Context Și determinism - caragiale

CONTEXT ȘI DETERMINISM - CARAGIALE

In finalul considerațiilor precedente, avem posibilitatea de a incerca incadrarea in evoluția prozei romanești a eforturilor nuvelistice ale maestrului. Sa incepem prin a constata ca odata cu momentul comemorarii celor 25 de ani de literatura, in fastul an 1901 al apariției "Momentelor", Caragiale avea deja un statut bine conturat in ochii elitei culturale, episodul "CAION" avand meritul de a-i marca un nedorit ascendent fața de detractorii contemporani; Macedonski, Hașdeu, etc, dar și sa inițieze un proces care nu s-a incheiat nici pana astazi. Nu ne referim la proces altfel decat: in ideea de evenimente interconectate in succesiune, in care pretențiile de estimare a viabilitații operei, fie aceasta viabilitate subscrisa unei cifre sau alteia, au și astazi darul de a ne impune o rezerva serioasa in aprecierea evoluției gusturilor publicului, sau a evenimentelor in masura sa le influențeze.

Ulterior publicarii nuvelelor maestrului, teritoriul ce a constituit "scena" evoluției creatorului nostru a trecut prin doua razboaie mondiale, modificari masive ale granițelor, ocupații straine și trecand prin cateva dictaturi personale și etape de totalitarism inimaginabil in vremea lui Caragiale a ajuns in prezent in situația de a relua in parte eforturile de modernizare și incadrare conforme in concertul european in spiritul celor contemporane lui. De-a lungul acestui interval, operei i-au fost contestate originalitatea, oportunitatea, perenitatea, valoarea intrinseca sau, mai rau, i-au fost acordate "gratificații" pentru contribuția la lupta de clasa și i-au fost extrase mladițe ținand de absurd, nu ne referim aici numai la aspirația lui Eugen Ionesco de " a-l face pe Caragiale sa se revendice, paradoxal, din propriul teatru absurd."  ci și la ecranizarile contemporane ale lui Pintilie cu "De ce bat clopotele, Mitica?".

In acest spectacol de raportari succesive, opera dramatica, publicistica și proza scurta ce se reclama de la aceasta sursa de "nerv" iși au o evoluție divergenta fața de nuvelele menționate in cuprinsul anterior al acestei lucrari.

Cu excepția notabila a "Doua loturi" in care contemporaneitatea de cadru/personaj il așeaza pe Lefter Popescu in "Momentele" anului 1901, nuvelele lui Caragiale sunt extrase definitiv registrului comic. De aici și constatarea indrazneața a lui Manolescu referitoare la prejudecata: "unde nu e comic, Caragiale nu e Caragiale".

Nu credem ca forma literara aleasa de "novella" sau apartenența lor stricta la specia literara evocata, a fost responsabila de aceasta "detașare" a gustului public, ci strict comparația ce pune aceste opere in contextul literar al vremii, fie al momentului - operele lui Slavici și chiar ale confratelui Delavrancea tinzand sa eclipseze creațiile lui Caragiale.

Radacinile de vodevil precum și solida anterioritate a lui Mollier in motivația creației dramatice are la momentul 1890 ca oponent ascensiunea in conștiința și gustul publicului european a naturalismului francez prin Maupassant și Zola, curent combinat in creația lui Caragiale cu marotele pseudo-științifice ale determinismului biologic, studiilor Charcot asupra isteriei, interesului general pentru teoriile lombrosiene, etc.

In ințelegerea alegerii facute de Caragiale in epoca, ar putea sta impunerile actuale vulgate științifice a momentului; era post-informatica și impunerile/limitarile sale, globalizarea sau impactul utilizarii OMG asupra anemonelor. Ca și in epoca descrisa toate aceste elemente iși gasesc debușeul in creația artiștilor contemporani.

Acceptand influența ideatica a vremurilor, ramane de lamurit abordarea de catre Caragiale a unui gen literar pe care anterioritatea, in principiu, nu il prevestea. Spunem in principiu pentru ca in "Canuța om sucit" ca și in "Pacatul" se intilnesc elemente recognoscibile ale mahalalei bucureștene, chiar daca, in registru, diferit de cel comic. Cu celelalte titluri, nuvelele lui Caragiale intra in profund inovativa - pe atunci - categorie a creației fantastice, surprinzand totuși locația aleasa de autor: crașma/moara - locuri incarcate de sens al drumurilor ce se intretaie, despart, converg, etc.

In textul anterior, Caragiale a fost cuprins in calitate de "meșter" in incercarea de surprindere a ritmului ce da veridicitate stilului unei lucrari alaturi de neintrerupta verificare a "adecuitații" obsesiv urmarite a stilului ales pentru a servi fiecarei bucați literare in parte.

Alaturi de necesarele precizari legate de totala incongruența a detractorilor ce-i reproșeaza necunoașterea mediului țaranesc in condițiile in care in nici una din nuvele nu se regasește nici cea mai mica urma de epic rural.

Incepand cu 1889, odata cu debutul "La Belle Epoque", Caragiale aloca strict publicisticii referințele caustice la adresa politicii din Principate intrand in postura de creator practic anistoric prin alocarea resurselor de infinita capacitate de cizelare a unor subiecte extrase in aparența din mediul extra-urban fara sa atinga tonalitați rurale. In fiecare din nuvelele prezentate anterior, de la ezitant-pateticul "Pacat" și pana la extrem de agregatul "In vreme de razboi", particularitați ale societații romanești ale vremii iși gasesc drumul catre lumina tiparului, alaturi de personaje ce nu au nimic a-și reproșa in compania echivalențelor lor dramatice. Alaturi de reprezentanții palludismului determinant din "O faclie de Paște" și "In vreme de razboi" iși fac apariția mult timp ignorații eroi ai Halimalei balcanice. In "Kir Ianulea" și "Calul dracului" fondul precreștin al eposului balcanic iși afla astfel in Caragiale forma de accedere la posteritatea culta alaturi de poveștile populare din Neapole - Magna Graecia in prezentarea lui Merimee.

Ținem sa evaluam o categorie aparte in cadrul marilor nuvele respectiv "La hanul lui Minjoala" și "La conac" povestiri ce dau masura "acurateței literare, intr-un stil recherche pe alocuri" - Manolescu ICLR, ocazie pentru un inedit și singular exercițiu de descriere a unui tablou natural in epica lui Caragiale.

Aceeași perioada de elaborare/publicare a marilor nuvele coincide in plan personal cu lupta acerba pentru asigurarea unei securitați financiare, "epicureismul" lui Caragiale cautandu-și posibilitați de a transcede din ideal in faptic. Amuzant este faptul ca, odata atins acest deziderat, instalat la Berlin, separat de o confortabila distanța de asperitațile Principatelor, Caragiale descopera cat de tare ii lipsesc toate caracteristicile mediului sau de elecție proaspat parasit, cultivarea relațiilor de prietenie ce tindeau sa se dilueze in contidian ii provoaca accese de talent epistolar ce ar necesita un studiu in sine, incapacitatea de aculturație data de necunoașterea limbii germane indreptandu-l catre accente de-a dreptul ancestrale in dorința de definire/identificare - celebra fotografie in fustanela, ce nu avea un precedent precum și uimitorul articol "1907 - din primavara pana in toamna" model de analiza socio-economica și interpretare statistica a realitaților romanești ale vremii.

CONCLUZII

Deși Caragiale nu este un descriptiv, "un ochi plastic", afirma Tudor Vianu, totuși evocarea mediului ocupa un mare loc in arta sa. Dar evocarea mediului nu este efectul notarii unor lucruri vazute, ci a moravurilor și a vorbirii. Caragiale nu descrie niciodata interioare, rareori și cu zgarcenie aspecte vestimentare, foarte puțin din lucrurile cu care oamenii se inconjoara și pe care ei le manuiesc.

Oamenii lui Caragiale se mișca intr-o lume fara obiecte, dar se mișca dupa deprinderile comune timpului și societații lor. Marele lui meșteșug consta in prezentarea tipului in individ. Intre formele de viața ale societații pe care o prezinta, un loc intins il ocupa modul ei de a grai; vocabularul, ticurile verbale, expresiile comune, toate acele automatisme ale vorbirii care deseneaza, peste intenția comunicarii individuale, structura obiectiva și autonoma a limbajului omenesc.

Lumea caragialiana, observa Liviu Papadima, este o lume de articulații, in care granițele individualitații se șterg, se intrepatrund, se confunda. Identitatea, atat cea launtrica, identitatea cu sine, cat și cea exterioara, fața de ceilalți, e labila, confuza, "lichida". Identitatea e pura convenție.

Virtuțile personajului caragialian vizeaza o lume lipsita de puterea validarii sau invalidarii acestora. Variabilitatea sonora și cromatica, abundența gestului refuza sa se organizeze intr-o stabila ordine semnificativa. Aparența acestei lumi e pluriforma, esența ei inci neconfigurata. Biografia individului este o aglomerare de conotații fanteziste, țipatoare, iar fizionomia lumii in care traiește provine din suma acestor biografii in aparența eclatanta și, in absența spiritului valoric, diversificata haotic.

In lipsa unei societați formative, mulțimea nu are energia de a se opune imposturii biografice și imposturii in general. Lumea caragialiana este, in același timp, variata și totdeauna aceeași. Sub diverse etichete, ochiul patrunzator descopera o uniformitate cenușie, de proporții ingrijoratoare, de parca nu ar avea capat.

"Unul dintre marile merite ale lui Caragiale este de a fi știut sa puna pe aceste tipuri sa-și exprime neantul sufletului lor, de a zugravi conținutul acestui zero."

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Alexandru George face cateva interesante observații cu privire la imaginea lui Caragiale, care poate oscila intre geniu și daimon. El a aparut in societatea romineasca precum un geniu al locului, ca un produs al pamantului. Cu toata originalitatea indiscutabila a firii lui unice, inca de la inceput a aparut ca un spirit atașat locurilor și imprejurarilor. Caragiale a fost partaș la o lume pestrița și amestecata cu eroii sai, le-a impartașit mentalitatea, necazurile și bucuriile cele mai comune.

In acest caz, ar fi poate mai bine sa vedem in el un "daimon" al societații romanești, caci personalitatea lui se situa in raport cu lumea lui ca o expresie a ei din adanc; el dadea numai forma artistica unor forme banale, vizibile. Ar fi aici de evocat mai ales funcția socratica a personajului lui Caragiale. Tipic socratica este la el modestia personajului care vorbește; el nu enunța și nu decreteaza pe baza unei experiențe personale și nu iși mustra eroii, ci se pune uneori chiar sub nivelul lor. Naratorul adopta de cele mai multe ori poziția și neutralitatea omului comun fața de tot ce se intampla.

Universul caragialian se constituie nu prin delimitari drastice ale naratorului, ci prin aderențe, grație carora cititorul este invitat sa participe printr-un joc al ambiguitații, autorul sacrificandu-și "superioritatea" inteligenței pentru realizarea creației efective.

Baza culturala a lui Caragiale era acel tezaur de știința a vieții, cu care el se lauda așa de mult, de observații și reflecții de multe ori eterogene, dar legate de un spațiu care i-a ascuțit spiritul și i l-a provocat asemeni unui reflex.

Intr-un cuvant, opera lui Caragiale reprezinta o lume cu fața spre viitor. Toate aspectele esențiale ale acestei lumi, diversele sale determinații, dovedesc din plin ca in opera caragialiana se afla adeseori o pura revelare e existenței ca existența. Caragiale este primul creator din literatura romana care a surprins caracterele specifice ale omului ca ființa cotidiana, precum și esența și natura existenței publice.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografia operei

Caragiale, Ion, Luca, Opere, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1960

Caragiale, Ion, Luca, Schite si amintiri, Editura Minerva, Bucuresti, 1972

Caragiale, Ion, Luca, Teatru, Editura Eminescu, Bucuresti, 1971

Caragiale, Ion, Luca, Canuta, om sucit, Editura Ion Creanga, 1971

Caragiale, Ion, Luca, Povesti, Editura Hyperion, 2008

Caragiale, Ion, Luca, Momente, Editura Humanitas, 2013

Caragiale, Ion, Luca, Momente, schite, povestiri, Editura Regis, 2012

Bibliografie critica

Boldea, I., Fata si reversul textului (I.L.Caragiale si Mateiu I. Caragiale), Editura Ardealul, Targu Mures, 1998

Boldea, I., Istoria literaturii romane - Marii clasici, 2010

Boldea, I., Curs special de literatura romana - I. L. Caragiale, Universitatea "Petru Maior", Targu Mures, 2008

Cazimir, St., Caragiale - universul comic, E.P.L, Bucuresti, 1967

Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Semne, Bucuresti, 2003

Calinescu, G., Istoria literaturii romane, Editura pentru literatura, 1963

Cioculescu, S., Caragialiana, Editura Albatros, Bucuresti, 2003

Cioculescu, S., Streinu, V., Vianu, T., Istoria literaturii romane moderne, Editura Eminescu, Bucuresti, 1985

Cioculescu, S., Viata lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucuresti, 1977

Dictionarul scriitorilor romani, I, (A-C), (Coordonare si revizie stiintifica de Mircea Zaciu, Aurel Sasu si Marian Papahagi), Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1995

Elvin, B., Modernitatea clasicului I. L. Caragiale, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1967

Fanache, V., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

Ibraileanu, G., Opere, Editura Minerva, Bucuresti, 1976

Ibraileanu, G., Spiritul critic in cultura romanrasca, Editura Minerva, 1984

Ibraileanu, G., Nuvele proprii in opera comica a lui Caragiale, Ed. cit.

M., Bahtin, Probleme de literatura si estetica, Editura Univers, 1982

Manolescu, F., Caragiale si Caragiale: jocuri cu mai multe strategii, Editura Humanitas, 2002

Manolescu, F., Caragiale si Caragiale, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1983

Manolescu, N., Istoria critica a literaturii romane, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008

Merimee, P., Tamango, Editura Univers, 1971

Muchembled, R., Magia si vrajitoria in Europa din Evul Mediu pana astazi, Editura Humanitas, 1997

Ofrim, Al., Strazile vechi din Bucurestiul de azi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011

Papadima, L., Caragiale, fireste, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1999

Pavel, Dan, Sergiu, Proza fantastica romaneasca, Editura Minerva, 1975

Rotaru, I., O istorie a literaturii romane, I, Editura Minerva, Bucuresti, 1971

Tomus, Mircea, Opera lui I. L. Caragiale, Editura Minerva, Bucuresti, 1977

Vianu, T., Literatura universala si literatura nationala in Opere, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.