Dezgroparea Mesopotamiei Antice

Dezgroparea Mesopotamiei Antice 

Mesopotamia, care inseamna 'tara dintre rauri', a avut cea mai veche civilizatie din lume. Numele celor doua rauri ale ei, Eufratul si Tigrul, sunt mentionate in legatura cu descrierea Paradisului (Geneza 2,14), iar campia ei, Sinear a vazut cladirea primei cetati si a primului turn (Geneza 11,4), stramosul atator turnuri-templu din Mesopotamia de mai tarziu. Arheologia confirma antichitatea culturii mesopotamiene.

Spre deosebire de Egipt, intinsa tara a Mesopotamiei aproape ca nu are vestigii de monumente la suprafata pamantului. Nici temple sau piramide, nici obeliscuri zvelte, nici morminte sapate in stanca, in care sa se afle picturi murale viu colorate, nu-l atrag pe turistul modern spre a vizita aceasta tara cu stiinta si cultura antica. Toate orasele antice au fost complet nimicite, iar palatele si templele lor au fost acoperite de molozul si nisipul multor veacuri. Capitale grandioase, ca Babilonul si Ninive, care fusesera candva cele mai mari orase ale antichitatii, au fost atat de complet nimicite si sterse de pe fata pamantului, incat s-a uitat si locul unde au fost amplasate. Intr-adevar, cu 200 de ani in urma, oamenii seriosi puteau sa ridice intrebarea daca orasele acestea, despre care Biblia vorbeste atat de mult si care sunt mentionate si descrise de autori clasici, au existat vreodata.

Ninive poate sluji ca exemplu al modului in care aceste cetati au fost cu totul uitate, inca din in vremurile stravechi. Cand Xenofon cu cei 10000 de greci ai sai au trecut pe langa ruinele acelei cetati in anul 401 i.Hr., la numai doua secole dupa nimicirea ei, nimeni din tinutul acela nu a fost in stare sa spuna numele adevarat al cetatii. In schimb, i s-a spus ca respectiva cetate a fost candva numita 'Mespila' si fusese o cetate a mezilor. Lucian, un scriitor atenian din secolul al II-lea al erei crestine, a exclamat: 'Ninive este asa de complet nimicita, incat nimeni nu poate spune unde s-a aflat. N-a mai ramas nici urma de ea.'

La inceputul secolului XIX-lea era ceva normal ca oamenii invatati sa intrebe daca era cu putinta ca marile cetati sa dispara in intregime. Cetatile pot fi nimicite, spuneau ei, dar nu asa incat sa nu lase urme. Roma, Atena, Teba, Ierusalimul si alte cetati au fost distruse, dar locul lor nu s-a pierdut niciodata si mai tarziu au fost recladite. Dar unde este Ninive si unde este marele Babilon de pe vremuri? Cercetatorii care ridicau astfel de intrebari si altele asemanatoare nu-si dadeau seama ca nimicirea acestor cetati avusese loc ca implinire a profetiilor facute cu privire la ele cu multe secole inainte si care prezisesera pieirea si stergerea lor de pe fata pamantului inca de pe vremea cand erau in culmea gloriei si a puterii lor (vezi, de exemplu, Naum 3 cu privire la distrugerea lui Ninive si Isaia 13,19-22 cu privire la distrugerea Babilonului).

Aceasta este starea tarii care pastrase sub molozul si nisipul sau sute de mii de documente scrise, nenumarate sculpturi si ramasite ale numeroase cetati cu palate, temple, scoli, arhive si locuinte ale poporului de rand. Aceste vestigiile i-au dat istoricului posibilitatea sa refaca istoria de mult pierduta a unor vechi natiuni vestite ale antichitatii, i-au ingaduit lingvistului sa reinvie limbi si moduri de scriere care fusesera moarte de aproape 2000 de ani si i-au furnizat cercetatorului biblic dovezi cu care poate sa apere adevarul naratiunilor istorice ale Bibliei sale si sa dovedeasca in fata unei lumi critice faptul ca vechea Carte este adevarata si vrednica de incredere.

Aici trebuie sa se spuna un cuvant cu privire la tablitele cuneiforme, pe care sunt scrise textele mesopotamiene. Este un caz fericit ca, in loc de materiale perisabile, tablitele de lut au devenit materialul de scris cel mai intrebuintat in tara aceea. Ele nu au pierit in solul umed al Mesopotamiei, deoarece tablitele de lut, mai ales cand sunt arse, sunt practic indestructibile. Scrisul se facea prin imprimarea literelor in lutul moale cu ajutorul unui instrument din trestie. Datorita faptului ca fiecare imprimare avea forma unei muchii, acestui mod de scriere i s-a dat denumirea de cuneiform, sau scriere in forma de muchie. Aceleasi caractere cuneiforme erau sapate in piatra, in inscriptiile de pe monumente.

Descifrarea modului de scriere antic al natiunilor mesopotamiene, babilonienii, asirienii, sumerienii si altii, este aproape un miracol in sine. Nu a existat nici o Piatra de la Rosetta cu un text paralel intr-un mod de scriere si intr-o limba cunoscuta care sa serveasca drept cheie, iar lucrarea fundamentala de descifrare a fost facuta aproape de un singur om. Cele mai vechi copii de inscriptii cuneiforme au sosit in Europa in secolul al XVIII-lea de la ruinele din Persepolis, una din vechile capitale persane. Prima lucrare cu succes in descifrarea acestor inscriptii a fost realizata de invatatul clasic german Grotefend, care a facut cateva presupuneri stralucite si, in felul acesta, a fost in stare sa citeasca vreo cateva cuvinte si fraze ale inscriptiilor scrise in persana veche. Totusi, el nu a fost in stare sa mearga mai departe de aceste succese rudimentare. Nici un progres real nu s-a facut decat dupa vreo 40 de ani, cand Rawlinson, un tanar angajat britanic de la East India Company, a inceput sa copieze marea inscriptie de pe stanca de la Behistun, in 1844.

Behistun se gaseste intr-o trecatoare din munti, intre Mesopotamia si Persia. Acolo, regele Darius I (cel Mare) a pus sa se sape basoreliefuri si lungi inscriptii in stanca, la o mare inaltime deasupra drumului. Calatorii au vazut figurile si textele timp de multe secole fara a sti ce inseamna. O traditie spunea ca figurile il reprezinta pe biblicul Samson si vrasmasii sai, o alta zicea ca este un profesor cu elevii lui. Pentru Henry Rawlinson, un tanar talentat si ambitios, textele lungi si aproape inaccesibile au reprezentat o provocare. Lucrand pe o scara lunga, asezata pe o margine de piatra ingusta, care iesea din zidul perpendicular, el si-a riscat viata si picioarele, in timp ce copia cu rabdare si calm, inscriptiile acestea. Apoi s-a angajat in lucrarea istovitoare de descifrarea a scrierii.

Intrucat a vazut ca semnele cuneiforme respective ale acestor moduri de scriere erau la fel cu cele gasite in ruinele din Persia, Susa si Babilonia, el si-a dat seama ca inscriptiile constau dintr-unul si acelasi text in trei moduri de scriere si trei limbi diferite; persana, susiana si babiloniana. Fiind inzestrat cu un dar innascut de a intelege repede problemele lingvistice si de a face combinatii si presupuneri corecte, dupa un timp foarte scurt, el a fost in stare ca sa descifreze scrierea persana, cea mai usoara din cele trei, deoarece este semialfabetica si are mai putin de cincizeci de caractere. Descifrarea celorlalte doua moduri de scriere, fiecare continand mai multe sute de caractere, a fost mai dificila, dar Rawlinson a fost ajutat in lucrarea sa de un mare numar de nume geografice si nume de persoane, care erau repetate in limbile corespunzatoare fiecaruia din cele trei texte.

Cand a publicat rezultatele sale, Rawlinson a fost ajutat si de alti cercetatori, ca Edward Hincks, un cleric irlandez, Fox Talbot, unul dintre eminentii inventatori ai fotografiei si Prof. J. Oppert din Paris, care, admitand descifrarea lui ca fiind corecta, a imbunatatit-o si a completat-o in multe detalii.

Faptul ca misterioasa scriere cuneiforma, care uimise generatii la rand, fusese cu adevarat descifrata parea atat de incredibil pentru lumea celor invatati in general, incat multi oameni cu renume - printre care marele semitist francez, Ernest Renan - considerau ca Rawlinson si colaboratorii sai devenisera victime ale auto-inselarii. Ca urmare, Talbot, a recomandat ca Societatea Regala pentru Studii Asiatice sa le trimita mai multor specialisti in cuneiforme copii ale unei inscriptii nou descoperite si necunoscute ca ei, ca sa faca traduceri independente. Experienta aceasta s-a facut in 1857. Cand plicurile sigilate ale lui Rawlinson, Talbot, Hinck si Oppert, continand fiecare o traducere a textului ce le fusese trimis, au fost deschise in fata unei adunari alcatuite din cei mai ilustri cercetatori ai Angliei, s-a vazut ca cele patru traduceri se asemanau in toate punctele esentiale, deosebindu-se numai in amanunte, asa cum se deosebesc intotdeauna traducerile. Experienta aceasta le-a dovedit tuturor celor care se indoiau de descifrarea scrisului cuneiform ca ea era o realitate.

Referat: Republik Indonesia (istorie)- jakarta, limba oficiala, suprafata, populatie Proiect: Belgia - clima, capitala, resuse, forma de guvernamant si economia

De atunci s-a lucrat mult. Lucrarea lui Schrader, Delitzsch si Landsberger si a scolilor lor a fost deosebit de roditoare. S-au descoperit deosebiri de dialecte, s-au descifrat noi moduri de scriere si s-au alcatuit gramatici si lexicoane cuneiforme. La Universitatea din Chicago, este in curs de alcatuire un dictionar asirian stiintific in mai multe volume, dupa ce o serie intreaga de cercetatori au lucrat fara intrerupere la acest proiect gigantic timp de peste 30 de ani.

In felul acesta au fost readuse la viata limbile si modurile de scriere ale sumerienilor, babilonienilor, asirienilor, huritilor, elamitilor, persanilor si ale altor popoare mai mici ale Mesopotamiei si ale tinuturilor invecinate. Un secol de cercetari si de munca istovitoare ne-a dat toate uneltele necesare pentru a citi si intelege lucrarile de drept, religioase, istorice si literare ale acestor natiuni antice, in vederea reconstituirii istoriei si a religiei lor, si a furnizat un material valoros pentru studii biblice si pentru apararea multor naratiuni ale Vechiului Testament impotriva atacurilor criticilor.

Totusi, noi trebuie sa lasam de-o parte lucrarea lingvistilor si sa urmarim pe scurt lucrarea arheologilor care, in cursul ultimilor 100 de ani, ne-a pus la dispozitie un material pe care specialistul in scrierea cuneiforma il citeste, il traduce si il interpreteaza.

Calatorii au ridicat uneori de pe jos pietre, caramizi cu inscriptii, sau alte antichitati din mormanele ruinelor din Mesopotamia, dar onoarea de a scoate la iveala prin sapaturi, ca prim arheolog modern, unul din locurile antice ale Mesopotamiei ii apartine arheologului francez Paul Emil Botta. El si-a inceput sapaturile de la Kouyunjik fara sa stie ca era locul anticului Ninive. Locul acesta, care se afla aproape de modernul Mosul, dincolo de Tigru, nu i-a oferit rasplatirile asteptate, iar Botta si-a mutat lucrarile la Khorsabad, unde a scos la lumina palatul regelui asirian Sargon.

Trei ani mai tarziu, lui Botta i s-a alaturat in lucrarile de teren Austen Henry Layard, care a facut sapaturi la Nimrud, biblicul Calah. Layard, care, asemenea lui Botta, a gasit numeroase basoreliefuri in piatra, uriasi tauri cu cap de om, lei si alte sculpturi, fildesuri, si alte obiecte de valoare, s-a priceput sa popularizeze arheologia. Ca scriitor multilateral, el a produs carti, cum ar fi Ninive si vestigiile sale, care au fost best-seller la vremea lor, fiind editate repetat si traduse in mai multe limbi moderne. Cand artefactele lui Layard au ajuns la Londra, unde au devenit nucleul vestitei colectii de antichitati asiriene care face ca Muzeul Britanic sa fie unul din cele mai bune de acest gen, a fost starnit mult entuziasm pentru arheologia Mesopotamiei. S-au mai organizat mai multe expeditii de un mai mare succes, iar Layard si succesorul sau Hormuzd Rassam au intreprins sapaturi intr-o serie de locuri, facand descoperiri importante una dupa alta. Cea mai senzationala descoperire a constat din doua mari biblioteci de la Ninive cu peste 10000 de tablite de lut numerotate, care constituisera bibliotecile regelui Asurbanipal si respectiv templului lui Nabu.

Una din tablitele gasite la data aceea a determinat o senzatie extraordinara peste 20 de ani, in 1872, cand tanarul asiriolog George Smith a observat ca una din ele continea vechea istorisire babiloniana a potopului. In felul acesta, interesul fata de arheologia biblica a primit unul dintre cele mai puternice imbolduri din secolul al XIX-lea. Pasajul care i-a atras atentia mai intai si l-a facut in stare sa identifice istorisirea este citat mai jos in propria traducere, care acum este oarecum depasita:

'In timpul zilei a saptea, 

am trimis un porumbel, iar el a plecat. Porumbelul

s-a dus si a cautat si

nu a aflat un loc de odihna, si

s-a inapoiat.

Am trimis o randunica, si ea a plecat.

Randunica s-a dus si a cautat

si nu a aflat un loc de odihna, si

s-a inapoiat.

Am trimis un corb, si el a plecat.

Corbul s-a dus, si a vazut hoiturile pe ape, si

a mancat, s-a balacit in apa si s-a tot dus

si nu s-a mai inapoiat'.

Vestea despre aceasta descoperire s-a intins ca un incendiu in toata lumea crestina si a dat nastere la mult entuziasm si la o mare emotie. Daily Telegraph, unul din marile ziare londoneze, a facut imediat oferta de a-l trimite pe Smith intr-o noua expeditie spre a gasi restul tablitei potopului. Smith a fost destul de norocos sa descopere exact ce cauta, 'sansa' pe care numai putini arheologi au avut favoarea sa o imparta cu el. Dupa prima expeditia a urmat o a doua si apoi o a treia, dar, din nefericire pentru tanara stiinta a arheologiei, George Smith a murit in aceasta a treia expeditia in Mesopotamia.

In 1889, dupa o intrerupere a lucrarilor de sapaturi, au aparut pe teren americanii. Universitatea din Pennsylvania a inceput sa faca sapaturi pentru a descoperi orasul Nipur. Acest oras acesta fusese candva un mare centru cultural si economic al vechilor sumerieni si babilonieni. Cercetatorii au avut marea sansa de a descoperi acolo un mare numar de tablite care contineau texte ale vechilor sumerieni, care ii precedasera pe semiti in Mesopotamia si fusesera adevaratii inventatori ai celui mai timpuriu mod de scriere cunoscut. De asemenea, s-a gasit o vasta colectie de tablite care proveneau de la o mare casa comerciala de pe timpul regilor persani Artaxerxe I si Darius II. Intrucat multi iudei avusesera legaturi de afaceri cu aceasta firma, 'dosarele' ei cu documente comerciale au oferit o lumina pretioasa asupra iudeilor de dupa exilul in Babilon.

Apoi au venit germanii, care au facut sapaturi intre 1899-1917, la marea metropola a vechiului Babilon, vestita capitala a lui Nebucadnetar, iar in perioada 1903-1013 la vechea cetate asiriana Assur. In aceste doua locuri s-a dezvoltat o metoda stiintifica de sapaturi, care mai tarziu a devenit model pentru toate lucrarile de teren si a fost folosita de toate expeditiile arheologice de dupa primul razboi mondial.

Totusi, cel mai mare aport de cunostinte cu privire la civilizatia si istoria natiunilor Mesopotamiei antice s-a obtinut prin lucrarea arheologica realizata intre cele doua razboaie mondiale. Spatiul permite numai o tratare pe scurt a celor mai importante sapaturi de la Ur, Erech, Nuzi si Mari, desi multe lucrari de valoare au fost facute si in alte locuri - la Telloh de francezi, la Kish de britanici, la Khorsabad si in alte doua locuri din regiunea Diyala de americani, fara sa mai vorbim de sapaturi de mai mica importanta in alte locuri.

Ur din Chaldeea, cetatea in care Avraam a crescut ca tanar (Geneza 11,31), a devenit centrul activitatii unei expeditii asociate britanico-americane, care a lucrat acolo sub indrumarea lui Sir Leonard Woolley intre 1922 si 1934. Marele zigurat sau templul turn din Ur a fost scos la suprafata si cercetat in amanuntime. Acest edifici continua sa fie cea mai bine pastrata cladire monumentala din Mesopotamia si care se gaseste deasupra solului. Au fost descoperite temple, palate si case de locuit ale populatiei din Ur. S-a aflat ca Ur din vremea lui Avraam avea un grad de civilizatie surprinzator de ridicat si ca scolile de acolo trebuie sa fi produs cercetatori de prim rang.

Descoperirea cea mai senzationala facuta la Ur a constat din gasirea unor morminte regale fabulos de bogate din perioada dinastica timpurie. Obiectele gasite din aur, argint si pietre semi-pretioase aproape ca le-au egalat pe cele provenite din mormantul regelui egiptean Tutankamon. Regi si regine fusesera inmormantati cu toti slujitorii lor, garda personala, cantaretii, trasurile si animalele lor, cu mobilierul si bijuteriile lor. De asemenea, au iesit la iveala unele dintre cele mai frumoase instrumente muzicale, lucrari in metal de o maiestrie extraordinara si incrustatii de inalta calitate. Descoperirile acestea ii contrazic cu elocventa pe cei care gandesc ca omul timpuriu era primitiv si ca a avut nevoie de mult timp pentru a-si dezvolta capacitati artistice si estetice.

Cu toate acestea, trebuie sa se mentioneze ca asa-numitul nivel al potopului al lui Woolley, pe care el l-a luat drept dovada a Diluviului, nu poate fi acceptat ca dovada a potopului descris in Geneza. Acest nivel al potopului nu era nimic altceva decat urma unei inundatii locale nimicitoare, pricinuita de raurile Eufrat si Tigru in timpuri foarte indepartate. Caracterul local al acestei inundatii este clar dovedit prin faptul ca Woolley n-a putut gasi acest nivel al potopului in locul invecinat de la el-Obeid, care se afla la un nivel mai inalt decat Ur. Aceia care folosesc sapaturile de la Ur ca dovada pentru potopul biblic nu cred in caracterul universal al evenimentului, ci il interpreteaza ca fiind un potop local, care a afectat numai Mesopotamia. De aceea, ne vom abtine sa folosim descoperirile lui Woolley ca dovada a potopului.

Un alt loc unde s-au facut sapaturi intre cele doua razboaie mondiale si care a contribuit mult la intelegerea istoriei timpurii a Mesopotamiei este orasul Uruk, biblicul Erech (Geneza 10,10). Numeroase tablite din locul acesta fusesera scoase ilegal de localnici inainte de inceperea sapaturilor si isi gasisera drumul spre diferite muzee din Europa si America. Acestea le-au oferit cercetatorilor o pregustare a materialului pe care se puteau astepta sa-l descopere printr-o explorare stiintifica a acelui loc extins.

Germanii au facut sapaturi in acest oras din 1928 pana in 1939. Ei au avut un succes deosebit in clarificarea multor probleme arhitecturale ale perioadei mesopotamiene timpurii si au avut sansa de a gasi un mare numar de texte cuneiforme pe tablite de lut, care proveneau din cea mai timpurie perioada a literelor. Aceste texte arata clar stadiile de dezvoltare in procesul inventiei scrisului. De la un scris pur pictografic, s-a ajuns la o scriere semi-pictografica, sau semi-ideografica si apoi la o forma de scris silabica, in care multe caractere nu reprezentau un obiect sau o idee, ci un sunet.

Desi era mai putin avansat ca scrisul alfabetic, acest sistem de scris a fost o mare imbunatatire fata de metoda simpla a scrisului pictografic. El are chiar si un avantaj asupra sistemelor de scriere alfabetica timpurii, care nu aveau caractere de exprimare a vocalelor, deoarece scrierea silabica exprima atat consoanele, cat si vocalele. De exemplu, un cuvant scris prin trei semne cuneiforme care pot fi traduse ca har-ra-nu, insemnand 'cale', ne ingaduie sa ne apropiem cu aproximatie de pronuntarea antica de harranu. Dar pentru un cuvant ca d-r-k, 'drum', scris in vechiul mod de scriere ebraica fara de vocale, numai pronuntarea traditionala tarzie a invatatilor iudei ai Evului Mediu ne arata ca acest cuvant este derek. In nici un caz nu suntem siguri de pronuntarea lui in vremurile Vechiului Testament.

De mare importanta pentru cercetatorul Bibliei si al Orientului antic este lucrarea de sapaturi facuta de americani (1925-1931) la Nuzi, aproape de actualul oras petrolier Kirkuk. Aici au iesit la iveala multe texte care, desi scrise intr-o babiloniana barbara, au oferit multa lumina asupra conditiilor din epoca patriarhilor, in prima jumatate a celui de-al doilea mileniu i.Hr. Cu exceptia vestitului cod de legi al lui Hammurabi, descoperit in ruinele biblicului Susa, in 1901-1902, Nuzi ne-a dat material care ofera lumina cu privire la epoca patriarhilor mai mult decat oricare alt oras. Cateva din aceste texte edificatoare de la Nuzi vor fi mentionate in sectiunea urmatoare. De asemenea, Nuzi l-a ajutat pe istoric sa-i reconstituie pe huritii antici, pe care ii cunoastem in Biblie sub numele de Horiti. In felul acesta, a iesit din nou la lumina limba, istoria si cultura lor.

Ca ultimul din multele locuri importante descoperite de curand in Mesopotamia trebuie sa fie mentionat orasul Mari. Pozitia acestei cetati, candva metropola vestita a amoritilor, a fost complet necunoscut. Multa vreme, arheologii au cautat in zadar vestigiile acestei cetati, atat de des mentionata in textele antice. In cele din urma, W.F. Albright a sugerat punctul Tell-el-Hariri pe Eufratul Mijlociu, ca loc probabil al ei, iar o expeditie franceza sub conducerea lui M. Parrot, care a inceput sa faca sapaturi in locul acela, a dovedit ca era corect. S-a dat descoperit un palat mare de pe timpul lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea) si o arhiva cu multe mii de tablite. Documentele acestea proveneau dintr-un timp in care cetatea Mari era in mainile amoritilor, care foloseau modul de scriere si limba babiloniana pentru corespondenta si documente. Textele de la Mari, din care s-au publicat cinci volume pana in 1952 au revolutionat cunostintele noastre cu privire la Orientul Apropiat in cursul epocii patriarhilor si au facut necesara o datare mai tarzie decat se presupunea inainte cu privire la istoria mesopotamiana ce precede data de 1500 i.Hr.

O idee cu privire la marele numar de documente descoperite prin sapaturile facute in Mesopotamia se poate face din faptul ca Layard si Rassam i-au adus Muzeului Britanic aproximativ 25000 de tablite de lut de la Ninive, lucratorii lui De Sarzec au gasit 40000 de tablite la Telloh in 1894 si alte 10. 000 au fost descoperite de expeditia la Nipur a Universitatii din Pennsylvania. De asemenea, au iesit la iveala multe mii de tablite cu ocazia altor sapaturi facute fie de organizatii stiintifice, sau la intamplare, de localnici. Documentele cunoscute, raspandite prin diferite muzee ale Orientului Apropiat, ale Europei si ale Americii, deja se numara cu sutele de mii si se apreciaza ca pana acum au fost descoperite numai a zecea parte din documentele pastrate in solul Mesopotamiei. Marea majoritate a acestor tablite constau din documente comerciale neinteresante: facturi, expedieri, note, testamente, chitante, etc. Dar multe dintre ele contin fapte istorice, religioase sau literare importante, care ne ofera o vasta cantitate de informatii pentru a reconstitui istoria antica a natiunilor care au folosit scrierea aceasta. Sectiunea urmatoare ne ofera o privire generala asupra acestui belsug de material, in masura in care are importanta pentru cercetatorul Bibliei.