Rolul stilistic al slavismelor in limba romana contemporana

As a result of the re-romanisation process of the Romanian language, the vocabulary of Slavic origin, which had constituted a major part of the Romanian vocabulary up to that moment, started to lose its significance. Nevertheless, in spite of the fact that the contemporary Romanian language has many styles, registers and semantic fields, all lacking almost totally the Slavic terminology (such as the administrative style, the scientific style), the old set of Slavic words is still present in the colloquial, artistic style, or in the religious terminology, thus contributing to the stylistic diversification of the Romanian language and its possibilities of expression

Printre cuvintele imprumutate de limba romana din alte limbi inainte de perioada reromanizarii, cele de origine slava ocupa un loc special. Ne referim nu numai la numarul lor foarte mare in comparatie cu cel al imprumuturilor din limbile: maghiara, turca, greaca sau substratul balcanic, ci si la importanta lor. Spre deosebire de aceste limbi, care au transmis limbii romane cuvinte care apartin unor domenii mai specializate (moda, bucatarie, realitati istorice), cuvinte a caror frecventa de folosire e destul de redusa, limbile slave au furnizat limbii romane termeni care exprima foarte des notiuni de baza, cuvinte cu o circulatie mare in limbajul zilnic al vorbitorilor de limba romana. Se pot da multe exemple de slavisme, care au intrat in fondul principal al lexicului limbii romane (da, ba; nevasta, prieten, ceas, gradina, boala, munca, dragoste, razboi; bogat, drag, prost; a citi, a vorbi, a plati; iata, prea), in vreme ce imprumuturile din celelalte limbi apartin acestui fond numai in mod exceptional (ca ungurescul a se gandi, turcescul haide, grecescul a sosi sau a folosi, paleobalcanicul copil). Importanta cuvintelor de origine slava a scazut odata cu adoptarea masiva a celor de origine latino-romanica. Multe cuvinte slave au disparut complet, fiind inlocuite cu imprumuturi noi, altele s-au pastrat, dar au inceput sa fie concurate de cuvinte franceze sau latine (ca rezultat al acestei concurente a luat nastere notiunea de "dublet lexical", prin care intelegem o pereche de cuvinte cu un sens identic sau asemanator: un cuvant nou, latino-romanic, si altul mai vechi, in cele mai multe cazuri de origine slava). In acest sens, reromanizarea limbii romane, cu pastrarea simultana a mai multor forme neromanice, imprumutate in perioada mai veche, a contribuit la dezvoltarea unui fenomen foarte caracteristic pentru limba romana contemporana pe care prof. Alf Lombard il caracterizeaza in modul urmator: "Foarte bogata in sinonime, in special in sinonime aproximative, bogatie datorata in parte avalansei de cuvinte imprumutate, - romana prezinta pentru lexicograf anumite facilitari pe care nu le ofera franceza".[1] In acest moment trebuie sa facem urmatoarea observatie: in foarte multe cazuri, in ciuda a unei identitati semantice aproape perfecte a doua cuvinte, care creeaza asemenea dublete, intrebuintarea acestora si valorea lor semantica nu sunt aceleasi. Acest lucru se vede cel mai clar si mai evident la nivel de expresii si locutiuni; cu toate ca formele (de origine slava) prieten si nadejde pot fi inlocuite in majoritatea situatiilor cu imprumuturile mai noi (de origine latina prin intermediul limbii franceze) amic si speranta; in cazul expresiei prieten la nadejde, dupa transformarea ei in constructia *amic la speranta (prin inlocuirea fiecarui element cu echivalentul lui neologic), ea nu numai ca nu mai exprima sensul expresiei de la care am pornit, ci si este complet neinteleasa si, in general, nu are nici o semnificatie. Plecand de la premisa aceasta, am vrea sa abordam urmatoarea problema: locul vechilor imprumuturi slave in sistemul limbii romane actuale in situatia in care o importanta din ce in ce mai mare capata imprumuturile recente din latina si limbile romanice occidentale.

In primul rand, putem observa ca in registrele si stilurile functionale ale limbii romane terminologia de origine slava nu se foloseste deloc. Acest lucru este firesc in cazul stilului administrativ (oficial) si al limbajului textelor economice, deoarece realitatea de astazi nu poate fi exprimata cu ajutorul cuvintelor legate in mod foarte strans de sistemul social, economic si politic de acum cateva secole. Prezenta unor cuvinte vechi de origine slava este complet exceptionala; dintre rarele exemple ale utilizarii unui termen slav in textele de acest fel, putem cita cuvantul dobanda (< a dobandi < sl. dobyti, az dobądą "a primi, a obtine"), folosit foarte des in texte economice contemporane. Alte cuvinte de origine slava apar mult mai rar sau deloc. Cuvintele de origine slava de regula sunt absente si din texte cu caracter stiintific. Terminologia contemporana stiintifica nu recurge aproape deloc la vechea terminologie din acest domeniu, insuficienta in ziua de astazi. Acelasi lucru este valabil si pentru stilul publicistic, ceea ce este mai putin explicabil, avand in vedere faptul ca textele publicistice contemporane nu au un mai putin caracter polemic si retoric decat multe texte romanesti vechi, scrise in epoca dominatiei culturii slavone. Totusi, lexicul stilului publicistic al limbii romane actuale nu il continua pe cel al vechilor carti, plin de slavisme si slavonisme, ci, mai degraba, pe cel al ziarelor din perioada reromanizarii. In cele trei stiluri: administrativ, stiintific si publicistic, prioritatea apartine, deci, lexicului neologic, imprumutat din franceza sau latina. Neologizarea stilurilor in cauza este uneori chiar exagerata, la moda fiind o exprimare extrem de savanta si sofisticata, precum si predilectia pentru cuvinte livresti. Uneori se renunta nu numai la slavisme, ci chiar si la lexicul latin mostenit, si se prefera termeni neologici, de fapt, complet de prisos, ca de exemplu.: cord (< lat. cor, cordis) in loc de inima sau Terra (< lat. Terra, fr. Terre) in loc de Pamant.

Lexicul de origine slava are o pozitie mult mai puternica in registrul colocvial si popular al limbii romane. Ce e drept, si aici patrunde masiv lexicul neologic - spre exemplificare, cuvintele imediat si a deranja, care in primele decenii ale reromanizarii erau prea sofisticate pentru stilul colocvial sau, daca erau folosite in vorbirea familiara, sunau chiar pretentios si ironic, acum sunt forme folosite normal si frecvent de toti vorbitorii de limba romana si in vorbirea colocviala. Totusi, exista multe situatii in care este mai naturala folosirea unor forme vechi de origine slava decat a echivalentelor lor neologice. De exemplu, pentru stilul colocvial in permanenta este mai natural sa spunem Cat e ceasul? decat Cat e ora? sau Da-mi voie! in loc de Permite-mi!

Intr-o masura si mai mare, termenii de origine slava s-au pastrat in limbajul religios. De fapt, toata terminologia religioasa traditionala a limbii romane este de origine slava sau greceasca (dar si in acest caz fiind imprumutata, de obicei, prin filiera slava), ceea ce este rezultatul adoptarii ritului bizantin de la slavi. De origine latina sunt un numar de termeni de baza ai religiei crestine: Dumnezeu, biserica, crestin, botez, inger, cruce, altar, preot etc. Numele si notiunile de o mare importanta precum Iisus Hristos, Duhul Sfant, evanghelie, rastignire, sfant, rai, iad, greseala, a izbavi, termenii privind organizarea si forma cultului precum slujba, spovedanie, duhovnic, hram, praznic sunt deja imprumuturi slave. Aceste cuvinte sunt folosite in continuare si astazi, ceea ce face ca si terminologia religioasa contemporana a Bisericii Ortodoxe Romane sa aiba un pronuntat caracter slavon, desi deja in secolele precedente a aparut tendinta de a inlocui unele dintre ele cu alte forme. In acest mod, sintagma Sfanta Troita (< sl. Svętaja Trojica), atestata in texte vechi, a cedat in fata formei Sfanta Treime, cuvantul troita nemaifolosindu-se in sintagma aceasta si fiind rezervat astazi pentru "cruce mare, ornamentata cu picturi, instalata la fantani, la raspantii" sau "icoana cu cele trei fete ale divinitatii"[2]. Asa au disparut practic cuvinte ca molitva sau cazanie, inlocuite cu rugaciune si predica. Dupa cum vedem din exemplele citate, daca in terminologia religioasa avem de a face cu o pereche de cuvinte dintre care si unul si altul sunt la fel de vechi, dar au origine diferita (unul e imprumutat din slavona si altul e mostenit din latina), cuvintele latinesti se dovedesc a fi mai expansive si inlatura slavonismele. Acest proces poate fi observat si in ziua de astazi; in unele editii contemporane ale cartilor de rugaciune ortodoxe gasim cuvantul slava (< sl. slava), iar in alte editii apare in acelasi loc cuvantul marire, format in romana pe baza unei cuvant mostenit din latina (< a mari < mare < lat. majorem). Aceasta se refera si la cuvantul mila (< sl. milo), concurat de indurare (lat. indurare), precum si la blagoslovenie (< sl. blagoslovenije), inlocuit cu binecuvantare (bine + cuvantare). Uneori un cuvant slav poate fi inlocuit cu un termen de alta origine decat cea latina veche, de exemplu cuvantul pravoslavnic (< sl. pravoslavnyj) a fost inlocuit cu termenul grecesc mai nou ortodox (< gr. ορθόδοξος). Un alt exemplu poate fi termenul a mantui (< magh. menteni) care este singurul termen de larga folosire de origine maghiara in vocabularul religios al limbii romane. Cuvantul a mantui a inlocuit aproape complet echivalentul sau slav a izbavi (< sl. izbaviti). Cel din urma are acum o valoare mai arhaica si mai poetica, de aceea se foloseste in texte cu caracter mai literar, in timp ce termenul maghiar este mai obisnuit. In afara de aceasta, termenul maghiar este preferat si de catolicii romani. Singura diferenta dintre versiunea ortodoxa si cea catolica a rugaciunii Tatal nostru este legata, de fapt, de aceste cuvinte - in textul ortodox avem: ci ne izbaveste de cel rau (ca si in versiunea slavona: no izbavi nas ot lukavago), iar in cel catolic: ci ne mantuieste de cel rau.

Toate inlocuirile acestea nu sunt, totusi, un fenomen asa de frecvent ca sa poata ameninta traditionalul limbaj religios plin de slavonisme. Daca au loc asemenea inlocuiri, ele se fac in favoarea termenilor sinonimici vechi, in primul rand a celor latinesti vechi. Inlocuirea termenilor slavi vechi cu niste neologisme romano-latinice (caracteristica limbii romane contemporane in general, vezi mai sus), se face mult mai rar, iar in majoritatea cazurilor, nici nu este posibila. De exemplu, in limbajul Bisericii Ortodoxe e exclusa neologizarea sintagmei Duhul Sfant in Spiritul Sfant sau transformarea frazei din textul liturghiei Aceasta este Trupul Meu in Aceasta este Corpul Meu. Ambii termeni: Spirit (< lat. Spiritus) si corp (< lat. corpus) sunt considerati prea tehnici ca sa poata functiona in terminologia religioasa. Trebuie remarcat ca asemenea constructii sunt prezente in terminologia folosita de Biserica Unita, care pare a avea cele mai putine rezerve in aceasta privinta, intrecand chiar Biserica Romano-Catolica ce, par définition, din cauza caracterului sau occidental, ar trebui sa fie cea mai deschisa spre adoptarea unor termeni neologici. Neologizarea limbajului religios folosit de greco- si romano-catolici poate fi explicata prin dorinta constienta de a se distinge de ortodocsi in ceea ce priveste lexicul religios. In mod practic, acest lucru se obtine (mai ales la romano-catolici) prin traducerea textelor religioase din latina sau franceza, fara a recurge la textele religioase romanesti traditionale (adica ortodoxe), pentru a evita reproducerea limbajului lor sau din convingerea ca trebuie revenit la surse si radacini occidentale. Unele neologisme, totusi, s-au acceptat si in terminologia Bisericii Ortodoxe. Este adevarat, insa, ca e vorba de termeni care nu apartin domeniului doctrinal si dogmatic, ci exprima notiuni legate de organizarea si functionarea Bisericii. De exemplu, in locul formei vechi sobor (< sl. sobor) se foloseste astazi termenul catedrala (< fr. cathédrale), iar cuvintele a sluji (< sl. sluziti), mucenic (< sl. mąčennik), proroc (< sl. prorok) sunt concurate la randul sau de neologismele a oficia (< fr. officier), martir (< fr. martyr), profet (< fr. prophète).

Cele mai conservatoare raman obisnuintele credinciosilor de rand, care, in permanenta, prefera termenii vechi, chiar intr-o masura mai mare decat fetele bisericesti. Multe forme vechi s-au pastrat numai in limbajul popular, ca de exemplu denumirea Ispas (< sl. Ispas "Mantuitorul") pentru Inaltarea Domnului, Maica Precista (< bg. Майка Пречиста) in loc de Maica Domnului. Dar, pe de alta parte, atitudinea din ce in mai putin respectuoasa fata de Biserica pe care o au credinciosii, a atras dupa sine o vulgarizare a lexicului religios traditional. Termenul popa (< sl. pop < gr. παπάς) a atins chiar conotatii negative care, precum si in cazul altor termeni, desi nu au neaparat o valoare peiorativa, sunt simtite de Biserica Ortodoxa sau chiar de catre credinciosii obisnuiti ca fiind mai populare, mai putin potrivite, desi, mai acum cateva decenii sau chiar acum cativa ani, erau termeni obisnuiti si neutri. Acesta este si un motiv in plus pentru care unii termeni vechi de origine slava ies din uz, iar in locul lor se raspandesc termeni sinonimici existenti deja sau chiar neologisme, imprumutate destul de recent.

Referat: Cromatina Referat: Vezica urinara

In afara de terminologia religioasa propriu-zisa, folosirea slavismelor este caracteristica si stilului publicatiilor cu caracter religios. Asemenea texte sunt, de obicei, foarte retorice, solemne, chiar poetice. Multe texte religioase (precum traducerile Bibliei, textele liturgice, rugaciunile) manifesta o tendinta puternica de arhaizare ce are drept scop, pe de o parte, sublinierea faptului ca originalele acestor texte sunt foarte vechi si, pe de alta, intensificarea efectului de solemnitate si poeticitate. Un astfel de efect, caracterul solemn, poetic sau arhaizant al textului, poate fi obtinut, printre altele, prin folosirea cuvintelor de origine slava. Acest lucru este valabil si pentru stilul artistic in general. Ca o exemplificare a acestei constatari, ne permitem sa analizam din punctul acesta de vedere poezia "Lacrimile" de Lucian Blaga:

Cand izgonit din cuibul vesniciei

intaiul om

trecea uimit si-ngandurat prin codri ori pe campuri,

il chinuiau mustrandu-l

lumina, zarea, norii-si din orice floare

il sageta c-o amintire paradisul -

si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.

Odata istovit de-albastrul prea senin

al primaverii,

cu suflet de copil intaiul om

cazu cu fata-n pulberea pamantului:

"Stapane, ia-mi vederea,

ori daca-ti sta-n putinta inpainjeneste-mi ochii

c-un giulgiu,

sa nu mai vad

nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici nori

caci vezi - lumina lor ma doare".

Si-atuncia Milostivul intr-o clipa de-ndurare

ii dete - lacrimile. [3]

In poezia de fata am marcat cu italice cuvintele de origine slava care au sinonime de alta origine (cel mai des cuvinte mostenite din latina sau neologisme). In loc de cuvintele: izgonit, vesnicie, pribeag, istovit, stapan, zambet, Milostiv se puteau folosi echivalentele lor: alungat, eternitate, refugiat, epuizat, domn, suras, ­Indurator, dar valoarea expresiva a slavismelor citate este mult mai mare decat cea a sinonimelor lor. Tot din Blaga (poezia Vreau sa joc) provine un alt fragment care ilustreaza foarte bine acest fenomen:

O, vreau sa joc, cum niciodata n-am jucat!

Sa nu se simta Dumnezeu

in mine

un rob in temnita - incatusat.[4]

Si aici observam ca autorul s-a hotarat sa foloseasca cuvintele slave rob si temnita, desi ii stateau la dispozitie sinonimele lor sclav si inchisoare. A optat totusi pentru slavisme din cauza gradului lor de poeticitate si a puterii de expresivitate mai mari.

La aceleasi concluzii ajungem dupa lectura antologiei de poezie latina medievala tradusa in romaneste. Citind versiunile paralele ale unei poezii - originalul latin si traducerea romaneasca, vedem ca foarte des un cuvant latin nu este tradus printr-un cuvant romanesc care provine de la el, ci printr-un cuvant romanesc imprumutat din slava, precum in fraza:

Sors salutis et virtutis mihi nunc contraria

este tradusa in romaneste:

Norocul mantuirii si al virtutii imi este acum potrivnic. [5]

Desi latinescul contrarius poate fi redat in romana prin cuvantul contrar care ii corespunde etimologic si formal, autorii au preferat sa foloseasca slavonescul potrivnic, mai poetic decat neologicul contrar. Sau un alt fragment:

Catonis iam rigiditas

convertitur ad ganeas,

et castitas Lucretie

turpi servit lascivie.

Strasnicia lui Cato

se preschimba in destrabalare,

iar neprihanirea Lucretiei

slujeste nerusinatului dezmat.[6]

Acolo cuvintele latinesti rigiditas, castitas, servit nu s-au tradus, pur si simplu, prin rigiditate, castitate, serveste, desi s-ar parea ca asa ar fi cel mai usor si natural. Totusi, poeticitatea textului si caracterul lui arhaic (originalul s-a scris doar in Evul Mediu) se redau mai bine prin folosirea slavismelor: strasnicie, neprihanire, slujeste. In acest caz ne putem intreba daca intentia autorilor a fost pastrarea caracterului poetic al textului sau, mai degraba, stilizarea lui arhaica, pentru ca folosirea slavismelor in cauza poate sluji ambelor scopuri.

Un exemplu al arhaizarii evidente a unui text, realizata prin folosirea termenilor de origine slava, constituie traducerile romaneasti ale poeziilor lui François Villon:

Valeat o mie patru sute cincizeci'sase

eu, robul lui Hristos, François Villon,

cu gatul prins in lat si frica-n oase

am cugetat ca fiecare om

asa cum si Vegetiu-o spune

si bine cantarii a lui povata:

"Din vreme sa ne strangem fapte bune

de nu, ne vom cai in alta viata".[7]

Aici se pune si o anumita problema: se traduce un text vechi, care trebuie arhaizat atunci, dar textul respectiv apartine literaturii occidentale si prezinta o alta realitate politica, sociala, culturala si ecleziastica. Traducatorii operei lui Villon au folosit cuvintele precum cneaz, Precista, letopiset, popa, pentru ca sunt singurele care suna suficient de arhaic ca sa-l trimita pe cititor in lumea lui Villon, desi termenii acestia oglindesc, de fapt, realitatea medievala romaneasca, nu cea occidentala. Nevoia arhaizarii a fost simtita, totusi, mai puternic decat fidelitatea fata de realitatile istorice - de aceea, traducatorii au riscat utilizarea unor astfel de cuvinte, chiar cu pretul comiterii unei erori in detalii de ordin cultural.

O asemenea problema apare in cazul traducerii romanesti a Divinei Comedii a lui Dante. Problematice sunt deja titlurile celor trei parti ale poemului. Il Inferno si Il Paradiso pot fi traduse ori Iadul si Raiul, ori Infernul si Paradisul. Prima pereche sunt cuvinte romanesti vechi, preluate din slava si folosite curent in romana contemporana. A doua sunt neologisme de origine latina, cu o valoare stilistica putin diferita. Traducatorul a putut opta pentru una sau alta, de fiecare data facand totusi o concesie. Alegand formele slave, consacrate prin traditie, arhaice, dar totodata poetice si expresive, s-ar fi inscris perfect in forma poemului si timpurile in care acesta s-a scris. Dar, in acelasi timp, apar probleme de ordin cultural: iadul si raiul sunt legate prea mult de ortodoxie si in cazul Italiei lui Dante, alegerea lor ar fi fost foarte discutabila si controversata. In schimb, infernul si paradisul suna prea tehnic si prea neologic pentru un asemenea text si cu siguranta nu erau folosite de romanii contemporani lui Dante.

Problema devine lipsita de importanta, daca se ia in considerare un alt factor. A doua parte a poemului poarta titlul Il Purgatorio, al carui singur echivalent romanesc este neologicul purgatoriu, notiunea insasi de purgatoriu nefiind cunoscuta in doctrina Bisericii Ortodoxe si aparand abia o data cu imprumutul latin, care reflecta realitatea catolica - occidentala. Astfel, a fost necesara alegerea formelor infern si paradis, pentru ca numai ele au putut sa apara impreuna cu singurul posibil purgatoriu, iadul si raiul fiind in aceasta situatie inadmisibile. Aici, rezolvarea dilemei a fost facilitata de prezenta unui factor de natura dogmatica, fara de care alegerea nu ar fi fost asa de evidenta.

Unei probleme asemanatoare trebuia sa ii faca fata traducatorul romanului Numele trandafirului. Aici, totusi, problema poate fi rezolvata mai usor: romanul lui Eco pretinde a fi o traducere italiana a unei traduceri franceze a unui text latin medieval si chiar autorul lui se intreaba ce limbaj trebuie folosit, hotarandu-se, in sfarsit, sa foloseasca o limba italiana moderna. Asa au procedat si traducatorii romanului in alte limbi: in polona, de exemplu, s-a folosit un limbaj contemporan, literar, foarte putin arhaizat, pentru ca, de fapt, termenii, care trebuiau utilizati cu privire la organizarea bisericeasca, se folosesc in limba polona de foarte mult timp si, desi nu sunt simtiti ca arhaisme (ceea ce nu este necesar, pentru ca nu o cere nici textul original), nu au, in acelasi timp, caracter neologic (ceea ce ar reprezenta un mare abuz), fiind intelese si folosite de vorbitorii contemporani. In romana, problema este alta: textul nu trebuie arhaizat, pentru ca nici textul lui Eco nu este arhaizat. Insa, se pune problema folosirii termenilor legati de cultura catolica, termeni care in limba romana, din lipsa traditiilor catolice serioase si a oglindirii lor in limba romana, au aparut destul de tarziu si au un caracter neologic pronuntat, fapt ce pune sub semnul intrebarii folosirea lor intr-un text precum romanul lui Eco, care, sa subliniem, pretinde a fi un text scris in Evul Mediu. In acest caz, traducatorul a decis, totusi, sa foloseasca termenii latini in loc de echivalentele lor sau, mai bine-zis, corespondentele lor, cu toate ca termenii latini au caracter neologic. S-a preferat ca textul sa para mai degraba poate prea modern decat sa descrie o realitate catolica cu termenii ortodocsi. De aceea, pe de o parte, in textul romanesc al romanului se evita neologisme prea evidente si in locul lor se folosesc slavisme "neutre", nepercepute a fi numai ortodoxe (acceptate si de limbajul catolic romanesc): slujba, Duhul Sfant in loc de mesa, Spiritul Sfant, dar, pe de alta, in text gasim: abate in loc de staret. Asemenea decizie a fost motivata de caracterul, in general, modern al limbajului romanului, desi traducatorul s-a simtit obligat sa-i explice decizia cititorului: "Pentru a evita totusi ridicolul sau inadvertenta, traducatorul s-a ferit, pe cat fluenta si viabilitatea textului i-a ingaduit, sa foloseasca neologisme curente care, desi intrate organic si firesc in limba romana, pot fi inlocuite cu vechile noastre cuvinte ramase tinere. Este adevarat ca nu se putea spune "iad" pentru "infern" (), pentru ca s-a considerat ca pentru Italia papala din acea epoca slavonescul "iad" ar fi fost o inadvertenta.

In schimb, s-au inlocuit frecvent "tentatie" cu "ispita", "regret" cu "parere de rau" ()."[8]

Incheind cu aceste probleme de traductologie, am dori sa subliniem inca o data ca, in ciuda unui proces de reromanizare a limbii romane, vechiul fond de cuvinte de origine slava ramane ]n permanenta, o parte integranta a vocabularului romanesc contemporan, ceea ce am incercat sa demonstram si sa dovedim. Desi slavismele functioneaza in limba romina actuala altfel decat in epocile precedente, iar folosirea lor se limiteaza numai la anumite stiluri si registre ale limbii romane contemporane, existenta limbii romine fara acestea ar fi de neinchipuit. Slavismele ii dau acestei limbi un specific aparte in cadrul limbilor romanice, oferindu-i, in acelesi timp, posibilitati mari de nuantare a discursului.

Bibliografie

Bulgar, Gh. (1999) Dictionar de sinonime, Editura Palmyra, Bucuresti.

Cioranescu, Alexandru (2002) Dictionarul etimologic al limbii romane, Editura Saeculum, Bucuresti.

(1998) Dictionarul explicativ al limbii romane, Univers Enciclopedic, Bucuresti.

Sala, Marius (coord.) (2001) Enciclopedia limbii romane, Univers Enciclopedic, Bucuresti.

Texte suport

Blaga, Lucian (1971) Nouazeci de poezii, Editura Minerva, Bucuresti.

(1998) Carmina Burana. Antologie de poezie latina medievala - editie bilingva, trad. si coment. Eugen Munteanu si Lucia-Gabriela Munteanu, Polirom, Iasi.

Eco, Umberto (2002) Numele trandafirului, trad. Florin Chiritescu, Polirom, Iasi.

Villon, François (1983) Poezii, trad. Neculai Chirica, Editura Minerva, Bucuresti.