Tudor Vianu. (1897-1964)

Tudor Vianu

Opera: Dualismul artei, 1925, Masca timpului, 1926, Poezia lui Eminescu, 1930, Arta si frumosul, 1931, Estetica, vol. I, 1934, vol. II, 1936, Idealul clasic al omului, 1934, Filosofie si poezie, 1937,  Rationalism si istorism, 1938, Arta prozatorilor romani, 1941, Introducere in teoria valorilor, 1942, Transformarile ideii de om, 1942, Filosofia culturii, 1944.

CRITIC LITERAR.

Debutul in critica literara al lui Tudor Vianu (1997-1964) s-a produs in anul 1916, in revista Flacara, cu articolul Macedonski poet.

Chiar de la inceput, criticul isi impune sa se disocieze de impresionism, considerat o metoda tentanta si primejdioasa prin facilitate si frivolitate, veritabile orori, din punctul sau de vedere, ale domeniului criticii literare.

T. Vianu afirma nu o data ca intr-o opera literara, cauta o structura, un singur nivel al structurii, acela de adancime, reflectat conceptual in metadiscurs. Nu trebuie sa deducem de aici ca Vianu este propriu-zis un structuralist.

Metoda critica pe care o impune Vianu - dezvoltata intr-o analiza critica de netagaduita profunzime in Arta prozatorilor romani, 1941 - este critica stilistica

Pornind de la Léon Spitzer, el propune, in locul abaterii de la norma enuntarii structuraliste (écart, deviere - spuneau structuralistii francezi), expresia reprezentativa, dar nu ca deturnare a reprezentativitatii, ci ca recunoastere si impunere controlata a acesteia.

Criticul are vocatia sintezei si a ideilor generale. Ele ii orienteaza riguros si coerent analizele.

Operele pe care le analizeaza sunt chemate sa raspunda unor cerinte minimale: unitatea si originalitatea fundata pe reprezentativitate raman constante.

In conceptia criticului, de prelungita esenta metafizica, opera literara este o constructie ideala a lumii, pe care lectorul este chemat sa o abordeze din perspectiva morfologica

Adevarata critica va fi, asadar, pentru T. Vianu, critica morfologica si stilistica, dar si el aspira spre idealul criticii "totale".

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Lectura critica are in vedere cateva componente si momente cruciale ale analizei, precum unitatea, personalitatea, adancimea, armonia etc.

T. Vianu este circumspect fata de preeminenta metodologica

Metoda in sine nu este miraculoasa, nici macar salvatoare, ea revelandu-se cu adevarat in chip aplicativ.

Sustine ca metoda buna, peresuasiva, este aceea creata de opera propriu-zisa, mai exact de lectura operei, si niciodata invers.

O singura metoda se constituie ca o grila severa

Doreste un pluralism al interpretarii: "cu cat mai multe mijloace si din cat mai multe puncte de vedere".

Criticul aspira sa spuna intotdeauna ceva plauzibil.

Convingerea sa este ca orice demers critic este creator ori, mai exact, re-creator.

Componenta morala este afirmata recurent. Critica obiectiva nu poate fi altfel decat onesta, exercitiu spiritual al unui caracter neamfibologic.

Criticul este chemat sa patrunda nexul operei.

Proiectul spiritual al lui T. Vianu e original: el produce o estetica, adica o stiinta a artei, asezata pe pilonii problematici ai umanismului, rationalismului si istorismului.

Stilul e adecvat comunicarii, clasic, sobru, precis, de o eleganta pregnanta, memorabila, inducand, profund sugestiv, farmecul eruditiei deplin stapane pe oricare dintre temele abordate. 

Meritul principal lui lui Vianu rezida in faptul ca a ridicat critica literara la idee, concept, sistem, asa cum nimeni, inaintea sa, nu mai izbutise sa o faca

A scris recenzii, cronici literare - vreme de un deceniu -, monografii.

Exceptand perioada veche a istoriei literaturii, s-a ocupat de toate epocile si pesonalitatile scriitoricesti.

E necesar sa-i recunoastem unele prioritati. A fost, de pilda, eminescolog, inainte de G. Calinescu.

Interesul pentru Maiorescu (Fragmente moderne, 1925, Trei critici, 1940, Istoria literaturii romane moderne, scrisa in colaborare cu Serban Cioculescu si Vladimir Streinu) il precede pe acela al lui Lovinescu.

A realizat credibila viziune critica fata de Macedonski.

Observatiile, parerile critice ale lui T. Vianu sunt echilibrate, drepte, convingatoare si nu mai putin pregnant formulate.

STILISTICIANUL.

Teoria stilului preia de la Fr. Paulhan (Le double fonction du langage) ideea dublei intentionalitati a limbajului - tranzitiv si reflexiv -, dupa dubla functie a cuvantului de la autorul francez: functionala si sugestiva

Figurile care l-au interesat in mod dominant au fost simbolul, alegoria si metafora.

Simbolul si alegoria modeleaza limbajul in sensul deconceptualizarii si sugestivitatii.

Stilisticianul se transforma in poetician, in Problemele metaforei si alte studii de stilistica (1957). Aici, el descopera patru functii ale metaforei: filozofica, psihologica, catarctica (eliberatoare) si estetica, aceasta din urma avand rol unificator si generalizator.

Opunandu-se metaforei ca produs oniric - cum crede Freud - el spune ca "Metafora este o unealta a luciditatii, o putere a treziei".

In Arta prozatorilor romani (1941), ofera o memorabila abordare a intregii literaturi romane din perspectiva criticii sale stilistice. Coceptul de stil fusese definit inca din 1934, drept adecvare a personalitatii si individualitatii artistului la spiritul momentului istoric.

Cateva criterii orienteaza taxinomic Arta prozatorilor romani: stilistic, psihologic si ideologic. Rezulta mai multe categorii de scriitori: savanti, intelectualisti, esteti, fantezisti, ironisti si humoristi

Criteriul regional - temperamental, dupa G. Ibraileanu - este si el asociat criteriului stilistic (simbolisti munteni: retorici, exotici, nevrotici, livresti - sau moldoveni: interiorizati.)

Arta prozatorilor romani deceleaza evolutia formelor (metamorfozele) naratiunii, descrierii ori analizei, stabilizand idei critice esentiale: Alecsandri modifica simtul de observatie; evolutia formelor antreneaza schimbarea fondului; psihologismul initiat de Slavici e implinit de Camil Petrescu si Hortensia Papadat-Bengescu.