Ratacirea tragicomica a mintii hangiului Leiba Zibal - opera lui Caragiale

Opera lui Caragiale este alcatuita din doua mari compartimente,fiecare cu legile sale poprii:universul comic ( in care e magistral) si universul tragic. Opera tragica a ridicat,inca din momentul aparitiei,probleme integrarii ei in profilul general al creatiei autorului.E neidoielnic ca nuvelele' psihologice 'scrise si publicate dupa 1889 s-au iscat dintr-o fireasca exasperare(ca si drama Napasta) si din' tezismul' exclusiv artistic al celui care ,luand cunostinta de ceea ce infaptuiau cu mult zgomot 'inovator 'asa-numitii naturalisti occidentali,va fi resimtit cum il napadeste dispozitia nesuperficial-emulativa a lui 'Anch io son pittore1'.E intocmai cazul Facliei de Paste ( 1889),al nuvelei Pacat(1892),al celeilalte nuvele ,In vreme de razboi(1898-1899).

Lumea launtrica a eroilor, straturile constientului si ale incostientului sunt investigate cu insistenta din perspectiva unui naturalism radical,cu preferinta pentru patologic.Fiecare dintre cele trei nuvele amintite au un substrat tragic.Fapta cumplita cu care se incheie fiecare ,impresioneaza,ea aducand implinirea unui destin.

Leiba Zibal-eroul nuvelei 'O FACLIE DE PASTE' e slab si bolnav nu de o boala oarecare ,ci de friguri.Orice boala deregleaza functiile organismilui si pe cele ale intelectului,dar frigurile o fac in formele care favorizeaza frica,inspaimanta parca celula nervoasa,o sensibilizeaza halucinatoriu si analizeaza capacitatea de reactie a corpului.

Zibal e intr-o criza paludica,grefata pe o intensificare a unei crize pshihologice.De mic a trait momente paroxistice ale groazei,care i-au imbolnavit celula otavindu--i existenta.In lupta cu viata a fost un nepregatit si un infrant.Daca a vrut sa razbeasca a fost prin altii-a dobandit o mostenire,care l-a saltat din nevoi si i-a accentuat motivele spaimei;a inceput sa se teama pentru el si pentru familia lui,s-a mutat in singuratatea hanului mostenit,intre mlastini,care i-au imbolnavit pe toti,a trebuit sa fie stapan,deci sa declanseze prin recul invidie si sa se astepte la neascultare si riposta.

Stefan Cazimir a remarcat la Caragiale si la Delavrancea,spre deosebire de Slavici,predilectia ambilor prozatori pentru personaje cu statut de izolare,pentru figuri aflate in dezacord pronuntat cu mediul pana la ruperea totala de acesta.

O vibratie mai intensa a unui moment oarecare din zona spaimei,si sentimentul ajuns la apogeu infrange logica lui Zibal,ii distruge ultimul echilibru al organismului,prabusindu-i suportul biologic.

'In creierul care ardea ,imaginea sfredelului,lua niste dimensiuni nemainchipuite.Unealta,invartindu-se mereu crestea la infinit,si borta devenea tot mai mare si mai mare,asa de mare in sfarsit ,incat in carul ei rotund,monstrul putea s-apara in picioare,fara sa se aplece.Ceea ce se petrecea in acel creier iesea din sfera gandirii umane:viata se ridicase la o treapta de exaltare din care toate se vedeau,se auzeau,se pipaiau enorm,de proportii haotice.'

Cand tensiunea depaseste granita suportabilului isi face loc calmul dement,gesturile lui Zibal devin sigure,in opozitie cu febrilitatea de dinainte.Miscarea frazei urmareste trecerea de la spaima la calm.'Se petreceau atunci in acea fiinta fenomene ciudate,o completa rasturnare; tremuratura lui se opri,zbaterea disparu si figura-i descompusa de o atat de indelungata criza,lua o bizara seninatate'.

Zibal e prada unui dezechilibru tragic,provocat de solitudinea absoluta a individului pus in fata naturii si a societatii declansate impotriva lui.Supravietuirea nu mai e posibila..Personajul incorporeaza un inteles care depaseste stricta lui apartenenta biologica,rasiala,sociala.El este mereu insul lovit din toate partile si neaparat din niciuna,aflat intr-o defensiva periculoasa pentru el,rationand numai instinctiv,irational,fara ca prin aceasta sa-si asigure supravietuirea,continuitatea..Tot ce face Zibal de la momentul in care-si da seama ca nu e scapare pentru el-asteptarea momentului exact cand sa prinda mana agresoruluiin lat,blocarea acesteia ,arderea ei cu faclia-e forma superior inconstienta de manifestare a instinctului animalic de aparare,luciditate stramba ,dezechilibrata si pronuntarea straniilor cuvinte din final,ca el e crestin,pentru ca a aprins 'ofaclie de Pasti' ,concentreaza disperarea absurda care incepe iar sa se organizeze dupa dezastrul abia trecut si o face pornind de la un atavism al spaimei si nu al vietii.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Ne aflam in fata celei mai importanta sondari in subconstientul uman din literatura romana de pana atunci,in fata celei mai mari analize psihologice intr-o opera literara,de o condensare admirabila (care atrage reprosul lui Gherea ca este chiar excesiva).

Leiba Zibal sufera de o teroare atavica,de o teroare cronica de origine traumatica.Boala aceasta febrila,notaza Calinescu,da pacientului o acuitate excesiva a simturilor,halucinatii auditive uneori;sunetele se prelungesc in urechea bolnavului haotic si dureros:'Ceasornicul tacanea in perete.Zgomotul acesta monoton supara pe Zibal.Omul nostru puse mana pe limba ce se legana si-i stinse miscarea.'.E un prim simpton mai lamurit nu doar al inceputului iesirii din minti,ci si din timp,din spatiu,dintr-o societate care,prin discriminarea rasiala si brutalitatile subsecvente indurate inca din copilarie,il impinsese pas cu pas in afara ei.

Mediul sumbru il constituie mlastina care nu e numai o realitate,ci si un simbol oniric.

In aspectul exterior,psihologic,grija lui Caragiale este pentru analiza minutioasa a fenomenului incordarii.Evreul trece printr-o criza malarica.Noaptea produce anxietate prin sunetul clopotelor,veghe,lumanari.Este noaptea Invierii,cand Gheorghe a fagaduit ca se va rafui cu hanhiul.E o sarbatoare a 'goilor' care redesteapta vechi temeri.Cand sluga bestiala vine,evreul a atins pragul de sus al incordarii psihice si tot ce face apartine initiativei patologice.Este foarte firesc ca fortele lui sufletesti sa se prabuseasca dupa atata abuz de energie si eroul sa recada in apatie ,de data asta definitiv dementiala.Infricosat,se recunoaste lipsit de puterea de a rezista de unul singur intentiei malefice.Ideea de a se pune sub ocrotirea autoritatilor este un prilej de a constata iresponsabilitatea celor ce o exercita.De aceea ,cand (ca Anca din Napasta) se convinge definitiv ca pentru el nu exista judecatori care sa-i faca dreptate,organe executorii care

sa-i ofere protectie fata de Gheorghe,criminalul caruia ii sosise momentul de a-si pune in aplicare amenintarea de a-l ucide.-la cine se mai putea adresa Leiba Zibal,haituitul fara vina?La propria-i justitie,infaptuita in chipul stiut,dupa legitatile si spontaneitatile primigene ale instinctului de conservare.

Pe acest fond anxios soseste noaptea cea mare a infruntarii,gasindu-l pe Leiba cu gandurile ravasite si scurs de puteri.In momentul de violenta descumpanire,cand pasii criminalului se aud in fata portii,inteligenta personajului incepe sa functioneze ca 'o idee de lumina,apoi din ce in ce mai intens,ca o mare faclie'.In structura nuvelei,mica lampa aprinsa de omul aflat sub amenintarea presanta are o functie simbolica foarte precisa.Cu flacara ei,mai intai 'ascunsa',lampa este un substitut al inteligentei active.Spre poarta de unde urmeaza sa-si faca aparitia moartea se indreapta'o lumina cu prea putin mai deasa decat o inchipuire',dar ea cristalizeaza inceputul in forta intunericului aflata la partea cealalta.

Sinistrele preparative ale criminalului sunt privite de Leiba Zibal cu ochii holbati pe lumina de la fereastra si in acea contemplatie,dintr-o data figura lui descompusa se lumineaza ea insasi si capata o bizara seninatate.Omul se patrunde de o lumina diabolica .Solutia de contracarare a destinului nefast pare a fi gasita .Cu puteri incredibile si cu o indemanare uimitoare,eroul prinde in lat mana care daca ar fi fost lasata libera,ar fi fost neiertatoare.

Aceasta lampa desavarseste demonica razbunare a celui ce a castigat pariul cu destinul,arzand cu lumina ei devenita o faclie mana care voise sa ucida.Salvandu-se,personajul isi pierde mintile.Zibal este eroul unei victorii inutile care

l-a scos din randul oamenilor normali,obligandu-l pe el insusi la o crima.Pesonajul nu poate supravietui psihologic omorului pe care il infaptuise,desi juridic el nu este condamnabil.Caragiale sondeaza mai degraba ,psihologia personajului dincolo de ratacirea mintii.Ce produce cel mai mult oroare la Zibal e violenta,ori instinctul de se salva ii inspira lui insusi o reactie de mare cruzime.El innebuneste,depasindu-si nu doar puterile fizice,ci si atitidinea morala.In dementa lui,actul necesita o justificare.Nu legitima aparare pe care ar putea-o invoca in fata unei justitii a societatii in care a incetat sa creada,ci in fata dreptatii absolute,printr-un gest inauntrul credintei nelegiuitului care a indraznit sa atace intr-o zi sfanta .

Zibal defineste drama omului moral,impins de imprejurari sa definesca fapte repugnabile,cu consecinte alienante:' Leiba priveste fara sa clipeasca procesul de descompunere a mainii ce desigur nu l-ar fi crutat nici pe el.'Printr-o rasturnare de sens,faclia arde,nu ca un prinos adus destinului salvator,ci ca o ironie demonica la adresa unei minti ratacite din pricina ca a comis o fapta pe care n-ar fi vrut s-o faca,dar pe care nicidecum n-o putea evita .Imaginea finala a lui Leiba,devenit ad-hoc crestin si pornind,ca un vechi peregrin obisnuit cu drumurile lungi'incetinel spre rasarit la deal',semnifica o nebunie tragicomica.

Bibliografie:

Stefan Cazimir-Nu numai Caragiale

George Munteanu-Istoria literaturii romane-Epoca marilor clasici

Editura Porto-Franco-1994

Istoria literaturii romane de la sf'rsitul secolului al XIX-lea.Centrul de multiplicare al Universitatii Bucuresti-1972

Autori  :Stefan Cazimir,Emil Boldan,,Mihai Zamfir,Gheorghe Ciompec