Analitismul - Hortensiei Papadat-Bengescu

Hortensiei Papadat-Bengescu (1876-1955) debuteaza tarziu ca prozatoare, in 1913, cu nuvela Viziune, la revista "Viata Romineasca", iar editorial cu volumul de nuvele Ape adanci, 1919.  

H. P.-Bengescu ii precede pe autenticistii "existentialisti", analisti ai moralei si psihologiei sau pe aceia ai psihologiei morale.

La debut, in Ape adanci (1919), critica ii afirma originalitatea scrisului, o expresie a cuprinzatoarei si profundei senzitivitati si reflexivitati feminine.

Renuntand la dinamica povestirii, la exclusivitatea verbului, prozatoare devine o  analista, o descriptiva, o naratoare autoscopica, o intemeietoare de lumi imaginare, pulsand intre interioritate si exterioritate. Dupa primele executii fictionale, ea gaseste echilibrul intre impresie si expresie, fara a renunta la inovatie. Innoieste reducand unele categorii si forme ale naratiunii sau le conferi extensie.

Chiar si proza sa de mica amploare, care succede debutului matur (Sfinxul, 1921, Femeia in fata oglinzii, 1921), este modelata muzical. Scriitoarea insasi recunostea ca gandeste muzical. Aceste structuri narative radicalizau poetica prozei intr-un mod care surprindea flagrant pe profesionistii lecturii. Cu totii admiteau o structura sau, cu termenul obisnuit atunci, folosit si de Lovinescu, o compozitie stransa si elementara.

Romanta provinciala, 1925, si Desenuri tragice, 1927, recupereaza socialul prin modalitatea realismului naturalist, intr-o nota tragica. Se adauga disponibilitatea epica spre intimitate.

Proza scurta publicata postum (Sangvine, 1973) confirma modernitatea sincrona cu M. Proust si V. Woolf, apropierea de stilul si, oarecum, de metoda lor epica.

Meritul acestei scriitoare, pe care N. Breban o considera cel mai mare autor de romane roman, este acela de a fi descatusat limba prozei, in directia unui modernism subtil, a intelectualismului si a explorarii inconstientului.

Romanul Adrianei si Femeia in fata oglinzii sunt mici romane ale subiectivitatii lirice.

Prozatoarea isi "obiectiveaza" experienta autobiografica, de sora de caritate a Crucii Rosii, din timpul razboiului de intregire a Romaniei, in romanul Balaurul, 1923.

Balaurul oscileaza intre discursul tranzitiv, al existentei, si cel reflexiv-simbolic, stapanit de o retorica, ea insasi, nesigura, (pre)moderna.

Al doilea roman autonom al autoarei, Logodnicul, 1935, reuneste doua perspective. Una este realist naturalista,  cu tendinte spre analiza. Cealalta este absurda, mecanicista.

Fapturile mecanomorfe, la limita suprarealitatii, au o stranie viabilitate estetica.

Subiectul reia prejudecati sociologizante de tip samanatorist: prapastia dintre Capitala si restul tarii. Bucurestiul apare prabusit moral, adevarat loc apocaliptic. Provincia ramane salvatoare, prin caracterele ei. In fond, ideea este stendhaliana.

Un ciclu de romane, constituit fara vreun proiect, tatonant, de catre scriitoare, si chiar la sugestii si insistente straine - cum este cazul ultimei carti, in doua volume -, este cel numit al Hallipilor.

Seria include opere cu o relativa autonomie: Fecioare despletite, 1926, Concert din muzica de Bach, 1927, Drumul ascuns, 1932, Radacini, 1938.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

In afara numeroaselor personaje exterioare, pe durata a aproape 20 de ani - cam tot atat timp cat dureaza elaborarea intregii opere a prozatoarei -, mai sunt urmarite familiile  Rim, Draganescu, Maxentiu.

Personajele se privesc reciproc, din unghiuri felurite, iar diversitatea perspectivelor, in mai multe momente de viata, le confera complexitate, ireductibilitate, dinamism, desi multe din ele traiesc autoscopic.

Arivisti ai Capitalei inceputului de secol XX, ei vad in avere nu un mijloc de a trai indestulat, dar de metamorfoza si de pozitionare, de a se indeparta de radacini, de a le face uitate si de a se asimila in inalta societate, de a accede la nobilitate.

Parvenitismul si snobismul lor sunt facilitate de burghezia si mosierimea cu radacini sociale tulburi. Chiar Hallipii sunt descendentii unui arivist recent, Eriste.

Romanciera alterneaza si simultaneizeaza naratiunea directa, dramatizata, scenica, dar si relatarea analitica, introspectiva.

Naratorul face cunoscut un univers uman printr-o perspectiva existentiala si morala neconcesiva, antisentimentala, lucida, ironica si chiar grotesca.

Sistemul sau narativ este original si complex, nemaintalnit pana atunci in romanul romanesc.

El ii permite naratorului, pe de o parte, ca sa descinda in zonele cele mai obscure, abisale, ale psihologiei personajelor conturate.

Concert din muzica de Bach, 1927, urmareste, in alternanta, in interferenta si uneori chiar contrapunctic, ca la A. Huxley, evolutia  sau, de fapt, involutia unor familii, unificate prin conditia lor sociala, morala si existentiala, asadar prin destin.

Romanul nu este unul exclusiv obiectiv, "marea fresca oraseneasca" (E. Lovinescu), dar si unul al constiintelor intrepatrunse. 

Romanul deruleaza cateva linii epice insemnate si impune cateva personaje nemaintalnite in proza romaneasca. 

Cele mai multe personaje au cate o tara biologica, ereditara, ele ramanand sub dominatia imperioasa a fiziologicului. Psihologicul se afla inradacinat in fiziologic. Tot ce afecteaza constiinta a afectat mai intai corpul uman in ansamblu. Prin boala, constiinta se transforma profund si se manifesta in mod autentic. Bolnavul este mult mai sincer decat omul sanatos si el nu mai este la fel de tentat sa se ascunda. Prin boala, omul se cunoaste asa cum este el de fapt. Prin urmare, romanciera realizeaza conexiuni uimitoare intre fiziologia si psihologia personajelor sale, analizate cu sagacitate de Liviu Petrescu in Romanul conditiei umane.         

Se cuvine sa recunoastem in H. Papadat-Bengescu o innoitoare semnificativa a romanului romanesc, a prozei in general, prin viziunea si tehnica literara.

Prozatoarea n-a scris studii ample de poetica a naratiunii, dar, dincolo de vocatia ei implicita pentru teorie, ramane evidenta si aceea explicita, dezvaluita in interviuri, articole si, nu in ultimul rand, in corespondenta.

Ideea ca sufletul e o forma a trupului, urmarind epic poetica narativa a ceea ce a numit si ilustrat prin "trupul sufletesc", o aduce pe H. P.-Bengescu in stricta contemporaneitate, deopotriva universala si romaneasca, pentru cateva bune decenii.

Ea are intuitia si chiar obsesia pluralitatii eurilor, ca la Proust.

Este o observatoare a sociologicului si esteticului, in analiza psihologica a fiziologismului, a imoralismului sau amoralismului parvenitilor la nobilitatea cu motivatie spirituala si nu materiala.

Intr-o confesiune, H. P.-Bengescu sustinea ca autobiografia sa literara se confunda inextricabil cu autobiografia personala.

Programul sau literar, in proza, este anti-mimetic: "nu voi reproduce, nici nu voi reconstrui".

In general, fictiunea este la ea suverana: "romanele mele sunt pe de-a intregul create".

Din unele scrisori catre G. Ibraileanu, primul sau mentor literar, aflam ca urmareste "acuitatea simtirii pure sau viziunea violenta asupra realului", psihologismul viu, "chinul, dorinta de a reda nu descrierea senzatiei, ci senzatia insasi".

Pentru noua ei teleologie narativa, autoarea cauta un nou limbaj al prozei: "Si vorbele trebuie sa-mi para inventate de mine." (Scrisoare catre G. Ibraileanu din 19 febr. 1914)

In sfarsit, pentru a-i recunoaste radicalitatea inovatoare, sa mai notez ca ea urmarea cu temeritate, in proza, ca altii in poezie, sa denunte chiar si "insuficienta punctuatiei" (in "Sburatorul", nr. 9, 1927).