SARA PE DEAL de Mihai Eminescu -
comentariu
Natura si iubirea sunt doua teme generale umane, abordate in
mai toata literatura, de mai toti scriitori mari. Eminescu ca poet
romantic nu putea sa nu abordeze aceasta tema. Spre deosebire de
alti poeti ce au scris poezii predominant peisagiste sau poezii
predominant erotice, la Eminescu, cele 2 teme coexista. Natura constituie
cadrul de desfasurare a scenelor de iubire, in poezii precum: "Fat
Frumos din tei"; "Povestea teiului"; "Dorinta"; "Lacul"; "Floare
albastra". Conceptia erotica a poetului e influentata
de viziunea mitica asupra perechii din paradis. In aceste poezii intalnim
o natura umanizata, calda, luminoasa care este in
consonanta cu sentimentele poetului de a aspira spre o iubire
ideala. Cadrul e constituit atat din elemente terestre, precum codrul,
lacul, teiul, nufarul, salcamul, floarea albastra cat si
elemente cosmice, precum luceafarul, astrii, stelele, luna Eminescu
fiind de altfel cel mai mare poet selenar din literatura romana.
Elementele devenite scumpe lui si transformarile in motive poetice.
Intalnim si poezii precum "Pe langa plopii fara sot",
"Cand amintirile", "S-a dus amorul" in care cadrul de desfasurare a
scenelor de iubire il constituie o natura ravasita, cu
ploi marunte de toamna, cu ceata, cu burnita, cum
e si sufletul poetului ce de glas unei iubiri apuse, triste, neimplinite.
Poezia "Sara pe deal" a aparut in anul 1885 in revista "Convorbiri
literare" de sub conducerea lui Titu Maiorescu, fiind ca specie literara o
idila, complicata cu elemente de pastel, de unde si cele
doua planuri ale poeziei: - planul peisagistic; -planul erotic. Sub
raportul compozitional, poezia este alcatuita din 6 catrene cu o
rima imperecheata si feminina, cu o masura a
versului de 12 silabe, bazat pe un coriamb, dupa care urmeaza cezura,
2 dactili si un troheu; elemente ce vin sa sublinieze ritmul
leganat al poeziei, aceasta culegere melopeica. Primele 4
catrene apartin planului peisagistic, constituind cadrul in care se vor
desfasura scenele de iubire cu exceptia a 4 versuri care fac
trimitere spre planul erotic. Aceasta I parte a poeziei "Sara pe deal" a
fost anticipat de partea a II-a a baladei "Zburatorul", de Heliade
Radulescu. Eminescu imbinand imaginile vizuale cu cele auditive, ne
reda intr-o succesiune de tablouri, facandu-ne sa retraim
si noi momentul trecerii dinspre amurg spre noaptea deplina, astfel
la inceput tabloul este dinamic, plin de
miscare, parca vedem turmele de oi ce urca dealul; auzim
scartaitul cumpenei de la fantana, parca vedem oamenii ce se
intorc obositi cu coasa in spate, de la munca de peste zi, auzim sunetul
buciumului, al fluierelor ce vin de la stana, talanga ce cheama la
vecernie; sunetul estompat al clopotului din satul pitit intre dealuri. Toate
acestea sunt retraite cu intensitate de sufletul poetului; care-si
imagineaza intalnirea cu iubita sa, iubita ce exista numai in
imaginatia poetului. Poezia este o idila a dorului de iubire, poetul
canta sentimentele inainte de-al fi trait concret, de-al fi cunoscut.
El canta aspiratia spre o iubire ideala. Inca din primele 4
catrene, Eminescu creeaza niste imagini de o frumusete
deosebita, ce sunt in consonanta cu sentimentele sale sincere. In
timp ce luna se-nalta incet pe bolta cereasca, ochii cei mari ai
iubitei sunt imaginati de el cautand astrul prin frunza cea rara
a salcamului. In timp ce apele plang in fantane, nourii nasc umezi pe bolta
senina, imaginea ne trimite la poeziile lui Lucian Blaga. Pana
si stelele, si astrii sunt implicati in acest sentiment
"Stele nasc umezi pe bolta senina". Comparatia sufletului poetului
indragostit cu para, dezvaluie caldura si stralucirea
iubirii: "Sara pe deal buciumul suna cu jale Turmele-l urc stele le scapara-n
cale, Apele plang, clar izvorand in fantane;Sub un salcam, draga,
m-astepti tu pe mineLuna pe cer trece asa sfanta si
clara,Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,Stelele nasc
umezi pe bolta seninaPieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e
plina.Nourii curg raza lor siruri despica
Stresine vechi, casele-n luna ridicaScartaie-n
vant cumpana de la fantana,Valea-i in fum, fluiere murmura-n
stanaSi osteniti oameni, cu coasa-n spinareVin de la camp;
toaca rasuna mai tareClopotul vechi imple cu glasul lui sara
Sufletul meu arde-n iubire ca para". Treptat zgomotele se sting, linistea
pune stapanire peste tot satul pitit undeva intr-o vale, in timp ce poetul
asteapta cu infrigurare intalnirea cu iubita sa, ce va avea loc
undeva pe un deal, pe o banca sub un salcam, martor al atator perechi de
indragostiti. De remarcat, ca tabloul e intuit de undeva de la
inaltime; de aici imaginea panoramica desfasurata
de poet in fata ochilor nostri; de aici amestecul de elemente
terestre si cosmice; amestecul dintre macro si micro cosmos, ce
mareste si mai mult sentimentul din sufletul poetului,
aspiratia sa spre o iubire ideala, pura. De altfel, Eminescu
precum Ascanio n-a iubit niciodata femeia, ci un prototip irealizabil al acesteia existent numai in
imaginatia sa. Concluziile la care ajunge poetul pe baza consonantei
dintre elementele naturii si sentimente, este aceea ca orice individ
si-ar da viata lui toata pentru o asemenea noapte bogata:
"Ah! in curand satul in vale-amutesteAh! in curand pasul spre tine
grabesteLanga salcam sta-vom noi noaptea-ntreagaOre
intregi spune-ti-voi cat imi este dragaNe-om rezema capetele unul de
altul Si surazand vom adormi sub inaltul
Puternic impresionat si
emotionat, Allan se simte ca in fata "unei sfinte", cand vede austeritatea in
care locuieste fata, in camera ei fiind numai un scaun, doua perne si un pat,
in care, afla cu stupoare, ca dormea Chabu, iar Maitreyi se culca pe o
rogojina, asezata pe jos. El se simte din ce in ce mai atras de Maitreyi, cei
doi schimba autografe pe care le scriu pe carti si reviste, isi povestesc
istorisiri insinuante, vorbesc despre casatoria Indiana, fapte ce duc la o
apropiere si o relatie mai fireasca intre ei.
Autenticitatea romanului este
reflectata in continuare prin ilustrarea tulburarii, a framantarilor interioare
ale lui Allan, in dorinta de a intelege exact sentimentele pe care le are
Maitreyi, exprimate printr-o multitudine de ganduri si interpretari ale unor
gesture , cuvinte si atitudini. De pilda, intr-o seara, pe veranda casei, un
ceremonial al atingerii picioarelor goale, care era la ei un semn de respect,
ii da europeanului o emotie deosebita, o beatutidine a simturilor.
Allan se gandeste din ce in ce
mai des la casatorie, mai ales ca asista la nunta lui Mantu, un var al lui Sen,
care "se plange ca o chem inca <<doamna>>, iar nu
<<mama>>, cum e obiceiul in India".
Intre cei doi tineri se
manifesta o atractie irezistibila ce scapa de sub control, ea I se daruieste
intr-o noapte si Allan se simte usor jenat pentru faptul ca Maitreyi "se
abandonase atat de decisiv trupului meu, incat avusei chiar o urma de
melancolie ca mi se daruise atat de repede". A doua zi, dis-de-dimineata, cand
cei doi se intalnesc in biblioteca, Maitreyi, coplesita de vinovatie, ii spune
ca e timpul sa plece din casa lor. Ii povesteste despre iubirea pe care o avea,
de la treisprezece ani, pentru guru lei, Robo Thakkur, relatandu-i cu detalii
despre scrisorile primate de la el, din toate partile lumii, pe unde umblase.
Cu toate acestea, gesturile tandre continua, Maitreyi ii daruieste o coronita
de iasomie, despre care Allan afla mai tarziu, ca este semnul logodnei. Ea ii
ofera apoi cutiuta data de Tagore, marturisind ca nu l-a iubit, ca aceea a fost
numai o ratacire si abia acum isi da seam ace este dragostea adevarata.
Allan se hotaraste sa spuna
parintilor fetei despre dragostea lor, fiind convins ca acestia asteapta ca el
s-o ceara in casatorie, dar din nou il deruteaza reactia Maitreyiei, care se
opune. Cei doi tineri traiesc o adevarata poveste de dragoste, cu gesture
tandre, priviri si sarutari furate. Maitreyi ii marturiseste iubirea ei pentru
pomul "cu sapte frunze", cu care se imbratisa, se saruta si caruia ii facea
versuri.
Iubirea lor culmineaza cu
mirifica logodna, oficiata de
Vechiul salcam. Astfel de noapte bogata,Cine pe ea n-ar da
viata lui toata?" Constatand ca daca in I parte a poeziei
predicatul verbal este la prezent fapt ce contribuie la realizarea unui cadru
feeric; misterios care vine sa ocroteasca ca o mama grijulie
perechea de indragostiti, in partea a II-a predicatul verbal este la
viitor, fapt care subliniaza inca o data ca e vorba despre
o iubire existenta numai in inchipuirea poetului, o iubire ce n-a fost
cunoscuta niciodata concret. Cand se refera la planul femeii,
poetul foloseste un limbaj prozaic, bazat pe diminutive, repetitive
si epitete ornante ce vin sa sublinieze lumea marginita,
ingusta a acesteia. Chemarile iubitei adresate poetului sunt
facute in mod direct "Vino-n codru la izvoru'" in poezia "Dorinta"
si "Hai in codru cu verdeata" in "Floare albastra". Spre a
se bucura impreuna de placerile vietii lumesti sunt
acceptate de poet, desi e convins de efemeritatea acestora, de unde
si raspunsul detasat "Eu am ras, n-am zis nimic". Atunci cand e
vorba de planul barbatului, poetul foloseste epitetul individual, cu
valoare de simbol, cautand in zadar sa-si ridice partenera in
lumea rece a gandurilor sale filozofice. Eminescu se dovedeste oarecum
prea dur, coborandu-si prea jos partenera, intre cei doi ivindu-se o
prapastie, practic de netrecut, asa cum se-ntampla si in
,Floare albastra" si in partea a II-a a Luceafarului. Ideea de
concesie facuta partenerei e subliniata de poet prin folosirea
adverbului "totusi", din finalul poeziei "Floare albastra", "Totusi este trist in lume", vers atat
de comentat incat a facut sa curga multe cerneala.
Motivul "Florii albastre" e preluat din
literatura germana de la Novaris, din romanul acestuia "Haiering von Ofterdinghng' in care iubita se
metamorfozeaza intr-o floare, tulburand pentru totdeauna mintea
tanarului. La Eminescu, floare
albastra simbolizeaza idealul inaccesibil in iubire, epitetul
"albastru' ne trimite la infinitul cerului si al marilor, in timp ce
floare simbolizeaza fiinta pastrata a iubirii. Eminescu
creeaza o natura feminizata, calda, in care tinerii se
asteapta cu infrigurare, alearga unul spre altul, se
imbratiseaza, isi spun soapte de amor,
simtindu-se bine odata cu baterea vantului, care-i acopera de
flori de tei. Intelegem prin idila specia liricii peisagiste, care
prezinta elemente ale vietii, campenesti bucolice. Specia a
aparut inca din antichitate, ilustrata de Teocrit in volumul,
"Cantece" si de Virgiliu, in volumul "Bucolice".In literatura romana
a fost ilustrata de Alexandru Deparateanu, V. Alecsandri,
G. Cosbuc, M. Eminescu.
