Romanul realist - enigma otiliei - de george calinescu suport de curs pentru examenul de bacalaureat

Romanul realist - ENIGMA OTILIEI - de George Calinescu

Incadrarea romanului

• Roman interbelic

• Roman realist – obiectiv, de insiratie balzaciana

• Roman social, monographic

O monografie a vietii burgheziei bucurestene

* Roman citadin

* Perspectiva auctoriala dublata de perspective personajului reflkector, Felix Sima.

* Viziune: par derrière, deoarece autorul-narator are acces la starile subfletesti ale

personajelor si relateaza la pers. a III-a sg.

* Focalizare: ZERO, combinata cu interna

* Personaje tipice in imprejurari tipice.

Roman traditional prin:

- scriitura la persoana a III-a sg

- naratiune heterodiegetica, realizata de un narrator omniscient (omniscienta si ubicuitate narativa)

- actiune prezentata chronologic

- observatia sociala si interestul pentru caracterologie

Roman modern prin:

- mediul citadin

- problematica intelectualului si a burgheziei

- dublul statut al lui Felix: martor si actor

- interestul lui calinescu pentru ereditatea incarcata cazurile patologice (studiul dementei senile al lui Simon Tulea)

- relativizarea imaginii personajului feminine

- relativizarea imaginii pers. feminin prin tehnica moderna a oglinzilor paralele, a viziunii poliedrice (Otilia se reflecta diferit in constiintele celorlalte personaje: “fetita mea” pt Mos Costache, “o dezmatata, o stricata” pt Aglae, “o enigma, un mister” pt Felix, “o artista in devenire pt Pascalopol)

Romanul “Enigma Otiliei” este rezultatul unei polemici purtate de autor cu romancierul C. Petrescu – adept al proustianismului, al sincronizarii literare romane cu psihologia epocii.

Spre deosebire de Camil Petrescu, G. Calinescu este de parere ca singura metoda viabila de a

crea este realismul, interesat de caracterologie.

“Enigma Otiliei” este un roman cotidian si cuprinde cea mai bogata galerie de tipuri umane din proza romana.

Tema = viata burgheziei bucurestene la inceputul secolului al XX-lea. Pe acest fundal de epoca, romanicerul mai introduce:

- doua teme balzaciene: mostenirea si paternitatea

- motivul cuplului adamic

- formarea personalitatii unui tanar (Bildungsroman)

- viziunea vietii ca un spectacol carnavalesc

1. Incipitul romanului este realizat dupa metoda balzaciana;

Incadrare spatio-termporala exacta: stim cand, unde si cine. (Intr`o seara de iulie a anului 1909, Bucuresti, Strada Antim, un tanar de vreo 18 ani).

2. Descrierea concentrica – din afara in sre interior prin prezentarea strazi, fata casei, si apoi a interiorului unde sunt personajele principale. Personajele sunt convocate sub un anumit pretext.

3. Tehnica detaliului, a amanuntului semnificativ. Naratorul descrie amanuntit arhitectura, vestimentatia, folosind un limbaj specializat si avand “ochiul unui estet”.

ENIGMA OTILIEI, de George Calinescu

GEORGE CALINESCU – personalitate plurivalenta, de formatie enciclopedica, tipul scriitorului total: critic si istoric literar, esist si estetician, prozator si poet, dramaturg si publicist.

Opera – extrem de variata. Versuri: Poesii – 1937, Lauda lucrurilor – 1963, Cronicile optimistului – 1964. Dramaturgie: Sun sau Calea neturburata. Mit mongol – 1943, Ludovic al XIX-lea – 1964, Teatru – 1965. Romane: Cartea nuntii – 1933, Enigma Otiliei – 1938, Bietul Ioanide – 1953, Scrinul negru – 1960. Critica si istorie literara: Viata lui M. Eminescu - 1932-1934, Viata lui I. Creanga – 1938, Istoria literaturii romane. Compendiu – 1945, N.Filimon – 1959, V. Alecs. – 1965.

Studii de literatura univers.: Principii de estetica – 1939, Impresii asupra literaturii spaniole – 1946, Estetica basmului – 1965. „Istoria literatrii romane de la…” - o lucrare monumentala, unica in peisajul literar romanesc.

„ENIGMA OTILIEI” – roman realist-balzacian. In 1932, G.C. sublinia necesitatea aparitiei, in lit. rom., a unui roman de atmosfera moderna, desi respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filozofia si psihologia epocii, argumentand ca literatura trebuie sa fie in legatura directa cu „sufletul uman”. G.C. – depaseste realismul clar, creeaza caractere dominate de o singura trasatura definitorie, realizand tipologii (avarul, arivistul), modernizeaza tehnica narativa, foloseste detaliul in descrieri arhitecturale si in analiza personajelor, inscriindu-se astfel in realismul sec. al 20-lea, cu trimitere certa catre creatia lui Balzac.

Elemente si tehnici moderne. Influente balzaciene.

I. Balzacianismul – prezent in E.O. prin tema – care ilustreaza viata burgheziei bucurestene de la inceputul sec. 20, societate degradata sub puterea mistificatoare a banului, intreaga actiune a romanului construindu-se in jurul averii lui mos C. Giurgiuveanu. De altfel, Balzac a concentrat ideea ca banii, averea au putere distrugatoare asupra eticii unei societati: „Zeul la care se inchina toti este banul”.

II. Ideea paternitatii – nucleul epic al romanului, fapt confirmat de G.C. insusi, care-si intitulase initial romanul „Parintii Otiliei” – idee balzaciana preluata probabil din romanul „Mos Goriot”, de H. de Balzac, in care degradarea relatiilor din cadrul unei familii duce la degradarea intregii societati. Relatiile interfamiliale sunt degradate si in E.O. Sentimentele paterne ale lui C.G. pt. Otilia sunt invinse de avaritia personajului, el neputand asigura „fe-fe-fetitei” lui traiul in viitor, aceasta fiind nevoita sa se marite cu Pascalapol. Acesta, la randul lui, nu-si defineste foarte bine sentimentele fata de Otilia, nu stie cat o iubeste ca un tata si cat tine la ea ca la o iubita, nu poate distinge „ce e patern si ce e viril in relatia sa cu Otilia. Relatia familiala a Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradeaza profund din cauza averii acestuia, distrugand orice sentimente fraterne intre cei doi. Relatia familiei Olimpia – Stanica Ratiu se rezuma la discursuri fade despre familie si societate, tema disertatiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie demagogica prin care Stanica stoarce bani de la oricine. Aurica si-ar dori o familie, dar deoarece conceptia sa este complet falsa, alergand disperata dupa barbati, nu reuseste sa-si intemeieze un camin. De asemenea, relatiile din cadrul familiei Tulea sunt total degradate, Aglae stapaneste cu autoritate distrugand destinele copiilor ei, iar Simion, ca tata si ca sot, este total neavenit, incapabil si dezinteresat de a fi un „cap de familie”.

III. Tipologia personajelor – construita artistic – fiecare erou este dominat de o trasatura de caracter puternica, definindu-l in esenta sa morala. Costache Giurgiuveanu – intruchiparea avarului, Stanica Ratiu – tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui Dinu Paturica, iar demagogia lui se inscrie in descendenta lui Nae Catavencu. Aglae – „baba absoluta fara cusur in rau”, Titi – tipul retardatului, Felix – definit de autor ca „martor si actor”, iar Otilia – eternul feminin enigmatic.

IV. Tehnica detaliului – o modalitate epica a romancierului – incadreaza cu precizie actiunea in timp si spatiu ( „Intr-o seara, de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele 10, (…) in str. Antim…)”, descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu – creeaza atmosfera in care se vor derula destinele personajelor, dar are implicatii caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazeaza – pe folosirea detaliului atat pentru descrierea fizionomiei acestora cat si pentru descrierea coafurii, a imbracamintei, a gestur., a timbrului vocii, construind personajul in totalit., fizic, moral si in miscare. Ex.descrierea lui Pascal.., prin ochii lui Felix.

Elemente romantice:

a) folosirea antitezei in caracterizarea unor personaje, Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, mos Costache cu Pascalopol, se opun prin trasaturile esentiale: inteligenta, ambitie, frumusete, delicatete, farmec, generozitate, in antiteza cu debilitatea mintala, apatia, uratenia, acreala, rautatea, invidia, avaritia;

b) descrierea naturii Baraganului intr-un registru fantastic, descrierea casei vechi, paraginite, cu scari care scartaie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciana;

c) motivul „orfanului”, evidentiat in roman prin Felix si Otilia, supusi din aceasta cauza rautatilor inveninate ale clanului Tulea;

Elemente realiste

a) tema – reflecta stadiul societatii burgheze in plina degradare morala sub puterea mistificatoare a banului, caruia „i se inchina toti”;

b) personajele luate din realitatea acestei societati: avarul, parvenitul, demagogul – tipuri umane specifice (N. Filimon, I.L.Caragiale);

Elemente ale clasicismului:

a) simetria romanului, care incepe cu o imagine dezolanta a casei lui C. G. si se termina cu aceeasi imagine lugubra: „Aici nu sta nimeni”;

b) trasatura de caracter dominanta la unele personaje: C. G. – avaritia, L. Pascal. – nobletea sufleteasca, St. Ratiu – arivismul si demagogia, Aglae – rautatea si invidia.

Titlul – initial, „Parintii Otiliei” reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare personaj determina cumva soarta orfanei Otilia, ca niste „parinti”. Autorul schimba titlul din motive editoriale si deplaseaza accentul de la un aspect realist, traditional, la tehnica moderna a reflectarii poliedrice, prin care este realizat personajul titular. O „enigma a Otilie” se naste mai ales in mintea lui Felix, care nu poate da explicatii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce ramane pana la sfarsitul romanului o tulburatoare intruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin. Pascalopol – indragostit de Otilia, o admira si o intelege, dar nici el nu poate descifra in profunzime reactiile si gandurile fetei, confirmandu-i lui Felix in finalul romanului „A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma.” Romanul are 20 de capitole si este construit pe mai multe planuri narative care urmaresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache Giurgiuveanu. si inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia. Autorul scorda importanta si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii citadine. Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire (respectarea cronologiei faptelor), completata prin insertia unor micronaratiuni in structura romanului. Unele secvente narative se realizeaza scenic (de ex.cap. I si 18) prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului, prin notarea gesturilor si vestimentatiei, ca in didascalii. Dialogul confera veridicitate si concentrare epica. In proza realista, descrierea spatiilor (strada, arhitectura, decorul interior) si a vestimentatiei sustine impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observatie si notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirecta, pentru conturarea caracterelor. Imaginea Baraganului este redata intr-o descriere de tip romantic: proiectia realitatii in plan fantastic.

Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal („intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909”) si spatial (descrierea str. Antim, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interioarelor), prezinta principalele personaje, sugereaza conflictul si traseaza principalele planuri epice. Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/ strainul, din familia Giurgiuveanu, in momente diferite ale existentei sale (adolescenta si aproximativ 10 ani mai tarziu: „dupa razboi”).

Actiunea debuteaza cu venirea tanarului Felix, orfan, la Bucuresti, in casa unchiului si tutorelui sau legal, pt. a urma Facultatea de Medicina. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar , care o creste in casa lui pe Otilia Marculescu., fiica sa vitrega, cu intentia de a o infia. Aglae o considera un pericol pt. mostenitorii fratelui ei.

Expozitiunea – in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si in spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice, descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia ii este atribuita personajului intrus, care cauta o anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului, de la strada la casa, la interioare, la fizionomia si la gesturile locatarilor (tehnica focalizarii) – o modalitate de patrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casa este un document social si moral. Strada si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unor locatari bogati, burghezi imbogatiti candva, si realitate: inculti (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delasatori (urme vizibile ale umezelii, impresia de paragina). Arhitectura – imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pt. a dobandi avere, dar nu si fondul cultural. Intrat in locuinta, Felix il cunoaste pe unchiul sau, un omulet straniu care ii raspunde balbait „nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc”, pe verisoara Otilia si asista la o scena de familie: jocul de table. Naratorul ii atribuie lui Felix observarea obiectiva a personajelor prezente. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare si fiziologice care sugereaza in maniera clasica, trasaturile de caracter si este prezentata in mod direct, starea civila, statutul in familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configureaza atmosfera neprimitoare, imaginea mediului in care patrunde tanarul si prefigureaza cele doua planuri narative si conflictul. Replicile Aglaei anticipeaza conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Ot. motiveaza atasamentul lui Felix.

Intriga se dezvaluie pe doua planuri care se intrepatrund:

I. Istoria mostenirii lui Costache Giurgiuveanu.;

II. Destinul tanarului F.S.

I. Competitia pentru mostenirea batranului avar este un prilej pentru observarea efectelor, in plan moral, ale obsesiei banului. Batranul avar, proprietar de imobile, restaurante, actiuni, nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pt. a nu cheltui. Clanul Tulea urmareste succesiunea totala a averii lui, plan periclitat ipotetic de infierea Ot. Desi are o afectiune sincera pt. fata, batranul amana infierea ei, de dragul banilor si din teama de Aglae. Initial intr-un plan secundar, Stanica Ratiu urmareste sa parvina, vizeaza averea clanului Tulea, dar smulge banii lui mos Costache. Pretutindeni prezent, divers informat, amestecandu-se oriunde crede ca poate obtine ceva bani sau poate da lovitura vietii lui, personajul sustine in fond intriga romanului, pana la rezolvarea in deznodamant: Olimpia e parasita de Stanica, Aurica nu-si poate face o situatie, Felix o pierde pe Otilia. Alaturi de avaritie, lacomie, si parvenitism, aspecte sociale supuse observatiei si criticii in romanul realist, sunt infatisate aspecte ale familiei burgheze: relatia dintre parinti si copii, dintre soti, casatoria, orfanul. Casatoria face parte dintre preocuparile unor personaje: Aurica, fata batrana are obsesia casatoriei; Titi se tulbura erotic si traieste o scurta experienta matrimoniala; Pascalopol doreste sa aiba o familie si se casatorie cu Otilia; Stanica se insoara cu Olimpia pt. zestrea niciodata primita; Felix se va casatori, ratand prima iubire, dupa ce isi va face o cariera. Banul perverteste relatia dintre soti. Stanica se insoara pentru a-si face o situatie materiala, dar nu-si asuma rolul de sot sau de tata. In clanul Tulea rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodeaza, iar mai tarziu este abandonat in ospiciu. Motivul paternitatii – infatisat diferentiat. Orfanii au 2 protectori: Costache Giurgiuveanu si Pascalopol. Mos Costache este zgarcit, dar isi iubeste sincer fiica, desi n-o adopta legal, in timp ce Aglae, adevaratul avar al romanului striveste personalitatea copiilor sai.

II. Planul formarii tanarului Felix, student la medicina, urmareste experientele traite in casa unchiului sau, in special iubirea adolescentina pt. Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindca primeaza dorinta de a-si face o cariera. Otilia il iubeste pe Felix, dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul si se casatoreste cu Pascalopol, barbat matur, care ii poate oferi intelegere si protectie. In epilog, aflam ca Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-si trai tineretea, iar Otilia a devenit sotia unui conte exotic. Ea ramane pt. Felix o imagine a eternului feminin, iar pt. Pascalopol o enigma. Conflictul romanului – se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Marculescu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pt. a studia medicina. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al batranului, pe care il aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pt. Otilia, pe care o cunoaste de mica. A doua familie, vecina si inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii lui, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei 3 copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pt. a obtine zestrea ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui mos Costache (ura manifestata de Aglae impotriva orfanei Otilia.), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului).

Referat: Clasificarea mutatiilor Referat: Nervul - compus din unul sau mai multe fascicule de fibre nervoase

Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei. Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinta morala”, Costache Giurgiuveanu distinge doua feluri de indivizi, in functie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adapteaza moral (au o conceptie morala asupra vietii, sunt capabili de motivatia actelor proprii: Pascalopol si Felix) si cei care se adapteaza automatic/ instinctual (organizati aproape schematic si ilustrand cate un chip uman: cocheta, fata batrana, avarul, „baba absoluta”, dementul senil). In general, caracterizarea personajelor se realizeaza ca in romanul realist – balzacian. Prin tehnica focalizarii, caracterul personajelor se dezvaluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor: prezentarea mediului, descrierea locuintei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor si a obisnuintelor. In mod direct, naratorul da lamuriri despre gradele de rudenie, starea civila, biografia personajelor reunite la inceputul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvaluite initial nu evolueaza pe parcursul romanului, dar trasaturile se ingroasa prin acumularea detaliilor in caracterizarea indirecta (prin fapte, gesturi, replici, vestimentatie, relatii intre personaje). Exceptie face portretul Otiliei realizat prin tehnici moderne: comportamentismul si reflectarea poliedrica. Pana in capitolul al 16-lea, Otilia este prezentata exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fara a-i cunoaste gandurile din perspectiva unica a naratorului, cu exceptia celor marturisite chiar de personaj. Aceasta tehnica este dublata, pe acelasi spatiu narativ, de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje, ceea ce confera ambiguitate personajului, iar in plan simbolic sugereaza enigma, misterul feminitatii. Relativizarea imaginii prin reflectarea in mai multe oglinzi alcatuieste un portret complex si contradictoriu: „fe-fetita” cuminte si iubitoare pt. mos Costache, fata exuberanta, „admirabila, superioara” pt. Felix, femeia capricioasa, „cu un temperament de artista” pt. Pascalopol, „o dezmatata, o stricata” pt. Aglae, „o fata desteapta”, cu spirit practic, pt. Stanica Ratiu, o rivala in casatorie pt. Aurica. Desi adopta un ton obiectiv, naratorul se ascunde in spatele mastilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. Amestecul de stiluri (juridic si colocvial) in discursul casnic al lui St.R. are efect comic si transforma personajul intr-un Catavencu al ideii de paternitate. Se utilizeaza fraza ampla. Se observa preferinta in descrieri pt. grupul nominal si pt. epitetul neologic (fata juvenila, aspect bizar). Descrierea se realizeaza prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin hiperbolizare (imaginea romantica a Baraganului). Precizia notatiei are uneori rolul didascaliilor si sustine impreuna cu dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic al secventelor.

Romanul realist

George Calinescu – Enigma Otiliei

E.M.Forster „Romanul realist este istoria unui esec”

Ca romancier, G Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic, nu analitic. Preferintele sale sunt clasicizante, fiecare roman intruchipand un anume personaj care reprezinta autorul insusi la varste diferite: „Cartea nuntii” – 1933, „Enigma Otiliei” – 1938, „Bietul Ioanide”-1953 si „Scrinul negru” – 1960. Aceste romane au trasaturi comune:

1. depasesc realismul clasic asimiland experientele romanului modern prin elemente eseistice, lirice, relativizarea imaginii;
2. creeaza caractere marcate de o trasatura dominanta, ridicate la tipologii de circulatie universala: avarul, parvenitul;
3. metoda balzaciana prin tehnica narativa, prin fixarea caracterelor in timp si spatiu si prin descrierea amanuntita a cadrului fizic al actiunii.

George Calinescu respinge proustianismul in romanul romanesc, optand pentru romanul realist, balzacian, epic si obiectiv.

Enigma Otiliei este un roman cu actiune ampla desfasurata pe mai multe planuri, cu un conflict complex la care participa numeroase personaje. Este roman realist prin tema, structura, specificul secventelor descriptive, realizarea personajelor, depasind modelul realismului clasic al balzacianismului prin spiritul critic si polemic precum si prin elementele de modernitate.

Titlul initial a fost „Parintii Otiliei”, dar editorul l-a schimbat parandu-i-se mai sonor „Enigma Otiliei”. Titlul initial reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare dintre personaje determina cumva soarta orfanei Otilia. Astfel, schimbarea titlului deplaseaza accentul de la un aspect realist traditional, la tehnica moderna a reflectarii poliedrice prin care este realizat personajul titular.

Romanul, alcatuit din douazeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stanica etc. Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Mos Costache si inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului Felix Sima care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia Medicina, locuieste la tutorele lui si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia (bildungsroman). Autorul acorda interes si pentru planurile secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii citadine.

Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal („intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909”) si spatial (descrierea strazii Antim, a arhitecturii casei lui Mos Costache, a interioarelor), prezinta principalele personaje, sugereaza conflictul si traseaza principalele planuri epice. Incipitul este de tipul captatio benevolentiae.

Finalul este inchis prin rezolvarea conflictului si este urmat de un epilog.

Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui Mos Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/strainul din familia Giurgiuveanu, in momente diferite ale existentei sale (adolescenta si aproximativ zece ani mai tarziu:”dupa razboi”).

Actiunea romanului debuteaza cu venirea tanarului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iasi, la Bucuresti, in casa unchiului si tutorelui sau legal, pentru a urma Facultatea de Medicina.

Expozitiunea este realizata in metoda realist –balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detalii topografice, descrierea srazii in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ.

Caracteristicile arhitectonice ale strazii casei lui Mos Costache sunt surprinse de „ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia este atribuita personajului intrus, care cauta o anumita casa. Naratorul are intentia de a familiariza cititorul cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului, de la strada, la case, la interioare, la fizionomia si la gesturile locatarilor prin tehnica focalizarii, patrunzand astfel in psihologia personajelor din acest mediu, prin reconstituirea atmosferei.

Personajul intrus observa strada si casa lui Mos Costache, care prin detaliile surprinse, sugereaza contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unor locatari bogati si realitate: inculti (aspectul de kitsch), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delasatori (impresia de paragina). Arhitectura sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.

Patruns in locuinta, Felix isi cunoaste unchiul, un omulet straniu, care ii raspunde balbait: „nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc”, pe verisoara Otilia si asista la o scena de familie: jocul de table. Felix are aici misiunea de observator obiectiv a personajelor prezente in odaia inalta in care este introdus. Ca pe o scena sunt prezentate pe rand portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare si fiziologice, care sugereaza, in maniera clasica, trasaturi de caracter, precum si, in mod direct, starea civila, statutul in familie, elemente de biografie. Toate acestea prefigureaza cele doua planuri narative si conflictul. Replicile malitioase ale Aglaei anticipeaza conflictul succesoral, iar atitudinea protectoere a Otiliei, motiveaza atasamentul lui Felix.

Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre cele doua familii inrudite, care descriu universul social din Bucurestiul de inceput de secol XX, prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Marculescu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii decedate. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia Medicina si locuieste la tutorele sau legal, mos Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al batranului, pe care il aduce in familia Giurgiuveanu afectiunea pentru Otilia, pe care o cunoaste de mica si dorinta de a avea o familie, care sa-i umple singuratatea.

A doua familie, vecina si inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul, Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea ca sot al Olimpiei.

Istoria unei mosteniri implica doua conflicte succesorale: primul este iscat in jurul averii lui mos Costache, (Aglae impotriva Otiliei), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului).

Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.

Intriga se dezvolta pe doua planuri care se intrepatrund:

I.         istoria mostenirii lui mos Costache;

II.       destinul tanarului Felix Sima.

Deznodamantul: Olimpia este parasita de Stanica, Aurica nu-si poate face o situatie, Felix o pierde pe Otilia.

G. Calinescu realizeaza in romanul sau o fresca sociala, a societatii bucurestene de la inceputul secolului XX, aducand in prim plan aspecte ale familiei burgheze: relatia dintre parinti si copii, relatia dintre soti, casatoria, orfanul. Casatoria (tema balzaciana) face parte din preocuparile unor personaje: Aurica, fata batrana, are obsesia casatorie; Titi se tulbura erotic; Pascalopol doreste sa aiba o familie si se casatoreste cu Otilia; Stanica se insoara cu Olimpia pentru zestrea niciodata primita; Felix se va casatori, ratand prima iubire, dupa ce-si va face o cariera. Banul perverteste relatia dintre soti. Stanica se insoara pentru a-si face o situatie materiala, dar nu-si asuma rolul de sot sau de tata.In clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodeaza, iar mai tarziu este abandonat in ospiciu. Motivul paternitatii (balzacian) este infatisat diferentiat. Orfanii au doi protectori: Costache si Pascalopol. Mos Costache este zgarcit, dar isi iubeste sincer fiica, desi n-o adopta legal, in timp ce Aglae, adevaratul avar al romanului, striveste personalitatea copiilor ei, anulandu-le sansa implinirii matrimoniale. Intentia naratorului este de a scoate in evidenta unele aspecte sociale pe care le supune observatiei si criticii in maniera realista: avaritia, lacomia si parvenitismul.

Personajele.

Planul formarii tanarului Felix, urmareste experientele traite de acesta in casa unchiului sau, formarea ca intelectual, dar mai ale iubirea adolescentina pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici o decizie, fiind preocupat mai ales de realizarea profesionala. Otilia il iubeste pe Felix, dar dupa moartea lui mos Costache ii lasa tanarului libertatea de a-si implini visul, si se casatoreste cu Pascalopol, care-i poate oferi intelegere si protectie.

Naiv, fara experienta vietii, lipsit de afectiunea necesara varstei, are o singura ambitie: sa studieze medicina si sa-si faca o cariera stralucita; dealtfel destul de sarguincios si inteligent, Felix se remarca in primul an de studiu, publicand unele observatii intr-o revista de specialitate. Viata nu se invata din carti si Felix are ocazia s-o constate zi de zi: batranul Costache e un ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar si capitalizeaza banii, din pasiunea de a strange. Singur, cu o fata vitrega, Otilia, pe care n-a adoptat-o, desi nu e lipsit de o reala afectiune pentru ea, batranul e cuprins de un dublu egoism, pe masura inaintarii in varsta. Pe de o parte, patima banului; pe de alta, iluzia ca viata lui se va prelungi indiferent. Avertizat de o usoara paralizie, incepe sa se gandeasca, sub indemnul lui Pascalopol, la asigurarea viitorului Otiliei; luptele intre speranta lui de a se insanatosi, egoismul de a nu se deposeda de avere, initiativele si reticentele de a depune o suma pe numele fetei si rezistenta tenace, la toate asalturile de a fi spoliat de sora-sa, Aglae, vecina cu el, mama a unei fete batrane Aurica, si unui baiat , intarziat la minte, degenerat sub raport fizic si etic, neispravitul Titi, fac din existenta stearsa, monotona, a unui avar, o tragedie atat de umana.

Zgarcitul Costache nu e un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite. In jurul lui foiesc egoismele si mai aprige ale mostenitorilor: Aurica, Titi, Aglae, Stanica.

Egoismul in declin al avarului asediat de rapacitate mostenitorilor surprinde intr-o compozitie ampla, meschinaria, durerea, cinismul, a doua celule sociale, cum ar spune Bourget, gata sa se anuleze una pe alta.

Stanica uzeaza de o adevarata strategie ca sa puna mana pe averea batranului. Stanica face parte din galeria profitorilor caragialieni, el estre un tip jovial, de excroc sentimental, de intrigant pe mai multe fronturi, avocat fara procese si om de afaceri suspecte, arivist aprig si fara scrupule. El jefuieste pe mos Costache de grosul banilor, casatorindu-se apoi cu o cocota. Avocat prin vocatie, circula in diferite medii in asteptarea unei lovituri. Stanica este pretutindeni, intreaba de toate, da sfaturi in toate directiile, este parinte, consilier pentru orice, induiosandu-se de propriile lui improvizatii sentimentale. Este bagaret si insistent, insolent, intrigant, ascultator pe la usi, istet, descurcaret. Stanica e „un Catavencu al ideii de paternitate”, agita demagogic ideea familiei, desi nu-si asuma responsabilitati fata de sotie si copil.

Egoismul cel mai divers este surprins in lupta dinre cele doua familii, in tipuri nuantat reliefate. Daca partea cea mai importanta din mostenirea baneasca a lui Costache revine lui Stanica, Aglae se consoleaza si ea cum poate, ciupind de bani pe Pascalopol, la carti, si tinand sub teroare pe sot, pe Simion, maniacul care innebuneste si care e uitat de toti, la ospiciu. Femeie voluntara, ea face si desface viata natangului fiu, Titi, ea hraneste cu iluzii rare pe Aurica, fata urata, batrana, rea si invidioasa. Fizionomia ei exprima rautatea, iar vorba secreta venin, cu fata „galbicioasa”, buze subtiri, „acre”, nas „incovoiat si acut, ochi bulbucati, obraji brazdati de cateva cute mari”.

Afland ca Felix va locui la Costache Giurgiuveanu, exclama: „ - N-am stiut: faci azil de orfani”. Pe Otilia si pe Pascalopol ii raneste prin insinuari urate, observand ca moravurile se strica din cauza „zanaticelor si infiptelor”, care „ se spanzura de gatul barbatilor”. Ura este sentimentul dominant al acestei femei si in mod paradoxal ea izvoraste din iubire pentru copiii ei. Matusa o detesta pe Otilia, in care vede „o prefacuta”, care le pune in pericol mostenirea, „o dezmatata” care-i sufla partidele Auricai; de aceea se opune infierii Otiliei.

In mod paradoxal, Aglae este personajul avar din roman, este tipul „babei absolute, fara cusur in rau”.

Nu numai problema banului agita personajele din romanul lui G. Calinescu: viziunea sa este bilaterala; caci daca in latura erotica, Titi, Aurica si chiar Stanica sunt niste ratati, un alt grup de personaje se invartesc in jurul dramei sexuale. Aurica este slaba, uscata, cu fata pergamentoasa, parul rarit, cu ochii inconjurati de gropi mari si vinete, vopsita violent, este tipul fetei batrane, acrite, invidioase, complexata, in cautarea permenenta de „partide”. Ii asediaza succesiv si insistent pe Pascalopol, Felix, Weissman, in ideea unei casatorii.

Titi Tulea, repetent tembel, debil mintal, preferatul Aglaei, infantil apatic; ii place sa se legene, sa copieze carti postale, are fixatii erotice.

Simion Tulea este sotul subordonat sotiei sale, alienat, decazut din drepturile sale de familie: tace, brodeaza si are uneori accese de furie. Reprezinta punctul terminal al dezagregarii membrilor familiei Tulea. Cel mai interesant cuplu, in care pasiunea erotica se desfasoara in ample evolutii, este acela format de Otilia si Leonida Pascalopol, om bogat, de distinctie sociala si sufleteasca netagaduita, de persuasiune amoroasa, osciland intre sexualitate si afectiune paterna. Tip de rafinat, de blazat voluptuos, cu rezerve de candoare sufleteasca, mosierul indragostit de Otilia ascunde o poezie a sentimentelor si o delicatete a pasiunii lui crepusculare.

Figura Otiliei de cocheta, luminoasa, naiva, cu instincte sigure totusi, cu abilitati feminine foarte nuantat urmarite, evoluand intre adolescentul Felix si barbatul experimentat Pascalopol, cu o arta de invidiat- e invaluita intr-un subtil nimb poetic si in acelasi timp participa la un profund realism.

Iubind luxul, calatoria, muzica si invaluindu-se parca intr-o necurmata feminitate, Otilia ramane intr-o penumbra de mister, in tot romanul. Enigma ei este insasi feminitatea ei, mereu proaspata, de un magnetism care deformeaza si pe avarul Costache si chiar pe cei mai aprigi dusmani ai sai. Este de adanca psihologie scena in care Otilia vine, noaptea, sa i se ofere lui Felix, in speranta ca tineretea va birui interesul. Platonismul mistic al tanarului este un semn ca feminitatea ei nu se inseala; casatoria cu Pascalopol, parasirea lui si fuga cu un conte strain sunt consecinte firesti ale aceleasi feminitati profunde. Ea ramane pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigma.

Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinta morala”, G. Calinescu distinge doua feluri de indivizi, in functie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adapteaza moral (au o conceptie morala asupra vietii, sunt capabili de motivatia actelor proprii: Pascalopol si Felix) si cei care se adapteaza instinctual (organizati aproape schematic si ilustrand cate un tip uman: cocheta, fata batrana, avarul, „baba absoluta”, dementul senil).

In conturarea Otiliei, cel mai complex personaj al romanului, scriitorul foloseste tehnica moderna a perspectivelor multiple (poliedrica) si a observatiei psihologice.

Otilia poate fi descrisa in trei etape diferite: in adolescenta, dupa plecarea la Paris, dupa casatorie.

Chipul adolescentin al fetei este descris in mod expres de scriitor, din momentul sosirii lui Felix in casa unchiului sau, asa cum observa tanarul „un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pe umeri”. Apoi privirea coboara asupra vestimentatiei, care sugereaza supletea, delicatetea, firea deschisa a fetei, o aparitie romantica tulburatoare „subtiratica, intr-o rochie foarte larga pe poale, stransa tare la mijloc si cu o mare coreleta de dantela pe umeri”, ii intinse „cu franchete un brat gol si delicat”.

Otilia este de la inceput ocrotitoare pentru Felix. Ea il introduce in atmosfera familiei si tot ea face prezentarile. Adunate in jurul mesei personajele reactioneaza diferit fata de aparitia lui Felix, fiecare conform interesului ce-l are in casa lui mos Costache. Si fata de Pascalopol are inclinatii materne (ii potrivea acul cu perla din cravata).

Otilia e o fata liliala, ingenua, care tulbura prin sinuozitatea reactiilor, prin neprevazutul comportarii (legatura dintre camera Otiliei si personalitatea sa). Ea este caracterizata direct de catre autor. Camera o defineste pe fata intrutotul, inainte ca Felix sa o cunoasca: „o masa de toaleta cu trei oglinzi, mobile cu multe sertare, in fata ei se afla un scaun rotativ de pian”. Aici putem vorbi de motivul oglinzilor care este o metafora ce ar putea vorbi de firea imprevizibila a eroinei, care scapa intelegerii imediate, prin apele oglinzilor, dar si ca element indispensabil cochetariei feminine (anticipeaza tehnica poliedrica). Prin dezordinea tinereasca a lucrurilor ce inunda camera se intuieste firea exuberanta. Lucrurile fine, rochii, palarii, pantofi pusi ca semn de carte, jurnale de moda frantuzesti, cartile, notele muzicale amestecate cu papusi, alcatuiesc universul de viata cotidiana, spiritual, „ascunzisul feminin”, cum spune scriitorul.

Mediul participa la existenta personajelor, el fiind indelung impregnat de personalitatea celor care il populeaza. Relatia dintre personaj si mediu este asemanatoare cu aceea dintre scoica si cochilia sa, dupa cum observa Balzac.

Fata trece cu repeziciune de la o stare la alta, obisnuita sa i se indeplineasca toate dorintele. Semnificative sunt secventele in care alearga prin iarba, canta la pian sau pune intrebari dezarmante. In aceste situatii prezenta Otiliei invioreaza si lumineaza atmosfera lugubra, apasatoare a casei. Ea raspandeste in jurul ei gratie, inteligenta, delicatete, tumult de pasiuni; cand canta la pian „parea ca stie multe si intimida pe barbati”, „mos Costache, Pascalopol, Stanica, Felix insusi, n-ar fi indraznit sa contrarieze pe Otilia”.

Amestec de copilarie si adolescenta, cu instinct feminin sigur, naiva, ea are efecte tonice, tulburatoare asupra lui Pascalopol, fata de care se manifesta cu gesturi materne. Ea este feminitatea in procesul ei de formare, remarcabil surprinsa de autor. Otilia evolueaza intre adolescentul Felix si barbatul experimentat Pascalopol. Ea se reflecta diferit in cei din jurul sau: mos Costache „o sorbea umilit din ochi si radea din toata fata lui spana”; pentru Pascalopol este o mare „strengarita”, cu un temperament de artista, „o randunica”.

Autocaracterizarea este un alt procedeu prin care ni se dezvaluie personalitate Otiliei: ”Ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu liberama plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”.

Despre Otilia autorul spunea „Otilia este eroina mea lirica” , proiectia mea in afara, o imagine feminina. Flaubertian, as putea spune si eu, „Otilia c′est moi, e fondul meu de ingenuitate si copilarie este oglinda mea de argint”.(G. Calinescu, Esenta realismului).

Otilia este cel mai complex personaj al romanului, cel mai modern, atat prin tehnicile de realizare cat si prin problematica sa existentiala. Ea rezuma drama feminitatii, inscriindu-se in „Eternul feminin si in clipa”(C-tin Ciopraga).

Autorul insusi arata ca „Otilia nu e personajul principal”, „Otilta si Felix sunt acolo in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie”.

Otilia este iubita diferit, de barbatii care o inconjoara: de Felix – juvenil, de Pascalopol – senzual, de Costache – patern, de Stanica – la modul tutorelui.

O alta tehnica moderna de caracterizare este comportamentismul. Pana in capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentata exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fara a-i cunoaste gandurile din perspectiva unica a naratorului, cu exceptia celor marturisite de personaj. Aceasta tehnica este dublata de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje, ceea ce confera ambiguitate peronajului, iar in plan simbolic sugereaza enigma, misterul feminitatii.

Secvente narative. Succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire (respectarea cronologiei faptelor), completata prin insertia unor micronaratiuni in structura romanului. Unele secvente narative se realizeaza scenic (capitolul I si al XVIII-lea), prin dispunera personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau elocventa discursului, notarea gesturilor si vestimentatiei, ca in didascalii. Dialogul confera veridicitate si concentrare epica. In proza realista, descrierea spatiilor (strada, arhitectura, decorul interior- camera) si a vestimentatiei sustin impresia de univers autentic (mimesis), iar prin observatie si notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirecta/ de conturare a caracterelor.

Imaginea Baraganului este redata intr-o descriere de tip romantic: proiectia realitatii in plan fantastic, gustul pentru grandios.

Limbajul prozei narative. Naratorul omniscient adopta un ton obiectiv, se ascunde in spatele mastilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. In limbajul personajelor se utilizeaza aceleasi mijloace lingvistice, indiferent de situatia sociala sau de cultura lor.

Amestecul de stiluri (juridic si colocvial).In discursul casnic al lui Stanica are efect comic.

Se utilizeaza fraza ampla. Se observa preferinta in descriere pentru grupul nominal si pentru epitetul neologic (fata juvenila, taietura elinica a nasului, aspect bizar etc ).

Modalitati estetice

De ce este Otilia o enigma?

1. Pentru ca nu i se cunoaste provenienta, chiar ea afirma: „ vezi papa nu este tatal meu adevarat, mama s-a casatorit cu el cand eu  aveam cativa ani, si ii intinse lui Felix o fotografie putin rupta in care era o Otilie din alte vremuri, dar cu priviri mai blande, langa ea un barbat gras, cu ochii Otiliei”.
2. Otilia reprezinta natura contradictorie a sufletului omenesc.
3. Titlul romanului si finalul sau ne prezinta esenta dilematica a feminitatii, intruchipata de Otilia Marculescu.
4. Ea este o enigma pentru toate personajele, fiecare personaj descopera numai o particica din ea.
5. Otilia este una din cele mai incantatoare prezente feminine din literatura romana. Aflata la varsta de trecere spre maturitate, ea este un echilibru fragil intre copil si femeie.
6. Otilia este o fire imprevizibila, nu se cunoaste pe ea insasi, nu-si cunoaste sentimentele. De aceea ea se reflecta diferit la cei din jurul ei: pentru Pascalopol era „o mare strengarita”, „un temperament de artista”.
7. Otilia ramane o enigma prin tot ceea ce face. Ea evoluzeaza intre adolescentul Felix si barbatul Pascalopol. Este constienta de nestatornicia sentimentelor sale: ”eu sunt pentru oameni care au nevoie de rasetele tineretii, ca Pascalopol”.
8. Aflata la varsta incerta a Sburatorului ea este o devenire gratioasa, un echilibru fragil intre copil si femeie. Daca romancierul ar fi cautat sa o formuleze la modul clasicist, ca pe celelalte  personaje, cuprinzand-o intr-o formula limpede, cu o singura trasatura dominanta, Otilia si-ar fi pierdut gratia, acea aura infantila, care ii e proprie ei si varstei.
9. Existenta Otiliei este o enigma, pentru faptul ca ea este considerata, fiica lui Costache Giurgiuveanu, desi nu acesta este tatal ei adevarat.
10. Incertitudinea care domina intreg romanul face ca personajele sa puna fel de fel de intrebari uimitoare si pline de nesiguranta. Pentru Aglae, cresterea Otiliei in casa fratelui sau, este o enigma nedeslegata, ea stiind ca Otilia nu este fiica naturala a lui Costache.
11. Enigmatica e si iubirea Otiliei care la inceput se manifesta fata de Pascalopol, pentru ca mai tarziu sa se imparta cu Felix.
12. Intreaga viata a Otiliei este o enigma, casatoria acesteia cu Pascalopol, abandonarea lui Felix, refuzarea mostenirii averii lui Mos Costache si in final plecarea acesteia din tara.
13. Otilia este un personaj enigmatic prin gesturile si gandurile sale, prin sentimentele furtunoase si schimbatoare care-i domina fiinta.
14. Enigma romanului nu o constituie numai comportamentul Otiliei, ci si al celorlalte personaje, fiecare dintre ele detinandu-si propria-i enigma.

Scrie un eseu argumentativ, de 2 – 3 pagini, in care sa prezinti tema si viziunea despre lume intr-un roman al lui G. Calinescu, pornind de la ideile exprimate in urmatorul text: „Ce este, pe scurt, un roman? O scriere tipic realista, demonstrarea unei idei printr-o experienta” ( G. Calinescu, Studii de estetica )

Publicat in 1938, romanul Enigma Otiliei este menit sa ilustreze convingerile teoretice ale lui George Calinescu. Intr-o perioada in care polemicile vizand structura narativa a acestei specii epice sustineau doua puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renuntarii la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare si de fluxul constiintei si dorinta perpetuarii modelului clasic-realist, cu narator care controleaza desfasurarea epica – George Calinescu opteaza pentru romanul obiectiv si metoda balzaciana ( realismul clasic), dar depaseste programul estetic, realizand un roman al „vocatiei critice si polemice” ( N. Manolescu ). Intentia polemica a autorului este evidenta in structura romanului – aparent de factura balzaciana -, situat la antipodul modelului proustian, atat de frecvent invocat si experimentat in epoca, deoarece convingerea autorului este ca un roman trebuie sa fie „o scriere tipic realista, demonstrarea unei idei printr-o experienta” ( G. Calinescu, Studii de estetica ). Cu toate acestea, in pofida aparentei sale balzaciene, Enigma Otiliei este, prin dimensiunea parodica si prin eterogenitatea elementelor care-l compun, un roman modern, scris de un specialist in materie de literatura. George Calinescu parodiaza locurile comune ale romanului realist al secolului al XIX-lea, iar atitudinea pe care o are naratorul din Enigma Otiliei fata de personajele sale nu difera esential de atitudinea pe care o are, in general, criticul literar fata de personajele care populeaza un univers fictional.

Roman realist, care reconstituie o atmosfera – aceea a Bucurestiului antebelic -, dar si Bildungsroman, urmarind maturizarea lui Felix ( indelungata si frustranta sa educatie sentimentala fiind una dintre temele centrale ale cartii ) – Enigma Otiliei urmareste evolutia raporturilor dintre personaje, pe fondul asteptarii unei mosteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru altii ( Felix, Otilia, Pascalopol ), reliefand „atenta observatie a socialului” ( Gheorghe Glodeanu ) practicata de autor. De aceea, actiunea este ampla, desfasurandu-se pe mai multe planuri narative, care contureaza un conflict complex.

Autorul realizeaza o comedie de moravuri, pigmentata adeseori de accente dramatice, inscrisa de Nicolae Manolescu in categoria doricului, datorita perspectivei narative adoptate de romancier – „naratiunea la persoana a treia si mentinerea naratorului omniscient”.

Romanul debuteaza balzacian, printr-o ampla descriere a Bucurestiului anului 1909, fiind centrat „pe mobila psihologie a unui adolescent in plina criza de crestere si de formare a personalitatii” ( Pompiliu Constantinescu ). Titlul initial, Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, pentru ca fiecare dintre personaje determina intr-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca niste „parinti”. Din ratiuni editoriale, titlul a fost schimbat si deplaseaza accentul de la un aspect realist, traditional, la tehnica moderna a reflectarii poliedrice, prin care este realizat personajul titular. De fapt, pe parcursul actiunii se dovedeste ca Otilia nu are o „enigma”, ci este ea insasi un mister al feminitatii in evolutie. Cele douazeci si patru de capitole ale romanului dezvolta mai multe planuri narative, care urmaresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns in casa tutorelui sau, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi, doreste sa studieze Medicina; remarcat inca din primul an de studiu, tanarul va face ulterior o cariera stralucita. In casa lui mos Costache, Felix se indragosteste de Otilia, aflata si ea sub tutela batranului. Desi tine la Otilia, fiica celei de-a doua sotii, Costache ezita indelung sa o adopte, chiar dupa ce sufera un atac cerebral. La insistentele lui Leonida Pascalopol, mos Costache va depune pe numele Otiliei o suma oarecare, la care mosierul va mai adauga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate si de independenta financiara. Un prim plan narativ urmareste delicata poveste de dragoste care ii leaga pe cei doi orfani, Felix gasind in Otilia o companie feminina care suplineste absenta mamei, a unei surori sau a unei iubite.

Averea lui Costache Giurgiuveanu este vanata in permanenta de membrii clanului Tulea, care o detesta pe Otilia. Aglae - „baba absoluta” - incearca sa intre in posesia averii batranului prin orice mijloace. Dupa ce Simion, sotul decrepit, este abandonat intr-un ospiciu, Aglae incepe sa supravegheze cu atentie casa lui Costache, pentru ca acesta sa nu poata face nici o miscare fara stirea ei. Dupa primul atac cerebral pe care il sufera Costache, clanul Tulea pune stapanire pe casa, determinand revolta neputincioasa a batranului, infuriat de „pungasii” care ii irosesc alimentele si bautura. Moartea lui Costache, provocata cu sange rece de Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, pune capat atmosferei relativ calme care domneste in sanul familiei Tulea si influenteaza decisiv destinele personajelor. Stanica o paraseste pe Olimpia, invocand ridicolul motiv ca aceasta nu-i mai poate darui urmasi, desi copilul lor murise din neglijenta ambilor parinti. El se casatoreste cu Georgeta, „cu care nu avu mostenitori”, dar care ii asigura patrunderea in cercurile sociale inalte. Felix si Otilia sunt nevoiti sa paraseasca locuinta lui mos Costache, casa fiind mostenita de Aglae. Otilia se casatoreste cu Pascalopol, mosierul intre doua varste, personaj interesant, sobru si rafinat, in a carui afectiune pentru Otilia se imbina sentimente paterne si pasiune erotica. Felix afla, mult mai tarziu, intalnindu-se intamplator cu Pascalopol in tren, ca Otilia a divortat, recasatorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeste aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arata Pascalopol, infatiseaza „o doamna picanta, gen actrita intretinuta”, care nu mai e Otilia „de odinioara”. Speriat, Felix intelege ca a avut el insusi o contributie insemnata la metamorfozarea fetei.

Succesiunea secventelor narative este realizata prin inlantuire, completata cu insertia unor micronaratiuni in structura romanului. In proza realista, descrierea spatiilor – strada, arhitectura, decorul interior ( camera ) si a vestimentatiei sustine impresia de univers autentic ( mimesis ), iar prin observatie si notarea detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirecta. Incipitul romanului realist apeleaza la descrierea minutioasa pentru a fixa veridic cadrul temporal – „intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909” – si spatial – casa lui mos Costache, situata pe strada Antim. Finalul este inchis, marcand rezolvarea tuturor conflictelor, si este urmat de un epilog. Simetria cu incipitul se realizeaza prin reluarea aceleiasi imagini a casei lui mos Costache, din perspective temporale diferite. Pretextul pentru reluarea descrierii initiale este vizita pe care o face Felix pe strada Antim, dupa intalnirea cu Pascalopol, pentru a revedea un spatiu definitoriu pentru adolescenta sa.

Conflictul principal al romanului se contureaza in jurul averii lui mos Costache, prilej pentru observarea efectelor, in plan moral, ale obsesiei banului. Batranul avar, proprietar de imobile, restaurante, actiuni, nutreste iluzia longevitatii si nu pune in practica nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. In plan secundar, se urmaresc aspectele definitorii pentru o societate in care motorul evolutiei este banul. Aurica este obsedata de avere pentru ca traieste iluzia ca aceasta i-ar asigura o partida stralucita, Stanica se casatoreste cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisa de Simion, dar care se spulbera dupa o asteptare indelungata, Otilia se obisnuieste sa fie ocrotita de Pascalopol, care ii asigura un anume confort material.

Relatiile dintre cele doua familii sugereaza universul social prin tipurile umane realizate. G. Calinescu distinge doua feluri de indivizi, in functie de capacitatea de adaptare la lume: cei care supravietuiesc, avand o conceptie morala asupra vietii si fiind capabili de motivatia actelor proprii – Felix, Pascalopol – si cei care se adapteaza automatic, instinctual, organizati aproape schematic si ilustrand cate un tip uman.

Prezentarea in bloc a personajelor, la inceputul romanului, printr-o tehnica de factura balzaciana, este prilejul folosit de autor pentru a alcatui fiecarui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneste de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), carora realismul le confera dimensiune sociala si psihologica, adaugand un alt tip uman: arivistul. Romanul realist traditional devine o veritabila „comedie umana”, plasand in context social o serie de personaje tipice. In acest sens, Mos Costache este avarul, Aglae – „baba absoluta, fara cusur in rau” – Aurica – fata batrana, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil si apatic, Stanica Ratiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambitiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat. Cu alte cuvinte, „zugravirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanitatii sub latura morala” tradeaza un romancier atent la aspectele definitorii ale epocii sale.

Desi personajele sunt prezentate, in general, printr-o tehnica de factura clasic-realista, elementele de modernitate sunt prezente in realizarea catorva dintre cele mai importante personaje. O trasatura a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Mos Costache este avarul , dar nu este dezumanizat. El nu si-a pierdut instinctul de supravietuire (cheltuieste pentru propria sanatate ) si nutreste sentimente paterne pentru Otilia, chiar daca avaritia il impiedica sa ii asigure viitorul. Acest personaj este o combinatie intre doua caractere balzaciene: avarul ( mos Grandet ) si tatal ( mos Goriot ). Pascalopol o iubeste pe Otilia patern, dar si viril, rolul sau in existenta fetei devenind in acest mod ambiguu. Felix nu este ambitiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent dornic de afirmare prin forte proprii. Arivistul Stanica Ratiu se indeparteaza de model prin demagogie ( e „un demagog al ideii de paternitate” ), e escroc si principial, hot si sentimental. Otilia este personajul cel mai ambiguu al romanului. Caracterizata prin tehnica perspectivelor multiple, fata devine o prezenta diafana, greu de incadrat intr-o categorie tocmai pentru ca este vazuta din mai multe perspective: mos Costache o considera „fe-fetita” lui, Pascalopol - o fata fina, Felix – idealul feminin, Aglae – „dezmatata”, Stanica – „o fata faina”. Otilia este prezentata exclusiv prin comportamentism ( fapte, gesturi, replici ), fara a se recurge la prezentarea interioara a personajului din perspectiva unica a naratorului.

Prin tehnica focalizarii, caracterul personajelor se dezvaluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor: prezentarea mediului, descrierea locuintei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor, a obisnuintelor. Naratorul stabileste in mod direct gradele de rudenie, starea civila, biografia personajelor reunite la inceputul romanului. Caracterele dezvaluite initial nu evolueaza pe parcursul actiunii, dar trasaturile se ingroasa prin acumularea detaliilor, in caracterizarea indirecta.

Realismul perspectivei asupra evenimentelor si asupra evolutiei personajelor dobandeste adesea accente naturaliste, care se observa in interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate si mediu ( alienatia, ereditatea si senilitatea ). Simion Tulea reprezinta categoria estetica a uratului, grotescul. Titi, fiul retardat care se indreapta spre dementa, este o copie a tatalui. Aurica, fata batrana, invidioasa si rea, este o copie degradata a mamei; obsesia fiicei – casatoria – se aseamana cu obsesia mamei – mostenirea. Toate personajele au statut de marioneta.

Specifica prozei realiste este naratiunea obiectiva, nonfocalizata. Viziunea „din afara” presupune existenta unui narator extradiegetic, care nu se implica in relatare. Conditia impersonalitatii este incalcata prin comentariul unui estet. Naratorul omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, controleaza evolutia lor ca un regizor universal. Personajele dobandesc, in acest mod, statut de marioneta, actionand automat, dupa vointa naratorului papusar. Desi adopta un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunica, prin postura de spectator si comentator al comediei umane reprezentate, cu instantele narative. El se ascunde in spatele mastilor sale, fapt dovedit de uniformitatea limbajului.

Perspectiva narativa este una extradiegetica. Naratorul omniscient nu participa la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. Totusi, el prefera, in ansamblul textului, viziunea / focalizarea interna fixa, centrata pe Felix. Cel mai des, lumea prezentata este vazuta prin ochii protagonistului, naratorul pare sa stie tot atat cat personajul, iar viziunea cititorului este, firesc, limitata. Sunt relativ putine momente in care se schimba punctul de vedere. Totusi, in ciuda focalizarii interne, naratorul pastreaza o oarecare distanta fata de personajul sau. Focalizarea neutra si, mai ales, focalizarea externa sunt marci ale modernitatii unui prozator. Incipitul si finalul se afla in raport de complementaritate. Raportul care se stabileste intre cele doua contine conotatii care plaseaza romanul lui George Calinescu in avangarda postmodernismului. Trei secvente pot candida la statutul de incipit: descrierea strazii Antim si a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor temporale si spatiale in stil balzacian; intalnirea lui Felix cu unchiul sau si replica absurda – „Nu sta nimeni aici” - , pusa in corespondenta cu finalul: „Aici nu sta nimeni! reunirea personajelor principale in casa lui mos Costache si prezentarea lor, incipit specific romanului realist. Acest incipit disipat anunta lectorului competent o lectura provocatoare, cu surprize si cu substrat ideatic.

Finalul se realizeaza, de asemenea, in doua secvente: deznodamantul, sfarsitul diegetic – Felix, abandonat, primeste o explicatie de la Otilia, menita sa dezlege misterul; epilogul ofera cititorului inocent justificarea gestului fetei ( Felix „avea sa faca o cariera stralucita”, eliberat de constrangerea unei iubiri „nepotrivite cu marele lui viitor”. Interesul autorului se indreapta spre elementul absurd, regasit atat in incipit, cat si in final. Reluarea situatiei initiale sugereaza absurdul existentei insasi.

Reunind aspecte caracteristice unei societati dominate de legea banului, prezentate intr-o structura narativa complexa, realist-moderna, romanul Enigma Otiliei confirma vocatia de prozator a lui George Calinescu. La intrebarea “Ce este un roman?”, prozatorul George Calinescu raspunde printr-o opera care demonstreaza atat viabilitatea structurii narative de factura realist – balzaciana, cat si posibilitatea inovarii acesteia, prin includerea unor elemente de structura narativa moderna. Cu alte cuvinte, demonstreaza „o idee printr-o experienta” narativa unica.