Abu-Hassan si Canuta, om sucit. Fascinatia orientului si paradoxalul Canuta

Abu-Hassan si Canuta, om sucit. Fascinatia orientului si paradoxalul Canuta

Caragiale, omul si scriitorul, deopotriva, este considerat (cu deplina indreptatire, de altfel) un citadin, un scriitor si un mare iubitor al orasului. Intriga, macar, ca sa nu spun ca uimeste, in atare imprejurari, faptul ca, pe parcursul a aproape trei decenii si jumatate, el dezvolta interes si preocupari aparte pentru un filon literar de predilecta extractie rurala, folclorul, si, subiacent, cultiva, in tot acest rastimp, o neobisnuita fascinatie pentru Orient, cu deosebire, dar si pentru alte tinuturi exotice.

Este aceasta o pornire a epocii sale si a literaturii romane in genere care isi descopera creatiile autohtone si isi asigura prin acestea un fond pe care il pretuiesc si il exploateaza uneori pana la satietate. Scriitorul pe care cutuma il acrediteaza drept autorul cel mai solid implantat in realitatile sociale ale vremii sale evadeaza, inca de la 25 de ani, cu Lungul nasului Basm oriental (1877), intr-un fabulos folcloric si luxuriant ale carui ecouri se regasesc, cu Fecioara-din-luna (Povestejaponeza), pana tarziu, catre amurgul vietii, in 1911, si chiar in texte postume {Abu-Hassan sau Poveste, de pilda, sunt publicate de fiul sau, Luca, in 1915, la trei ani dupa moartea scriitorului). Un studiu in aceasta directie necesita o abordare exclusiva a subiectului, o bibliografie aparte si o grila de lectura specifica pentru aceasta perspectiva, astfel incat ma limitez la simpla ei semnalare de care ma folosesc in chip de introducere la profilarea personajului Abu-Hassan.

Eroii basmelor nu au, in general, individualitate, fiind, mai degraba existente canonice, cu valoare tipologica, iar Abu-Hassan nu face exceptie. Negustor cu stare materiala buna, asa cum aflam multi in paginile celor 1001 de nopti, el apartine categoriei de personaje pe care destinul - luand forma intalnirii miraculoase cu o aparitie supranaturala sau cu o fiinta omnipotenta (in cazul de fata, califul Harun-al-Rasid) - le supune unor incercari etice pe care reusesc sa le traverseze cu bine, justificand astfel binemeritata rasplata care, in final, le aduce bogatie, fericire, liniste sufleteasca intr-un matrimoniu cu persoana visata etc. Paradigma narativa este aici respectata intocmai si acesta ar fi un prim palier de lectura. Abu-Hassan poate fi citita insa si in grila unei variatiuni, agrementate cu recuzita imaginarului folcloric, pe motivul literar deosebit de drag celor vechi fortuna labilis (norocul e schimbator).

Personajul traverseaza o dubla experienta initiatica de natura sa-1 convinga de relativitatea unor valori umane esentiale. O prima testare, soldata cu gust amar, vizeaza ceea ce se cheama "amicitia de vreme buna": grupul de petrecareti, ale caror chiolhanuri costisi­toare sunt suportate de Abu-Hassan, il paraseste fara remuscari atunci cand resursele sale financiare se epuizeaza, confirmand astfel avertismentul mamei: "- Baiete, tu inca nu cunosti ce va sa zica prietenii de petrecere; dar o sa-i cunosti". Intr-adevar, nici unul nu mai vrea sa cunoasca sau sa aiba de-a face cu un om prabusit in paupertate, personajul fiind astfel obligat sa aleaga recluziunea deprimata in solitudine.

Al doilea test este inca si mai zguduitor: o gluma a califului Harun-al-Rasid - care, "imbracat tiptil" (senzationala sintagma!), descinde incognito la vreme de seara printre supusii sai - il face pe tanarul negustor, transferat in somn in incaperile mirificului palat imparatesc, sa se creada stapanul Bagdadului si al intregii lumi ahemenide. Prestatia sa impecabila in ipostaza de calif aminteste de o pagina asemanatoare din Cervantes - autor pe care Caragiale il cunostea bine, pare-se -, aceea in care Sancho Panza este numit, pro forma, guvernator al unei insule inchipuite, iar inteleptul scu­tier al lui Don Quijote se achita cu brio de atributiunile dificile ce ii revin in calitate de administrator si judecator. Revenit in casa mamei sale, dar si cu picioarele pe pamant, Abu-Hassan se vin­deca cu dificultate de visul maririi.

Califul ii bulverseaza insa din nou reperele existentiale abia recuperate, facandu-1, prin aceleasi proceduri, sa mai creada o data ca este fiul norocului suprem, dupa care, convins de virtutile remarcabile, ca om si prieten, ale supusului sau, Harun-al-Rasid ii daruieste aur, o sotie minunata si o viata vesela si ferice "pana la adanci batranete".

Aceasta sarabanda ametitoare de incrementa atque decrementa existentiale trimite o poveste orientala indeajuns de traditionala in articulatiile sale esentiale catre parabola si face din Abu-Hassan o induiosatoare jucarie a soartei, un personaj care incearca disperat sa-si pastreze echilibrul si simtul masurii intr-un univers absurd si incoerent, situat in proximitatea unui onirism sui-generis. Faptul ca o face adesea intr-un limbaj pigmentat cu savuroase inflexiuni de cartier bucurestean ii adauga un farmec suplimentar, care ne readuce instantaneu in memorie prestatia orala fascinanta a eroilor din Kir Ianulea.

Unul dintre personajele catalogate drept insolite, ermetice ale prozei lui Caragiale. "A fost un om care toata viata lui nu s-a putut potrivi cu lumea", postuleaza in chip de definitie-avertisment auto­rul inca din prima fraza a textului. Integrala gesticulatiei lui Canuta, de la nastere pana la moarte si dincolo de ea, sta sub zodia acestei majore inadecvari, proprie romanticilor. La nastere, pruncul nu vede lumina zilei, ci tenebrele noptii. Nocturnul este o dimensiune literara specific romantica.

Eliberarea voluntara din pantecele ma­mei evoca in mic revolta titanica in contra ordinii naturale: Canuta asteapta sosirea moasei, dar, excedat de intarziere, plonjeaza "fara socoteala in lume, tocmai cand s-auzeau clopoteii de la brisca lui tata-sau la scara". Se consuma acum preludiul lungii suite de contratimpuri care il vor urmari toata viata.

"Cardinaliatea momen­tului este insa subminata perfid de o coroziva ironie minimaliza­toare : copilul forteaza granita sorocului pentru ca agentul sanitar se trezeste greu din mahmureala unui chef strasnic incins la domi­ciliul arendasului. Asemenea dublari ale momentelor grave cu moti­vatii persiflante, osciland intre ironia blanda si sarcasmul feroce, se intalnesc aproape la tot pasul in Canuta, om sucit. Sa nu ne lasam, totusi, pacaliti: retorica antiromantica este tot o forma de romantism, ironia fiindu-i acestuia adanc si intim consubstantiala".

La ceremonia botezului, Canuta nu suporta decat doua din cele trei cuvenite scufundari in apa rituala; la ultima, "copilul s-a smucit din degetele popii ca o varluga si a scapat in fundul cristel-nitii". Salvarea vine de la sangele rece si reactia celera a preotului care-si sumete manecile si-l scoate degraba la aer mai mult mort decat viu. Personajul prizeaza experienta mortii inainte de a-si fi trait propriu-zis viata: succesiunea fireasca a etapelor biologice este dereglata, ba chiar rasturnata cu totul. in aer se aude falfairea rau prevestitoare a dramaticului "viceversa" caragialian.

Un alt nume al sau este "suceala" de care sufera Canuta, asupra caruia pluteste teribila damnatiune a destinelor nepereche. inceputul vietii lui coincide cu o moarte temporara; sfarsitul ei aglutineaza simetric o nitelus morbida, dar efectiva prelungire a palpaitului vietii (in sicriu, omul continua sa traiasca si reuseste performanta cinetica de a se rasuci - la propriu - in mormant).

Pe la 7 ani, baiatul ramane orfan. Romanticii nu au familie in sensul curent al cuvantului sau, daca au, nu intretin cu ea relatii foarte apropiate. Lipsa (efectiva sau doar simbolica a) parintilor constituie primul simptom al abrogarii legaturilor sanguine ale acestui gen de personaje cu o lume proprie. Proprie insa ca rezul­tanta a predestinarii, nu a optiunii lor libere. Pe cale de consecinta, straina si generatoare de solitudine.

Absenta sau rarefierea severa a prezentei in viata romanticului a instantei materne/paterne favori­zeaza comiterea celui dintai pas catre imperiul singuratatii in care isi va incastra singulara petrecere pe pamant. Cand il extrage din cristelnita, preotul are o exclamatie semnificativa: "- Sa va traiasca! dar asa copil sucit n-am mai vazut!". Bebelusul va trai, intr-adevar, dar o va face neabatut sub zodia acestui verdict cu neechivoce valente premonitorii: va ramane un perpetuu insingurat, un inadaptat fara sanse de vindecare, un introvertit iremediabil, un etern outsider.

Nu doar satul natal ori Capitala se dovedesc pentru el medii nepri­mitoare, refuzandu-i dreptul la un "acasa" amiabil si izbavitor; Canuta se simte inconfortabil inclusiv in pamantul care-i serveste ca loc de odihna vesnica. Inadaptabilitatea lui este generala si totala, m aceasta bizara ecuatie a incompatibilitatii reciproce Intrand deopotriva biologicul, socialul, mineralul si metafizicul.

Dat la invatatura de bunica bine intentionata, rezista rigorilor didactice doar pana cand in viata lui reincep sa apara derutantele contratimpuri care il vor macina sistematic, iar, in final, il vor ucide. Zilnic, institutorul ii cere sa dezvolte diferite subiecte, de fiecare data Insa la alta materie decat aceea pe care ghinionistul elev tocmai o preparase. Contra-timpul face imposibile atat dialogul didactic G.E copil onest, una-1 intrebi si alta raspunde"), cat si identificarea unui oricat de firav teren comun de inchegare a comunicarii.

Lecuita dinspre partea scolii, batrana il da la stapan, baiat de pravalie la un bacan unde Canuta slujeste "cand mai bine cand mai rau" vreo doi ani. Si ar mai fi facut-o inca multa vreme daca pardalnicul contratimp nu si-ar fi varat iar coada (episodul comi­sioanelor ratate si al dublei batai). Paraseste slujba, intorcandu-se la bunica, "rupt de oboseala trupului si mai ales de a sufletului". Oboseala sufletului! Este numele caragialian al melancoliei, generatoarea cunoscutelor le mal du siecle francez, Weltschmerz teuton, spleen britanic

"Istoria lui se poate asemana cu istoria unui pahar care rabda sa-1 umpli cu litra si pentru o picatura se supara si da pe-afara", explica autorul. Ideea ar fi ca exista de fiecare data o lenta acumu­lare de trairi, experiente, intamplari neutre ori frustrari explicite la care eroul ramane relativ pasiv si un detaliu aparent anodin - "un nimic", "un moft" - care declanseaza intempestiv o violenta accele­rare a biomecanicii sale existentiale, materializata in reactii dispro­portionate in raport cu dimensiunea si semnificatiile intrinseci ale cauzei sale imediate.

Aceste involburari iscate din (mai) nimic configureaza arhitectura baroca a vietii personajului, sunt bornele care-i directioneaza metabolismul si-i jaloneaza existenta. Canuta inca­seaza batai strasnice de la bacan fara sa cracneasca, dar sunt de-ajuns doua palme - "picatura" despre care vorbeste autorul - pentru ca baiatul sa-si ia lumea in cap si sa se intoarca acasa. Mal tarziu, soacra si nevasta ii provoaca suparari grave si repetate, peste care trece cu usurinta; este suficienta insa, o neglijenta gastronomica oarecare pentru ca barbatul "sa-si iasa din pepene' si sa Intenteze divort. in motivarea actiunii judiciare sunt invocate, fireste, "probe de alta data": eternul contratimp isi savarseste cu perseverenta lucrarea! Asijderea, el rezista la plansetele si implorarile celor doua femei, la amenintarea primejdiei grozave prin care trece consoarta care avor­teaza "de necaz, de mahnire", fiind "cat pe-aci sa piara", dar se lasa induiosat de o banala durere de dinti a respectivei, cu care isi reia viata conjugala.

Nici moartea lui Canuta nu este provocata de lungul sir de vicisitudini si nenorociri care ii marcheaza existenta, ci de iritarea generata de cearta cu un "prieten pe care 1-a fost indatorat pe vremuri cu mult mai mult", ingratul gasind de cuviinta sa-i refuze imprumutul cu "o mica suma". A vorbi aici despre un mister al sufletului omenesc, despre im­penetrabila interioritate a personajului mi se pare exagerat. incadrarea lui in paradigma romantica explica mai multe.