VISUL LUI CIRIPEL - creatie colectiva a elevilor clasei a II a

VISUL LUI CIRIPEL

Creatie colectiva a elevilor clasei aIIa C

Scoala cu cls. I-VIII "Regina Maria"Curtea de Arges

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti, un fluviu care despartea doua sate.

Era un fluviu mare, asa de mare ca nici un pod sau punte nu-l trecusera niciodata. Poate vreo barca rareori, dar pe ascuns. Locuitorii satelor foloseau apa lui ca sa bea, sa gateasca, sa-si ude plantele, dar fiecare evita sa se uite pe celalalt mal. O ura cumplita ii despartea, mai puternica decat fluviul, o ura veche de cand lumea si pamantul, dar nici batranii nu stiau de ce.

Fluviul izvora dintr-un munte inalt, indepartat foarte, dar nimeni nu-i cautase izvoarele.

Dintotdeauna apa lui era primita ca un dar ceresc si nu simteau nevoia sa stie mai multe. In unele anotimpuri nivelul apei scadea, dar ei erau linistiti, fiindca stiau ca peste cateva luni va creste la loc.Fiecare din aceste momente era un reper si o sarbatoare, fiindca apa era pentru toti.       

Anul acesta insa lucrurile n-au mai stat asa. Apele au scazut, dar n-au mai urcat. Intr-o buna dimineata s-au trezit ca pe mijlocul albiei stiute se mai zarea doar un firicel de apa noroioasa.

Satenii celor asezari iesira din case cu mic cu mare, tineri si batrani, bolnavi sau nu si-au dat navala pe malul fluviului. Peste tot se auzea doar: " Ce s-a intamplat? Ce-o sa ne facem?" .

Trei zile si trei nopti au vorbit,s-au gandit si s-au certat. Unii sateni veneau cu fel si fel de idei : sa sape si sa faca fantani, sa se roage sau sa mearga in lung si in lat, sa vada daca mai exista si alte sate si cum anume se descurca acei oameni.

Dupa trei zile de necaz si rugaciune, mos Darie, om intelept, cu carte si cu stare, a adunat oamenii celor doua sate si le-a spus:

-- Stiti de ce a secat fluviul ? Din cauza noastra !

Toti oamenii se intrebau de ce din cauza lor.

-- Pentru ca va urati si evitati sa va uitati pe malul celalalt, le mai spuse acesta. Erati chiar fericiti ca apele fluviului va desparteau.

-- Dar cum putem sa aducem apa inapoi? a intrebat un satean.

-- Ajutandu-ne unii cu altii pana nu e prea tarziu, le raspunse batranul. Fara apa fluviului vom avea parte de molime, de saracie, iar bogatia de pana acum va disparea si ea ca si cum n-a fost!

-- Dar noi nu ne-am ajutat niciodata, spuse cineva din multime.

-- Va trebui sa invatati sa va ajutati.

-- Si daca nu te credem ?

-- Vom muri de boli,de sete si de foame.

Cu totii s-au ingrozit socotind ca sunt pedepsiti, dar nu intelegeau de ce.Unii nu intelegeau nimic, altii nu credeau nimic, iar cei mai multi se gandeau cum sa faca sa scape de blestemul ce se abatuse asupra lor.

-- Numai uniti vom scapa de nenorocire ! i-a sfatuit batranul.

-- De ce am fost noi pedepsiti ? Noi nu am facut nimanui niciun rau.Am stat cuminti totdeauna, fiecare in casa lui, in curtea lui, fiecare cu moara lui de vant, fiecare in satul lui.

-- E adevarat ce spuneti voi, le spuse mos Darie. Dar atunci cand vecinii nostri aveau necazuri le-am facut vreun bine ? Cum i-am ajutat noi cand apele fluviului le-au luat casele acum cativa ani? Ne-am multumit ca nu s-a intamplat la noi si atat.

-- Nu era treaba noastra. Sa se descurce singuri. Noi nu ii cunoastem .Si apoi atunci era si sarbatoare, ca doar apele erau foarte bogate, a spus mandru un satean.

Auzind acestea, suparat de nepasarea acelor oameni, batranul le-a spus:

-- Eu zic ca va cunoasteti destul de bine. Credeti ca e bine sa traiti ca si pana acum?Amintiti-va cum ati alungat din sat pe fata care se intalnea in secret cu un baiat de peste fluviu! Toti suntem oameni, toti suntem hraniti de o apa si un pamant. Toti suntem la fel! Ajutati-va!

Toti erau suparati si ingrijorati. Ei nu stiau ce vor face de acum inainte. Fiecare se uita la celalalt ca la un vinovat si iar au inceput sa se certe intre ei,fara sa-si dea seama ca satenii celor doua asezari isi vorbeau pentru prima data.

In noaptea aceea, Ciripel, un copilas vesel si vorbaret, care nu se certase vreodata cu cineva si care de mult isi dorise sa se joace cu copiii de pe celalalt mal al fluviului, a adormit plangand. Intr-un tarziu, in somn, i se aratau copiii venind spre el din toate partile si cu chiote de bucurie se jucau cu totii pe un pod urias pe sub care trecea o apa mare asa cum era pana acum catva timp apa fluviului lor. Era foarte fericit si se minuna cand vedea ca ceilalti copii il invatau alte jocuri de care nu mai auzise niciodata. Oamenii celor doua sate venisera si ei sa se bucure alaturi de copiii lor. Si ca intr-o minune, pe apa pluteau niste ciudatenii cu oameni din cele doua sate, ciudatenii care semanau cu barcutele din hartie pe care el le facuse in urma cu un an si le daduse drumul pe valuri, pe furis.

Dintr-o data insa, cerul s-a intunecat, s-au tulburat apele si toata lumea privea ingrozita cum apele scad si pier. Si ca si cum nu era de ajuns, satenii celor doua asezari au fost cuprinsi de un vartej ce nu s-a mai pomenit de cand lumea.

Apoi a venit o zana cu parul de aur prins intr-o coronita stralucitoare, care raspandea raze multicolore, luminand totul in jur. Purta o rochie lunga, albastra ca cerul primavara , brodata cu fir de aur si argint, iar in mana dreapta avea o bagheta fermecata cu diamante. Era atat de frumoasa, incat toata lumea s-a adunat sa vada minunea.

Zana s-a indreptat spre Ciripel, l-a luat de mana si apoi a spus:

-- Ca apa sa curga din nou, trebuie ca intre cele doua sate sa nu mai fie ura si dusmanie. Impreuna sa construiti acest pod de-adevaratelea.

-- Nu poti tu sa faci o minune cu bagheta ta fermecata? a intrebat baietelul.

-- Ba da,pot, dar pentru asta trebuie sa faceti si voi ceva sa meritati. Mergeti prin lume, pana cand veti mai gasi o bagheta la fel de frumoasa. Atunci voi veni si eu si pedeapsa voastra, dar si a mea, vor lua sfarsit.

Spunand acestea, zana a disparut,luand si visul cu ea.

A doua zi, baietelul a alergat intr-un suflet spre fluviu,sperand ca totul a fost un cosmar, ca apele fluviului erau asa cum le stia el pana sa se intample nenorocirea. Nu a gasit decat bietul firicel noroios care abia daca mai putea sa curga si pe care oamenii il treceau cu pasul.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Suparat s-a intors in sat si a povestit satenilor visul sau. Acestia s-au uitat lung unul la altul. Doar cativa au inteles amintindu-si ca Ciripel mai spusese candva ca a visat o zana care ii spunea ca apa fluviului va scadea cand ura oamenilor va creste. Atunci nimeni nu l-a luat in seama. Acum insa s-au hotarat sa porneasca pe albia fluviului spre izvoare ca sa vada ce se intampla . Au trecut in satul vecin si au spus oamenilor despre visul lui Ciripel si despre hotararea lor.

La auzul acestor vorbe, cativa sateni au raspuns:

-- Ce vreti? Plecati de aici! Aici e satul nostru! Numai al nostru!

-- Bine, fie! Noi am venit sa va rugam sa ne insotiti, sa fim mai multi la drum, ca nu stim ce se poate intampla. Numai impreuna vom reusi sa scapam de nenorocirea care s-a pus pe capul nostru! Si-apoi am auzit ca sunt cativa oameni care au inceput sa sufere de friguri. V-am adus niste miere si niste lapte sa va vindecati bolnavii! Am venit sa va spunem intentiile noastre

-- Voi veni si eu cu voi, le-a spus un tanar hotarat, voinic, cu bratul de crememe si ochii ca marea. Trebuie sa facem ceva sa salvam aceste sate! Stiu ca ma vor urma si alti curajosi.

-- Duceti-va cu Dumnezeu inainte, ca aici ne-om gospodari cu totii cum om putea mai bine, a spus o batrana priceputa la sfaturi si la leacuri.

S-au alaturat si altii voinicului si au pornit cu totii la drum. Dintre toti cel mai fericit era Ciripel. Culegea flori care inca nu apucasera sa se ofileasca,mai alerga dupa fluturasi sau mai spunea cate o gluma ca doar nu era sa-i taca gura.

Au mers ei ce au mers ,dar totul era din ce mai pustiu si zilele erau din ce in ce mai grele si mai lungi. Doar firicelul de apa se auzea din cand in cand, parca suspinand. Oamenii au inceput sa se vaite ca drumul e lung si nu ajung nicaieri, ca ii dor picioarele,ca raman fara mancare-doar cu fructele padurii si cate altele .

Intr-una din zile, drumul a devenit mai primejdios. Potecile se ingustau,iar padurea se intuneca, infricosand drumetii. Apoi noaptea a navalit peste ei. S-au culcat sub un copac urias care, sigur stapanea locul acela de sute de ani. Cand dormeau ei linistiti, un zgomot puternic i-a trezit pe toti. Pamantul s-a cutremurat, iar copacul si-a intins crengile prinzandu-i ca intr-o cursa. Atunci ei au incercat sa iasa,dar fara succes.

-- Sa ne unim fortele! a strigat cu putere voinicul cu ochii ca marea si bratul de cremene. Sa ne unim! a spus el sfortandu-se pana cand crengile s-au rupt eliberandu-l.

Apoi a inceput sa-i ajute si pe ceilalti. taind crengile care ii infasurau. Dar in locul in care le taiau, ele se ingrosau si mai mult. Nu mai era chip sa treci pe undeva. Chiar si Ciripel era inspaimantat si necajit. Nu ii venea sa creada ca Zana l-a sfatuit gresit sau l-a parasit.

Tot gandind el asa, i-a aparut in minte chipul lui mos Darie spunandu-le ca daca pana la rasaritul soarelui vor sapa un tunel pe sub copac, vor reusi sa scape.

La auzul acestor vorbe, au ramas uimiti . Abia atunci l-au crezut si l-au inteles cu totii pe micutul de langa ei.. Au inceput sa sape,fiecare cu ce avea la indemana. Baietasul ii ajuta si el cu ce putea: mai cara pamant afara,mai spunea cate o gluma . Tunelul inainta incet-incet, iar oamenii erau din ce in ce mai istoviti. Cand nu mai aveau nici o speranta, cand se credeau in fundul pamantului, cand ziua ingana noaptea, au ajuns la capatul puterilor, dar si la capatul tunelului.

Un chiot de bucurie a spart tacerea in poiana care li se intindea in fata. Era o poiana dintr-o alta lume in care iarba nu era atinsa, florile erau mai parfumate si din loc in loc vedeai palcuri de copaci cu fosnet de matase. Pasarelele cantau mai frumos ca oriunde. Numai albia fluviului era pustie, desi firicelul de apa parea mai limpede si mai bogat. Drumetii l-au primit ca pe o mana cereasca bucurandu-se de darurile lui. Ici-colo mai zareau cate o faptura: o broscuta, vreun pestisor, vreun mormolocS-au odihnit, si-au refacut fortele si au plecat la drum.

Totul parea linistit si prietenos. Fiecare ducea cu sine putin din linistea acestui taram. Era frumos aici, dar de cei ramasi acasa nu stiau nimic. Timpul trecuse fara sa le aduca sperante. Atata stiau: orice inceput are si un sfarsit. Firicelul de apa era mai departat, iarba era mai rara,iar cararile se ingustau vazand cu ochii. Nelinistea ii cuprindea rand pe rand.

Au inaintat inspre muntii pe care nici nu i-au stiut vreodata, insotind izvorul care candva fusese viata lor. Trebuia sa-i aduca apele inapoi. Ce minunatie de apa au avut si nu au vazut! Zilele treceau una dupa alta si nu aduceau nimic imbucurator. Se multumeau cu zburdalniciile lui Ciripel care nu se despartea de cipesul voinic cu bratul de cremene. Peste tot in jur era o pustietate pe care nimeni nu si-a imaginat-o. Inima acestui munte era numai piatra! Nimeni nu avea curajul sa priveasca in sus spre varful stancilor care ii inconjurau si printre care cu greu isi faceau loc.

Ingusta carare a inceput sa coboare ocolind printre stanci. Nu dupa mult timp palcul de oameni si-a dat seama ca nu se mai poate trece pentru ca in calea lor era pravalita o stanca uriasa.

-- Nu va speriati, le-a spus voinicul.E timpul sa mai facem si noi un popas, sa ne odihnim, sa vorbim, sa ne mai gandim

Asa au facut oamenii nostri. Nici nu mai stiau de cat timp nu si-au mai vazut casele.Credeau insa ca celor din sat le este mai bine si tare ar mai fi vrut sa fie impreuna. Gandeau ca e cu neputinta sa inainteze.

-- Sa ne unim fortele, le-a spus voinicul.

-- Suntem prea obositi acum, sa asteptam pana dimineata, a raspuns cineva cautand un loc de culcare.

-- Bine ai spus mai omule,ca mergem de atata timp si uite unde am ajuns.

-- Suntem foarte aproape de zana! Eu o simt. Uneori o mai si aud, a continuat Ciripel in timp ce arunca cu pietricele.

-- Mai taci din gura mai copilas, ca daca nu ne luam dupa tine si dupa visele tale, acum eram linistiti langa ai nostri.

-- Si linistiti muream cu totii, le raspunse flacaul. Mai lasati copilul in pace ca o fi stiind el ceva.Eu abia astept sa vad o zana, a continuat el in gluma.Dar gandul voinicului era departe. Se gandea la Speranta, minunea de fata blonda din satul lui Ciripel, pe care a cunoscut-o in urma cu cativa ani, cand el a trecut cu barca,pe ascuns, pe malul celalalt. Este posibil ca cineva a aflat, ca de atunci nu a mai vazut-o pe Speranta. Ce s-a intamplat cu ea?

Ceilalti tot vorbind, s-au mai certat, au mai dormit si noaptea a trecut ca si celelalte.

La rasaritul soarelui, Ciripel s-a trezit primul.Era mai suparat ca oricand.Simtise el o nehotarare in glasurile oamenilor, iar el era prea mic si prea neputincios ca sa poata schimba ceva.

-- Eu zic ca aici calatoria noastra a luat sfarsit. A sosit timpul sa ne intoarcem la casele noastre, a spus un tovaras din satul voinicului. Copilul asta de peste fluviu nu stie ce spune.

-- Are dreptate, au raspuns ceilalti.

Numai voinicul cu ochii ca marea si bratul de cremene langa care se ghemuise Ciripel nu era de acord. Acesta i-a intrebat:

-- De ce nu vreti voi sa ne unim fortele si sa mutam stanca asta din loc? Toata noaptea m-am gandit cum sa iesim din aceasta incurcatura si cred ca, acum mai mult ca oricand, trebuie sa fim uniti. Asta am hotarat de cand nenorocirea a venit peste noi. Altfel, tot ce am facut pana acum a fost in zadar, le-a mai spus el.

-- Nici vorba! au raspuns ceilalti. Noi acum vom pleca spre casele noastre, ca acolo o fi mai multa nevoie de noi. Haideti sa ne intoarcem cu totii!

Nimeni si nimic nu a putut sa le mai schimbe hotararea. In cateva clipe s-au intors printre stanci, mai repede decat venisera.

Ciripel a ramas pe loc. Nu a vrut sa se intoarca pentru ca el avea o dorinta. Voia sa o mai vada o data pe zana cu bagheta ei stralucitoare si pentru asta trebuia sa mearga prin lume ca sa gaseasca bagheta-pereche si sa scape de pedeapsa pe cei ramasi acasa. Dar si tanarul acela i se parea simpatic, prietenos si puternic chiar daca pana la aceasta calatorie nu il cunoscuse, ca era din satul celalalt. Si apoi, gandea copilul, flacaul acela nu putea singur sa miste stanca. Macar sa-i tina de urat si or mai vedea ei

Baietelul a lasat pentru un moment grijile in seama celor mari si topaia vesel in ritm de dans din piatra-n piatra. Si pus pe glume, il necajea pe tovarasul sau ascunzandu-se pe unde nu te asteptai, atras fiind de stanca cu bucluc Asa s-a facut ca in jocul lui s-a varat dupa un colt de stanca, atat de bine, incat a ramas acolo intepenit. Ingrozit, voinicul a incercat sa sparga coltul de stanca, dar la scurt timp si-a dat seama ca l-ar putea rani pe singurul sau prieten care in zadar incerca sa se intoarca. Acest lucru era imposibil. Mai degraba se strecura inainte decat inapoi. Dintr-o data a simtit o bucurie fara seaman. Intelegea ca stanca il slabeste din stransoare si ca in cateva clipe chinul va lua sfarsit. Dupa inca alte sfortari, micutul curajos era eliberat. Toate acele clipe de groaza au luat sfarsit printr-un strigat de fericire al copilului.

-- Ciripel! Ciripel! Ce s-a intamplat? Vino inapoi!

-- Nuuuuu! Vino tu aici si ai sa vezi raiul pe pamant!

Voinicul intelegea prea bine ce se intamplase. Era in fata unei situatii greu de rezolvat. De un lucru era sigur insa. Nu putea abandona tocmai acum pe puiul de om de dincolo de stanca. Si apoi daca a facut un tunel prin radacinile unui indracit de copac, sa faca atunci un tunel si prin stancaGandind asa, ajutandu-se de tot ce gasea in cale si de bratele sale de cremene, a incercat sa sparga stanca in urma lui Ciripel. Gandul ca micutul putea fi in pericol i-a dat puteri nemaiazute. Usor, usor , tanarul biruia stanca. De dincolo se auzeau vorbele lui Ciripel:

-- Am auzit eu undeva ca exista oameni care se lupta cu stancile. Uite ca tu esti Sfarama-Piatra adevarat! Hai, Sfarama-Piatra, nu te lasa!

In acest timp bucati din stanca erau desprinse de bratele lui Sfarama -Piatra. Stia ca de acum nimic nu-i mai poate sta in cale. Totul se transformase intr-o joaca cu stancileIn fata lor era raiul pe pamant

De aici se deschidea o alta lume: o apa mare cat vezi cu ochii oprita de munti de crengi si trunchiuri de copaci. Si ca si cum asta nu era de ajuns, barajul din fata lor crestea vazand cu ochii. Mii de vietati construiau in tacere opera lor.

Sfarama-Piatra a ramas uimit cu bratele incrucisate.

-- Sunt castori! a rasunat vocea lui Ciripel. Ei ne-au oprit apa! Priveste cat de multi sunt!

-- Da, mai Ciripel. Dar uite ce uniti sunt! Daca am fi fost si noi asa!

Cei doi s-au apropiat de ciudatele fapturi care trebaluiau nestingherite: adunau crengute, carau busteni si barajul il inaltau. Poporul de castori muncea de zor. Cand si cand se mai oprea cate unul sa-si scoata frunzele uscate din cizmulite sau sa-si dea capul pe spate privindu-i pe noii veniti. Era cat pe-aci sa ii adune si pe ei crezindu-i copaci.

Nu departe se zarea un mic palat ce stralucea in soare. Usa lui s-a deschis larg dand voie Castorului-Imparat sa-si indrepte pasii spre cei doi oaspeti ramasi fara grai. Purta o mantie aurie ca si coroana ce-i stralucea. Parea a fi prietenos.Chiar a si zambit cand s-a apropiat de musafirii sai. Era urmat de tot poporul sau de castori.

-- E mult timp de cand te cautam, Imparate-Castor!

-- De mult timp va asteptam, Sfarama-Piatra! i-a raspuns acesta.

-- Ce se intampla, Imparate? Asa ceva nu s-a mai vazut vreodata! Ce ati facut?

-- Voi cu ura voastra ati facut ceea ce vedeti! Candva am trait si noi in preajma voastra, dar am plecat cand am vazut ca poporul meu se dezbina ca voi. Am cutreierat lumea, iar cand am ajuns aici am hotarat sa facem ceva bun pentru voi, sa va schimbam.

Si zicand acestea, a scos de sub mantie o bagheta stralucitoare. Un cantec din flaut a inceput a prinde viata. Cirpel nu mai avea grai. Parca era o lume de poveste din care mai lipsea cineva.Nu pentru mult timp insa. La un semn al Imparatului, ca intr-un vis, in mijlocul multimii a aparut o tanara cu parul auriu, prins intr-o coronita stralucitoare ce lumina totul in jur. Purta o rochie lunga, albastra ca cerul primavara,brodata cu fir de aur si argint,iar in mana tinea o bagheta fermecata. Era atat de frumoasa! Chiar si Sfarama-Piatra a amutit. Castor-Imparat intinde bagheta lui Sfarama-Piatra.

--Tine-o! E a ta! Cu ea si cu perechea sa pe care o are Speranta, fata alungata dintre voi , vei putea schimba lumea! Uniti-va pe vecie, apoi mergeti in satele voastre si spuneti oamenilor ce ati vazut aici. Noi v-am ajutat. De acum inainte, oamenii trebuie sa va ajutati si singuri!

Spunand acestea, steluta din varful baghetei Sperantei s-a desprins si sub ochii tuturor a pornit ca un vartej spre apa stavilita de poporul castorilor. Sfarama-Piatra nu a mai stat pe ganduri: a alergat ca vantul si s-a aruncat in apele imense. Cat ai clipi,flacaul a si iesit deasupra tinand in mana, ca pe o comoara, steluta magica. S-a indreptat catre fata draga lui, dandu-i steluta.

Atunci un vuiet aducator de miracole a asurzit taramul. O panza de apa s-a pravalit in cascada peste digul construit de colonia de castori. Apa si-a urmat cursul pe albia fluviului, umpland cu o fericire nesperata inimile tuturor. Ciripel a facut o hora mare cu nazdravanii castori, inconjurand pe Sfarima-Piatra si pe Speranta, iar in margine statea Castor-Imparat, mandru ca a reusit sa distruga o ura cumplita, mai puternica decat fluviul, o ura veche de cand lumea si pamantul, care dezbinase acei oameni.

Dupa trei zile si trei nopti de petrecere, Speranta si Sfarama-Piatra si-au luat ramas-bun de la indraznetii castori multumindu-le.Au unit cele doua baghete si in doi timpi si trei miscari castorii le-au construit pe loc o luntre. Cei doi l-au luat pe Ciripel care nu se mai despartea de micile fapturi, apoi au pornit pe undele fluviului, acum mai bogat ca niciodata.

In drum spre casa, cei trei calatori au intalnit un palc de oameni care se desfatau in apele noi ale fluviului. Erau tocmai tovarasii voinicului Sfarima- Piatra, care cu ceva vreme in urma se intorsesera din drum. La un semn facut cu cele doua baghete, luntrea s-a marit facand loc tuturor. Apoi au pornit cu totii la vale purtati de apele fluviului,serpuind printre paduri umbroase, pajisti mai verzi ca oricand, pomi mai roditori ca niciodata.

Barca a plutit usor pana cand in fata lor a aparut un pod mare unind malurile fluviului. Oameni multi umblau pe pod de colo-colo,de la un sat la altul.

-- E posibil ca barca sa fi gresit drumul? a intrebat Ciripel.

-- Am ajuns acasa, l-a linistit frumoasa de langa Sfarama-Piatra. Oamenii au inteles ce aveau de facut imediat ce voi ati plecat din sate in cautarea apei. Au avut incredere in voi si in lipsa voastra au construit impreuna ceea ce se vede.

Mare bucurie i-a cuprins pe satenii celor doua asezari la aparitia barcii. Au venit cu totii la mal primindu-i pe cei dragi, i-au luat in brate si au plans cu lacrimi de fericire. Voinicul s-a indreptat spre batranul Darie si amintindu-i proverbul "daca nu ai un batran, sa-l cumperi", l- a imbratisat cu recunostinta.

Apoi, toata lumea a cantat si a jucat trei zile si trei nopti la nunta lui Sfarama-Piatra cu Speranta sa, iar Ciripel era invitat de onoare. Este foarte posibil ca si acum sa mai petreaca pentru ca motive de bucurie au din plin, iar nuntile si prieteniile se tin de colo-colo pentru totdeauna.

Si-am incalecat pe-o sa

Si v-am spus povestea-asa.

Si-am incalecat pe-o gutuie,

Cine-o stie mai bine sa spuie!