Dovezi in favoarea doctrinei creatiunii

Dovezi in favoarea doctrinei creatiunii 

Ne intoarcem de la 'dovada' in favoarea evolutiei, care este atat de nesatisfacatoare, si cautam in natura adevarata dovada care ne va indruma in decizia noastra cu privire la origine. Cercetand cu atentie toata infatisarea naturi vii, gasim ca un fapt foarte evident este acela al diversitatii organice. Dar un fapt aproape tot atat de izbitor ca insasi aceasta diversitate este discontinuitatea acestei variatii la organisme. Adunand toate fiintele vii cu putinta, observam deodata ca variatia observata nu formeaza nici un fel de distributie continua. Dimpotriva, se gasesc o multime de grupe separate si disjuncte.

Lumea vie nu este unica serie fiinte in care oricare doi indivizi nu par a fi legati printr-o linie neintrerupta de trepte intermediare, ci mai degraba un sir de grupe separate mai mult sau mai putin distincte intre care intermediarii lipsesc sau sunt foarte rari. In felul acesta caii, bovinele, oile, porcii, trandafirii, petuniile si floarea-soarelui apar fiecare intr-o deosebire categorica de celelalte forme.

Ce influenta are aceasta situatie reala asupra teoriei evolutiei? Ei bine, atat de reala este aceasta discontinuitate a tipurilor fundamentale incat toti evolutionistii bine informati recunosc ca evolutia nu poate fi demonstrata la plantele si animalele vii. Profesorii de licee ca autorii de texte cu privire la stiinta si biologia generala, care sunt putin informati, ca multi autori specializati vorbesc cu indrazneala despre evolutie ca despre un fapt demonstrat. Totusi, atunci cand auzi sau citesti asemenea sustineri seci poti sa fii sigur ca acea persoana nu are o adevarata intelegere a originilor. Evolutionistii care sunt intr-adevar in posesia tuturor faptelor stiintifice vor admite fara retineri ca evolutia nu poate fi demonstrata acum.

Ca exemplu cu privire la parerea unui evolutionist bine informat, iata urmatoarele propozitii dintr-o scrisoare primita de la unul dintre cei mai cunoscuti conducatori ai gandirii evolutioniste de azi, intr-o dezbatere prin corespondenta care a avut loc acum cativa ani. Explicatia lui este urmatoarea:

'Cand cineva zice ca evolutia este precisa si dincolo de orice indoiala rezonabila, nu vrea sa spuna ca el a vazut-o sau ca o poate reproduce in eprubeta. Dar aceasta este o dovada de care scapati prin afirmatia ca nu este decat o schimbare care are loc doar in cuprinsul unui 'soi'. Ceea ce cautati dumneavoastra este, evident, dovada acelui fenomen numit cu un termen aproximativ nefericit 'macroevolutie'. Ei bine, acesta este un proces care se petrece in timpul geologic: prin urmare, ca oricare alt proces istoric uman sau firesc, poate fi dovedit sau infirmat numai prin deductia din dovezile existente'.

Esential, aceeasi recunoastere a fost facuta cu cativa ani in urma de vestitul evolutionist si intemeietor al geneticii morganiene, Thomas Hunt Morgan, in cartea lui Evolutie si Adaptare:

'In decursul istoriei umane, nu cunoastem nici o singura ocazie a transformarii unei specii (tip fundamental) in alta. Se poate pretinde ca teoria descendentei are lipsuri chiar in ce priveste elementul esential de care are nevoie pentru a pune teoria aceasta pe o baza stiintifica. Lucrul acesta trebuie sa fie recunoscut' (p.43).

Se poate repeta, chiar pe temeiul celor admise de evolutionisti, ca doctrina evolutiei nu poate fi demonstrata stiintific. Numai persoanele insuficient informate vor cauta sa copleseasca pe cineva cu sustineri ca evolutia este un fapt stiintific demonstrat.

Discontinuitatea clar demarcata intre grupele formelor vii face cu totul imposibila confirmarea doctrinei evolutiei in lumea vie. Cu cat studiem mai atent si mai bine rezultatele variatiei si ale hibridizarii, cu atat mai clar devine faptul ca plantele si animalele vii exista in grupuri sau tipuri fundamentale distincte, care sunt separate unele de altele, nu printr-o serie de forme gradate care constituie inele de legatura, ci printr-un abis fara de punte de trecere, care niciodata nu este trecut nici natural, nici artificial. In ciuda multor false povestiri, vrand sa arate contrariul, toate dovezile stiintifice arata ca hibridizarea nu poate sa desfiinteze aceasta discontinuitate fundamentala launtrica, care delimiteaza diversele forme fundamentale ale naturii vii.

In mod firesc, se iveste intrebarea: Daca evolutionisti informati admit ca nu exista proba reala pentru evolutie printre formele vii, unde merg ei pentru a gasi probe mai bune? Vestitul evolutionist, in scrisoarea citata mai inainte, afirma ca proba cea mai buna care se poate obtine se gaseste in fosile. El s-a grabit sa adauge ca nu era un paleontolog (specialist in fosile), ci prietenul sau doctor G.G. Simpson, de la Muzeul American, explicase lucrul acesta spre deplina sa satisfactie intr-o carte noua intitulata Tempo and Mode in Evolution. Am obtinut un exemplar al acestei carti si l-am studiat cu atentie. Inchipuiti-va uimirea mea cu privire la satisfactia prietenului meu evolutionist cu privire la probele pentru evolutie din raportul fosilelor, cand am citit urmatoarea declaratie facuta de aceasta persoana a carei autoritate este pretutindeni recunoscuta:

'Realitatea faptelor este ca multe specii si genuri, de fapt majoritatea, apar brusc in raportul (fosil), diferentiindu-se precis si in multe feluri de oricare grupa de mai inainte si ca aceasta evidenta de discontinuitate devine tot mai comuna, cu cat nivelul este mai inalt, pana cand ajunge universala in ce priveste ordinele si treptele mai inalte.

'Infatisarea raportului sugereaza astfel, in realitate, o discontinuitate normala la toate nivelurile, mai ales la nivelurile inalte. Altii trec complet cu vederea dovada aceasta si sustin ca intreruperile acestea nici nu probeaza, nici nu sugereaza ca este vreun mod normal de evolutie, altul decat acela vazut in grupele care evolueaza continuu si care sunt din abundenta raportate. Aceasta problema esential paleontologica este, de asemenea, de interes crucial pentru toti biologii si, intrucat exista un astfel de conflict de opinie, neopaleontologii pot alege fie sa creada autoritatea care este de acord cu prejudecatile lor, fie sa nege dovada ca fiind fara de valoare' (p. 99).

Aici ne este zugravit acelasi tablou care se gaseste printre formele vii, o mare variatie in cuprinsul multor grupe, dar o precisa discontinuitate intre grupe. In aparenta, prietenul meu alesese 'sa creada autoritatea care este de acord' cu felul sau de a o privi, dar eu in mod firesc m-am agatat de faptul discontinuitatii printre fosile si i-am scris din nou, intrebandu-l cum putea fi satisfacut cu dovada care proba stiintific ca aceeasi discontinuitate o gasim printre formele vii, asa cum aparea la organismele care traisera in trecut. Cu toate ca raspunsese prompt la toate celelalte scrisori, dupa sapte ani inca mai astept raspunsul sau la aceasta intrebare.

De asemenea, este important pentru noi sa observam ca cea mai buna 'dovada' stiintifica a evolutiei, pe care Simpson o putea da la iveala din fosile, era un depozit din Anglia in grosime de vreo 16 metri in care amonitul parea sa fie mai mare mai aproape de partea de sus a sedimentului decat de partea de jos. Firesc, mintea nepartinitoare poate sa vada ca lucrul acesta nu este o adevarata evolutie, ci numai o variatie in cadrul unui tip fundamental, un tip care incepe si sfarseste cu amonitul.

In general, paleontologii admit ca straturile de roci sunt datate prin fosilele pe care le contin. Lipsa completa (si completa inseamna ca nu este nici o exceptie) a unei serii evolutioniste de straturi de roci nederanjate face sa fie absolut fara nici o valoare stiintifica seria de cai, camile si elefanti care sunt adunati din multe locuri de pe fata pamantului si aranjati in mod artificial in muzeele noastre pentru a-i convinge pe cei neinitiati ca evolutia a avut loc. Oasele acestea reprezinta animale reale care au trait pe vremuri, dar aranjamentele de la simplu la complex sunt artificiale reflectand filozofia evolutionista. Paleontologii informati vor recunoaste aceasta.

La pagina 13 din Tempo and Mode in Evolution, Simpson zice: 'Proba obisnuita a continuitatii sedimentarii este continuitatea faunei (animala), si apoi determinarea proportiei evolutiei relativ la unitatile sedimentare este fara valoare'. Pentru a fi convins de evolutie dintr-un studiu al fosilelor, cineva trebuie sa fie foarte credul si, in al doilea rand, cineva trebuie sa aiba un invatator evolutionist care poate sa ofere in mod artificial multele verigi de legatura ce lipsesc pretutindeni printre tipurile fosile discontinue.

Atunci cand cercetatorul atent urmareste toate dovezile pentru origine, el vede ca actuala discontinuitate la plante si animale, fosile si vii, cu absoluta lipsa de forme intermediare intre tipurile fundamentale, plaseaza in realitate evolutionismul nu numai in situatia de a fi lipsit de o dovada reala pentru a-l confirma, ci si intr-o directa disarmonie cu toate dovezile stiintifice, adica demonstrative, cu privire la origine. Pe de alta parte, declaratiile Genezei, ca plantele si animalele au fost nu numai create dupa soiul lor, dar si constituite in asa fel incat sa rodeasca numai dupa tipurile lor fundamentale caracteristice, gasesc confirmare in dovezile stiintifice corespunzatoare de azi. Atat raportul fosil, cat si formele vii marturisesc ca nici nu a fost si nici nu este dezvoltare de la formele simple la cele complexe de viata.

Evolutionistul se agata de teoria aceasta printr-un anumit fel de 'credinta', care il face in stare sa creada ceva ce se opune dovezilor naturale. Pentru aceia care iau seama la discontinuitatea reala din natura, la acceptarea adevarului istoriei originilor din Geneza, este nevoie de prea putina credinta. Desi admitem liber ca creatiunea speciala nu poate fi demonstrata in laborator, totusi aranjamentul si realizarea din lumea organica sunt in completa armonie cu o asemenea origine si marturisesc incontestabil in favoarea ei. Dupa ce cercetatorul naturii a decis sa accepte evidentele naturale dupa valoarea lor nominala si, in felul acesta, ajunge sa creada in creatiunea speciala, problema urmatoare ce i se infatiseaza este daca sa accepte potopul lui Noe asa cum este descris in Geneza, sau sa ramana la o credinta in uniformitarianism pentru a explica starea prezenta a suprafetei pamantului.

Uniformitarianismul, doctrina care sta la baza evolutionismului, invata ca nu numai suprafata pamantului nostru, ci chiar intreaga lui masa a fost prelucrata de actiunea fortelor naturale. Evolutionismul teist, de exemplu, sustine ca suprafata pamantului nostru este asa, din cauza folosirii de catre Dumnezeu a fortelor pur-naturale actionand intr-un mod pur-natural. Cu alte cuvinte, el nu accepta spusele Genezei cu privire la potopul lui Noe.

Evolutionistul teist nu vede fosilele ca pe ramasite de organisme ingropate intr-un potop universal cu cel putin 44 de secole mai inainte, ci drept plante si animale, care in decursul a milioane de ani au fost ingropate prin actiunea fortelor naturale asa cum le cunoastem azi. Aceasta inseamna, pentru el, ca straturile de roci ale pamantului sunt materiale sedimentare care s-au acumulat in decursul unor perioade geologice de timp, mai lungi sau mai scurte, atunci cand o anumita portiune a pamantului a fost acoperita de apa.

Faptul ca fortele naturale ca apa, vantul si vremea isi lasa urmele pe suprafata pamantului suntem cu totii de acord, dar a fost actiunea naturala a acestor forte cu totul sau chiar in principal responsabila pentru structurarea infatisarii pamantului nostru?

(In limitele acestei scurte discutii, este cu neputinta sa prezentam argumentele pro si contra ale uniformitarianismului fata de creationism in ce priveste problemele geologice ale pamantului nostru. Vezi articolul Dovezi ale unui potop universal pentru o discutie despre aceasta faza a subiectului precum si despre ramasitele fosilelor. - Editorul. )