Arta pop si arta graffitti

Arta pop si arta graffitti

Desi se poate vorbi despre o nastere londoneza prin Hamilton, pop art este un curent tipic american, el se cristalizeaza dupa momentul expresionismului abstract. Acest fapt nu este intamplator ci apare ca urmare a unei necesitati de evolutie zigzagata a artei moderne. Ea se apropie paradoxal de discursul dadaist care se desfasurase cu mult timp inainte, desi un Marcel Duchamp se o spune direct si critica noua tendinta. Dar el insusi evoluase deja catre ready made. In orice caz pop art nu este un simplu dadaism ci el este unul special, contradictoriu si liber, ceea ce probabil a facut sa fie vazut altfel de catre Duchamp. Dar, prin faptul ca s-a numit noul realism, el se pune invariabil pe linia realismului dadaist si deriva in ulteriorul hiperrealism american.

Aventura dadaista fusese repede abandonata in principal datorita blocarii ideii de artist si de superioritate artistica. Derivarea suprarealista a fost o necesitate dar si un capat de drum al unui interes plastic ce porneste de pe la romantism sau chiar baroc. Suprarealismul a fost o psihoterapie artistica, o nevoie de exprimare a sufletului si a opozitiilor dintre pulsiuni. Opozitia spiritului modern fata de valorile traditionaliste se realizase prin purismul suprematist neoplasticist si cel de tip Bauhaus care reprezenta asentimentalismul, asubiectivismul in favoarea acelei rigori geometrice impersonale. Aceasta directie avea legatura de omologie cu dadaismul in ceea ce priveste refuzul "maretiei", a artei figurative magnifice. Din acest punct de vedere suprarealismul reprezinta antipodul acestei directii. Cele doua forme de rigoare geometrica impersonala si dadaismul s-au intalnit in mod ciudat in expresionismul abstract. Paradoxul acestuia este recursul conceptualist la mitologie, la sens ceea ce restabileste legaturile cu conceptualismul literar, narativ al artei traditionaliste. Din acest punct de vedere pop art abandoneaza aceasta perspectiva luand pozitie in principal impotriva elitismului expresionismului abstract, acesta intrat el insusi in conul de umbra al manierismului mecanic. Pop art s-a dorit a fi o rezolvare a acestor probleme interne de echilibrare a demersului expresionismului abstract si a nehotararii artei moderne. O astfel de incercare disperata de a calma lucrurile si de a le aseza s-a resimtit la nivelul programului postmodernismului care, desi are prefixul "post", se trezeste in situatia de a functiona in virtutea unui program teoretic (pre), iar legaturile dintre arta pop si postmodernism au fost deja relatate mai sus.

Pop art s-a dorit a fi o mutatie naturala, un modernism incipient. Apelul la resorturile consumismului este o constanta a sa. Consumismul este in acest caz cea mai clara forma de naturalism, deoarece demersul sau este dictat de stilul de viata al maselor. Dar problema este ca fara recursul la elitism pop art ar fi sfarsit rapid in jungla semantica consumista. In acest caz pop art este supus inca din nastere unei contradictii identice cu cea a dadaismului, dar aplicata la nivelul consumismului. Se poate spune deci ca arta pop este un dadaism al consumismului. Mania interpretarii transcedentale s-a aciuat de pop art prin ironia elitista adaugata fie si la nivel conceptualist. Realismul critic al secolului al XIX- lea, cu directie predominanta inspre critica claselor de sus, are in pop art omologul la nivelul mentalitatii maselor. Simetria este perfecta. Realismul critic, desi a folosit caricatura in mare parte, se foloseste de un demers traditionalist pentru a lovi in esenta traditionalismului care este elitismul social, in timp ce arta pop se foloseste de consumism pentru a lovi stupiditatea maselor.

Dar ceea ce este si mai socant consta in lipsa de hotarare a artistului pop in fata consumismului, nehotarare care ia forma de ipocrizie. Ironia este si autoironie, deci un conflict interior caruia nu i se ofera decat o lene spirituala aflata in expectativa duplicitara. Futurismul cel putin isi compensa aceasta contradictie printr-o neliniste perpetua, dar pop art s-a abandonat in acest tip de promiscuitate. El isi va pierde curand aceasta latura de elitism spiritual in favoarea unui elitism functional ingrosand randurile consumismului, ceea ce inseamna pervertirea artistului modern in zona publicitatii si consumismului ca atare. Acest fapt inseamna abandonarea idealului artei pentru arta si inaugurarea noului tip de linguseala a artei fata de clasele avute la fel cum arta figurativ-concentrica facea. Aceasta nu este o decadere ci o reformulare a conditiei artei ca instrument, ca membrana imagistica.

Legata de arta pop se afla fara indoiala arta graffitti; faptul ca un J.M. Basquiat a fost propulsat de Andy Warhol nu este unul intamplator. Se poate spune ca graffitti art este un pop art adresat somerilor, celor care nu accepta ordinea institutionala de pe piata muncii. Fireste ca tipul MTV de cultura a reusit sa faca din Keith Haring mai mult decat un pictor de ziduri, sa faca din arta sa una perfect consumista, dar acest lucru este dat de evolutia ulterioara a fenomenului graffitti. Acest fapt atesta si el in aceeasi masura legatura dintre arta pop si cea graffitti. Mai mult decat atat, fenomenul hip-hop a reusit sa aduca in zona artei pop tipul cel mai pur al artei graffitti, respectiv subcultura strazii. Acest fapt se datoreaza si faptului ca vechii rebeli ai anilor 1970-80 au patruns in zone diferite ale societatii ("le-a venit mintea la cap") si simt nevoia retrairii momentelor de rebeliune subculturala constituind publicul pentru un consumism de tip graffitti si fortand autorii de pe strada sa devina figuri ale unei noi industrii consumiste. In orice caz, acest tip de lejeritate in miscare a artei graffitti nu se opreste aici. Ea a fost in masura sa reinventeze drumul elitist al artei abstract-simetrice dupa cum am spus mai sus. De aceea se pot gasi in diversitatea naiva a artei graffitti elemente abstractioniste, futuriste, suprarealiste, expressioniste etc. De fapt, asa cum am spus, acesta este destinul artei pop in general.

Dar pentru ca pop art se suprapune total peste programul numit postmodernism, oscilarea sa intre naivitatea increderii absolute in arta si deceptia artei lipsei de arta cuprinsa in reperele poeziei obiectuale de la ready made pana la performance art, acest curent arata ca posibilitatea de a produce noul ii sta la indemana. Caci pop art nu este pur si simplu o moleseala simpla, ci mai curand o epuizare etica in fata necesitatii de a deveni consecventa cu sine. Incercarea de a reuni consumismul si elitismul este intr-adevar dramatica. Trebuie sa recunoastem ca astazi nu stim daca Dumnezeu exista sau nu, si luam pe rand aceste alternative in functie de oportunitati. In acelasi fel oscilam intre nevoia primitiva de metafizica resimtita la nivelul gustarii artei, si nevoia lucida de a recunoaste iluzia artei. Pop art, la fel ca si programul postmodernist incearca sa reuneasca ceea ce nu se poate reuni. De aici si eternele cautari si restructurari.

Graffiti stencil: legatura intre pop si graffiti: Stencil s-a facut cu mult timp inainte de fenomenul urban de astazi. Insa imaginea realizata prin pulverizare prin spatiile goale ale unui sablon este doar o parte dintr-un complicat fenomen social. Stencilul este direct legat cu un mediu social si artistic nou: spatiul underground. Acesta a descins din spatiul social de tip mafiot, respectiv ca urmare a restrangerii razei de actiune de catre autoritati. Fara aceasta particularitate mediul mafiot ramane strans legat cu grosul respectabil al societatii prin relatii de afaceri ilegale. Spatiul underground poate ajunge la minima comunicare cu grosul societatii si aici se deosebeste fundamental de cel mafiot care se afla in mijlocul ei ca un virus. In fapt limitele respectabil-mafiot sunt foarte flexibile si chiar difuze; capii mafioti nu pot exista fara politicieni sau autoritati de orice fel carora le platesc un fel de taxa de protectie mai mare. Dimpotriva spatiul underground este cu atat mai pur cu cat comunica cat mai putin cu moravurile societatii mijlocii. Ermetismul absolut nu exista aici (cum nu exista in nici un alt caz in univers) chiar daca atitudinea si cultura underground pretinde acest lucru. Insa fara parazitarea societatii mijlocii el nu poate exista fiind incapabil sa-si asigure cele traiului. Ascuns prin galerii de metrou abandonate, prin canale sau cladiri dezafectate si in curs de daramare grupul de insi underground adopta legile haitei. Traiesc din infractiuni minore: furturi, prostitutie, mici afaceri cu droguri. Metropola urbana le este camuflajul si faptul ca politia nu are timp sa se ocupe de ei este insasi cheia existentei spatiului underground. Atunci cand, cu dibacie si pricepere, reuseste sa faca din aceste ocupatii 'afaceri de succes' spatiul underground devine unul mafiot.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Insa lipsa inteligentei pentru realizarea acestor manevre este dublata de pastrarea cat mai naturala a spiritului uman, neafectat de legile si capcanele societatii 'respectabile'. Aceasta naturalete este cautata de artisti atunci cand fac arta underground, incercand sa se elibereze de sclerozla rutinata a consumismului si aducand particularitati personale spiritului liber din acest mediu. Pe masura ce se indeparteaza de spatiul underground spiritul mafiot pierde multe dintre aceste calitati sub influenta birocratismului societatii mijlocii. Subcultura promovata de spatiul underground pornind de la hippie, punk sau, in ultimul timp, hip-hop este si ea abandonata mai mult sau mai putin odata cu trecerea fie in spiritul mafiot, fie in societatea respecabila. Dinamica retroconversiunii intre aceste sisteme sociale este in masura sa explice nuantele care se regleaza la periferia lor. Succesul in afaceri si bunastarea este arbitrul acestei evolutii: adolescentul lipsit de experienta sociala si, prin urmare, incapabil de a accede intr-o ierarhie respectabila se va refugia intr-o 'viata de noapte' (cu somn ziua) si cu cat mai putin contact cu parintii si autoritatile care ii provoaca un sentiment de umilinta. Acest somn linistit de zi si frigiderul este singurul lui contact cu societatea respectabila reprezentata de parintii sai. Evitarea lor este si un mod de a evita eventualele conflicte, ceea ce i-ar produce inchiderea acestor robinete ale civilizatiei. Evolutia sa se va face catre spatiul underground pur si apoi mai departe catre lumea respectabila. Insa in aceeasi masura vechii hipioti ajunsi stalpi ai societatii consumiste isi dau cateodata jos costumul si cravata si dezvelesc vechiul Harley din coltul garajului. Conversiunea se face din ambele directii.

Stencilul trebuie inteles in lumina acestei dinamici. El are legatura in primul rand arta graffiti, apoi cu graphic designul si publicitatea, iar in final cu caricatura. Fata de caricatura stencilul se deosebeste in primul rand prin faptul ca nu foloseste exagerari fizionomice specifice caricaturii: imaginea, care oricum da batai de cap in ceea ce priveste fidelitatea cu originalul (din cauza compromisurilor tehnice) ar deveni irecognoscibila. Apoi el nu este tot timpul comic. Latura tragica a vietii, cu accente underground in diferite proportii, este reflectata in imaginile stencil. Realitatile reflectate de imaginea stencil sunt cumva inhibate de societatea de consum, de respectabilitatea actuala a societatii in genere, de prejudecatile mentalitatii consumiste. Insa ele socheaza prin naturalete si coerenta, de aceea intr-o societate viitoare mesajele sale vor fi adoptate de societatea respectabila si vor fi recunoscute ca normale la fel cum Venus din Milo este astazi parte din cultura respectabila. Dimpotriva, caricatura accepta sistemul, ea accepta mentalitatea consmmista iar umorul ei vine din regasirea trasaturilor underground in zona respectabilitatii pe care le recunoaste ca anormale. De aici si superficialitatea caricaturii care ia reflexele ideologice oficiale in mod sine qwa non: ermetismul si obtuzitatea oficiala relative la anatemizarea si etichetarea unilaterala a mentalitatilor alternative de tip underground, respingerea acestora, sunt prejudecati ale sale.

Aceasta tendinta de unificare a lumii underground cu cea respectabila este punctul de diferentiere a stencilului fata de arta graffiti, care ramane ferm pe pozitii in ermetismul ei: semnele graffiti sunt secundare textului de sorginte eminamente underground care rareori poate fi inteles de omul de pe strada din cauza fontului specific. Imaginile netextuale, mai rare decat in cazul stencilului, rareori arata dexteritate tehnica sau studii de desen din partea autorilor. Atunci cand apar aceste atribute arta graffiti se apropie destul de tare de kitsch si se poate vedea prin parcurile de distractie sau pe motocicletele Harley Davidson. Stencilul este destul de diferit din acest punct de vedere; el este facut de artisti care se ocupa si de alte modalitati de exprimare: stencilul este o etapa intr-un ciclu de etape, el are sens in special relativ la acest intreg. Tocmai de accea stencilul este deschis fata de ermetismul semnelor graffiti.

Fata de graphic design stencilul se deosebeste prin materialele si tehnica simpla de realizare a imaginii. Tiparul exista si in primul caz si in cel de-al doilea; insa in primul caz avem de a face cu dpi iar aici cu jetul de vopsea selctat de sablonul ca atare. Din acest caz el pare mai aproape de gravura si tehnicile vecine ei, insa se afla exact la polul opus tocmai pentru refuzul conditiei elitiste cu care coboara in strada refuzand sa se claustreze in muzeu sau intr-o rama, pe peretii interiori (insingurati) ai unei case.

Deosebirea de publicitate mai este data si de atitudiea usor anarhista si cert atideterminista fata de lume. Publicitatea lasa sa se intrevada acea 'ordine interioara' cu tendinte birocratice din interiorul unei firme. Comertul si legile lui dezumanizeaza imaginea publicitara in timp ce cea a stecilului ramane cu adevarat pura si dezinteresata. Pentru publicitate scopul nu mai este imaginea in sine, arta pentru arta, ci manipularea comerciala. Din aceasta cauza diferenta dintre stencil si publicitate este aceea dintre erou si politician. Unul cauta sufletul omului si salvarea lui, celalalt cauta pacalirea lui, manipularea lui, treansformarea lui in scalv pentru interese personale. Publicitatea ia din atributele stencilului tocmai pentru a-si spala pacatele si de a lua din autoritatea sa morala. De aceea astazi se vand produse 'trendy' cu imagini specifice stencilului.

Poezia obiectuala (performance art, happening, body art, ready made, instalationism, arta video, land art, arta cinetica)

Titulatura de poezie obiectuala se sustine deoarece realitatea concreta, obiectuala este ea insasi obiect al artei. Legatura cu dadaismul este data tocmai de creditul acordat naturii in campul artei, si extinderea limitelor sale. O astfel de extindere se datoreaza rolului din ce in ce mai mic realizat de factorul tehnic si tehnologic in ceea ce priveste arta. Pana si arta consumista care este prin excelenta o arta tehnologica resimte importanta naturalului in campul ei. De aceea filme cu efecte speciale costisitoare nu reusesc sa adune mai mult public decat "Titanic", unde perechea cu pricina, latura naturala, face diferenta. De asemenea, cu toate varietatile de sunete pe care le ofera tehnologiile moderne, vocea naturala este cea care face ca inregistrarile sa se vanda.

Insa ce se poate spune despre arta discentrica, daca in arta consumista se intampla astfel? O astfel de mutatie se datoreaza preluarii anumitor sarcini de catre masini, sarcini care in trecut se faceau mai mult sau mai putin manual. La ce bun o compozitie supraaglomerata de tip baroc, facuta dintr-o nevoie de exhibitionism tehnic, din moment ce un aparat foto poate face asta foarte usor. Un costum feminin supraincarcat este menit sa satisfaca emfaza aristocratica a purtatoarei. Astazi nu se mai poarta asa ceva pentru ca el ar putea fi realizat mecanic si achizitionat de oricine. Emfaza astazi este data de alte mecanisme ale modei.

Apoi, de la Renastere la impresionism arta este centrata decisiv in jurul realitatii, subiectele fiind luate din realitate ca model, fie aceasta doar una posibila. Ori daca legatura tehnica care face ca produsul sa fie unul valoros este eliminata de conditia modernitatii, atunci poezia obiectuala este aproximativ egala cu arta figurativa cu exceptia acestei laturi tehnice. Fireste ca aici intervine tematica, respectiv una moderna, insa principiul este acelasi. Frumusetea tematicii artei figurativ-concentrice poate fi redata direct de poezia obiectuala, fara intermediul tehnic al panzei cu culori sau al materialului din sculptura.

Ready made a fost primul pas, desi, obiectul in sine, el insusi modern, a avut o noutate formala, de design, ceea ce l-a pastrat in zona unei susceptibile noutati semantice absolute. De la WC-ul lui Duchamp s-au expus o multime de obiecte ready made, fiecare dintre ele avand semnificatii diferite sau, pur si simplu nici un fel de semnificatie. Acestea din urma presupun un ready made sec la fel cum dadaismul invoca dreptul accidentului sec de a fi arta. Exista tematica ironica, agresiva etc. Instalationismul este un ready made compus din mai multe obiecte. In acelasi fel video-instalatia este o.instalatie in care este introdus cel putin un ecran TV sau monitor. Arta video (sau foto) are doua sectiuni: una este aceea a imprimarii pe suport multimedia a unei realitati (ready made); cealalta este aceea a prelucrarii imaginii in asa fel incat sa se redea anumite efecte.

Diferenta dintre performance art si ready made este ca primul este un ready made al actiunii. Recursul la hazard se face pe toate planurile, si, de aici, legatura cu dadaismul. Performance art este un soi de dadaism al teatrului unde cadrul tehnic (scena, sala, bilete de intrare etc.) este neglijat. Se pastreaza doar actiunea care de cele mai multe ori nu are pretentia de a se izola de realitate sau de a crea o realitate paralela ca in teatrul propriu-zis. Exista insa o bresa inconstienta de a suprainterpreta desfasurarea actiunii intr-un plan de metarealitate insa legatura cu ready made vine din faptul ca tocmai aceasta realitate este una ready made. Artistului nu ii trebuie vreo indemanare tehnica pentru a-si desfasura arta, ci el se lasa in voia hazardului. La fel face si cel din ready made, cu diferenta ca in acest din urma caz artistul nu participa in realitatea actului artistic. Obiectul ready made nu pune in evidenta vreo calitate tehnica a artistului, desi, pentru constructia lui s-au consumat energii tehnologice reale, dar care nu sunt importante pentru arta, ci doar pentru industrie. Iata ca, desi se doreste o reunire a artei si functionalitatii, fiind poate cel mai mare efort in acest sens incepand de la Bauhaus, aceste doua elemente se desprind si mai tare intr-o despartire fara precedent.

Singura deosebire intre performance art si happening este faptul ca la acesta din urma exista un scenariu si pot exista actori profesionisti care sa faca parte din proces. Faptul ca happening-ul permite relatia retroactiva cu publicul nu este relevant intr-o posibila diferentiere. Apoi hazardul nu poate fi eliminat la fel cum si in teatrul de cadru exista hazard si inspiratie de moment a actorului care sa il influenteze pe regizor, si chiar sa il faca pe autor sa isi schimbe textul. Fata de teatrul cadru, la happening totusi nu exista cadru. De asemenea, o diferenta notabila este faptul ca teatrul-cadru se centreaza decisiv in jurul realitatii inserate, adica a jocului, a pretentiei de creare a unei alte realitati in afara celei prezente, a trucajului. Orice piesa de teatru care renunta la insertie se apropie foarte tare de happening si performance art, doar cadrul fiind acela care mentine diferenta. Din alt punct de vedere happening-ul nu creeaza o realitate trucata dupa modelul figurativ-concentric (introducere, desfasurarea actiunii, punct culminant, incheiere). De fiecare data cand exista asa ceva se poate vorbi despre un teatru propriu-zis, chiar daca neconventional. Happeningul nu se desfasoara dupa un astfel de plan, chiar daca poate exista o succesiune de momente. Se poate spune ca happeningul este o izolare a unui moment oarecare din teatrul cadru, la fel cum izolarea unei anumite parti dintr-un tablou figurativ poate fi un tablou abstract.

Din acest punct de vedere inclusiv performance art nu este un hazard absolut, caci asa ceva nu exista in genere. Un scenariu, fie si inconstient exista oricum, scenariu care este dat de locul ales pentru desfasurare, de elementele implicate, etc. In caz contrar performance art nu s-ar mai putea deloc deosebi de realitatea concreta si nu s-ar putea crea un cadru oarecare. Curentul nu ar mai fi deloc curent, caci realitatea este omniprezenta, iar curentul este ceva temporar, provizoriu. Dar chiar si in situatia in care ar putea fi extins la intreaga realitate, performance art tot nu ar putea fi gandita in afara vreunui scenariu care este dat de planurile fiintelor vii si inteligente de a actiona, sau chiar de legile naturii care sunt scenarii ale realitatii in sine. De aceea aceste doua curente se pot numi ambele actionism, asa cum se si face de cele mai mult ori.

In acelasi fel se poate pune ca actionismul in general, nu se poate reduce la o extindere a dadaismului catre viata insasi. Dadaismul a avut rolul extinderii artei in realitatea de zi cu zi, lucru facut de Duchamp. Aleatorul si nonsensul sunt experimentate cu succes si aici. Insa actionismul este mai mult. El redescopera cel mai profund si mai sincer mit in banalitatea realitatii. Drumul este parca cel in sens invers fata de domeniul imagisticii in ceea ce priveste realitatea, actionismul. In imagistica picturii se pornea de la Moise si Pietá, cu concentrarea lor de patetism mistic, si se ajungea la simplitatea abstracta si libertatea dadaista. In actionism, dimpotriva, aleatorul realitatii impus de dadaism a permis explozia unui traditionalism derutant, nemaivazut.

Actionismul oscileaza si el, asemenea tuturor curentelor, intre extreme, insa modul in care reuseste sa reinvie traditia, sa devina mistic in oceanul circumspectiei lucide a mentalitatii moderne, este zguduitor. Joseph Beuys produce o contrariere incredibila, poate nemaivazuta vreodata in istoria artei. Incepe prin a soca fiind el insusi. Asistenta zambeste ironic la presupusa lui pretentie de a fi genial facand lucruri banale. Orice om normal s-ar simti frustrat in dorinta lui de a atinge celebritatea. In mintea oricaruia incolteste ideea invidiei si nedreptatii distribuirii celebritatii, bogatiei, fericirii printre oameni. Aceasta invidie se transforma in agresivitate iar fata lui Beuys este lovita naprasnic de un pumn din asistenta. Dar iata-l pe Beuys continuand impasibil actiunea; gura ii sangereaza si el pare un Cristos condamnat la moarte. El spala picioarele asistentei chiar. In scurt timp zambetele ironice se transforma in compasiune si vinovatie. Unii asistenti pleaca fie din lipsa de deschidere, fie din snobism. Cei care raman sunt prinsi intr-un soi de sectism hipnotic. Arhetipurile omenesti inunda mintea asistentilor. Cel mai important este ca nu cumva cineva sa vina din afara sa intrebe ce se intampla. Pare un tipat la capul unui prunc adormit. Spatiul inchis este cadrul general al acestei arte. Arta si viata se contopesc intr-adevar. 45 de minute de tacere ; Beuys priveste tacut asistenta care face acelasi lucru. 45 de minute de nimic si totusi sunt 45 de minute de eternitate. Autosugestia este atat de mare incat insusi Beuys se sperie parca de punctul atins. Zambeste el insusi cordial si asistenta este iar socata de modul in care el a ajuns din cer pe pamant.

Iata cum visele umanitatii isi gasesc in actionism un teren virgin de incoltire. Determinismul si aleatorul din filosofie se repeta in arta in dualismul dadaism-substantialism ( figurativism general) iar actionismul face acest lucru. Se intalneste aici magicism si simbolism primitiv. Cuprul folosit la antene devine un element de erotism hermeneutic intre oameni. Iepurele este simbol al senzualitatii in toate acceptiunile termenului. Actiunile lui Beuys au tot felul de simboluri concentrate in obiecte reale ceea ce le face asemenea versetelor din cartile sfinte care trebuiesc interpretate si nu luate ad litteram.

Latura metafizica este recunoscuta de multi si chiar de Beuys insusi in opera lui. Fireste, la fel ca si in cazul dadaismului, acest substantialism este dublat de un contradictoriu vid semantic. De aceea si cei care sustin ca arta lui Beuys nu ar fi deloc metafizica si religioasa au totusi dreptate intr-un fel. Antiimanenta, contradictia in sine este menirea artei ; cat de "frumos" suna antiimanentele logice, formularile care demonstreaza si adevarul si falsul (ca, de exemplu, "acest enunt dintre ghilimele este fals") este elocvent.

Nu trebuie considerat ca latura extraempirica nu ar exista la Beuys, chiar daca el insusi sustine ca oricine este artist, ceea ce transforma elitismul religios si metafizic in concretismul nonelitist pan(social). Intregul actionism, la fel ca la dadaism, poate cuprinde in sine tendinta ateista a nihilismului semantic al accidentului, a imanentei ermetice si pe cea mistica a existentialismului transcedental. Credinta unui Duchamp ca pop art este pe un drum gresit pentru ca ii admira obiectele ready made pe care el le vrea doar cu rol de nihilism estetic, este inoperanta. Ea nu poate fi acceptata nu numai din ratiuni de psihologie estetica, relativ la intentia reala a sa, ci si din ratiuni tehnice; moartea artei in general, nihilismul semantic absolut nu pot fi acceptate pentru ca, in acest caz, nu mai trebuie acceptat nici un fel de discutie despre arta la fel cum se intampla cu un defunct. Doar daca el a lasat ceva in urma ce continua sa traiasca se mai vorbeste de el dupa ce a murit si a fost ingropat. De aceea presupusa ceremonie de inmormantare a artei, care se prelungeste pe zeci de ani, pare mai curand o nunta. La fel si cu presupusa moarte a lui Dumnezeu promovata de Nietzsche.

Asadar cele 45 de minute de asteptare in fata auditoriului si camerelor de luat vederi nu inseamna un simplu nimic. Ar fi fost doar nimic atunci cand nu ar fi fost decat el insusi fara ca nimeni sa stie despre asta. Se poate ca nici atunci sa nu fi fost un simplu nimic. Fireste ca in materie de religie Beuys este un modern. Existentialismul ateu isi are amprenta lui aici. Dar, dupa cum am aratat, chiar si misticismul traditionalist isi are originea intr-o tensionata si disperata contradictie intre magicismul primitiv si luciditatea stiintifica. Diferenta este una de grad. Brancusi este un promotor al unui misticism traditional, epuizat in mare parte, insa la Beuys el este ajustat spiritului modern. Ve­dem cu stupoare forta spiritului mistic dupa aproape un secol de razvratire artistica si morala. Sentimentul este unul de asistare la o minune. Arta lui Beuys nu mai evoca, nu mijloceste sacrul (ca la Brancusi), ci se uneste cu el si cu realitatea intr-o reintregire circulara a artei si regiei dupa despartirea postprimitiva. De aceea Beuys poate fi luat atat ca un titan al artei, iar, daca Dumnezeu exista, atunci el poate fi luat si ca un profet al secolului al XX-lea.

Happening-ul, performance art, poezia obiectuala in general are mai multe forme:

1.      cea politica care este forma militanta, politica, ce ia de obicei pozitie in fata unor actiuni politice. Actiunea lui Beuys prin care el a stat impreuna cu un coiot cateva zeci de ore intr-o cusca fara a fi ranit de acesta, este in masura sa arate in ce masura omul este mai periculos decat animalul, actiunea fiind o manifestare antirazboi si anticolonialism.

2.      cea agresiva este cea care incalca regulile sociale. Actionismul vienez, unde artistii erau arestati pentru tulburarea ordinii publice, este un astfel de exemplu.

3.      cea ironica se refera la ironizarea incapacitatii publicului de a intelege arta, religia, cultura in general. Actiunea lui Beuys prin care acesta ii explica unui iepure mort lucrarile sale este o ironie la adresa intrebarilor prost puse la adresa artei lui.

4.      cea metafizica este cea ce scoate in evidenta niste realitati de science-fiction, omul care se comporta ca stapan al universului, sau actiuni care imita la scara redusa misterele universului.

5.      cea seca este cea care nu vrea sa spuna nimic, chiar daca foloseste scenariul pentru acest lucru.

Land art este, asa cum spune si titlul, arta modificarilor aduse naturii (sol, apa, plante etc.) in asa fel incat aceasta sa devina material investit cu semnificatie. Legatura cu celelalte forme analizate mai sus exista ca tematica sau ca forma. Arta cinetica si instalationismul sunt foarte apropiate de acesta. Diferenta consta in materialele folosite si locul in care se folosesc acestea. Daca instalatia se face intr-o sala de expozitie atunci ea este instalatie ca atare. Daca se face cu obiecte ale civilizatiei asupra obiectelor ale civilizatiei sau asupra naturii, in afara salii de expozitie, cum face Christo cu celebrele sale invaluiri de cladiri, atunci instalatia este un land-instalatie, sau o city-instalatie. Daca se face si in afara orasului, sau in afara elementelor civilizatiei, predominant cu elemente naturale, atunci instalatia devine.land art. Iar daca orice din acestea se misca, in special prin posibilitati artificiale de miscare, atunci avem de a face cu arta cinetica.