Structural-functionalismul
Ca si particularismul istoric structural
functionalismul s-a constituit ca o reactie, atat impotriva
evolutionismului cat si a difuzionismului, impotriva
reconstructiilor hazardate ale trecutului pe care aceste curente le-au
propus ca si impotriva caracterului lor speculativ.
Functionalismul poate fi considerat a fi deopotriva o doctrina si o metoda.
Sa vedem, pentru inceput, care sunt presupozitiile teoretice ale
curentului, in ce sens este functionalismul o doctrina:
Pornind de la constatarea ca intre faptele
sociale exista relatii de corespondenta
functionala, functionalistii ajung la concluzii generale
privind natura societatii. Societatea in viziunea
functionalistilor formeaza un intreg organizat si
functional in care diferitele elemente (comportamente, credinte
modelate cultural, rituri, ritualuri, institutii) pot fi explicate prin
cerintele functionarii intregului. Ca urmare, fiecare element
constitutiv al societatii are un caracter functional si necesar. [existenta lui se
datoreaza faptului ca 'este nevoie de el' in ansamblul
sistemului; nici un element nu este intamplator sau in intregime autonom].
Se remarca, prin urmare un anumit teleologism al doctrinei
functionaliste: fiecare institutie constitutiva unui sistem social
exista pentru ca are un rol de indeplinit in mentinerea ordinii
sociale, contribuind la buna functionare a sistemului. (Ceea ce revine la
a sustine ca nu exista arbitrar in societate; avem de-a face,
prin urmare cu o forma de mecanicism, de determinism rigid. Daca in
cercetare nu intelegem functia unui element social, aceasta nu
inseamna, sustin functionalistii, ca ea nu
exista, ci doar ca nu am cercetat indeajuns.) Sarcina antropologului este dupa
parerea lui Alfred Radcliffe-Brown aceea
de a studia caile prin care obiceiurile si credintele (respectiv
diferitele componente ale culturii) functioneaza in sensul
rezolvarii problemelor de care depinde mentinerea sistemului.
Rezulta in mod firesc, din presupunerile de mai sus, accentul pus pe echilibru social. Structura unei
societati functionale ramane in esenta
constanta, structura fata de care evenimentele vietii
cotidiene raman periferice, accidentale. In centrul acestui curent
teoretic sta analogia organismului
(Stanley Barret numeste acest curent 'The Big Animal Theory of Society): societatea este
asemanatoare organismului biologic, in care diferite elemente
(organe) care-i compun structura indeplinesc anumite functii precise.
Dispuse dupa o structura anume si indeplinind functii
specifice, elementele sociale asigura 'viata'
societatii (organismului): societatea, ca si organismul
biologic, 'traieste', este deci 'in istorie',
pastrandu-se in acelasi timp intr-o situatie de stabilitate
si echilibru. Fara a putea fi asociat organicismului, care
sustine identitatea de substanta dintre societate si
organismul viu, functionalismul se sprijina pe ipoteza ca
exista similitudini de organizare intre cele doua ordine de fenomene.
In acord cu instrumentalismul filosofic, functionalismul concepe functia ca anterioara formei
si determinanta.
[toate formele culturale sunt determinate de rolul pe care-l au in sistem]
Orientarea investigatiei functionaliste pune accentul pe perspectiva sincrona. (In opozitie cu
particularismul istoric al scolii boasiene. Dupa parerea lui
Radcliffe-Brown, antropologia boasiana, cu metodologia particularismului
istoric, ne poate spune ca anumite lucruri s-au petrecut sau este posibil
sa se fi petrecut, insa nu ne spune cum si de ce
s-au petrecut.) In raport cu particularismul istoric si derivatele sale,
functionalismul reprezinta in antropologie o noua infuzie de pozitivism. Exprimata prin apelul
la concepte ca 'echilibru' si 'stabilitate',
perspectiva functionalista presupune regularitati cu
caracter necesar, de lege. Fiind considerata la nivel empiric ca fiind
ordonata si cuprinzand pattern-uri
clare de organizare, viata sociala poate fi studiata in mod
riguros, pozitiv. Catarea unor legitati pune de asemenea baze
stiintifice pentru studiul comparativ, care trebuie sa releve
similaritatile si diferentele structural-functionale,
mai degraba decat a presupune anumite conexiuni istorice.
Functionalismul reprezinta, de asemenea,
una dintre expresiile cele mai puternice a ceea ce epistemologii numesc 'holism metodologic' adica
punctul de vedere conform caruia structurile
ar preceda indivizii si ar fi explicative in raport cu acestia.
Ca si metoda,
demersul functionalist este cunoscut sub numele de 'analiza functionala'.
Aceasta consta in tratarea oricarui fapt social din perspectiva
relatiilor pe care le intretine, in sincronie, cu alte fapte sociale
in interiorul unui ansamblu care nu este epistemologic necesar sa fie
privit ca fiind complet structurat. Notiunea de
'functie' trimite doar la ideea interdependentei relative a
faptelor. In acest inteles, legaturile observabile in realitate nun
sunt promovate la rang de raporturi de determinare sau de legi de functionare.
Ceea ce se admite este faptul ca o societate este alcatuita
dintr-un numar de elemente identificabile, ca aceste elemente nu sunt
dispuse la intamplare, ci urmeaza o anumita logica a configuratiilor
si ca evidentierea raporturilor dintre aceste elemente contribuie
intr-o oarecare masura la intelegerea fiecaruia dintre ele.
Functionalistii s-au aplecat asupra tuturor campurilor de organizare
a vietii sociale: la inceput cu preponderenta asupra familiei,
economiei si magiei (Malinowski, Firth, Richards) , mai tarziu, in special
sub influenta lui Radcliffe-Brown, asupra relatiilor de rudenie,
organizarii politice si a religiei.
Limitele functionalismului
Marea problema a functionalismului este tautologia pe care se
bazeaza explicatiile functionaliste: se presupune explicarea a
ceva prin termeni ce apartin aceluiasi sistem inchis. Un fapt social
are o anumita functie pentru ca intregul i-o presupune. Cazul analizei pe care Durkheim o face religiei e cel mai graitor:
religia este explicata prin apelul la societate care la randul ei e
explicata prin religie. Edmund Leach denunta intrebuintarea
functionalista a notiunii de functie ca fiind intemeiata
pe un 'echivoc logic': ea acopera doua categorii distincte,
si anume atat faptele observabile, cat si finalitatile
propuse. La randul sau Lévy-Strauss scoate in evidenta dogmatismul
functionalistilor afirmand ca 'sa spui ca o
societate functioneaza este un truism; sa spui ca intr-o societate
totul functioneaza este o absurditate'.
Un alt punct slab al curentului este inabilitatea sa de a da seama de
schimbarea sociala, de tensiunile si contradictiile efectiv
observabile intr-o societate ca si pe un plan mai adanc de istorie in
general.
Cu toate acestea, functionalismul a fost curentul teoretic care a impus
definitiv antropologia culturala/sociala ca
'stiinta cu drepturi depline' intre celelalte sociale,
multi dintre istoricii disciplinei considerand antropologia ca o
stiinta sociala moderna
doar o data cu aparitia functionalismului.
Vom incerca in continuare sa intelegem de ce, in ciuda limitelor
prezentate mai sus, functionalismul s-a dovedit extrem de influent pe
termen lung printre antropologi, si deopotriva extrem de prolific
din punct de vedere al productiei stiintifice. Pentru aceasta
trebuie sa contextualizam istoric aparitia acestui curent,
sa clarificam sensul inovatiilor epistemologice pe care le-a
propus ca si motivele de natura extra-stiintifica care
au contribuit la succesul lui.
La sfarsitul secolului XIX nimic nu garanta apriori statutul antropologului ca fiind un interpret al
vietii 'primitivilor' mai autorizat decat calatorii
si mai ales decat misionarii si administratorii coloniali, cei mai
multi dintre acesti fiind in mijlocul nativilor pentru o
perioada mai lunga de timp si avand mai bune abilitati
lingvistice in limbile indigene. In fapt antropologia se practica fie prin
'expeditii', prea scurte pentru colectarea unui material
semnificativ, fie prin intermediari, care adesea erau chiar misionarii si
administratorii in cauza, in acest ultim caz singurul mijloc de control al
datelor fiind cultivarea unor relatii pe termen lung cu autodidacti
sofisticati. O schimbare radicala se produce o data cu
profesionalizarea culegerii datelor prin munca de teren si prin organizarea producerii de texte in jurul acestei
experiente. Un rol important in aceasta turnura,
produsa in anii ´20, l-a avut Bronislaw Malinowski, a carui experienta
de cercetare in Melanezia a devenit paradigmatica, el fiind si cel
care a definit fielwork-ul ca
activitate intensa de cercetare a antropologului solitar, care se integreaza
in comunitatea cercetata prin vietuire indelungata cu
acestia si prin invatarea limbii lor. Tot el este cel care,
alaturi de Alfred Radcliffe-Brown, a atacat 'amatorismul' in
teren, delimitandu-se de practica folosirii intermediarilor care, chiar
daca pot avea bune contacte cu nativii, nu poseda aparatul
stiintific necesar analizei si nici neutralitatea omului de
stiinta. Semnificatia principala a acestei
evolutii este disparitia dihotomiei intre cel ce descrie/traduce
formele culturale si cel care construieste teoria plecand de la
aceste descrieri. Incepand cu Malinowski 'povestea cercetarii' -
naratiunea intrarii in teren, stabilirii contactelor, vietuirii
alaturi de nativi - devine parte a monografiilor, consacrand genul
etnografiei rezultat al cercetarii bazate pe observatie si
participare - ca gen literar si stiintific inconfundabil. James
Clifford descrie acest gen ca un nou stil
reprezentational care a depins de inovatii institutionale
si metodologice prin care s-a realizat escamotarea dificultatilor
si obstacolelor care stateau in fata unei cunoasteri rapide
si eficiente a culturilor exotice. Cele mai importante inovatii prin
care legitimarea, conferirea autoritatii acestui gen ca unul ce
produce cunoastere valida au fost, dupa Clifford, urmatoarele:
a. Un prim moment a fost reprezentat de recunoasterea, atat in mediul
stiintific cat si in constiinta publica, a
'antropologului de teren'. Personalitati proeminente
si carismatice cum au fost Malinowski, Margaret Mead, Marcel Griaule au
reusit sa comunice o versiune a etnografiei ca fiind deopotriva
o disciplina provocatoare si o practica eroica.
'Etnograful profesionist' intrupeaza figura cercetatorului
care si-a insusit ultime tehnici analitice si moduri de
explicare stiintifica, de unde avantajul fata de diletantii
'terenului': el poate accede direct si mult mai rapid in
'inima' culturilor, descoperind institutiile si structurile
lor esentiale. Etnograful se distinge, de asemenea, fata de
amatori, prin atitudinea sa relativista in privinta culturilor, fapt
care se presupune ca l-ar face mult mai detasat decat misionarii
si administratorii coloniali, de pilda, preocupati de convertirea
sau administrarea nativilor. In fine, se presupune ca activitatea sa din
teren sta sub anumite standarde normative: a locui intre cei
cercetati, a le utiliza limba, a sta suficient in teren (o durata rar
specificata insa), a studia anumite subiecte clasice, etc.
b. A fost in mod tacit acceptat faptul ca noul tip de etnograf, a
carui sejur in teren depasea rareori doi ani (cel mai adese
fiind mai scurt), poate 'utiliza' in mod eficient limba nativilor
fara sa o stapaneasca la perfectie. In
aceasta logica s-a acceptat de asemenea ca este suficienta
stapanirea limbii atat cat este necesar pentru identificarea unor forme
culturale caracteristice, tipice, sau a unor constructe lingvistice cu incarcatura
semantica semnificativa. Prin aceasta presupozitie s-a
produs o ruptura fata de generatia anterioara de
antropologi, intre care probabil Boas era cel mai reprezentativ, care avea o
puternica orientare filologica si pentru care etnografia ca
'traducere interculturala' statea mai aproape de sensul
literal al expresiei.
c. Noua etnografie va fi construita pe seama puterii analitice a observatiei. Cultura, prin
aceasta prisma, este conceputa ca ansamblu de comportamente
specifice, ceremonii si gesturi care pot fi inregistrate si explicate
de catre un observator competent. Postura de participant-observator devine
norma, o data cu cresterea neincrederii in informatorii
privilegiati si in interpretarile lor, fiind preferata din
ce in ce mai mult postura observatiei metodice a etnografului. Acest fapt
conduce catre o orientare decisiva a cercetarii catre sfera
vizualului, interpretarea
devenind direct dependenta de descriere.
d. Presupunerea ca antropologul poate patrunde direct si rapid
in 'inima' culturilor se baza pe asumptia ca anumite metode
sau constructe teoretice pot 'prescurta' demersul totalizator. Inventarul
exhaustiv al obiceiurilor si credintelor nu ar mai fi o conditie
necesara pentru a intelege o cultura; selectarea anumitor informatii
semnificative poate furniza, prin intermediul modelelor teoretice, elementele
armaturii centrale sau ale structurii unui intreg cultural.
e. Inventarul cultural exhaustiv fiind imposibil de realizat intr-o
perioada relativ scurta, atentia etnografilor s-a deplasat
catre teme si institutii particulare. Insa scopul acestei
reorientari a atentiei nu a fost contributia la un inventar
posibil al formelor culturale, ci surprinderea intregului prin parte. Tehnica
de textualizare bazata pe sinecdoca ca stil reprezentational a
presupus ca partile sunt
microcosmosuri sau analogii ale intregului; in acelasi timp a
constituit o modalitate de a filtra cunostintele
'neesentiale' pentru studiul unui subiect particular. Intre
exemplele semnificative de construire a intregului prin parte se pot enumera
ritualul complex al schimbului Kula
la Malinovski, 'structura sociala' la Radcliffe-Brown sau
ceremonia Naven la Bateson.
f. Consecinta directa a cercetarilor intense de scurta
durata a fost reprezentarea sincrona
a intregurilor. Ceea ce s-a produs a fost radiografierea culturilor in
'prezentul etnografic' acoperirea unui ciclu anual, a seriilor unui
ritual sau a pattern-urilor
unui comportament tipic. A introduce cercetari istorice pe termen lung ar
fi insemnat o imposibilitate practica pentru stilul noii etnografii;
insa aceasta imposibilitate a fost convertita de catre
functionalisti intr-o critica mai ampla asupra istoriei
'primitivilor', indreptata in special impotriva 'istoriei
conjecturale' practicate de difuzionistii epocii anterioare.
Vom exemplifica in continuare una dintre strategiile reprezentationale
utilizate de antropologii moderni, prin care acestia legitimeaza
genul scriiturii antropologice/etnografice, o scriitura 'asigurata'
sub raportul veridicitatii prin retorica implicarii nemijlocite
a antropologului in viata sociala/cultura studiate.
Textele etnografice clasice contin, in introduceri sau in capitole
dedicate metodologiei, ilustrari ale experientei antropologului ca
garantii pentru veridicitatea informatiilor prezentate,
ilustrari care utilizeaza o bogata retorica a persuasiunii.
Margaret Mead de pilda, intr-una dintre lucrarile de antropologie cu
cel mai mare succes de public, Male and
Female, relateaza (imagineaza?) cu evidente scopuri
retorice, prejudecatile carora trebuie sa le faca
fata antropologul de teren:
'Povestile spuse despre
antropologii din acele colturi primitive ale lumii in care antropologii
sunt la fel de prezenti ca si negustorii, oficialii guvernamentali
si misionarii sunt in mod particular semnificative. Caci folclorul
curent despre antropologii din Pacificul de Sud-Vest pretinde aproape
intotdeauna ca acestia se dezbraca de hainele lor si
isi insusesc portul nativilor, intr-o forma sau alta Sunt
acuzati ca renunta la casca [coloniala], la echipamentul
de expeditie si la jambiere, imbracand in schimb o fusta
din frunze sau chiar nemaiimbracand nimic Insa dupa ce primul
sentiment de revolta trece, aceste mituri despre antropologi devin chiar
reconfortante. Caci desi sunt extrem de defaimatoare toate
aceste povesti arata cateva lucruri care sunt adevarate in
esenta. Ele spun in limbaj popular ca antropologul lasa
deoparte toate capcanele culturii sale pentru a se fixa ca sa o
inteleaga in cultura nativilor; ele afirma ca
antropologul indeparteaza toate barierele de rasa si clasa si toate temerile legate de igiena pe
care cei mai multi americani sau europeni le au in satele nativilor;
si mai spun ca ei primesc in modul cel mai simplu hrana din mainile
nativilor. In fine, aceste povesti recunosc in modul cel mai clar faptul
ca felul in care antropologii ii cerceteaza pe nativi nu este unul
simulat, ca intr-un experiment, ci unul ce se desfasoara ca invatare,
prin observatie si participare. Antropologul nu se
multumeste sa cantareasca cantitatea de sago
din dieta nativilor, ci o
mananca la randul lui, cel putin atat cat sa inteleaga
cat de greu apasa asupra stomacului; nu inregistreaza doar verbal
si prin fotografii stransoarea puternica a mainilor copilului purtat
in jurul gatului, ci poarta la randul sau copilul si experimenteaza
presiunea asupra traheii; se grabeste sau intarzie la o ceremonie;
ingenuncheaza pe jumatate orbit de fum in timp ce spiritele
stramosilor vorbesc, sau cand zeii refuza sa apara.'(Margaret
Mead, Male and Female. A Study of the Sexes
in a Changing World , p.27-28)
Textul contureaza, intr-o forma condensata, portretul
'etnografului profesionist': el se delimiteaza de administratori,
misionari, ceilalti 'europeni sau americani'; cunoaste prin
invatare; cunostintele sunt garantate de observatia
directa, experimentarea si participarea la activitatile
semnificative ale tribului. Functia acestui pasaj in textul monografic
este sa convinga, printr-un artificiu retoric presupusa
prejudecata populara ca antropologul este adanc implicat in
viata comunitatii, o adevarata
'umbra' a nativului. Semnificativa este strategia
narativa: antropologul patrunde in text la persoana a treia, singular;
este antropologul in general, portretul sau normativ. Experientele
textualizate la persoana intaia singular sunt rare, preferandu-se in schimb
persoana a doua singular, subterfugiu stilistic prin care se simuleaza
intrarea cititorului in campul observational. Un pasaj din Argonautii Pacificului de Vest
este revelator:
'Imagineaza-ti ca
intri dintr-o data pe o plaja tropicala, inconjurat de tot
echipamentul, avand aproape un sat de indigeni, in timp ce ambarcatiunea
care te-a adus se indreapta spre larg si, curand, dispare. Intrucat
te instalezi la inceput intr-un sector rezervat albilor, avand ca vecin un
negustor sau un misionar, nu ai altceva de facut decat sa incepi
imediat munca de teren '(Bronislaw Malinowski, Les Argonautes du Pacifique Occidental,
p.60)
Simularea intrarii cititorului in teren nu se limiteaza doar la
postura antropologului; el este purtat mai departe, catre sfera
subiectivitatii nativilor. Evans-Pritchard scrie, de pilda, in The Nuer:
'Daca esti un dil
[rang ierarhic] al tribului esti mai
mult decat unul dintre membri lui oarecare. Esti unul dintre stapanii
tinutului, locurilor satului, ai pasunilor, lacurilor si
fantanilor. Alti oameni traiesc acolo datorita casatoriei
in clanul tau, adoptarii lor in linia ta de descendenta sau
ca urmare a altor legaturi sociale. Esti un lider al tribului iar
numele clanului tau este invocat atunci cand tribul merge la razboi
'( Edward Evans-Pritchard, The Nuer,
p. 215)
Constructia narativa la persoana a doua singular are rolul de a-i
pune impreuna pe antropolog, cititor si nativ intr-o participare
simulata. Prin aceasta fictiune a participarii se urmareste
realizarea fuziunii dintre descrierea culturala externa si cea
indigena, permitandu-i naratorului-etnograf sa-l conduca
ulterior pe cititor printr-un text care penduleaza intre analiza
abstracta si experienta concreta, prima fiind
garantata de autenticitatea secundei (recunoscuta de-acum de cititor,
care este situat in pozitia de observator participant).
Incheiem aceasta
tema prin prezentare unui ganditor ale carui idei au influentat
puternic si au anticipat curentul functionalist: este vorba despre Émile Durkheim (1858 1917).
Durkheim este adesea considerat fondatorul sociologiei franceze moderne, fiind
insa deopotriva interesant pentru antropologie, atat in calitatea sa
de teoretician al societatii in general, cat mai ales prin analizele
sale asupra totemismului australian si, pornind de aici, asupra faptului
religios in general. Tot de la el ne provin o seama de concepte cheie care
au devenit bun comun al stiintelor sociale, intre care trebuie
amintite concepte cum sunt cele de 'constiinta colectiva',
'fapt social', 'intreg social'. Proclamand
ireductibilitatea intregului social, Durkheim apare ca initiatorul holismului sociologic conform
caruia individul este produsul societatii ale carui
postulate metodologice le va adopta antropologia in Franta si Marea
Britanie.
Ne oprim, in cele ce urmeaza la prezentarea catorva dintre conceptele care
au influentat antropologia culturala si sociala, precum
si la prezentarea demersului sau din Formele elementare ale vietii religioase, lucrare in
care gasim modelul cauzalitatii sociale care a influentat
decisiv functionalismul britanic.
Elaborarea asupra conceptului de fapt social este intreprinsa de Durkheim
in lucrarea Les regles de la méthode
sociologique, din 1895. Aici Durkheim afirma ca in toate
societatile exista un grup determinat de fenomene care se
disting de cele studiate de stiintele naturii, iar acestea trimit la
o ordine de fapte care prezinta caracteristici foarte speciale: ele
tin de modalitatea de a actiona, de a gandi si simti
exterioare individului care au o putere de coercitie in virtutea
careia i se impun acestuia [individului]. Ele nu se confunda cu fenomenele
organice (tin de reprezentare si actiune), nici cu cele fizice
(pentru ca nu au existenta in si prin constiinta
individuala despre ele). Neavand ca substrat individul, ele nu pot avea,
crede Durkheim, alt substrat decat societatea. Aceste fenomene alcatuiesc
domeniul propriu al sociologiei. Fundamental pentru observarea faptelor sociale
este considerarea lor ca si lucruri (choses),
si aceasta in sensul ca ele sunt 'date', se impun, se
ofera observatorului cu o realitate incontestabila, fiind
deopotriva 'naturale' si constrangatoare pentru cei
care le traiesc. Exemplul dat de Durkheim este cel al
adunarilor publice ceremonii, ritualuri, adunari cu scop politic
unde marile miscari de entuziasm, indignare, mila samd care se
produc nu au ca si origine nici una dintre constiintele
particulare. Acestea survin, in cazul fiecarui individ, din exterior
si sunt susceptibile sa antreneze indivizii chiar impotriva
vointei lor.
Tema aceasta va fi insa utilizata magistral in cazul analizelor
religiei intreprinse de Durkheim in Formele
elementare ale vieti religioase, o lucrare mai tarzie (1912)
in care ganditorul incearca sa explice care este 'motorul'
functionarii societatii.
In Formele elementare ale vieti
religioase Durkheim incearca sa puna in lumina
ceea ce el numeste 'functia universala a religiei'. In
incercarea de a clarifica aceasta, se pleaca de la 'primitivi',
argumentandu-se ca de vreme ce primitivii poseda o religiozitate
simpla, atomara, cercetarea acesteia poate simplifica demersul
analitic.
Teza fundamentala a cartii este ca religia reprezinta
o modalitate mistificata de a da
seama despre primatul socialului, iar pentru a explica sensul
religiei si geneza ei Durkheim introduce termenul de forta. Imperativul acesteia
ne constrange comportamentul din exterior, iar aceasta constrangere este
pusa de oameni pe seama unor forte transcendente.
Cautand forma cea mai simpla de religiozitate, Durkheim se
opreste asupra totemismului
credinta dupa care oameni sunt
relationati cu anumite animale, plante sau obiecte naturale in
virtutea unei descendente din spirite ancestrale comune. Acest
sens conferit totemismului le ofera nativilor deopotriva un principiu al descendentei (de unde
vin) si un principiu al ordinii
tribale sau de clan. Totemismul, crede Durkheim, ar reprezenta prima
infatisare a ideii de forta, care sta, dupa
cum s-a amintit anterior, la baza tuturor religiilor. Totemul
are doua functii: este pe de-o parte zeu, iar pe de alta parte
este simbol al clanului. De unde pare a rezulta o identitate intre cele
doua elemente: identitatea intre zeu si clan; clanul si zeul se
suprapun in religiozitatea totemica. Intrebarea care apare este
urmatoarea: nu cumva zeul este chiar clanul deghizat?
Durkheim incearca in continuare sa clarifice identitatea dintre
acestea, fapt care ar da seama de o unitate intre doua realitati
care ne apar indeobste ca fiind separate. Primitivii si religiile lor
fac transparenta aceasta identitate: conform lui Durkheim, primitivii
nu pot proiecta o transcendenta 'indepartata',
asa cum se intampla in societatile complexe, iar
aceasta imposibilitate face vizibila o identitate care nu este
evidenta: cea dintre religie si
societate
Argumentele aduse pentru sustinerea tezei sunt urmatoarele:
societatea dispune de tot ceea ce e necesar pentru a trezi ideea divinului. Ea
reprezinta pentru membri comunitatii ceea ce este zeul pentru
credinciosi, si anume: | ii este superioara individului, e
supraindividuala (in sensul ca urmareste scopuri specifice),
individul depinde de ea; | ii solicita in permanenta pe indivizi
pentru atingerea scopurilor ei; | societatea, asemenea zeului, cere privatiuni
si sacrificii; | si tot ea impune reguli de conduita precum
si moduri de gandire anterioare indivizilor.
Constrangerea pe care societatea o exercita devine, prin intermediul
religiei, una 'benevola', in sensul ca este de ordin moral;
constrangere care ne determina sa actionam automat, fara
considerente de utilitate sau bine personal (conform distinctiei pe care
un alt sociolog, Max Weber, o face intre 'actiunile in raport cu o
valoare' si 'actiunile in raport cu un scop').
Constrangerea pe care o impune mobilizeaza sentimentele, emotiile, nu
este una pur rational-utilitara.
Un alt concept important pe langa cel de forta, introdus de
Durkheim, este cel de 'constiinta
colectiva', concept ce desemneaza un ansamblu de
cunostinte cu incarcatura emotionala si
fara o structura riguroasa, ansamblu care ne determina
obiceiurile, actiunile, gesturile, sentimentele.
Felul in care presiunea sociala, constrangerea se exercita asupra
indivizilor poate fi sintetizat prin urmatoarea schema: colectivitate ? constiinta
colectiva ?
coercitie psihica ?
constrangere individuala ?
actiune controlata.
Adunarile publice sunt exemplele cele mai evidente pentru felul in care
functioneaza constrangerea: individul actioneaza chiar
impotriva vointei sale; adunarile reprezinta forme
insufletite ale mistificarii si ocazii in care contractul social
se reface periodic (ele presupun in primul rand declansarea emotiilor
, a pasiunilor, etc).
Functia religiei este,
prin urmare, aceea de a intari
coeziunea sociala printr-o forma culturala care constrange prin
mistificare. Aceasta functie e probata, dupa D,
de arbitrarietatea sacrului, care se poate 'materializa' in aproape
orice obiect sau fiinta. Sacrul este chiar reprezentarea
societatii, si in acest sens el este mai adanc decat zeii. Prin mijlocirea religiei care se naste in
intensitatea vietii colective, sustine Durkheim, societatea
'ideala' (sau reprezentata prin religie) ajunge sa
faca parte din societatea 'reala' (sau organizata). Prima
o exprima pe ce-a de-a doua si in acelasi timp o creeaza.
Pe masura ce o religie devine din ce in ce mai elaborata
raportul de identitate cu societatea devine tot mai opac. Demistifacata
insa, pe seama analogiei cu religiile simple, orice religie 'moderna'
poate fi redusa la mecanismul ei social. Mecanism care in expresia cea mai
simpla trimite la faptul ca atunci cand insul crede ca este
interesat de relatia sa cu zeul, este de fapt interesat de legatura
sa cu societatea.
Religia mai are insa o functie, indeobste vizibila in
societatea primitiva: prin valentele ei clasificatoare ea indeplineste
rolul unei 'teorii a
cunoasterii' prin ea primitivul si-a exersat
facultatea de a conceptualiza si deci gandirea logica, dezvoltand
concepte care ulterior se vor abstractiza sub numele de gen, specie, spatiu,
timp, cauzalitate. 'Fratriile au fost primele genuri, clanurile, primele
specii', afirma Durkheim. Ceea ce este esential, pentru o teorie
generala a cunoasterii, este faptul ca aceste categorii
considerate mult timp de filosofi ca innascute sunt, in interpretarea
lui D produse ale societatii.
Meritul lui Durkheim in interpretarea religiei este acele de a fi adus
transcendenta 'in lume' singura transcendenta
reala este cea a socialului. Alaturi de Feuerbach, el este printre
primii ganditori care interpreteaza in mod total desacralizat religia, a
carei origine este identificata in ceva real, impotriva oricarei
metafizici.
Bibliografie
Barret, Stanley - Anthropology. A Student´s Guide to Theory and Method,
University of Toronto Press, Toronto, 1996
Clifford James The Predicament of Culture,
Harvard University Press, Cambridge & London, 1988
Durkheim, E. Formele elementare ale
vietii religioase, Polirom, Iasi, 1995
Durkheim, E. - Les regles de la méthode
sociologique, PUF, Paris, 1993
Evans-Pritchard, Edward - The Nuer,
Oxford University Press, Oxford, 1969, p. 215
Kuper, Adam - Anthropology and
Anthropologists. The Modern British School, Routledge, London and
New York, 1973
Lenclud, G. in Pierre Bonte, Michel Izard (ed.), Dictionar de etnologie si antropologie, Polirom,
1999
Malinowski, Bronislaw - Les Argonautes du
Pacifique Occidental, Gallimard, Paris, 1993, p.60
