SCRISOAREA I - comentariu
Face parte dintr-un ciclu de 5 scrisori unitar prin formula
si tematica. Formula este aceea a epistolei si-a satirei,
speciei clasice, ce-i dau poetului o mai mare libertate de exprimare. Tematica
e specific romantica. Scriitorii romantici, cand nu s-au inspirat din:
folclor; natura; si n-au cantat iubirea, au cautat sa dea
raspuns la marile probleme ale existentei. Tema poemului Scrisoarea I
o constituie soarta omului de geniu intr-o societate meschina,
ingusta si rea, ce cultiva nonvaloarea. Aceasta e tratata intr-un
cadru mai larg, acela al relatiilor individului in raport cu natura, cu
societatea. Sub raportul compozitiei, Scrisoarea I e alcatuita
din 5 parti, inegale sub raportul numarului de versuri. In
partea I, M. Eminescu introduce 2 motive scumpe lui: -acela al timpului
bivalent, universal si individual; -acela al Lunii, M. Eminescu fiind cel
mai mare poet selenar din literatura noastra: "Cand cu gene ostenite sara
suflu-n lumanare,Doar ceasornicul urmeaza lunga timpului
carare,Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie
Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreaga scoateDe dureri, pe care insa le
simtim ca-n vis pe toate".
In partea a II-a, poetul reia motivul Lunii, nuantandu-l. Astfel,
M. Eminescu precizeaza ca "astrul tutelar al noptii lumina
cu aceeasi intensitate si palatul bogatului si cocioaba
saracului." Apare ideea de natura Schopenhauriana conform
careia indivizii indiferent de statutul lor social din timpul vietii,
chiar daca unul s-a pietrificat in sclav iar altul in imparat, devin
egali in fata Lunii ca si a mortii: "Desi trepte osebite
le-au iesit din urna sortiiDe-o potriva-i stapaneste
raza ta si geniul mortii.La acelasi sir de patimi,
deopotriva fiind robi,Fie slabi, fie puternici, fie genii ori
neghiobi!".In continuarea partii a II-a M. Eminescu subliniaza
conditia vitrega a omului de geniu in timp ce tanarul Filfizon,
tanarul pierde-vara satirizat si de G. Alexandrescu in "satira
duhului meu." e preocupat cum sa-si bucleze parul in
oglinda negustorul cum sa-si mareasca castigul fara
munca singurul ce gandeste la probleme majore ale vietii e omul
de geniu. In ciuda infatisarii sale vitrege, fiindu-ne
prezentat - uscativ, garbovit, cu haina roasa-n coate, dar
gandind la nasterea universului, fiind comparat cu titanul Atlas, osandit sa
sprijine cerul pe umerii sai: "Uscativ asa cum este,
garbovit si de nimic,Universul fara margini e in degetul lui
mic,Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga,
Noapte-adanca a vesniciei, el in siruri o dezleaga,
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar Asa el sprijina
lumea si vecia intr-un numar". Partea a III-a a poemului coincide cu
cosmogonia ce cuprinde pe langa geneza universului si posibila
disparitie a acestuia. Aici M. Eminescu resimte influenta lui Kant
si Laplace, conform teoriei carora universul a luat nastere din
miscarea unui punct in haosul primordial care domnea. Observam
ca omul de geniu priveste geneza in sens involutiv, mergand pana
la posibila inghetare a catapetesmei lumii. Din punct de vedere stilistic
predomina metamorfoza si interogatia retorica. De asemenea
preocuparile poetului de-a crea cuvantul de la aceeasi
radacina: "La inceput, pe cand fiinta nu era, nici
nefiinta, Pe cand totul era lipsa de viata si
vointa, Cand patruns de
sine insusi odihnea cel nepatruns Fu prapastie? Genune? Fu
noian intins de apa? N-a fost lume priceputa si nici minte s-o
priceapa". M. Eminescu subliniaza succesiunea generatiilor,
insistand pe ideea ca indivizii sunt doar niste muste in acest
univers: "Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe
pamantul nostru musuroaie de furnici,Microscopice popoare, regi,
osteni si invatati Ne succedem generatii si
ne credem minunati, Masti de-o zi pe-o lume mica de se
masura cu cotul". In partea a IV-a M. Eminescu face portretul
batranului dascal ce simbolizeaza omul superior, omul de geniu
si se pare c-a pornit de la filozoful Emanuel Kant din care-a si
tradus "imnul creatiunii." De
asemenea se resimte influenta filozofica din textele redice din care-a
tradus "rieveda". Poetul insista pe conditia vitrega a geniului
in social contemporan meschina, insistand pe faptul ca daca n-a
fost apreciat in timpul vietii la justa lui valoare, sa nu se
astepte nici dupa moarte la o apreciere favorabila.
Contemporanii vor cauta sa-i faca o falsa inmormantare, iar
in discursurile pe care le vor tine
vor cauta sa sublinieze partile slabe ale vietii
si operei, petele. Opera nu va fi apreciata la justa ei valoare, ci
va zace prafuita intr-un raft de biblioteca sau in cel mai
fericit caz soarecii-si vor gasi culcus, intre filele
ingalbenite de vreme. M. Eminescu subliniaza faptul ca
imposibilitatea cunoasterii propriei vieti lasa considerentele
operei la discretia invidiosilor: "Si cand propria ta
viata, singur n-o stii pe de rost, O sa-si bata
altii capul s-o patrunza cum a fost? Poate vreun pedant cu
ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri, bracuite asezat
si el, un brac, Aticismul limbii
tale o sa-l puna la cantar, Colbul ridicat din carte-ti l-o
sufla din ocherari." Revine ideea pesimista de natura
schopenhauriana a stergerii deosebite dintre indivizi in fata
mortii: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi,
orice-ai spune Peste toate o lopata de tarana se depune
Mana care-au dorit sceptrul univers si ganduri Ce-au cuprins tot
universul in catu-bine-n 4 scanduri"
Poetul subliniaza falsa-nmormantare ce i se pregateste
omului de geniu si de asemenea soarta operei sale. Pentru a da rotunjime
poemului sau, in partea a V-a, Eminescu reia cele 2 motive ale
partii I, al lunii si-al timpului bivalent, subliniind inca
o data contemplarea propriei vieti sub zodia luminii selenare.
Identitatea indivizilor in fata mortii si a lunii "Si pe
toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
De-o potriva-i stapaneste raza ta si geniul
mortii".
