Dezgroparea Palestinei antice

Dezgroparea Palestinei antice 

Palestina a ramas multa vreme neatinsa. Cazmaua nu a fost pusa sa sape in dealurile ruinate ale Palestinei inainte de ultima treime a secolului al XIX-lea. De ce au asteptat arheologii mai mult de o viata de om, dupa ce Egiptul si Mesopotamia au inceput sa scoata la iveala anticele lor tezaure? De ce au ezitat ei sa sape in tara patriarhilor si a profetilor, patria lui David, Solomon si a Domnului Hristos? N-ar fi trebuit ca Palestina sa fie considerata terenul cel mai fertil pentru arheologul biblic? Nu s-ar fi putut astepta sa ofere un material valoros prin care istorisirile biblice ar fi fost corelate, iar Cuvantul scris al lui Dumnezeu ar fi fost confirmat?

Motivele pentru ezitarea arheologilor timpurii in a face sapaturi in Palestina sunt usor de gasit. Palestina nu a fost niciodata centrul vreunui imperiu mare si bogat si nu a avut nici cladiri monumentale - cu exceptia Templului de la Ierusalim, care era total distrus - nici orase maiestuoase precum Teba, Memfis, Ninive, Babilon, Susa, Atena sau Roma. Cu exceptia unui scurt timp, sub domnia lui Solomon, tara fusese saraca si de obicei fusese impartita intre diferite popoare. Ea a trecut prin mai multe razboaie si distrugeri ale oraselor sale, decat orice alta tara de marimea ei, iar climatul sau umed nu oferea o speranta prea mare ca materialele perisabile ar fi putut sa supravietuiasca timp de milenii fortelor distrugatoare ale naturii.

O alta cauza a relativei saracii arheologice a Palestinei a fost religia iudaica. In tarile invecinate, regii inaltau monumente de multe feluri pentru a le perpetua numele si faima. Asemenea monumente nu se puteau astepta in tara izraelitilor, carora le era interzis prin lege sa-si faca chipuri si sa inalte monumente (Exod 20,4; Levitic 26,1; Deuteronom 7,5; 16,22) si care erau indemnati sa nimiceasca astfel de obiecte, oriunde ar fi fost gasite. Desi se poate spune ca multi conducatori necredinciosi ai lui Israel au ridicat monumente de felul acesta spre onoarea lor, este la fel de adevarat ca alti regi precum Iosia, Ezechia sau guvernatorul Neemia au nimicit toate monumentele pe care le ridicasera predecesorii lor. Cel asa s-ar explica faptul ca singura piatra comemorativa gasita pana acum avand o inscriptie veche ebraica este piatra Moabita a lui Mesa, ridicata de un rege pagan.

Din aceste motive, este usor de inteles ca sapatorii aveau o slaba nadejde ca vor face descoperiri spectaculoase in Palestina, iar zecile de sapaturi facute in tara aceasta au adeverit intru totul temerile arheologilor. Palestina nu a produs tezaure ca acelea din mormintele lui Tutankamon, sau ale regilor din Ur, si nici nu a rasplatit eforturile sapatorilor cu inscriptii comparabile la numar cu acelea pe care le-a oferit Egiptul sau Mesopotamia. Totusi, chiar si Palestina poate sa ofere descoperiri senzationale. Lucrul acesta a fost aratat in cele din urma de gasirea recenta a unor manuscrise biblice si de alta natura, vechi de 2000 de ani, ca si a unor placi de arama cu inscriptii, in pesteri din pustiul iudeii. Daca aceste descoperiri senzationale sunt numai un exemplu cu privire la poate sa ne pastreze solul si pesterile Palestinei, se pot astepta lucruri mari.

Timp de multe secole interesul crestinilor s-a concentrat asupra locurilor sfinte si cu traditie, care si-au aflat cea mai monumentala expresie in biserici crestine precum Biserica Nasterii Domnului de la Betleem si Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim. Dar nu se poate gasi nici o urma de interes stiintific fata de locurile antice la cruciati sau la peregrinii crestini, care au calatorit spre si prin Palestina timp de multe secole. Nici o explorare stiintifica a tarii nu a fost realizata, pana cand Edward Robinson, un profesor american, a calatorit prin Palestina in 1838 si a identificat numeroase locuri ca fiind cele cunoscute din Vechiul si Noul Testament, punand o temelie justa si solida pentru marea lucrare topografica realizata mai tarziu de Conder si Kitchener, sub auspiciile Fondului de Explorare a Palestinei.

Inainte de inceperea in fapt a sapaturilor, au fost facute cateva descoperiri importante. In 1868, in tinutul Moabului, misionarul german Klein a gasit vestita piatra a lui Mesa. Totusi, inainte ca ea sa ajunga in mainile cercetatorilor, arabii banuitori au sfaramat monumentul in mai multe bucati, incalzindu-l in foc si apoi turnand apa rece pe piatra incinsa. Din fericire se facuse o copie imperfecta a ei inainte de intamplarea aceasta. Dupa aceea, savantul francez Clermont-Ganneau a putut sa salveze mult din bucati si sa refaca placa de bazalt, care este acum in muzeul Luvru din Paris. Monumentul acesta contine un text de biruinta a regelui moabit Mesa, in 34 de randuri de scriere ebraica pre-exilica, cea mai lunga inscriptie cunoscuta de felul acesta.

O alta descoperire intamplatoare importanta s-a facut in 1880, cand cativa baieti arabi au descoperit o inscriptie ebraica in mijlocul tunelului lung de 1800 de picioare (550 m), pe care oamenii lui Ezechia il sapasera prin stanca in secolul al VIII-lea i.Hr. pentru a duce apa izvorului Siloah (Siloam) in cetate. Inscriptia aceasta, care descrie procedeul folosit la sapat, a fost daltuita in perete de sapatorii tunelului. Ea a fost apoi desprinsa din perete, aflandu-se acum intr-un muzeu din Constantinopol.

Fondul de Explorare a Palestinei si-a inceput sapaturile stiintifice, cum era firesc, la Ierusalim, orasul sfant al celor trei religii. Totusi, curand s-a vazut ca nu exista o lucrare mai neroditoare decat sapaturile din Ierusalim in cautarea dupa material arheologic. Cetatea aceasta fusese in trecut distrusa complet si rezidita de atatea ori, incat printre daramaturile sale sunt ramase foarte putine obiecte de valoare. De asemenea, oriunde sunt dezgropate, vestigiile ei arhitecturale sunt atat de deranjate de lucrarile de constructie ulterioare, incat este dificil ca arheologul sa ajunga la concluzii juste in interpretarea lor. Cu toate acestea, prin adunarea plina de rabdare a oricarei farame de dovada, arheologul a fost in stare sa clarifice multe probleme legate de istoria acestei cetati si sa stabileasca cu aproximatie locul unde erau asezate zidurile vechi, desi in Ierusalim s-au gasit prea putine obiecte care sa merite un loc in vreun muzeu.

In 1890, Flinders Petrie a facut sapaturi la Tell el-Hesi, in Iudeea sud-vestica, gandind ca era pozitia anticului Lachis. Desi locul nu a fost deplin identificat, exista motive temeinice ca este pozitia vechiului Eglon. Ca in multe alte locuri palestiniene, rezultatele au fost dezamagitoare, iar dupa lucrarea unui sezon, Petrie s-a intors in Egipt unde sapaturile erau mult mai satisfacatoare. Totusi, lucrarea savarsita de el la Tell el-Hesi a fost extrem de importanta, deoarece a dezvoltat aici un sistem prin care un arheolog este capabil sa dateze nivelurile vechilor ruine, chiar daca nu sunt la indemana inscriptii. Fiecare pozitie contine o mare cantitate de cioburi de vase de pamant, intrucat toti orientalii, antici si moderni, foloseau vasele de pamant pentru foarte multe scopuri. Vasele de pamant se sparg usor, iar bucatile sparte de vase de pamant sunt aruncate. Aceste bucati aproape indestructibile pot fi foarte pline de invataminte pentru arheologul experimentat, deoarece forma vaselor de pamant s-a schimbat adesea, ca alcatuirea, tehnica fabricarii si desenele artistice. Petrie a vazut ca cioburile de vase de pamant difereau o data cu fiecare nivel si, printr-o inregistrare si comparare atenta a fiecarei bucati cu altele, a pus bazele dezvoltarii stiintei cronologiei vaselor de pamant. Metoda aceasta a fost atat de mult imbunatatita de la ingeniosul inceput al lui Petrie, care a avut loc 1890, incat a devenit o unealta de incredere in mainile arheologului pentru datarea vestigiilor antice.

Poate ca este de folos sa explicam in legatura cu acest fapt, cativa termeni folositi in tratarea arheologiei palestiniene, cum ar fi tell sau 'nivel' de ocupatie. Un tell este o movila care poate fi usor recunoscuta prin forma ei, ca o ridicatura artificiala in peisajul Orientului apropiat. Ea contine ruinele unei cetati antice acoperite de nisipul si molozul secolelor. Cei din vechime isi construiau de obicei cetatile pe o inaltime naturala, iar ruinele succesive, ca si reziduurile adunate, ii sporeau inaltimea. Ori de cate ori trebuia sa fie rezidita, o casa ruinata era daramata de tot, iar caramizile uscate la soare ale peretilor erau adunate si nivelate. Apoi, casa cea noua era construita pe temelia celei vechi. Cand o cetate era nimicita de vreunul dintre razboaiele care se iscau atat de des, se facea acelasi lucru cu intreaga cetate. Ruinele erau nivelate, asa ca intreaga suprafata se inalta cu cativa metri, iar cetatea cea noua era zidita deasupra ruinelor vechii cetati nivelate. Prin urmare, o cetate crestea o data cu fiecare recladire, uneori cu o inaltime remarcabila, avand in vedere numeroasele nimiciri si recladiri prin care au trecut unele orase.

Sapatorul poate recunoaste fiecare perioada a istoriei orasului, dupa diferitele niveluri sau straturi pe care le descopera si care difera de cele care le preceda, sau le urmeaza. Un astfel de tell poate fi asemanat cu un tort din mai multe straturi. Stratul sus este cel mai nou, iar cel mai de jos este cel mai timpuriu. Prin urmare, arheologul va gasi mai intai stratul ultim al ocuparii, care poate sa constea din ruinele unui sat arab. Dupa ce le-a indepartat, este posibil sa ajunga la vestigiile unui oras care s-a dezvoltat in timpurile bizantine, apoi la ale unei perioade si mai timpurii, romane, etc. Numai dupa ce a indepartat cu grija toate nivelurile mai tarzii, fata de care poate ca arheologul nu are interes, dar pe care trebuie sa le studieze si sa le inregistreze, ca pe oricare altele mai timpurii, fiind o obligatie stiintifica, el ajunge la nivelurile timpurilor Vechiului Testament. La Meghido, de exemplu, s-au gasit in total douazeci de niveluri diferite, mergand inapoi la o perioada foarte timpurie a istoriei Palestinei, si s-a observat ca movila anticului Bet-sean cuprindea 18 niveluri, care aveau o grosime totala de 71,5 picioare (aproximativ 22 metri).

Spatiul nu ne ingaduie o tratare a diferitelor expeditii facute in Palestina inainte de primul razboi mondial, si doar o mica parte din sapaturile importante vor fi mentionate aici. Acela a fost un timp de experimentare, cand arheologul invata din dificultati si greseli. Cea mai mare parte din concluziile obtinute in timpul acelor sapaturi, cand arheologia palestiniana era in copilaria ei, au trebuit sa fie revizuite. Totusi, s-au facut descoperiri importante in diferite locuri, cum ar fi cele din ruinele de la Ghezer, cetatea pe care Solomon a primit-o ca zestre de la socrul sau egiptean. De un deosebit interes este aici inaltimea canaanita. In Ierihon au fost scoase la iveala ziduri daramate de pe vremea lui Iosua, dar au fost datate de arheolog cu o mie de ani mai inainte - fata de ce se cunoaste acum. Prin urmare, concluziile la care s-a ajuns in urma acelor sapaturi au creat confuzie printre arheologi, istorici si cercetatori biblici.

De asemenea, s-au facut descoperiri importante in sapaturile de la Taanach, unde s-au gasit arhivele unui conducator canaanit local, constand dintr-un numar de tablite cuneiforme. Lucrarea de la Meghido a oferit multe informatii valoroase, si indeosebi aceea de la Samaria, pe care Reisner si Fisher, care au abordat lucrarea aceasta cu bogata lor experienta ca arheologi egipteni, au cercetat-o foarte atent, prin sapaturi metodice. Lucrarea lor a fost rasplatita cu vreo 60 de vase de lut cu inscriptii sau cioburi de lut. Deoarece papirusul din Egipt era prea costisitor, cioburile de ceramica, intotdeauna din belsug, erau folosite ca material de scris pentru scurte note, insemnari de aducere aminte, chitante si altele de felul acesta. Aceste 60 de vase din dosarele conducerii erau insemnari de taxe primite sub forma de ulei si de in pe vremea regilor izraeliti.

Dupa primul razboi mondial, cand Palestina a ajuns sub mandat britanic, s-a parut ca timpul era prielnic pentru o lucrare extinsa. Scolile de arheologie americane, britanice si franceze au devenit foarte active, dar au lucrat, de asemenea, pe o scara mare, si o serie de alte institutii cum ar fi Institutul Oriental al Universitatii din Chicago si Muzeul Universitatii din Pennsylvania. Aceasta din urma institutie a inceput o lunga serie de 'sapaturi' palestiniene importante si cu succes, facand cercetari la Bet-sean, o movila impresionanta de pe valea superioara a Iordanului. In orasul acesta, care fusese o fortareata si garnizoana egipteana inainte si dupa Exod, au fost descoperite o serie de monumente egiptene, precum si ruine de temple egiptene si canaanite.

Meghido, puternica fortareata canaanita in campia Esdraelonului, a fost excavata din nou de Universitatea din Chicago. Printre alte materiale valoroase, a fost gasit un fragment dintr-un monument de biruinta, pe care faraonul Sisac l-a ridicat in cetatea aceea, dupa campania sa plina de succes din anul al cincilea al regelui Roboam (1 Regi 14,25.26). Totusi, descoperirile cele mai importante au fost facute la nivelul corespunzator timpului lui Solomon. Aici au iesit la iveala grajduri mari, precum si resedinta comandantului garnizoanei locale si a guvernatorului districtului. S-a descoperit ca Meghido fusese o cetate-garnizoana bine planuita pentru carele lui Solomon, cu spatiu pentru 500 de cai. Acest fapt ne aminteste de 1 Regi 9,15-17, unde Meghido este amintita printre cetatile pe care Solomon le-a zidit pentru calaretii si carele sale. Din nivelurile mai adanci, canaanite, sapatorii au scos la iveala o mare cantitate de placi de fildes sculptate artistic, precum si tezaurul de aur si de argint al unui print canaanit, care, totusi, nu se poate compara cu comorile pe care arheologii egipteni sunt obisnuiti sa le gaseasca.

O lucrare importanta a fost condusa timp de patru sezoane de Albright si Kyle, la Tell Beit Mirshim, probabil anticul Chiriat-sefer. Pozitia aceasta nu a oferit multe piese de muzeu importante, dar datorita ordinii bine pastrate a straturilor, sau nivelurilor, si pentru ca lucrarile de sapaturi s-au facut sub conducerea celor mai buni arheologi palestinieni, a devenit modelul pentru sapaturile palestiniene.

In decursul anilor dintre cele doua razboaie mondiale, s-au facut multe alte sapaturi, dintre care pot mentionate doar urmatoarele, impreuna cu descoperirile cele mai importante facute in fiecare loc. Bet-tur a furnizat dovada ca in perioada timpurie post-exilica erau in uz monede grecesti de argint. Prin urmare, acest fapt contrazice o data tarzie, atribuita de inalta critica pentru cartea lui Ezra, deoarece cartea presupune folosirea unor asemenea monede chiar inainte de timpul lui Darius I, cand se credea ca s-au introdus pentru prima data monede de argint (vezi Ezra 2,69). Bet-semes a dat la iveala cateva texte alfabetice foarte timpurii, care au adaugat intarit dovada cumulativa ca scrisul era destul de mult practicat in mileniul al II-lea i.Hr. A fost scos la lumina prin sapaturi micul castel al regelui Saul de la Ghibea, de asemenea, cetatea Silo, unde fusese tabernacolul pe vremea judecatorilor. Alte locuri care au contribuit la sporirea cunostintelor noastre despre istoria canaanitilor si a izraelitilor au fost Betel et-Tell (identificat probabil gresit cu Ai), Tell en-Nasbeh (care este, probabil, Mitpa) si Sihem. Mai departe, in Palestina sud-vestica s-a gasit un material important care ofera lumina asupra culturii filistenilor, vrasmasii traditionali ai lui Israel.

Printre locurile de un interes deosebit pentru cercetatorul Bibliei este Ierihonul, care timp de cativa ani a detinut un loc foarte important interesul general. In 1930, John Garstang a reinceput sapaturile facute mai inainte la Ierihon (1907-1909) de Sellin si Watzinger si a gasit, intr-un strat pe care l-a datat ca fiind din timpul lui Iosua, un oras ars, cu ziduri cazute la pamant, pe varful carora fusesera case (compara cu Iosua 2,15) - un amanunte arhitectonic ce nu se gasise in alt loc. Totusi, data pe care a stabilit-o pentru aceste ziduri (aproximativ 1400 i.Hr.) a fost mutata cu cateva secole mai devreme de descoperirile unei expeditii conduse in 1950 de Dr. Kathleen M. Kenyon. Aceasta expeditie a descoperit un fragment dintr-o casa de mai tarziu, ziduri si podea, un cuptor si un mic urcior, ce pareau a fi 'o parte din bucataria unei femei canaanite' care probabil ca lasat urciorul in spatele cuptorului si a fugit la sunetul de trambite al oamenilor lui Iosua. (Kathleen M. Kenyon, Digging Up Jeriho, p.263).

Se pare ca toata cetatea din acea perioada (si fragmente dintr-o perioada anterioara) a fost daramata. Acest fapt nu este surprinzator. Ruinele nu au fost pastrate si nivelate de locuitorii ulteriori spre a construi peste ele, deoarece cetatea a ramas neocupata timp de secole dupa timpul lui Iosua (Iosua 6,21). Prin urmare, au putut fi complet maturate de ploile iernilor grele. Totusi, descoperea acelei case si a vaselor aflate in mormintele din afara cetatii arata ca Ierihonul a fost locuit in secolul al XIV-lea.

Cetatea Etion-gheber (acum Tell el-Kheleifeh), din golful 'Aqaba a fost cercetata de Nelson Glueck intre 1937 si 1940. Locul acesta este mentionat in Biblie ca unul dintre locurile prin care au trecut izraelitii in pribegia lor (Deuteronom 2,8), si ca port principal al lui Solomon pentru plecarea in expeditiile lui spre Ofir (1 Regi 9,26-28). Glueck, care gasise mai inainte bogatele mine de arama ale lui Solomon in Edom, a fost foarte surprins cand a descoperit ca ruinele de la Etion-gheber aratau ca fusese un mare centru industrial pe vremea lui Solomon, cu o cladire fortificata, inconjurata de o curte mare. La inceput, s-a crezut ca aceasta cladire fusese un cuptor de minereu, dar acum este identificat fiind un depozit, sau granar. Din acest loc au plecat 'corabiile lui Tarsis (vezi Geneza 10,4). Bogatia proverbiala a lui Solomon, (vezi 1 Regi 7,46.47; 10,21.27) poate fi mai bine inteleasa de cand a fost scos la iveala acest centru comercial.

O alta lucrare de excavare importanta a fost executata de o expeditie britanico-americana la Samaria. Arheologii au avut marea satisfactie de a descoperi multe fragmente de placi de fildes frumos sculptate, originare din palatul de fildes al lui Ahab (1 Regi 22,39). Ele ne ingaduie pentru prima data sa apreciem realizarile artistice ale lui Israel, intr-o perioada nu prea indepartata de construirea Templului lui Solomon. In felul acesta, ne putem face o idee cu privire la felul de podoabe care infrumusetau Templul si palatele lui Solomon.

Lachis, una dintre cetatile fortificate ale Palestinei de sud, a fost o mina pentru arheologi. Albright a sugerat identificarea lui Tell el-Duweir cu aceasta cetate de multa vreme pierduta din vedere, identificare ce a fost deplin confirmata de catre sapaturile ulterioare, incepute in 1932. Ruinele acestei cetati au oferit nu numai cateva dintre cele mai timpurii specimene ale scrierii ebraice alfabetice, dar si cele 21 de scrisori din Lachis, acum vestite, de pe timpul lui Ieremia, continand rapoarte ale unui capitan de armata trimise superiorului sau din Lachis. Unele dintre aceste scrisori, provenind chiar din ultimele zile ale existentei lui Iuda, inainte ca Ierusalimul sa fi cazut inaintea armatelor lui Nebucadnetar, ne ofera o privire asupra starilor de lucruri din acele zile tragice si confirma cartea lui Ieremia in multe locuri.

In sfarsit, trebuie fie mentionate pesterile din pustiul secetos al Iudeii, care ne-au pastrat o serie de suluri din piele cu scrieri ale Vechiului Testament si alte manuscrise ale erei pre si post-crestine. Cu ocazia primei descoperiri senzationale a acestor documente, in 1947, au fost obtinute, pe neasteptate, texte care sunt cu o mie de ani mai vechi decat cele mai vechi texte ebraice cunoscute inainte. Intrucat aceste descoperiri apartin unui alt capitol din volumul acesta, 'Limbile, manuscrisele si canonul Vechiului Testament', simpla mentionare a acestei descoperiri exceptional de senzationale trebuie sa fie suficienta aici.

De prin anul 1950, sapaturile in cetatile biblice s-au accelerat simtitor. Numeroasele campanii arheologice de la Hazor, Sihem, Ghibea, Asod, Beer-seba, Arad si Cezarea au adus rezultate remarcabile. In Ierusalim, sapaturile pe scara larga au descoperit parti ale cetatii iebusite cucerite de David, un fragment din zidul vestic din timpul imparatilor evrei, care ne ofera primul indiciu cu privire la dimensiunile cetatii in timpul Vechiului Testament - precum si constructii mari din zilele Domnului Hristos, distruse de Titus in timpul cuceririi cetatii in anul 70 d.Hr. La este de Iordan si Marea Moarta, pot fi mentionate sapaturile facute in mai multe locuri edomite, precum si in Dhar-bab-edh, care poate fi zona 'cetatilor din campie in care a locuit Lot' (Geneza 10,29). Mai multe sezoane de sapaturi la Hesbon, capitala Regelui Sihon al amoritilor, au descoperit ramasite dintre secolele al XII-lea i.Hr si al XIV d.Hr., inclusiv ceva ce poate fi unul dintre 'iazurile Hesbonului', mentionate in Cantarea Cantarilor (cap. 7,4).