942 - 1944. Victoriile au influentat relatiile dintre aliati. Lichidarea frontului african, victoria de la Kursk, debarcarea in Balcani au avut ca rezultat intensificarea activitatii politice.

Astfel, la Quebec s-a desfasurat conferinta Quadrant, la care au participat Roosevelt, Churchill, un reprezentant al Chinei, sefi ai Statelor Majore. URSS nu a fost invitata.

Cu aceasta ocazie au fost discutate problemele militare si a avut loc o confruntare a planurilor de debarcare, americanii sustinand planul "Overlord" iar britanicii sustineau debarcarea in Balcani. A avut castig operatiunea "Overlord".

s-a aprobat planul de operatiuni din Pacific ce prevedea ocuparea insulelor Marsal, Caroline si Mariane in 1943 - 1944.

De asemenea s-a discutat despre arma atomica.

Conferinta a fost apreciata ca un succes al diplomatiei americane.

Conferinta de la Moscova. In 18 -19 septembrie 1943 a avut loc o intalnire a ministrilor de externe ai SUA, Marii Britanii si ai URSS.

S-au discutat probleme privind razboiul, organizarea lumii dupa infrangerea Axei. Sovieticii au insistat pentru deschiderea celui de-al doilea front.

S-a decis constituirea unei comisii consultative la Londra, care urma sa faca recomandari.

A fost adoptata declaratia cu privire la Italia, Austria - anularea Anschlussului si la raspunderea hitleristilor pentru atrocitatile comise in timpul razboiului.

S-a decis continuarea razboiului pana la capitularea neconditionata.

A fost adoptata Declaratia celor patru cu privire la securitatea generala. Se prevedea capitularea neconditionata a Germaniei, ocuparea acesteia si reorganizarea sa administrativa. Documentul facea referiri si la problema reparatiilor si la dezarmare.

Aceasta conferinta a fost privita de istoriografie ca un pas decisiv in consolidarea coalitiei antihitleriste si in scurtarea razboiului.

Conferinta de la Teheran a constituit cel mai important eveniment politic al anului 1943. Aici s-au intalnit pentru prima data sefii de guvern ai celor trei mari puteri. Discutiile si deciziile adoptate au avut consecinte importante in desfasurarea razboiului, in planul politicii economice si sociale pentru perioada postbelica. Conferinta a fost precedata de un lung schimb de mesaje, fara a avea o ordine prestabilita, fiecare delegatie putand sa discute orice problema.

In drum spre Teheran, Roosevelt si Churchill s-au intalnit la Cairo, unde s-a desfasurat o conferinta cu caracter militar la care a participat si Cian Cai Shing. Aceasta conferinta a fost numita "Sextant I".

In cadrul conferintei delegatul sovietic a insistat pe deschiderea celui de-al doilea front. Winsthon Churchill a cerut combinarea operatiunii "Overland" cu debarcarea in Balcani pe care a respins-o conferinta. Sovieticii s-au angajat sa declanseze o mare ofensiva pe frontul de vest. Roosevelt a prezentat in ultima zi a conferintei un plan de impartire a germaniei in cinci state autonome. Planul a fost sustinut de Churchill dar a fost respins de sovietici. In final s-a decis ca problema sa fie discutata de catre Comisia Consultativa Europeana de la Londra. El a luat in discutie si problema frontierei Poloniei, care trebuia sa fie trasata pe linia Courzon.

In ce privea Japonia, delegatia sovietica a fost de acord ca dupa terminarea razboiului in Europa, Rusia sa declanseze actiunea impotriva Japoniei. S-a adoptat declaratia cu privire la Iran, aceasta tara trebuia ajutata economic si sa i se respecte independenta si suveranitatea. Dupa Teheran, Roosevelt si Churchill s-au reintalnit la Cairo cu reprezentantii Turciei si Greciei. Aceasta conferinta este cunoscuta in istorie sub numele de "Sextant II".

La Cairo s-a mai adoptat o declaratie de catre SUA, Anglia si China prin care se urmarea obligarea Japoniei sa paraseasca insulele din Pacific.

Rezistenta antifascista. In urma succeselor militare din prima parte a razboiului, Germania isi propunea sa organizeze o noua ordine europeana. Pentru aceasta au fost construite o serie de lagare la Dachau, Buchenwald, Auschwitz. In majoritatea statelor ocupate s-au constituit miscari de rezistenta la care au aderat si in care au actionat largi categorii de forte politice - comunisti, sociali-democrati, republicani si catolici.

Rezistenta a insemnat: raspandirea stirilor transmise de radiourile adversare Axei, comentarii prin care erau demascate atrocitatile Germaniei, diversiuni, atacarea militarilor izolati si a convoaielor, transmiterea de informatii la Londra si Moscova.

In Iugoslavia, armatele de eliberare organizate de Partidul Comunist Iugoslav condus de I.B. Tito, actionau pe o zona foarte intinsa reusind sa controleze pana la sfarsitul anului 1943, doua treimi din teritoriul tarii.

In Polonia au actionat: Partidul Muncitorilor Polonezi prin intermediul organizatiei Garda populara, Armata tarii si batalioanele taranesti.

In Grecia au activat trei miscari sprijinite de serviciile secrete britanice, respectiv: ELAS, care grupa 30 - 40 de mii de luptatori; EDES -3 mii de luptatori si EKA cu 200 de oameni.

In Franta datorita introducerii regimului muncii fortate, s-a creat o miscare de rezistenta numita Maki. Aceasta s-a incadrat in armata secreta coordonata din 1943 de Consiliul National de rezistenta condus de J.Moulen.

De asemenea in strainatate activa un comitet de eliberare nationala condus de Du Gaulle.

Debarcarea din Normandia. Deschiderea celui de-al doilea front. Debarcarea anglo - americana a reprezentat un eveniment militar major, care a avut o contributie decisiva la apropierea victoriei aliatilor.

La Teheran, aliatii occidentali, presati de Stalin, s-au angajat sa deschida un nou front la 1 mai 1944. Operatiunea a fost cunoscuta sub numele de "Overlord".

Operatiunea a fost pregatita de un comandament sub conducerea lui Eisenhauer. In Anglia s-au concentrat trupe.

Serviciile secrete ale Reichului nu au reusit sa afle ziua si locul unde avea sa aiba loc debarcarea.

Au fost pregatite pentru debarcare 39 de divizii, 13 mii de avioane, 2600 de planoare si 6200 de nave de toate categoriile. Zona de debarcare a fost stabilita intre porturile Le Havre si Scherboor, intr-o zona lipsita de porturi mari.

Au fost organizate doua operatiuni; operatiunea navala de transport a fost numita Neptun iar cea de aprovizionare s-a numit Pluto. Zona respectiva a fost impartita in cinci sectoare: Utah, Omaha, Goold, Juno, Sword.

Din diverse motive operatiunea nu s-a putut desfasura la 1 mai, cum se stabilise la Teheran, ci in noaptea de 5 spre 6 iunie.

Germanii au deplasat din Olanda spre Franta 59 de divizii si 500 de avioane. Singura zona in care s-a opus rezistenta a fost Omaha datorita faptului ca Rommel se afla in Germania, iar Hitler a fost informat cu intarziere.

In mai putin de o saptamana s-a reusit crearea unui front de 80 km. Si s-a debarcat 3700 de soldati ceea ce a facut ca Germania sa nu poata opune rezistenta.

Ca raspuns Germania a inceput la 13 iunie 1944 bombardamentele asupra Angliei.

La 15 august 1944, sase divizii americane si 4 franceze au fost debarcate in sudul Frantei, in zona Toulonoului. La 18 septembrie acestea au facut jonctiunea cu trupele aliate din NV-ul Frantei, in zona Dijon.

Cea mai mare parte a teritoriului francez a fost eliberat. Colaborationistii s-au refugiat in Germania.

Cazul generalului Vlason. Razboiul sovieto-nazist a fost perceput de unii comandanti germani ca un razboi de eliberare de bolsevism.

Fiind luat prizonier, fiul lui Stalin i-a informat pe germani despre teama tatalui sau de o revolutie antibolsevica.

In acest sens, Von Bock i-a propus lui Hitler sa constituie un guvern national rus. Hitler nu a agreat insa aceasta idee.

In acelasi timp unii ofiteri germani au lansat idea constituirii unei armate de eliberare a Rusiei.

La 13 iulie 1942, generalul Andrei Vlasov, comandantul armatei a doua de soc, a fost luat prizonier. Acesta a acceptat sa lupte alaturi de germani impotriva lui Stalin demonstrand ca aproximativ 800 de prizonieri rusi erau decisi sa-l urmeze.

Desi initial a respins idea, dupa atentatul impotriva sa si in conditiile in care armata germana parasea teritoriul rus, Hitler a convocat la 16 septembrie 1944 pe Vlasov. Acesta a lansat un apel catre poporul rus de condamnare a bolsevismului, a constituit un Comitete de eliberare a poporului rus si a format doua divizii in septembrie 1944 si ianuarie 1945.

La 28 ianuarie 1945, Göbeltz a anuntat ca armata lui Vlasov era independenta.

Vlasov s-a indreptat spre Praga in conditii foarte dificile. Inconjurati, se punea intrebarea ciu sa se predea, lui Stalin s-au aliatilor anglo - americani.

Vlasov a incercat sa trateze cu anglo - americanii, care i-au promis ca vor fi tratati ca prizonieri de razboi.

In cele din urma armata lui Vlasov a fost predata rusilor, fiind condamnati pentru tradare.

Contraofensiva din Ardeni. In toamna anului 1944, trupele americane, engleze si franceze au inceput lupte grele pentru eliberarea Frantei, Belgiei si Olandei.

In decembrie 1944 s-a atins granita Germaniei si se punea problema fortarii Rinului si patrunderii pe uscat. Armata germana a incercat o lovitura decisiva pe frontul de vest. La 16 decembrie 1944, dupa o puternica operatiune de artilerie, 10 divizii blindate, 14 divizii motorizate conduse de Von Rusten au declansat o ofensiva cu scopul de a incercui trupele anglo - americane.

Germanii au reusit sa inainteze 110 km pe saptamana, insa dupa ce au intrat in actiune cinci mii de avioane ale aliatilor, ofensiva germana a fost oprita. De altfel aceasta a fost si ultima ofensiva germana pe frontul de vest.

Agravarea crizei regimului nazist ( 22 iulie 1944). Infrangerile pe frontul de E si V, bombardamentele asupra Germaniei au accentuat criza regimului. Hitler a ordonat mobilizarea totala, situatia tot mai grea a creat in randul populatiei o mare nemultumire. S-a constituit o opozitie, in frunte cu generalul Beck si maresalul Vitzleben, care spera sa evite infrangerea totala a Germaniei prin formarea unui nou guvern. Acestia isi propuneau inlaturarea lui Hitler. S-a hotarat organizarea unui atentat. Sarcina indeplinirii acestui plan si-a asumat-o colonelul Claus von Stafenberg.

La 20 iulie 1944 acesta a introdus o servieta ce continea o bomba, in cartierul din Rastemburg. Atentatul a esuat iar complotistii au fost prinsi si pedepsiti.

Infrangerea Germaniei Naziste. La sfarsitul anului 1943 frontul sovieto - german se intindea din regiunea Santpetesburg pana la Marea Neagra, pe o distanta de 2000 de km. La inceputul anului 1944, armata germana constituia inca o forta redutabila desi trecuse la defensiva pe toata linia.

La inceputul anului 1944 comandamentul sovietic a planificat lovituri succesive cu scopul de eliberare deplina a teritoriilor cotropite.

La 14 ianuarie 1944 a inceput o mare ofensiva; s-a deblocat Leningradul, 25 de divizii germane fiind nimicite.

In zona de S unde a actionat grupul de armate S si Centru, actiunea s-a desfasurat in doua etape in prima etapa a anului 1944 si a contribuit la impingerea germanilor pana la granitele vestice. Trupele sovietice au patruns in Basarabia si in Moldova.

In perioada iunie - iulie 1944, frontul Leningrad a fost cea mai mare structura de organizare sovietica.

Trupele germane au fost impinse pe o distanta de 1500km.

Intre consecintele imediate a fost si armistitiul cerut de Finlanda.

Intre 23 iunie - iulie 1944 s-a desfasurat ofensiva din Balcani, "operatiunea Bagration".

Frontul III bielorus a deschis drumul spre Varsovia, atingand Vistula. La 1 august 1944 a avut loc insurectia de la Varsovia, care a rezistat 63 de zile fiind zdrobita de germani deoarece Stalin nu le-a dat nici un ajutor.

Armatele II si III bieloruse au pregatit o actiune puternica pe linia Iasi - Chisinau care nu s-a mai realizat intrucat a intervenit actul de la 23 august din Romania.

Pe frontul de V ofensiva anului 45 s-a desfasurat in trei etape; in prima ocupand teritoriul de pe malul stang al Rinului, in etapa a doua s-a preconizat trecerea Rinului iar in etapa a treia, zdrobirea Germaniei.

In martie 1945, Rinul a fost trecut iar la 25 aprilie a avut loc jonctiunea trupelor americane si sovietice la Torgan, ocazie cu care a avut loc o intalnire intre Eisenhauer si Jukov.

Datorita faptului ca asaltul pe frontul de V s-a desfasurat cu succes iar pe frontul de rasarit armata rusa a inceput in ianuarie 1945 o puternica ofensiva ce a dus la izolarea Prusiei, eliberarea Poloniei si ocuparea Sileziei si a faptului ca germanii au pierdut resursele de petrol romanesc si posibilitatea de rezistenta in Carpati, l-au facut pe ministrul armatelor sa declare lui Hitler in ianuarie 1945 ca razboiul este pierdut.

La 16 aprilie 1945 rusii au declansat operatiunea Berlin cu rezultate deosebite. Hitler se va sinucide. Puterea a fost transferata amiralului Goenitz, care s-a straduit sa castige un ragaz pentru a sustine regimul nazist.

La 21 aprilie s-a incercat o serie de negocieri. Moscova a cerut o capitulare neconditionata care a survenit in noaptea de 8 spre 9 mai , data care a devenit ziua victoriei.

Conferinta de la Ialta. Anul 1944, din punct de vedere diplomatic este bogat in intalniri desfasurate sub semnul victoriilor; conferintele de la Damberthon - Woaks, Quebec si vizita la Moscova.

La Damberthon - Woaks, in august 1944, s-au intalnit ministri de externe ai Angliei, SUA si Rusia Sovietica. Aici s-au discutat problema securitatii.

In septembrie 1944, la Quebec s-au intalnit Roosevelt, insotit de ministrul de finante Morgenthal, si Churchill. Morgenthal a prezentat un plan care avea in vedere problema capitularii neconditionate. Idea centrala era ca Germania trebuia sa inceteze sa fiinteze ca stat si sa fie transformata intr-o tara agrara de crescatori de vite. Churchill a protestat.

La 9 octombrie 1944 la Moscova, Churchill si Stalin au semnat acordul de procentaj.

In conditiile infrangerii Germaniei, intre 4 - 11 februarie 1945, la Ialta s-a discutat un cerc larg de probleme. In chestiunea germana s-a aprobat configuratia zonelor de ocupatie ce avea ca scop: democratizarea, denazificarea si demilitarizarea. Ca organism suprem al puterii a fost numita Comisia aliata de control.

De asemenea, s-a discutat problema reparatiilor, conform careia Germania trebuia sa plateasca 20 de miliarde de dolari, din care 50%, rusilor.

S-a abordat si problema functionarii Consiliului de Securitate, problema poloneza, angajamentul sovieticilor de a intra in razboi la 2-3 septembrie dupa terminarea operatiunilor.

In istoriografia mai recenta, s-au conturat doua teze in legatura cu aceasta conferinta. Prima teza sustine ca Ialta a dus la impartirea lumii si ca Roosevelt si Churchill s-au lasat inselati de Stalin. A doua teza, sustine ca Ialta a fost o tentativa de a pune ordine in starea de fapt militara si de a se ajunge la un modus - vivendi.

Dupa Ialta, relatiile incep sa se deterioreze, si ca urmare a actiunilor pe care rusii le faceau in rasarit (cazul Romaniei).

Crearea ONU. Intre 25 aprilie - 26 iunie 1945, la San Francisco s-au intalnit reprezentanti din 50 de state, respectiv 80 % din populatia globului. Aici s-a adoptat Carta ONU, in baza careia s-a constituit organismul internationala cu scopul de a apara pacea si a contribui la apropierea dintre popoare.

Documentul avea un preambul in care se spunea ca scopul era acela de a izbavi generatiile viitoare de flagelul razboiului. Crearea ONU a fost un moment important in relatiile internationale.

Conferinta de la Postdam. Conferinta s-a desfasurat in doua etape, cu o pauza datorata alegerilor din Anglia, intre 17 - 25 iulie si 28 iulie - 2 august. Aici a avut loc si ultima intalnire intre Stalin si presedintele american in persoana lui Truman, care preluase conducerea SUA dupa moartea lui Roosevelt.

In prima parte a conferintei, din partea Angliei a participat Churchill iar in a doua Atlee.

Cu aceasta ocazie s-au discutat problemele constituirii Consiliului ministrilor de externe imputerniciti sa elaboreze tratatele de pace cu fortele aliate Germaniei, problema germana si problema despagubirilor.

De asemenea s-a examinat un memorandum al delegatiei americane cu privire la politica fata de Germania, care punea problema impartirii Germaniei in patru zone, problema denazificarii, descentralizarii economiei si problema reparatiilor.

Stalin a propus ca fiecare parte sa-si procure din zona sa de ocupatie cele solicitate.

S-a constituit Consiliul Aliat de control din Germania si s-a hotarat instituirea tribunalului international de la Nüremberg.

De asemenea s-au stabilit frontierele vestice ale Poloniei, pe Oder, iar Prusia occidentala a fost desfiintata prin impartirea ei intre URSS si Polonia.

S-a mai hotarat sa se studieze problema reparatiilor cu fostii aliati ai Germaniei si s-a adresat o declaratie Japoniei cu privire la inutilitatea rezistentei si necesitatea capitularii.

In una dintre sedinte, Truman a fost informat ca bomba atomica s-a nascut, SUA devenind prima putere atomica a lumii.

Cele doua conferinte de la Ialta si cea de la Postdam, au avut consecinte complexe pentru evolutia lumii postbelice, au insemnat recunoasterea de facto a extinderii prezentei sovietice.

Capitularea Japoniei. In a doua jumatate a anului 1943, fortele aliate au strapuns liniile de aparare ale asa numitei sfere de coprosperitate a Asiei de SE. Succesele s-au datorat puterii economice a SUA, care reusea sa produca in 1944, 95 de mii de avioane, 100 de portavioane, in timp ce Japonia producea numai 3 mii de avioane, respectiv 7-18 portavioane.

Aplicand tactica saltului de purice, americanii au reusit sa elibereze insulele Solomon, Bismark si sa depaseasca unele puncte intarite. In anul 1944 s-au dus lupte grele pentru eliberarea insulelor Marsal, Mariane, Caroline, Noua Guinee si Filipine. Cele mai grele lupte s-au dat pentru recucerirea Filipinelor in care a actionat si o puternica rezistenta comandata de ofiteri americani ramasi in zona.

O pierdere deosebita au inregistrat japonezii in octombrie 1944 la in Taiwan. Aici s-a desfasurat cea mai ampla batalie de avioane din Pacific sfarsita cu distrugerea a 45 de avioane japoneze.

In martie 1944 a inceput o noua ofensiva in provincia Hanau din China dar fara succes.

Dupa capitularea punctelor cheie din Filipine, comandamentul american si-a indreptat atentia spre obiectivul principal - Japonia, in special spre insulele din S. Trebuiau ocupate Okinawa si Ivoshima unde trebuiau amenajate baze pentru sustinerea bombardamentelor aeriene asupra Chinei.

Asupra insulei Ivoshima s-a executat cel mai lung bombardament pregatitor din tot razboiul din Pacific. Din cei 35 de mii de oameni debarcati in prima zi, au pierdut 2500. S-a luptat metru cu metru pentru o insula de 6,5 km. Pierderile finale au fost estimate la 26 de mii de oameni. Ocuparea insulei a permis amenajarea a trei aerodromuri.

A urmat pregatirea operatiunii "Aiceberg" prin care se urmarea cucerirea insulei Okinawa. Okinawa era o zona muntoasa, impadurita, cu exceptia zonei de sud. Aici se aflau aerodromuri japoneze, 100 de mii de japonezi amplasati in pesteri.

Americanii au debarcat a X-a (160 de mii de oameni).

Daca in partea de sud n-au intampinat nici o rezistenta la inceput, ulterior japonezii au opus o rezistenta acerba actionand cu 600 avioane din care jumatate camicaze, avariind si distrugand navele de debarcare si sustinere a operatiunii.

Totusi, in final insula a fost ocupata.

Dupa incheierea operatiunilor din Europa, URSS a intrat in razboi impotriva Japoniei. Trebuie spus ca desi americanii obtinusera succese deosebite impotriva japonezilor, acestia ramaneau un adversar redutabil. In zona centrala a Japoniei se aflau 5 milioane de soldati si s-a trecut la mobilizare generala. Se actiona cu submarine pitice si avioane camicaze incercand sa se evite razboiul pe teritoriul Japoniei.

La 9 - 10 martie, a avut loc cel mai mare atac asupra capitalei japoneze.

Dupa ce la 16 iulie 1945 americanii au experimentat prima bomba atomica, rezultat al unei activitati ce durase cinci ani, la 24 iulie 1945 presedintele Truman a semnat ordinul de lansare a primei bombe atomice. Astfel la 6 august 1945, la ora 8¹⁵ asupra Hiroshimei s-a lansat prima bomba atomica, echivalenta cu 55 de mii de tone trinitotoluen iar la 9 august a fost lansata cea de-a doua bomba atomica , de data aceasta asupra zonei Nagasaki.

La 8 august 1945 sovieticii au atacat trupele japoneze pe un front de 5000 km in zona Mongoliei reusind sa captureze 1 milion de japonezi.

L. Hard aprecia ca avand o flota scufundata, cu o industrie distrusa, cu o populatie afectata, prabusirea Japoniei era o certitudine. Amiralul King era de parere ca prin instituirea blocadei, Japonia ar fi capitulat. Bomba atomica a fost utilizata pentru a reduce pierderile de vieti, de a grabi infrangerea Japoniei si pentru a impiedica participarea Rusiei la acest razboi.

La 15 august 1945 imparatul Hirohito a cerut incetarea rezistentei, actul de capitulare fiind semnat in 2 septembrie 1945 la bordul cuirasatului Missuri. Japonia a fost ocupata de trupele americane, mai putin arhipelagul Kurile.

Bilantul acestui conflict ce a durat sase ani si la care au participat 61 de state a depasit prin amploare toate conflictele. Operatiile militare s-au dus pe teritoriul a 40 de state, pe o suprafata de 22 milioane km². Conflictul s-a incheiat cu 40 - 50 de milioane de victime umane, mai mult de patru ori decat in primul razboi mondial, si in acelasi timp cu uriase pierderi materiale, mii de orase distruse, cheltuieli ce au fost estimate la 1100 miliarde de dolari.

Conferinta de pace. La conferinta de la Postdam s-a decis crearea Consiliului ministrilor Afacerilor Straine incluzand si ministri Frantei si Chinei. Acest consiliu a avut mai multe intalniri, prima avand loc la 13 septembrie 1945 la Londra, unde s-au abordat problemele fostilor aliati ai Germaniei. Existand dezacorduri intre SUA si URSS, atat pe probleme teritoriale cat si politice.

In decembrie 1945 a avut loc la Moscova o noua intalnire, ocazie cu care s-a convenit ca tratatele de pace sa fie pregatite separat pentru statele satelite si sa fie supuse delegatiilor celor 21 de puteri care urmau sa se intalneasca.

La 21 septembrie 1946, cu ocazia unei noi intalniri la Paris, au aparut puncte de vedere diferite cu privire la problema Germaniei, Austriei si Iranului.

In iunie - iulie 1946 la Paris au fost abordate probleme teritoriale. La 29 iulie 1946, la Palatul Luxemburg, in prezenta ministrului de externe francez, George Vidoll au fost deschise lucrarile Conferintei de pace.

La conferinta au participat membrii Consiliului ministrilor afacerilor straine ai SUA, China, Marii Britanii, Frantei, URSS si reprezentanti ai Austriei, Belgiei, Bielorusiei, Braziliei, Norvegiei, Canadei, Noii Zeelande, Olandei, Poloniei, Ucrainei, Iugoslaviei, Cehoslovaciei.

Urmau sa fie invitati reprezentanti ai teritoriilor cu care urmau sa se incheie tratatele de pace: Italia, Romania, Bulgaria, Ungaria si Finlanda. Si de asemenea, cu titlu consultativ, au fost invitati reprezentanti ai Mexicului, Egiptului, Iranului, Albaniei.

Conform intelegerilor anterioare, Conferinta avea mandatul de a discuta proiectele de pace cu cele cinci tari satelite ale Germaniei.

In cadrul Conferintei hotaratoare erau pozitiile adoptate in comun. Rolul hotarator insa l-au avut marile puteri. Statele au fost grupate trei categorii: marile puteri, cele din Consiliul de ministri - cu cuvant hotarator, urmau cele 16 state membre ale Natiunilor Unite - cu dreptul de a formula observatii si propuneri, si ultima categorie, a tarilor cu care se incheiau tratatele de pace - dreptul de a-si expune punctul de vedere numai cand erau solicitate.

Observatiile delegatilor acestor state erau luate in discutie numai daca erau insusite ca amendamente proprii ale vreunei delegatii din primele doua categorii.

Tratatele cu cele cinci state au aceiasi structura: un preambul, prevederi teritoriale, prevederi politice, prevederi militare, problema reparatiilor, proprietatilor, drepturi si interese, modalitati de rezolvare a litigiilor.

La clauzele politice, se prevedea obligatia guvernelor celor cinci state de a asigura tuturor cetatenilor drepturile si libertatile fundamentale, de a se interzice organizatiile fasciste si de a se judeca criminalii de razboi.

La clauzele militare se interzicea productia de armament, a armelor atomice, rachetelor sau proiectilelor teleghidate, se limitau efectivele in functie de tara.

Prevederile teritoriale erau in functie de fiecare tara. Astfel, Italia trebuia sa cedeze Iugoslaviei, peninsula Istria, provincia si orasul Fiume. Triestul devenea oras liber, pus sub administratia ONU pana in 1954 cand a fost realipit Italiei. Orasul pastreaza insa si astazi un caracter distinct. De asemenea, Italia inapoia Greciei insulele Dodecanez si renunta la orice pretentii asupra Albaniei. In Africa, Italia pierdea Libia, care isi proclama independenta, Somalia - incadrata teritoriilor sub tutela pana in 1960 cand a devenit independenta si Eritreea, care a fost alipita Etiopiei. Italia revenea la teritoriul sau de la 1 ianuarie 1938.

Teritoriul Ungariei a fost stabilit la granita de la 1 iunie 1938, iar cel al Finlandei la cel din 1 ianuarie 1941.

In ce privea granita de rasarit a Romaniei, aceasta era stabilita la nivelul celei din vara 1940.

Erau prevazute, de asemenea, obligatii in cadrul reparatiilor. Astfel, Italia datora Iugoslaviei 25 de milioane de dolari, Rusiei Sovietice 100 de milioane de dolari si Angliei 5 milioane de dolari.

Conform acestor obligatii, Finlanda trebuia sa plateasca Rusiei Sovietice 300 de milioane de dolari, Ungaria trebuia sa plateasca 200 de milioane de dolari Rusiei Sovietice si 50 de milioane de dolari Cehoslovaciei si Iugoslaviei, iar Bulgaria trebuia sa plateasca 45 de milioane de dolari Greciei si 25 de milioane de dolari Iugoslaviei.

La capitolul proprietati era stipulata obligatia sa se inapoieze puterilor aliate si asociate firmele si proprietatile existente pe teritoriile respectivelor state. La 10 februarie 1947, s-au semnat tratatele de pace cu cele cinci state. Nu s-a semnat nici un tratat de pace cu Germania.

In ce priveste tratativele cu Japonia, acestea au durat mai multi ani. Guvernul SUA a invitat 53 de state sa participe la Conferinta de pace cu Japonia, tinuta la San Francisco intre 4-8 septembrie 1951. Tratatul nu a fost semnat de URSS, Polonia, Birmania, India iar Republica Populara Chineza nu a fost invitata. Tratatul recunostea independenta si suveranitatea de stat a Japoniei dar obliga imperiul sa cedeze stapanirea asupra Coreii, insulelor Taiwan, Pescadore, Kurile, Sahalinul de sud. De asemenea, Japonia trebuia sa renunte la teritoriile ce-I fusesera atribuite prin mandat dupa primul razboi mondial, respectiv insulele Marshal, Mariane, Caroline si recunostea drepturile SUA de a stapani pe timp nelimitat insulele Riu-Riu si Okinawa.

Japonia se obliga sa renunte la forta si amenintarea cu forta.

Tratatul interzicea Japoniei sa detina forte aeriene si navale ci numai trupe pentru asigurarea ordinii interne.

In anii urmatori guvernul japonez a incheiat tratate de pace separat cu India si Birmandia. La 8 septembrie 1951 a fost semnat tratatul de securitate ce permanentiza prezenta trupelor americane pe teritoriul Japoniei.

Problemele tratatelor de pace cu Rusia Sovietica si China au ramas in suspensie pana astazi.

In 1960, Rusia Sovietica si Japonia au decretat incetarea starii de razboi si reluarea legaturilor economice.