Proza pasoptista

Proza pasoptista

1. Prezentare generala

Desi letopisetele implica un exercitiu constient, iar personalitati ca Varlaam, Neculce sau Cantemir scriu proza cu vadita intentionalitate artistica, ca fenomen literar caracteristic, proza se dezvolta abia dupa 1840, sub imboldul modelelor europene si odata cu aparitia primelor periodice romanesti.

Una dintre speciile care s-a bucurat de succes in epoca, fara a fi dat lucrari de insemnatate artistica, este descrierea de calatorii. Apropiata de eseu, o astfel de proza se baza in principal pe elogiul peisajului autohton si pe cultivarea folclorului. Net superioara se dovedeste proza istorica, inaugurata de Constantin Negruzzi prin capodopera Alexandru Lapusneanul, prima nuvela romaneasca de mare valoare. Un astfel de gen nu se rezuma la meditatia asupra trecutului, cum se intampla in poezie, ci cauta sa reconstituie atmosfera epocii in culorile ei adevarate, atat la nivelul interioarelor, al vestimentatiei, al limbii etc., deschizand prin aceasta drumul observatiei realiste. Se scriu in aceasta perioada si fiziologii, un gen hibrid, la confluenta dintre schita clasica si portretul sarjat romantic. Cultivate de Kogalniceanu, Negruzzi sau Alecsandri, fiziologiile presupun imbinarea dintre observatia exterioara si tipologie. Ele au netezit astfel calea catre nuvela si roman.

2. Ion Heliade-Radulescu (1802-1872)

Prin verva polemica din proza, Heliade-Radulescu se ridica deasupra poeziei. Proza sa este de natura jurnalistica. In Domnul Sarsaila el satirizeaza "autorlacul", Sarsaila fiind un amestec de C. A. Rosetti, Cezar Bolliac si Gr. Alexandrescu. In Cuconita Dragaica el critica femeia de mahala, parvenita, care merge la biserica doar pentru a-si etala hainele. La fel conul Dragan, din textul omonim, unde personajul principal, un parvenit, se arata umil in fata sefilor si neindurator in relatiile cu supusii.

In domeniul prozei stiintifice, Heliade publica in 1828 o gramatica, avand ca scop "a dezbraca limba noastra de hainele de arlechin." Deosebit de importanta este prefata lucrarii, unde propune o ortografie fonetica si eliminarea influentelor grecesti. In ceea ce priveste neologismele, se recomanda prudenta in a face imprumuturi si propune sa se "rumaneasca cuvintele imprumutate". Cand acest lucru nu este posibil, sunt preferate imprumuturile din franceza si italiana, limbi apropiate de spiritul limbii romane. Cartea propriu-zisa are trei parti: etimologia (morfologia), sintaxul si ortografia. Terminologia propusa de Eliade va fi ulterior adoptata si se va impune in lucrarile de specialitate.

3. Constantin Negruzzi (1808-1868)

Ca majoritatea scriitorilor din epoca, Constantin Negruzzi debuteaza cu traduceri. Participa activ la viata culturala colaborand la "Dacia literara" sau "Propasirea" unde apar cateva dintre nuvele sale. Opera lui nu se reduce la nuvela Alexandru Lapusneanul, Negruzzi abordand si poezia, teatrul sau scrierile cu caracter memorialistic. In 1857 apare la Iasi volumul Pacatele tineretilor, care cuprinde patru parti: Amintiri din junete, Fragmente istorice, Neghina si palamida si Negru pe alb. O editie completa a operei sale a realizat in 1974 criticul literar Liviu Leonte.

Ca prozator, Negruzzi este inegalabil in epoca. Primele incercari tin de domeniul romantismului. Nuvela Zoe propune o tanara de cincisprezece ani, orfana, care este nevoita sa vina la Iasi, unde frecventeaza lumea mondena. Se indragosteste de Iliescul, care o abandoneaza. Deghizata in barbat ea vrea sa-l impuste, insa sfarseste prin a-i face declaratii patimase de dragoste. Apoi, ii cade victima lui Iancu B., care ii promite ca o va lua de sotie, dar o paraseste cand afla ca vor avea un copil. Zoe se sinucide in casa lui. Finalul este melodramatic: cortegiul mortuar se va intalni cu parada militara la care iau parte cei doi seducatori. Scriitorul nu-si poate ascunde participarea afectiva, aparand in text sub chipului unui tanar care se ingrijeste de inmormantarea fetei. Din punct de vedere al observatiei realiste se remarca descrierea Iasilor si portretele personajelor.

Aceeasi imbinare de realism si romantism poate fi sesizata in nuvela O alergare de cai. Textul, mai complex, contine doua povesti de iubire. Olga se plimba prin parc si pierde un caiet gasit de Ipolit, care se indragosteste de ea. Isi uita insa juramintele si, in ziua nuntii lui, Olga se sinucide. Imediat, ca si cum o instanta divina ar interveni, el orbeste. In paralel cu aceasta drama se deruleaza povestea de iubire dintre autor si doamna B. Tradat cu un ofiter, el traieste un sentiment de revolta amestecat cu umor. Cei doi se vor intalni peste douazeci si doi de ani cand schimba ironii constatand efectele pe care trecerea timpului le-a produs. Au mai patit-o si altii aminteste de Moliere. Un flacau tomnatic, Andronache Zimbolici, in varsta de patruzeci de ani, se insoara cu Agapita, pe care o crede o naiva. La o intalnire cu prietenii, unde fiecare isi lauda consoarta, el vorbeste despre puritatea morala a sotiei si ii pofteste ii iatacul acesteia pentru o demonstratie. Acolo o surprinde pe tanara in bratele altui barbat. Incornoratul se consoleaza cu faptul ca au mai patit-o si altii.

In categoria fragmentelor istorice intra Alexandru Lapusneanul, Sobieski si romanii, Regele Poloniei si domnul Moldaviei si Cantec vechi. Punctul de maxima realizare artistica il reprezinta Alexandru Lapusneanul despre care G. Calinescu afirma: "Numele lui Constantin Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorica Alexandru Lapusneanul, care ar fi devenit o scriere la fel de celebra ca Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale." Negruzzi schimba adevaratele evenimente istorice, dovedind ca a inteles just raporturile dintre domn si boieri. Caracterele sunt bine definite, iar arta prozatorului consta in a conduce cu maiestrie actiunea catre deznodamant.

Titlul Negru pe alb sugereaza ceva de ordinul evidentei. Ciclul este alcatuit din proze scurte, adresate unui destinatar fictiv. Intalnim aici doi Negruzzi, vechiul boier roman, dar si omul cu idei novatoare. In Vandalism, el avertizeaza asupra pericolului pe care il reprezinta daramarea cetatilor si a ruinelor, marturii ale trecutului. Pentru ce tiganii nu sunt romani pune problema eliberarii tiganilor robi. Ca argument impotriva unei asemenea decizii, vecinul Bogonos invoca o legenda potrivit careia tiganii s-ar trage din defaimatorii sfantului Grigorie. Satira Istoria unei placinte prezinta cazul unui grec ajuns mare vornic speculand slabiciunea domnitorului pentru placinte. Daniil Scavinschi ilustreaza un caz in care comicul se imbina cu tragicul. Luand o doza prea mare de mercur ii cad mustatile falnice si moare. In aceste scrisori, Negruzzi isi dezvaluie calitatile de memorialist. Spre deosebire de romantici, el se simte atras de peisajul uman. In Pacala si Tandala drumetii cer padurarului sa le spuna o poveste. Padurarul, fiul lui Stramba-Lemne si nepotul lui Sfarma-Piatra, incepe o insiruire de proverbe asemanatoare celor din Povestea vorbii.

5. Vasile Alecsandri (1818?-1890)

"Poate ca partea cea mai durabila a operei lui Alecsandri este aceea in proza. Scutit de risipa de silabe si de obligatia gravitatii lirice, scriitorul isi revarsa, slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictura, inlesnire orientala de povestitor. El n-are inventie, de aceea in substanta toate naratiunile sale sunt jurnale de calatorie." Propunand o asemenea rasturnare a valorilor si sustinand superioritatea prozei, G. Calinescu nu face altceva decat sa arate ca prozatorul intereseaza mai mult decat poetul. Plina de umor si de spirit critic este Istoria unui galben si a unei parale, tablou critic al moravurilor claselor exploatatoare. Borsec, Balta Alba si Iasii in 1844 sunt niste fiziologii, adevarate tablouri de moravuri. Scriitorul se arata sensibil la caricatura, la scenele care starnesc rasul, fiind atras de contrastele dintre formele occidentale si fondul nostru oriental.

Un loc important in proza sa il ocupa Calatorie in Africa, un memorial de calatorie in nordul Africii, despre care Tudor Vianu afirma ca solicita puternic darurile vizuale ale autorului. Incercarea de roman, Dri-dri, si alte cateva texte completeaza tabloul unui prozator superior contemporanilor sai.

6. Al. I. Odobescu (1834-1895)

Pentru Al. Piru, Odobescu este "al doilea eseist roman dupa D. Cantemir." Opera sa literara este redusa si pare produsul unui amator sau a unui diletant. Eforturile artistice merg in sensul reconstructiei atmosferei si nu al strangerii actiunii in jurul unui erou. Cealalta lucrare importanta, Pseudo-kyneghetikos, subintitulata Fals tratat de vanatoare, tine in realitate de intalnirea dintre literatura si stiinta, fiind mai degraba un eseu hibrid.

Mihnea-Voda cel Rau (1857) infatiseaza, dupa modelul lui Negruzzi, un tiran feudal, fara a reusi sa transforme personajul intr-o figura memorabila. Prozatorul se arata mai interesat de reconstituirea istorica a epocii, de asa-numita culoare locala. Actiunea ramane schematica, gesturile putine, iar analiza psihologica lipseste. In schimb, textul supravietuieste prin luptele dintre familiile boieresti pentru tron, care dau nastere la conspiratii, tradari si silnicii. Meritul esential al Doamnei Chiajna (1860) sta tot in puterea de evocare si nu in calitatile narative. Pornind de la letopiset, Odobescu romanteaza istoria si realizeaza efecte literare prin lexic. Chiajna e "muiere capesa si daunoasa", oamenii sunt "zabavnici" si plini de "zacasie". O epica propriu-zisa a nuvelei nu exista, singura interesanta fiind doamna Chiajna, care actioneaza fugitiv, prin miscari sumare. Cand vrasmasii scuipa in biserica asupra cadavrului lui Mircea Ciobanul, ea se dezvaluie darza si barbatoasa. Ultima aparitie inainte de a fi ucisa, probeaza inca o data firea ei apriga:

"- Cani nerusinati, lifta rea! striga Chiajna, spumegand de turbare; dar Dumbrava nu-i dete vreme sa urmeze zadarnicele sudalmi, ci, desprinzand ghioaca de la brau, o-nvarti de cateva ori cu bratu-i vartos s-apoi, glasuind si un groaznic blastem, o azvarli drept in capul infuriatei Doamne."

In ciuda acestor trasaturi puternice, personajul central nu e doamna Chiajna, cum ne-am astepta, ci palatul domnesc al lui Mircea Ciobanul, pe care autorul il descrie amanuntit din dorinta de a defini stilul arhitectural romanesc.

Opera clasica, Fals tratat de vanatoare este un savuros exercitiu intelectual, exprimat intr-o forma atragatoare, potrivita felului de a fi al autorului. Pseudo-kyneghetikos a fost scris ca introducere la Manualul vanatorului de Constantin C. Cornescu. Pentru a-si face eseul atractiv, Odobescu nu se rezuma la informatii referitoare la vanatoare, ci apeleaza frecvent la versuri grecesti si latine, citeaza scriitori moderni sau opere ale arhitectilor, sculptorilor, pictorilor sau compozitorilor care au ilustrat, fie si numai incidental, vanatoarea. Unica lui preocupare este de a educa simtul estetic, sentimentul frumosului si gustul artistic. Cartea devine un mozaic construit din analize de opere plastice, muzicale si literare, carora li se adauga amintiri si anecdote care atata curiozitatea si desfata pe cititor. Un capitol aparte este rezervat unui basm, Feciorul de imparat cel cu noroc la vanat, inregistrat de autor intr-unul dintre memoriile sale arheologice si transpus aici in forma versificata. Ultimul capitol se compune din puncte-puncte.