Vasile alecsandri si problemele limbii romane literare

VASILE ALECSANDRI SI PROBLEMELE LIMBII ROMANE LITERARE

Activitatea filologica a lui Vasile Alecsandri s-a manifestat in trei directii: ortografie, vocabular, gramatica. Din punct de vedere ortografic, desi a facut unele concesii etimologismului, Alecsandri a pledat pentru principiul fonetic, asa cum reiese si din scrisorile adresate lui Iacob Negruzzi: “Ortografia trebuie sa fie un mecanism inteligent pentru scrierea unei limbi, iar nu o stiinta adanca, incalcita, nesuferita, ce absoarbe o buna parte din capitalul inteligentei si intarzie studiile serioase si folositoare”. In privinta vocabularului, Alecsandri s-a facut remarcat printr-un deosebit simt lingvistic. Astfel, referindu-se la dictionarul lui Laurian si Massim, Alecsandri a criticat, cu argumente si sarcasm, latinismul si etimologismul exagerat pana la caricatura al acestora. De exemplu, cuvinte precum onoare, anima, belete, vergura au fost eliminate din limba, asa cum preconizase poetul. De asemenea, Alecsandri a fost de acord cu asimilarea neologismelor savante din diferite limbi romanice, mai ales din limba franceza, considerata mai apropiata de spiritul limbii romane.

Cu toate acestea, poetul respinge latinismele fortate sau neologismele improprii, create prin derivatie in spatiul limbii romane. In articolul Un model de stil epistolar in limba noua este condamnat “balmusul literar”, impestritat cu forme lexicale de tipul infelicitate, consideraciune, serviciune etc. Pe de alta parte, in articolul O bazaconie lingvistica este respinsa, in mod ironic, o constructie lexicala bizara a lui Nifon Balasescu. In domeniul gramaticii, Vasile Alecsandri publica la Paris, in anul 1863, o lucrare cu caracter practic si normativ, Grammaire de la langue roumaine, destinata strainilor care doreau sa invete limba romana.

Aceasta gramatica cuprinde un “vocabular” si “dialoguri”, in care se ofera sugestii cu privire la utilizarea corecta a cuvintelor. Aici, poetul se dovedeste a fi impotriva abuzului de termeni lexicali straini si recomanda ca, in paralel cu neologismele, scriitorii sa utilizeze si cuvinte populare si regionale. Astfel, alaturi de unele neologisme ca aurora, a invita, a ordona, a promite sunt indicate si cuvintele sinonime mai vechi, faptul zilei, horbate, cordele, a pofti, a porunci, a fagadui. Principala caracteristica a lucrarii de gramatica a lui Alecsandri consta in valorificarea formelor de vorbire populara, carora autorul a incercat sa le confere un caracter literar. Cu tot meritul sau de a asigura un anumit echilibru intre traditie si inovatie, totusi, in Gramatica sa, Alecsandri s-a manifestat mai degraba ca un “tip ideal de diletant”, cum observa Garabet Ibraileanu.

In Prefata la Operele complete, aparute in anul 1876 la Bucuresti, Vasile Alecsandri exprima cateva idei remarcabile cu privire la limba: “Limba este tezaurul cel mai pretios pe care il mostenesc copiii de la parinti, depozitul cel mai sacru lasat de generatiile trecute si care merita pastrat cu sfintenie de generatiile care-l primesc. Ea este cartea de noblete, testimoniul de nationalitate al unui neam (…)”. Vasile Alecsandri a fost unul dintre scriitorii reprezentativi ai secolului al XIX-lea, care, prin intermediul unor articole teoretice, dar si prin intermediul propriilor sale creatii literare, a contribuit decisiv la dezvoltarea limbii romane literare, militand pentru pastrarea armoniei si expresivitatii acesteia si luand atitudine critica fata de orice forma de pedantism lingvistic. In revista “Romania literara”, Alecsandri a publicat mai multe articole privitoare la ortografie (Autodafe al lui “u” scurt, Iarasi raposatul “u” scurt), declarandu-se totodata impotriva proliferarii sufixului –ciune, propus de Aron Pumnul. In alte articole, Alecsandri a criticat latinismul, aici ironia si sarcasmul imbinandu-se cu argumentarea istorica, logica si lingvistica. Ilustrative sunt, in aceasta ordine de idei, articolele Un model de stil epistolar in limba romana si Dictionar grotesc.

Mult mai apasata, cu consecinte benefice, a fost influenta lui Alecsandri asupra dezvoltarii limbii romane literare in chiar practica scrisului artistic. Adept al ideilor curentului istoric si popular, Alecsandri a recurs cu predilectie la vocabularul de factura populara, fie in elemente populare propriu-zise, fie in sintagme lexicale. Sub influenta literaturii franceze si a celei italiene, Alecsandri a aderat la romantism, astfel explicandu-se profunda sa intelegere pentru literatura populara. Influenta populara se concretizeaza atat in atmosfera si tonalitatea operei, cat si in domeniul prozodiei sau in ceea ce priveste abundenta formelor diminutivale.

Poetul nu s-a limitat, insa, la imitarea liricii populare, elementele folclorice armonizandu-se cu numeroasele ecouri livresti (Petrarca, Lamartine etc.). Pe de alta parte, opera dramatica a lui Alecsandri dezvaluie mult mai accentuate elemente realiste. Si in piesele sale de teatru, scriitorul a continuat activitatea sa de cultivare a limbii frumoase si expresive. Criticand latinismul, excesele puriste sau italienismul, Alecsandri  si-a propus sa impuna in literatura limba populara ca exprimare bogata si nuantata, in valente cu totul noi. Intr-un articol cu caracter polemic, Alecsandri arata: “Am incercat sa biciuiesc ridicolele iar nu principiile; am incercat a stigmatiza nu pe oamenii ce au convingeri, dar pe sarlatanii care fac din cele mai mari principiuri o materie de speculatie”.

Meritul principal al lui Alecsandri este dat de valorificarea constienta a unui material lexical selectat din vorbirea de aspect popular, chiar daca uneori sunt prezenti si unii termeni pretiosi sau livresti in exces, incadrati in fraze retorice, de un patos declamativ. Elementele arhaice au rolul de a asigura culoarea locala si de acorda o nota de pregnanta sugestivitate textului literar. Opera literara a lui Alecsandri reprezinta tabloul autentic, veridic, al unui moment important in evolutia limbii romane literare, cand exprimarea se caracteriza prin siguranta a frazarii, nuantare a formularilor, armonie si noutate lexicala.

Referindu-se la ortografie, Alecsandri se pronunta pentru o simplificare a acesteia: “Inainte de toate sunt de parere a se adopta o ortografie pe care sa o poata invata si deprinde lesne atat romanii, cat si strainii. As dori ceva care sa se fixeze in minte a prima vista, pentru a evita astfel elevilor o pierdere de timp pretios (…). Ortografia trebuie sa fie un mecanism inteligent pentru scrierea unei limbi, iar nu o stiinta adanca, incalcita, nesuferita, ce absoarbe o buna parte din capitalul inteligentii si intarzie studiile serioase si folositoare”.

In articolele sale teoretice, dar si prin practica scrisului, Alecsandri a imprimat o directie limpede limbajului poetic modern, prefigurand lirica eminesciana. D. Popovici circumscrie astfel creatia lui Alecsandri: “Sensul activitatii literare a lui Alecsandri inseamna cea mai patetica lupta dintre local si universal, pe care o cunoaste literatura romaneasca”.

Nascut la 14 iunie 1818 la Bacau, a murit la 22 august 1890. Studiaza mai intai in casa parinteasca, iar apoi la Iasi intr-un pension francez. Intre anii 1834-1839 se afla la Paris, unde obtine bacalaureatul in litere. Reintors in tara, participa la toate manifestarile si initiativele culturale din Moldova. Colaboreaza la revista “Dacia literara” (1840) si la “Propasirea” (1844), e redactor si proprietar al revistei “Romania literara” (1855). Ia parte la revolutia de la 1848 din Moldova si redacteaza unul din documentele ei programatice (Protestatie in numele Moldovei, a omenirei si a lui Dumnezeu).

Dupa revolutie e exilat, intre 1848-1849, in Franta, dupa care, intors in Moldova, militeaza pentru Unirea Principatelor. Dupa 1859 este deputat si ministru de mai multe ori. Debuteaza, cu nuvela Buchetiera de la Florenta (1840), in revista “Dacia literara” si cu piesa Farmazonul din Harlau, jucata tot in anul 1840, pe scena Teatrului National din Iasi. Dupa cateva incercari de versificatie in limba franceza, debuteaza ca poet in limba romana in publicatia “Calendar pentru poporul romanesc” (1843).

Intre anii 1852-1853 editeaza culegerea de folclor Poezii populare ale romanilor. In 1833 apare primul sau volum de versuri, Doine si lacramioare. Intre 1860 si 1880, notorietatea lui Vasile Alecsandri e foarte mare, fiind considerat drept poetul cel mai reprezentativ al romanilor. Dovedind o deosebita vitalitate stilistica si forta de reinnoire, publica acum cateva din operele sale cele mai reprezentative si valoroase: Pastelurile (1868-1869), Legendele (1872-1876) si Ostasii nostri (1878).

Toate operele literare ale lui Alecsandri (poezii, proza, comedii, drame etc.). sunt in cea mai mare masura reprezentative pentru timpul in care a trait scriitorul, pentru ca Alecsandri a fost un scriitor angajat, inspirat de marile probleme si evenimente ale vremii lui, dar in  acelasi timp, si un artist ce a surprins cu luciditate si subtilitate lumea din jurul sau, intr-o expresie stilistica clasicizanta.

Intr-un text din 1886, Titu Maiorescu sintetizeaza in mod sugestiv rolul pe care l-a jucat Vasile Alecsandri in cultura si literatura romana:“In Alecsandri vibreaza toata inima, toata miscarea compatriotilor sai, cata s-a putut intrupa intr-o forma poetica in starea relativa a poporului nostru de astazi. Farmecul limbei romane in poezia populara, el ni l-a deschis; iubirea omeneasca si dorul de patrie in limitele celor mai multi dintre noi el le-a intrupat; frumusetea proprie a pamantului nostru natal si a aerului nostru el a descris-o (…) a lui lira multicorda a rasunat la orice adiere ce s-a putut astepta din miscarea poporului nostru in mijlocul lui. In ce sta valoarea unica a lui Alecsandri In aceasta totalitate a actiunilor sale literare”. (Poeti si critici).

Se poate afirma ca Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii epocii sale, exprimand aspiratiile sociale ale acesteia, dar descoperind in acelasi timp si afectivitatea vietii intime, in aproape toate genurile si speciile literare. Vasile Alecsandri a legat pe de alta parte creatia literara de cea culturala, contribuind atat la extinderea domeniului literar artistic, cat si la educarea publicului care trebuie sa recepteze opera literara.

Poeziile lui Vasile Alecsandri au fost structurate, chiar de la aparitia lor in volume, in cateva cicluri mai mult sau mai putin unitare, atat din perspectiva tematica, a substantei artistice, cat si sub raport stilistic si formal.

Primele poezii, Doinele, sunt inspirate din literatura populara si au fost publicate mai intai in periodice intre 1843-1849 iar apoi in volum in 1853.

Exista, in doinele lui Alecsandri o tonalitate optimista si o viziune echilibrata, dar si atitudini de revolta transante. Stilul acestor poezii se caracterizeaza prin limpezimea si fluiditatea expresiei, iar versificatia e influentata de prozodia populara (masura de 7-8 silabe, ritmul trohaic, rima imbratisata), ea adecvandu-se deplin fondului semantic al versurilor. Cele mai relevante doine (Hora, Strunga, Andrii Popa, Baba Cloanta etc.) definesc o estetica proprie, individualizata si reprezinta o anumita filozofie a vietii si o viziune  asupra lumii de neconfundat in contextul literar al epocii.

Un alt criteriu poetic relevant e acela al Legendelor. Legendele lui Vasile Alecsandri releva, cu modalitatile poetului romantic, imagini mitologice populare ce dau explicatii mitice asupra genezei unor elemente ale naturii, intr-un vers amplu, cu viziune grandioasa asupra cosmosului. Exista doua categorii de legende: istorice si naturiste si fantastice (Dumbrava Rosie, Dan, capitan de plai, Legenda ciocarliei).

Alecsandri a valorificat si tema iubirii, in poemele din ciclul Lacramioare, poeme ce se impun prin armonie si muzicalitate interioara, prin sinceritatea expresiei si spontaneitatea confesiunii. Astfel de creatii sunt: Steluta, Dulce inger, Cantic de fericire, Barcalora venetiana. Ciclurile de poezii Suvenire si Margaritarele sunt mai putin unitare decat cele dinainte.

In aceste cicluri sunt grupate poezii din epoci diferite si de inspiratie diversa (poezii de dragoste, legende, fabule, satire etc.). Tot aici regasim acele creatii care exprima crezul de poet-cetatena al lui Alecsandri: Cantice si sarutari, La poetii romani, Desteptarea Romaniei, Anul 1855, Moldova in 1857, Hora Unirii etc. sunt poezii ce demonstreaza forta lui Alecsandri de a-si armoniza talentul liric cu marile evenimente pe care le traieste poporul sau.

Aceste poeme dovedesc pe de alta parte, capacitatea lui Alecsandri de a-si diversifica modalitatile de expresie; el apeleaza, astfel, la meditatie si la sugestia fantasticului, la rezonantele solemne si eroice ori la fraza patetica, de un retorism afectiv retinut. Ciclul poetic Ostasii nostri e, la randul sau, marcat de patriotism si ardenta mobilizare, autorul evocand aici episoade semnificative ale Razboiului de Independenta. Pompiliu Constantinescu observa, pe buna dreptate, ca “Alecsandri nu apartine  nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curand un tip autohton, de simtire idilica si gratioasa, de lirism senin si usor, de o anume contemplativitate etnica, incadrata si in limitele temperamentale ale scriitorului si intre conditiile fizice si sufletesti ale unui peisagiu (…). Lirica lui Alecsandri e o efuziune de buna dispozitie morala, fie ca se exprima erotic, bucolic, prin visare contemplativa, sau chiar prin un anume exotism al prozei lui sprintene, spirituale si cursive”.

Se poate afirma ca Alecsandri se dovedeste, in poeziile sale, un model pentru mentalitatea dominanta a scriitorului pasoptist, efortul sau fiind acela de a recupera diferenta dintre literatura romana si cea occidentala.

Ciclul de Pasteluri e foarte relevant in acest sens. Pastelurile au fost concepute intre anii 1867-1869, fiind publicate in revista “Convorbiri literare”. Din punct de vedere structural, aceste poezii pot fi delimitate in doua segmente: un segment central, unitar, alcatuit din 30 de poezii si un segment marginal, eterogen, alcatuit din 10 poezii. Segmentul central marcheaza intentia autorului de a evoca succesiunea anotimpurilor, ciclul calendaristic, in imagini plastice si armonioase (Iarna, Sania etc,).

Echilibrul formal, la nivel structural si expresiv indica de fapt clasicitatea lui Alecsandri, ca si accentul pus pe elementele decorative si descriptive. Acest ciclu se deschide cu o poezie meditativa, de atmosfera, Serile la Mircesti, in care tensiunea lirica e creata prin opozitia dintre imaginea calma a interiorului si vicisitudinile naturale externe.

O data cu poezia Sfarsit de toamna, poetul devine un atent observator al naturii; relevanta este vocatia poetului de a evoca natura in cele mai mici detalii. Elementul uman e o prezenta complementara in Pasteluri pentru ca fiinta umana se integreaza intotdeauna armonios in ritmurile naturii. In poeziile consacrate iernii (Iarna, Gerul, Viscolul, Miezul iernii) dominanta cromatica e albul, imaginile picturale fiind construite cu minutiozitate.

Poetul ne ofera aici un adevarat spectacol al naturii, o panorama a peisajului in care imaginile statice si cele dinamice alterneaza in mod armonios. In poezia Miezul iernii, de exemplu, autorul alcatuieste un tablou al tacerii absolute si al neclintirii care conduce parca la crearea unui peisaj atemporal. Uneori apar si referinte folclorice, codrul fiind, astfel, personificat iar natura capatand dimensiuni spectaculare, fiind surprinsa mai ales in latura sa idilica.

Poate ca partea cea mai durabila a operei lui Alecsandri este proza. In proza sa intalnim toate inzestrarile mai importante ale scriitorului: umor, capacitatea zugravirii atente a mediilor sociale, harul povestirii. Prozele sale nu exceleaza insa prin spiritul inventiv, prin fantezie, de aceea, aproape toate creatiile sale epice sunt jurnale de calatorie. Desi adopta, in linii mari, formula epicului, proza lui Alecsandri se refuza unei incadrari rigide in acest gen, pentru ca ea pastreaza pecetea lirismului si a confesiunii ce urmeaza ritmul miscarilor si reactiilor afective. Literatura memorialistica a lui Alecsandri se afla la confluenta  dintre epic si liric, configurand o structura artistica inedita, cea a rememorarii trecutului cu un ochi de moralist.

Exista mai multe tipuri de proza pe care le cultiva Alecsandri: memorialistica de calatorie (Calatorie in Africa, Jurnal de calatorie in Italia, O plimbare la munti, Borsec, Balta Alba); fiziologia literara (Iasii in 1844, Un salon in Iasi, Istoria unui galben); memorialistica propriu-zisa (Buchetiera de la Florenta, Maragarita, Dridri), dar si portretele unor scriitori ai epocii: N. Balcescu, C. Negruzzi, A. Russo.

In prozele sale, Alecsandri se dovedeste un observator atent si critic al societatii contemporane lui, fara insa a intui in profunzime dialectica devenirii sociale Istoria unui galban si a unei parale ii ofera, de pilda, autorului prilejul de a opera o sectiune transversala in structura societatii romanesti din prima jumatate a secolului al XIV-lea. Modalitatea folosita e cea a dialogului, fapt ce ii da scriitorului posibilitatea de a frecventa medii diverse, de a surprinde fizionomii umane si tipuri morale foarte diferite, autorul considerand ca “banul este cea mai sigura peatra de cercare a firei omenesti”.

Iasii in 1844 completeaza tabloul critic si satiric al societatii timpului.

Iasul este asemenea unui “teatru curios, decorat cu palaturi si bordeie lipite impreuna”, fiind scena unei comedii ai carei actori sunt “luxul si saracia”. Un salon in Iasi e o naratiune ce dezvaluie moravurile aristocratiei, dominate de intrigi si placeri inutile, unde ecourilor marilor evenimente razbat cu greutate si sunt privite cu o curtoazie mimata, de circumstanta.

Lumea saloanelor aristocratice ale vremii e evocata si in Borsec si Balta-Alba, lucrari inedite ca mod de prezentare si intentie artistica, in care fiziologia literara, memoriile si insemarile de calatorie se imbina armonios. In Borsec, accentul narativ cade asupra contrastului dintre luxul aristocratiei si starea precara a locuitorilor de aici. Autorul satirizeaza snobismul vizitatorilor, conturand portrete caricaturale, in care defectele sunt amplificate, intr-o viziune comica, in antiteza cu prezentarea unui peisaj feeric, avand toate trasaturile sublimului.

In Balta-Alba, naratiunea este cursiva si pitoreasca, iar imaginile se caracterizeaza prin expresivitate si forta de sugestie a concretului. Prozatorul se dovedeste, in aceasta opera literara, un fin observator al oamenilor si mediilor sociale, care sunt surprinse mai ales in latura lor materiala.

Atent la amanuntele cu caracter etnografic, scriitorul surprinde pitorescul peisajului autohton, fara sa lipseasca insa, din aceste pagini, sarcasmul disimulat, mascat sub formele mai subtile ale ironiei. Criticul Serban Cioculescu observa ca in descrierea localitatii Balta-Alba se poate constata “sentimentul viu al contrastelor, de asta data fara considerente de critica sociala”. Comicul cu intentie satirica decurge aici din dezacordul intre aparenta si esenta, figurat intr-o naratiune dinamica si alerta.

De remarcat ca paginile descriptive din proza lui Alecsandri nu isi au sursa intr-o nevoie tipic romantica de evadare din cadrele sociale, ci in traditia spiritului popular si militant al pasoptismului, intr-o dorinta foarte ferma de ancorare in istoria si realitatea concreta.

In intreaga sa activitate dramaturgica, Alecsandri a scris peste 50 de piese de teatru, de o mare diversitate tematica si expresiva. Precursor al sensibilitatii moderne, Alecsandri a reusit sa imprime adesea teatrului sau o tonalitate originala, foarte sugestiva, prin imbinarea farsei, papuseriei si a altor forme teatrale populare, pe care le-a readaptat si revitalizat.

Teatrul lui Alecsandri ne propune o tipologie morala foarte diversificata: tipul snobului (Iorgu de la Sadagura), tipul boierului conservator (Taki Lunatescu), tipul slujbasului servil si incapabil (Sabiuta), sau tipul femeii ambitioase si cochete (Coana Chirita). Operele dramatice din ultima parte a creatiei lui Alecsandri nu mai sunt emanatii ale  inspiratiei si spontaneitatii, ci opere cu caracter programatic si elaborat, create in urma unui indelung proces de reflectie.

Alecsandri a debutat cu cateva farse sau canticele comice, precum Farmazonul din Harlau si Iorgu de la Sadagura, in care  e pus in lumina mai ales conflictul dintre traditie si inovatie.

Alecsandri a scris si comedii, cu o structura mai bine precizata, in care satirizeaza moravurile si tipurile negative ale vremii: parvenitul, cosmopolitul, boierul retrograd sau provincialul. Ciclul “Chiritelor” este cel mai important in acest sens. El cuprinde piesele: Chirita in Iasi, Chirita in provincie, Chirita in balon si Cucoana Chirita in voiaj. Chirita e un personaj pitoresc, sotia unui boier de tara, animata de dorinta de a parveni. Talentul lui Alecsandri reiese din surprinderea limbajului eroinei, amestec de elemente de jargon  si de elemente populare.

Alecsandri scrie si piese istorice. Inca in 1856 scrie o piesa istorica (Cetatea Neamtului) preluand un episod din nuvela Alexandru Lapusneanul de C. Negruzzi. Piesa Despot-voda e capodopera dramaturgiei lui Alecsandri. Ea a fost publicata in 1880 si reconstituie un moment din istoria Moldovei secolului al XVI-lea, fiind sustinuta si de meditatii pe tema maririi si decaderii umane.

Piesa e compusa din 5 acte si 2 tablouri si este subintitulata “legenda istorica”. Pentru a contura caracterele personajelor sale, Alecsandri recurge la modalitati, precum caracterizarea directa (prin modul de a actiona al personajelor prin continutul replicilor), si caracterizarea indirecta.

Drama lui Alecsandri se desfasoara intre doua comploturi: unul care-l detroneaza pe Lapusneanu si il inalta pe Despot, si celalalt care il doboara pe Despot si il ridica pe Tomsa. Odata ajuns pe tron, Despot isi cultiva un mit al propriei personalitati, derivat si din neconcordanta dintre aspiratie si realitate. Piesa lui Alecsandri are toate trasaturile dramei romantice (conflicte puternice intre personajele antitetice, crearea atmosferei de epoca, limbajul policrom, personaje de exceptie puse in imprejurari exceptionale).

Un astfel de personaj exceptional e Despot, care e dupa expresia lui Alecsandri “tipul acelor vantura-lume din secolul XVI, jumatate eroi, jumatate spadasini, care traiau intr-o epoca de mari avanturi si de principii nepotrivite cu filosofia civilizatiei moderne”. Scrisa in versuri ample, grave si solemne, de 13-14 silabe, drama lui Alecsandri se remarca si printr-un anumit realism al limbajului si al situatiilor dramatice, care atenueaza retorismul si discursivitatea unor replici.

Drama Despot Voda se constituie, prin sensurile ei fundamentale, intr-o meditatie asupra puterii, urmarita in implicatiile si manifestarile ei colective, individuale si morale. Traiectoria destinului lui Despot ilustreaza tema esecului inevitabil al puterii exercitate fara suport popular, al personalitatii rupte de realitatile concret-istorice.

Piesa lui Alecsandri se caracterizeaza prin calitatea versurilor, prin forta de  caracterizeaza a personajelor, dar si prin capacitatea autorului de a reconstitui atmosfera istorica, culoarea locala. Alecsandri a scris si piese cu subiecte antice (Fantana Blanduziei si Ovidiu), ce se remarca prin clasicitatea expresiei si prin echilibrul compozitional. Varietatea temelor si speciilor literare cultivate de Alecsandri demonstreaza importanta creatiei lui Alecsandri, contributia sa la dezvoltarea limbii si literaturii romane.