TESTAMENT COMENTARIU - poezia Testament de Tudor Arghezi

TESTAMENT COMENTARIU - poezia Testament de Tudor Arghezi

Poezia "Testament", situate in fruntea volumului de debut, "Cuvinte potrivite", reflecta lirismul subiectiv si constituie, poate, cea mai cunoscuta si elocventa arta poetica din lirica romaneasca. Alte poezii programatice argheziene sunt: "Portret", "Ruga de seara", "Ia aminte", "Flori de mucigai", etc.

In spirit modern, imaginea poetica transfigureaza realitatea concreta, intr-o viziune artistica specific argheziana prin atotputernicia cuvantului ca forta creatoare a sensibilitatii lirice, prin functia expresiva si estetica a revalorificarii limbajului artistic.

Propriu oricarei arte poetice, lirismul subiectiv se manifesta si in aceasta poezie, confirmand prezenta eului liric prin marcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele si pronumele la persoana I- "voi lasa", "sa schimbam", "am ivit", "am prefacut", "facui", "gramadi", "mea", "eu", "mine", rpin amrcile lexico-gramaticale ale adresarii directe, pronume si verbe la persoana a II-a, "sa urci", "asaz-o", "-ti", "tine", "te" si prin vocativul "fiule".

Modernismul poeziei "Testament" este argumentat prin structura compozitionala, cele sase strofe inegale se constituie in secvente lirice ideatice, in care poetul isi exprima in mod direct conceptia despre cuvant, poezie si creatie artistica, accentuand conditia artistului artistului in lume, idei ce inscriu poezia in specia arta poetica.

In sens conotativ, titlul "Testament" este sugestiv pentru ideea fundamentala a poeziei, aceea a relatiei spirituale dintre generatii si a responsabilitatii urmasilor fata de mesajul primit de la strabuni. In sens denotative, titlul ilustreaza faptul ca poezia este un "act official" intocmit de poet, prin care lasa mostenire urmasilor, averea sa, opera literara: "Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte".

Tema este moderna si exprima conceptia despre arta a lui Arghezi, definind programmatic intreaga sa opera lirica, in care cuvantul este atotputernic, stapan absolute al Universului, iar creatia literara este rodul harului divin si al trudei.

Incipitul atesta lirismul subiectiv, fiind reprezemtat de adresarea directa prin forma negative a verbului la persoana a II-a singular, avand rolul de a accentua valoarea deosebita a mostenirii, opera literara, bunul cel mai de pret al poetului, pe care acesta o lasa prin testament viitorimii: "Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,/ Decat un nume adunat pe-o carte".

Prima strofa continua cu ideea ca produsul literar se fundamenteaza pe acumularea spirituala mostenita de la "strabunii mei" si realizata cu mult effort si in mod evolutiv: "Prin rapi si gropi adanci,/ Suite de batranii mei pe branci". Preluarea traditiei stravechi si a operei infaptuiete de stramosi constituie o treapta in progresul spiritual al omenirii, simbolizata prin vocativul "fiule", o adresare directa, care da poeziei un ton familiar, intim, ce apropie afcetiv predecesorii de viitorime: "Si care, tanar, sa le urci te-asteapta,/ Cartea mea-i, fiule, o treapta".

In urmatoarea secventa, ca mesager al trudei si durerii strabunilor, poetul asaza "cartea" la capataiul civilizatiei omenesti, cu indemnul, adresat direct printr-un imperative, de a respecta acest bun spiritual si a-l duce spre progress, asemuin opera cu Biblia: "Asaz-o cu credinta capatai,/ Ea e hrisovul vostru cel dintai".

Evolutia spirituala este simbolizata prin instrumentele proprii muncii fizice, "sapa" si "brazda", omenirea progresand catre o activitate in telectuala, "condei", "calimara": "Ca sa schimbam acum, intaia oara,/ Sapa-n condei si brazda-n calimara".

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Limbajul poetic isi are originea in vorbirea batranilor, in limba populara, "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", filon emotional din care poetul a "ivit cuvinte potrivite", marturisire de credinta careia ii ramane devotat intreaga viata.

Din perspective moderna, inovatia stilistica se concretizeaza prin valorificarea estetica a cuvintelor, carora le da o noua semnificatie, intrucat cuvantul este, in viziune argheziana, atotputernic: "Le-am prefacut in versuri si-n icoane./ Facui din zdrente muguri si coroane,/ Veninul strans l-am preschimbat in miere,/ Lasand intreaga dulcea lui putere". Versurile definesc totodata si estetica uratului prin relatiile de opozitie ale sintagmelor poetice: "zdrente/ muguri si coroane", "venin/ miere".

Cuvantul arghezian este omnipotent, el poate sa mangaie sau sa pedepseasca, sa aline sau sa ocarasca: "Am luat ocara, si torcand usure/ Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure". Cuvantul are filon divin, este dat de la Dumnezeu, eul liric facand trimitere la Biblie, unde se spune ca "la- nceput a fost cuvantul", iar generatiile viitoare au datoria de a-l pastra si a-l inalta: "Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am facut-o Dumnezeu de piatra,/ Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,/ Pazind in piscul datoriei tale".

Menirea poetului este aceea de a ilustra in poezia sa, metaforizata prin "vioara", durerile neamului romanesc, imaginea groteasca a stapanului jucand "ca un tap injunghiat" fiind subliniata de ideea biciului rabdat intors in cuvinte, ca symbol al izbavirii si pedepsirii celor ce au provocat suferintele. Limba poetica in care sunt exprimate aceste idei este surprinzatoare prin inovatie stilistica, Arghezi aducand in literature romana estetica uratului, o noua maniera literara de a exprima frumosul, dand cuvintelor o noua valoare: "Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi". Tudor Arghezi considera poezia o domnita rasfatata, aleasa, plina de sensibilitate si noblete spirituala: "Intinsa lenesa pe canapea/ Domnita sufera in cartea mea".

Ultima strofa defineste opera literara ca uniune armonioasa intre har/ talent/ inspiratie ("slova de foc") si truda/ efort ("slova faurita"), conditie imuabila a cuvantului scris si "trimis in lume".

Poetul se considera robul cititorului, care este "Domnul", el creeaza o opera care sa fie citita de urmasi, e cel care trudeste din greu pentru a convinge cititorul sa fie constient si responsabil de indatorirea ce-i revine in evolutia civilizatiei spirituale a omenirii: "Robul a scris-o, Domnul o citeste".

Finalul poeziei accentueaza ideea ca opera literara este rodul traditiei stramosesti, pe care poetul, la randul sau, o lasa mostenire urmasilor, asa cum si el a   preluat-o si a infrumusetat-o, a imbogatit-o, a inaltat-o spiritual: "Far-a cunoaste ca-n adancul ei/ Zace mania bunilor mei".

Sugestia textului liric este sustinuta de estetica uratului prin elemente de compozitie, intre care, relatiile de opozitie sunt definite de sintagme poetice illustrative pentru reevaluarea cuvantului: "graiul lor cu indemnuri pentru vite" / "am ivit cuvinte potrivite"; "bube, mucegaiuri si noroi"/ "frumuseti si preturi noi". Metafora "carte" este, ca element de recurenta, un leitmotiv care genereaza campul lexical al sensului opera/poezie: "carte", "hrisov", "cuvinte potrivite", "versuri", "icoane". Epitetele se disting prin inovatie, alaturarea determinantului fiind surprinzatoare: "dulcea lui putere", "durere surda si amara", "torcand usure".

Expresivitatea poeziei este realizata la nivel morfosintactic, prin topica inversata, "Si dand in varf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii intregi", prin jocul formelor verbale la persoana I, alternand singularul cu pluralul, "sa schimbam"/ "eu am ivit" si prin folosirea timpului trecut al verbelor, care variaza perfectul compus cu perfectul simplu: "au adunat", "am ivit", "am prefacut" "am preschimbat"/ "facui", "gramadii".

Registrele stilistice imbina in amniera moderna, limbajul popular cu acceptia cuvintelor ce definesc estetica uratului, din aceasta combinatie reiesind, de altfel, originalitatea, adesea controversata, a expresivitatii artistice si ambiguitatea poeziei: "saricile", "plavan", "poale", "sudoare", "zdrente".

In concluzie, Tudor Arghezi adduce in literature romana o opera ce se distinge printr-o noutate izbitoare atat in teme, cat si in limbajul poetic, savarsind o revolutie in poezia romaneasca.