Umanismul romanesc. Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedica

Umanismul romanesc. Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedica

1. Umanismul romanesc

1.1. Umanismul european

Intre secolele al XIV-lea si al XVI-lea, in Europa se dezvolta o ampla miscare culturala, cunoscuta sub numele de Renastere. Redescoperind valorile antichitatii greco-latine, ea a promovat o conceptie sociala si filosofica umanista, punand in centrul preocuparilor omul si ideea increderii in posibilitatile sale de perfectionare. In stransa relatie cu ideile renascentiste se naste umanismul, care a ajutat decisiv la dezvoltarea culturala, contribuind la iesirea din intunecatul Ev Mediu, perioada marcata de controlul autoritar al bisericii, exercitat in toate domeniile vietii.

Stimulat de cateva evenimente majore precum inventarea tiparului, caderea Constantinopolului, descoperirea Americii etc., umanismul avea sa opuna Evului Mediu o conceptie revolutionara, definita prin convingerea ca fiinta umana este libera si rationala, ca poate alege intre bine si rau, fiind perfectibila. De aici rezulta contestarea abuzurilor bisericesti si a dogmatismului religios, care au precedat protestantismul. De asemenea, invatamantul se orienteaza catre studierea limbilor clasice (greaca, latina, ebraica), a filosofiei, retoricii si moralei. Pe de alta parte, creatii ale Antichitatii greco-latine devin surse de inspiratie pentru scriitorii umanisti.

Dintre reprezentantii umanismului european amintim ganditori precum Niccollo Machiavelli, Michel de Montaigne, Francis Bacon, Thomas Morus, Erasmus de Rotterdam, cat si scriitori ca Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, François Rabelais, Geoffrey Chaucer, Cervantes etc.  

1.2. Exista un umanism romanesc?

Sustinuta energic in anii '70 si '80, teza existentei unui umanism romanesc (si chiar a unui Baroc) a prins repede intrucat raspundea atat comandamentelor politice, cat si unei dorinte nemarturisite de legitimare a europenismului culturii noastre. Ea a intrat in constiinta publica si in manualele scolare, impunandu-se ca incontestabila prin contributiile unor istorici si cercetatori literari animati de idealuri protocroniste precum George Ivascu, Edgar Papu si Dan Horia Mazilu. De cealalta parte se situeaza voci precum Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici, care resping transant o asemenea ipoteza, pe care o plaseaza in zona fictiunii si a autoiluzionarii.

Fara indoiala ca nu se poate vorbi despre un umanism romanesc autentic, de calibrul celui european, cu idei teoretice care pot alcatui o ideologie si cu reprezentanti de seama, care au lasat opere literare de valoare incontestabila. Ca si in alte cazuri, Tarile Romane au fost mai degraba contaminate de unele dintre ideile umanismului european. Astfel incat e de preferat sa vorbim despre ecouri ale umanismului si nici intr-un caz despre un umanism romanesc de sine statator. Ceea ce nu diminueaza meritele carturarilor nostri din acea epoca, ci pur si simplu le redimensioneaza, situandu-le in lumina adevarului.

1.3. Ecouri ale umanismului in cultura romana

Odata aceste precizari facute, se pot creiona cateva dintre urmele umanismului european in cultura romana. Astfel, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, exista o atitudine umanista, manifestata sub forma luptei ideologice impotriva clericalismului si a feudalismului. In acest sens, despre Invataturile lui Neagoe Basarab. s-a spus ca ne plaseaza intr-un "umanism sud-est european suis-generis, neemancipat de sub tutela bisericii, ceea ce poate sa para un paradox." (Elvira Sorohan). Daca "Schola latina", infiintata in 1562 la Cotnari, de catre Despot-Voda, nu rezista multa vreme, activitatea lui Nicolaus Olahus, istoric si poet in limba latina, a avut ecou si in Occident. Carturar de renume european, el intra in contact cu umanisti precum Erasmus de Roterdam. Lui Nicolaus Olahus ii revine, de asemenea, meritul de a fi pus in circulatie ideea romanitatii si a unitatii de neam a tuturor romanilor. In Muntenia, se remarca activitatea lui Petru Cercel, domnitor care s-a inconjurat de carturari francezi si italieni si care avea ambitii culturale corespunzatoare idealurilor umanismului.

Forme ale umanismului romanesc se pot identifica si in activitatea unor carturari ca Udriste Nasturel, Varlaam, Simion Stefan, Dosoftei, Nicolae Milescu, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino sau Ion Neculce si, mai ales, prin personalitatea enciclopedica a lui Dimitrie Cantemir. Trasaturile fundamentale care amintesc de umanismul european sunt constiinta originii romane a poporului roman, latinitatea limbii romane si elogiul luptei impotriva expansiunii otomane. Tot ca o manifestare a idealurilor umaniste poate fi vazuta si activitatea cronicarilor, care au pus bazele unui proces de constituire a istoriografiei romanesti, care va culmina cu aparitia primilor istorici in acceptiunea moderna a termenului: Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu. La fel de importanta este si valoarea documentara a cronicilor, unde gasim bogate informatii referitoare la istoria noastra medievala.

2. Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedica

Dimitrie este fiul lui Constantin Cantemir, analfabet ajuns pe tronul Moldovei prin curajul in lupta. La cincisprezece ani, Dimitrie este trimis ostatic la Constantinopol, unde isi insuseste cultura otomana si invata turca, greaca, persana, araba, franceza, rusa, latina si elina. Revine in tara in 1691, iar in 1710 este instalat domn, pentru putin timp insa, intrucat incheie o alianta cu Rusia lui Petru cel Mare si pierde lupta de la Stanilesti, fiind silit sa fuga din tara. Desi macinat de nostalgia puterii, el nu va reusi sa se mai intoarca vreodata pe tronul Moldovei si va muri in exil, in 1723.

Divanul sau Galceava Inteleptului cu Lumea sau Giudetul Sufletului cu Trupul (1698) este un eseu pe o tema consacrata. Cartea are o structura tripartita: un dialog al Inteleptului cu Lumea, despre vinovatiile Lumii si o ultima, tradusa din teologul italian Andrei Wissovatius. La inceputul dialogului, Lumea se dovedeste ostila, vulgara, grosolana, dar cade in capcana Inteleptului, crezand ca l-a ademenit. Acesta isi incepe pledoaria politicos, urmandu-si ideile in mod consecvent si sfarseste prin a-si demonstra superioritatea. Formula narativa a cartii aminteste de aceea a unui interviu actual. Se intalnesc in Divanul. temele epocii precum fortuna labillis sau vanitas vanitatum et omnia vanitas. Originalitatea lucrarii (atata cata este ea) consta in felul in care Cantemir a incercat sa transpuna invatatura logicii in limba noastra. Divanul. are si meritul de a fi fost prima carte romaneasca difuzata prin intermediul tiparului in toata Europa.

Istoria ieroglifica (1705) a fost considerata o povestire de moravuri expusa alegoric, un roman satiric, o lucrare filosofica, literara si social-politica sau chiar un tratat istoric cu cheie. Situatia politica este doar un pretext pentru a se ajunge la alegorie. Cartea are o scara si o cheie care sa-l ajute pe cititor. Exista in text doua imparatii, una a aerului si una a uscatului, numite si imparatia vulturului (Muntenia), respectiv imparatia leului (Moldova). Intamplarile narate se petrec in 1703, insa cartea incepe din mijlocul actiunii, dovedindu-se, din acest punct de vedere, extrem de moderna.

Pe tronul Moldovei se afla Vidra (Constantin Duca), ginerele Corbului (Constantin Brancoveanu). Refuzand sa i se supuna domnului muntean, el este mazilit si se pune problema alegerii unui alt domn. Posibilii candidati, Inorogul (Dimitrie Cantemir) si Filul (Antioh Cantemir), nu sunt pe placul lui Brancoveanu, care il propune pe Strutocamila (Mihai Racovita). Alegerea se desfasoara sub forma unui "symposion", la care personajele tin discursuri in care isi motiveaza optiunea. Apare Liliacul (Marcu Beizadea), un aventurier care pretinde tronul pentru sine. Intervine si Vidra (Constantin Duca) cu pretentiile ei, acuzandu-l pe Liliac, dar este si ea contrata. Discutiile se poarta dupa normele retoricii si se ajunge la concluzia ca Strotocamila e cea mai buna pentru tron. Ea are sprijinul Corbului si profita de disputele dintre moldoveni.

Pentru a fi sigur de reusita, Corbul comanda uciderea Inorogului, iar misiunea ii revine Soimului de la Constantinopol (Toma Cantacuzino). Numai ca intre acesta si Inorog se naste o simpatie data de gandurile filoruse pe care ambii le impartasesc. Insa Soimul este urmarit si parat Corbului pentru tradare. Inorogul afla ca urmeaza sa fie vanat si incearca sa scape. Hameleonul (Scarlat Ruset) il vinde si, astfel, Inorogul ajunge in temnita. Acolo traieste o noua dezamagire: fratele sau, Filul, refuza sa plateasca pentru eliberarea lui. In cele din urma, Inorogul reuseste sa scape si profita de schimbarile favorabile din Imperiul Otoman pentru a-si consolida pozitia fata de Corb.

Jelania Inorogului, cu invocarea elementelor naturii, este un fragment liric de mare sensibilitate, in care vibreaza sufletul unui om in necaz. Ea poate oricand sta alaturi de cele mai bune poezii din literatura veche, de nu cumva le e superioara prin intensitatea trairii si prin dimensiunile cosmice pe care le dobandeste disperarea celui care se vede parasit in necaz:

"Plecatu-s-au cornul Inorogului; impiedicatu-s-au pasii celui iute; inchisu-s-au cararile cele neimblate; aflatu-s-au locurile cele necalcate; in siltele intinse au cadzut, puterii vrajmasului s-au vandut; surcelele i-au uscat, focul i-au atitat, temeliile de la pamant in nauri i-au aruncat, neprieten de cap, Corbul, gonasi neosteniti dulaii, iscoada neadormita Hameleonul, si toti in toata viata il pandesc.

De traiul, de viata si de fiinta lui ce nedejde au mai ramas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat; toti prietenii l-au lasat, in lantuje nedezlegate l-au legat; toata greutate nepriietenului in opreala Inorogului au statut. Iar de acmu, in ceriu sa zboare, n-a scapa; o mie de capete de ar avea, iarba n-a mai manca. Unul, Lupul, ce si acela departat, n-are cum ii folosi, nu-l poate agiutori. De nu alta, incaile sa-l tanguiasca, incailea sa-l jeluiasca, incai sa-l olecaiasca! Filul, macar ca intr-aceasta parte s-ar afla, insa greuimea a sari nu-l lasa, grosime in sine il apasa, in stramtori primejdioase, in valuri ase holmuroase sa sa arunce nu indrazneste si micsorimea sufletului dinluntru-l opreste. De cu sara, Filul stire au luat, de pretul taiat s-au instiintat, ce ar fi putut sa si va i s-ar fi cadzut, ce in locul mangaierii, raspunsul curmarii sa da: 1000 de ani la opreala de ar fi , un dram de panzehr n-as putea gasi. Ce mangaiere i-au mai ramas? Nici una! Ce sprijineala i-au ramas? Nici una! Ce priieten i sa arata? Nici unul!"[1]

Desi pare o lucrare de geografie, Descriptio Moldavie (1716) are trei sectiuni: una geografica, una politica si una etnografica. Scrisa in latineste pentru Academia din Berlin, ea a fost tradusa abia in 1825 si a intrat destul de tarziu in circuitul valorilor culturale romanesti. Cantemir scrie in numele adevarului, prezentandu-si poporul cu calitati si defecte, fara sa-i menajeze pe moldoveni. El lauda mai ales credinta ortodoxa si ospitalitatea locuitorilor. Cea mai interesanta parte se dovedeste cea politica, unde ni se prezinta organizarea administrativa a tarii si dregatoriile ei.

Istoria cresterii si descresterii Imperiului Otoman (1714-1716) i-a adus lui Cantemir reputatia de mare orientalist si l-a facut cunoscut in toata Europa. La acea data, nu exista o asemenea carte care sa abordeze istoria Imperiului Otoman. Autorul se remarca printr-o conceptie originala, potrivit careia Poarta a cunoscut o perioada de crestere intre 1300 si 1672 si una de declin, dupa 1672. Lucrarea a fost tradusa in engleza, franceza, germana sau rusa si cunoscuta de Hugo, Byron sau Voltaire.

Intre lucrarile de istorie trebuie amintita Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisa in limba romana, in care sunt reluate probleme pe care le tratasera si cronicarii. In legatura cu originea poporului nostru Cantemir afirma: "Romanii sunt mosii si stramosii nostri, a moldovenilor, muntenilor, a ardelenilor si a tuturor oriunde se afla a romanilor, precum si singur numele de mosie ne arata.si limba cea parinteasca. nebiruit martur ne este." In timp ce cronicarii explicau fenomenul istoric prin vointa fortei divine, domnitorul interpreteaza evenimentele din perspectiva cauzalitatii: "Nici un lucru fara pricina sa se faca nu se poate." In spiritul ideilor umaniste, Dimitrie Cantemir insista asupra faptului ca "suntem urmasii unui popor care a creat o civilizatie si o cultura clasica." Cu toate ca se exagereaza cand se vorbeste despre originea pur romana a poporului roman, lucrarea isi pastreaza importanta documentara.

Personalitatea sa culturala depaseste tot ce a dat pana atunci romanismul. Comparat adesea cu nume mari din cultura europeana, Dimitrie Cantemir s-a manifestat in domenii diverse precum etnografia, geografia, istoria, muzicologia, istoria, politica sau literatura, apropiindu-se de ceea ce a insemnat un autentic umanist european.