Personificare
(din infinitivul lung al verbului a personifica
Personificarea este o figura de stil metaforizanta,
care consta intr-un "transfer" de insusiri de la animate inteligente /
cuvantatoare, la necuvantatoare, sau la neanimate, ori chiar la elemente
abstracte, cu conditia de a produce catharsis.
Personificarea este frecvent intalnita in folclorul literar
romanesc: Primavara, mama noastra, / sufla bruma
de pe coasta ; Bulgare de aur / Cu coarne de taur. («Luna noua» TPp, I, 204 Ler-oi Leo, / Cerbul codrului / S-al
Muscelului / Sta / Si se-ngamfa / Si se lauda / () / Sta / Si se oprea, / Din
gura zicea / Si se blestema: Cornitele mele, / Craci si ramurele. / Fiindca m-ati
oprit / In codru-nfrunzit, / Voi sa va tot faceti /
Cornuri de baieti, / Buciume frumoase / De cantari duioase (ibid.,
p. 47) In fabule, personificarea ia proportiile
alegoriei. Personificarea a evoluat de la un curent literar la altul,
putandu-se vorbi de o personificare
iluminist-clasicista: «Dicolea balta da vin te imbie, / Iara caus, pahar
sau urcior, / Zacand afli indata langa tine, / Oricand chieful da baut iti vine ([iganiada de Ion Budai-Deleanu); de o personificare romantica: «Este
ceasul nalucirei: un mormant se dezvaleste, / O fantoma-ncoronata din el
iese o zaresc / Iese vine catre tarmuri sta in preajma ei
priveste / Raul inapoi se trage Muntii varful isi clatesc (Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu); «Iata vin pe rand, pareche, si
patrund cole-n poiana / Bujorelul
vioi, rumen, cu 'naltuta odoleana, / Fratiori si romanite care se atin la drumuri, / Clopotei si mazarele
imbatate de parfumuri. // Iata frageda sulcina,
stelisoare, blande nalbe, /
Urmarind pe busuiocul iubitor de
sanuri albe (Concertul
in lunca de Vasile
Alecsandri); « Codrule cu rauri line, / Vreme trece,
vreme vine, / Tu din tanar precum esti / Tot mereu intineresti. // Ce mi-i vremea, cand de veacuri /
Stele-mi scanteie pe lacuri, / ca de-i vremea rea sau buna, / Vantu-mi bate,
frunza-mi suna; / Si de-i vremea buna, rea, / Mie-mi curge Dunarea (Revedere de Mihai Eminescu); de o personificare parnasiana: «Pe sub
amurgu-ntristator, / Curg valmasaguri de suspine, / Si-n marea noapte care vine
/ Duioase-si pleaca fruntea lor / E vremea rozelor ce
mor» (Rondelul rozelor ce mor de Alexandru Macedonski); de o personificare simbolista: «Cu pene
albe, pene negre, / O pasare cu glas amar / Strabate parcul secular / Cu
pene albe, pene negre (Decor de George Bacovia); de o personificare realista: «Au murit
si numarul din poarta / Si clopotul si lacatul si cheia. / S-ar putea sa fie
Cine-stie-Cine / Care n-a mai fost si care vine / Si se uita prin intuneric
la mine / Si-mi vede cugetele toate (Duhovniceasca de Tudor Arghezi); de o personificare expresionista: «Sta
in codru fara slava / mare pasare bolnava. // 'Nalta sta sub cerul mic / si n-o
vindeca nimic, // numai roua dac-ar bea / cu cenusa,
scrum de stea. // Se tot uita-n sus bolnava / la cea stea peste dumbrava (Sta in codru fara
slava de Lucian
Blaga); de o personificare paradoxista:
«Ea era frumoasa ca umbra unei idei / a piele de copil mirosea spinarea
ei, / a piatra proaspat sparta, / a strigat dintr-o limba
moarta. // Ea nu avea greutate, ca respirarea. / Razanda si planganda cu
lacrimi mari / era sarata ca sarea / slavita la ospete
de barbari. // Ea era frumoasa ca umbra unui gand. / Intre ape, numai ea era
pamant (Evocare de Nichita Stanescu); «Curcubeul de
nord / trece prin casa mea, / despletindu-se» (Thanatica
lamurire a parului de Ion Pachia Tatomirescu); «Pe-al aramei camp, // cu
basma de bruma / umbla tufanica» (Toamna de Ion Pachia
Tatomirescu); «Sapte mii de oase / salta
fioroase, // jos, in camp
frumos!» (Joc de foc pe aur de Ion Pachia
Tatomirescu) etc.
