Lucrare de seminar - Teoria literaturii - quintus Horatius Flaccus - Epistula ad Pisones - ars poetica

MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII SI INOVARII

UNIVERSITATEA ,,1 DECEMBRIE 1918'' ALBA IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE SI FILOLOGIE

SPECIALITATEA: LIMBA SI LITERATURA ROMANA - LIMBA SI LITERATURA ENGLEZA

Lucrare de seminar - Teoria literaturii

Quintus Horatius Flaccus - Epistula ad Pisones

~ Ars poetica

STUDENT:

"Geniul latin se rezuma in trei scriitori: Virgiliu pentru epopee, Horatiu pentru poezia lirica si, mai ales, satirica si Tacit pentru istorie"[1]. In sustinerea acestei afirmatii Lovinescu invoca "principiul adancirii si nu al suprafetii"[2] si "patrunderea sufletului latin"[3], dar acestea presupun o studiere, o lectura "impinsa, pe cat cu putinta, pana la integralitate"[4]. Desi criticul roman subliniaza valoarea Odelor si a Satirelor lui Horatius, indeosebi, nu putem ignora nici Epistolele intrucat unele din acestea releva conceptii sanatoase si bine inchegate cu privire la arta, poet, stil, gust literar si alte orientari in sfera scrisului cu precadere. Astfel, vom incerca sa ilustram valoarea si consistenta Epistolei catre Pisoni (Epistula ad Pisones) cunoscuta ulterior ca Arta poetica (Ars poetica - citata astfel de Quintilianus in prefata operei sale, Institutio oratoria - Arta oratorica). Fara veleitati de teoretician sau critic literar, Horatius isi expune viziunea asupra unor probleme legate de scrierea operelor literare, adresandu-se unor apropiati: L. Calpurnius Piso si fiilor sai, Lucius si Gaius, iubitori ai poeziei, cautand sa-si egaleze maestrul.

Spirit roman, deci lipsit de un lirism profund, Horatius a ingemanat in opera sa influente grecesti. Chiar daca lipsesc elemente precum avantul si amploarea sentimentului, "arta este insa pururi prezenta"[5], arta conturata de "armonie, cumpatare si discretie"[6]. Se remarca plasticitatea cuvantului, limpezimea frazei poetice si, indeosebi, viziunea cuprinzatoare, inclinatia spre filozofie si morala. Astfel, "Horatiu nu reprezinta numai o estetica, ci si o etica"[7]. In Epistolele lui se afirma luciditatea geniului roman invesmantata intr-o atitudine elegant-sarcastica.

Horatius isi exprima crezul literar, ideile estetice si etice doar ca un potential scriitor, oferind in schimb celorlalti un minim suport de orientare, de initiere in arta scrisului, cu precadere a dramelor satirice. E interesant de remarcat distinctia intre cei care au impus in cultura universala conceptii solide si bine inchegate privitor la arta si poezie, modurile de abordare ale acestora, dar si reflectarea valorii operelor in constiinta generatiilor urmatoare: in timp ce marele Aristotel, isi intocmeste un adevarat tratat de poetica, Horatius, boem si modest, suprinde anumite aspecte ale artei poetice intr-o epistola didactica adresata Pisonilor, aceasta ajungand sa fie considerata la scurta vreme dupa elaborare si publicare, un tratat de referinta in domeniu, "o sinteza extrem de densa, avand ca finalitate ultima constituirea unei estetici normative, a unei teorii literare si a artei, in general, foarte coerenta"[8] si chiar adoptata de catre umanistii Renasterii, clasicismul francez(in frunte cu Nicolas Boileau), neoumanismul german(Goethe, Schiller), iluministi dar si de catre urmasi ai acestora drept "autenticul cod fundamental al poeziei, punand intr-o penumbra surprinzatoare unul dintre textele celebre care a precedat-o si a contribuit esential la geneza Pisonienei, de asemenea un text fundamental in cultura europeana si modiala: Poetica lui Aristotel"[9].

Valoarea unei astfel de opere (epistola in cauza) se reveleaza in insasi intimitatea expunerii. Astfel, sensurile pe care le descifram sunt preluate "din launtrul universului procesului insusi de creatie" si nu din afara lui, din analize exterioare, inerent lipsite de o anume profunzime. Din aceasta perspectiva, Horatiu genereaza o serie de personalitati culturale, care se vor identifica si se vor raporta la aceasta "dubla conditie, critica si auctoriala"[10](Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Victor Hugo, Arthur Rimbaud, Paul Valéry, Rainer Maria Rilke, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stanescu si multi altii).

In incercarea de a depana si, pe alocuri, despica firul epistolei, constatam ca in prima jumatate a acesteia se resimte o expunere relativ impersonala a teoriilor si conceptiilor estetice. Autorul recomanda Pisonilor, ca unor viitori poeti de prestigiu, sa aleaga mereu simplitatea, limpezimea stilului, moderatia, alegerea bine chibzuita a unui subiect pe masura puterii si, astfel, "permisa va fi libertatea discreta"[11]. De asemenea, autorul epistolei isi atentioneaza discipolii in prinvinta amestecarii genurilor, stilurilor. Impune, in acest sens, coerenta, ordine, adaptare reala a rolurilor si interpretarilor la conditia actorilor si, nu in ultimul rand, personajele unei piese sa faca parte din randul nobililor. Astfel, autorul sedimenteaza in constiinta cititorului conceptele si ideile fundamentale, de factura clasica, pe care le abordeaza.

In cea de-a doua jumatate a epistolei, Horatius isi releva postura de potential poet, spirit creator; in mod gradat, subtil si modest, se identifica, se implica in ceea ce formuleaza, conturandu-si crezul poetic. Aceasta sectiune este, deci, atribuita definirii personalitatii artistice a poetului Horatius.

Acest punct de personalizare, afiliere si identificare cu aspectele teoretice enuntate anterior este concentrat incepand cu urmatoarele expresii:

"Mie, Pisoni, mi-ar placea, daca drame satirice-as scrie,

Nu stilul fara figuri, numai nume si verbele proprii,

Nici n-as umbla sa alung tonul tragic ()

Din elemente stiute eu versul l-as face () "[12].

Aceste randuri intriga oarecum cititorul, intrucat Horatius nu era strain de actul creator, in cadrul caruia si-a exercitat principiile. Aceste randuri vor fi completate ulterior de o afirmatie paradoxala:

"Asadar, voi juca rolul gresiei, care

Fierul il poate-ascuti, nefiind ea in stare sa taie.

Eu insumi, care nu scriu, am s-arat datoria si rostul.

De-unde mijloacele vin, pe poet ce-l formeaza si-l creste,

Ce se cuvine, ce nu, unde duc judecata, greseala"[13].

Acest fragment insumeaza valente definitorii ale epistolei. In primul rand, constituie esenta artei poetice, releveaza pozitia si intentiile autorului, intr-un mod sintetic, dar personal: "am s-arat datoria si rostul, De-unde mijloacele vin, pe poet ce-l formeaza si-l creste,/Ce se cuvine, ce nu, unde duc judecata, greseala/". Atat in privinta continutului, a ideilor exprimate, cat si in privinta localizarii in structura epistolei, fragmentul mentionat reprezinta miezul acesteia, ca un punct culminant dupa o serie de idei estetice si etice asimilate progresiv, punct de referinta, de autoevaluare a poetului in raport cu sine insusi, dar si cu receptorii care nu se mai limiteaza la fratii Piso, ci se deschide perspectiva interpretarii oricarui iubitor de poezie, de arta, de frumos raportandu-se la acest fragment-suma, "cheie" in descifrarea sensurilor operei.

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

Pe de-alta parte, dupa cum am mentionat anterior, pasajul contine o afirmatie paradoxala: autorul, cel care nu scrie ("Eu insumi, care nu scriu") ii va invata pe altii arta scrisului. Dar, Horatius se indreptateste prin pilda gresiei, a pietrei care ascute, chiar daca ea insasi nu taie. Astfel, avem de-a face cu "un paradox admisibil in principiu"[14]. Insa ramanem in ambiguitate daca ne limitam la intelegerea spuselor: "Eu insumi, care nu scriu". In ce sens Horatius nu scrie? Bine stiind ca este autorul unor ode, satire, epistole, putem sa percepem afirmatia "desemnand o anumita atitudine () fata de propriul text (actual, precedent sau potential)"[15], o atitudine de subestimare infatisand o modestie mai mult sau mai putin sincera.

Revenind la cursul ideilor, la inceputul celei de-a doua jumatati a epistolei, remarcam optiunile poetului latin, afinitatile sale fata de drama satirica si cea tragica si conceperea acestora intr-un mod expresiv. Insa, dupa principiul clasic, nu depaseste anumite norme:

"Din elemente stiute eu versul l-as face ()

() atat pret cer ordinea si legatura,

Si dobandesc stralucire cuvintele obisnuite."[16]

Sau, in alt loc:

"Bunul-simt e pentru scrisul cel bun si izvor, si principiu."[17]

Astfel, refuza extremele: "versuri prea rafinate/ Sau vorbe sa trancaneasca murdare si mascaricioase"[18]. Deci, poemele dramatice admit doar personaje de factura nobila, dar si acestea trebuie sa fie cumpatate, echilibrate.

Horatiu dezbate apoi probleme din aria prozodiei:

"Silaba lunga urmand unei scurte un iamb se numeste,

Un picior sprinten; de unde si nume s-a dat de trimetru,

Versului iambic, cu toate ca el are sase accente"[19].

Este vorba despre versul antic alcatuit din sase picioare iambice ( asa-numitul senar) sau din trei perechi de picioare duble (de unde si denumirea de trimetru iambic). Acest ritm a devenit instrumentul aproape exclusiv al autorilor de tragedii, apoi si al comediografilor. Abaterea nefireasca de la acest ritm (Accius, Ennius), din stangacie, neatentie sau necunoasterea artei nu este acceptata sub nici o forma:

"Si indulgenta ce-avem cu poetii romani n-are scuza.

E un motiv sa bat campii si-n voie sa scriu?"[20].

Se impune, deci, de la sine o selectie intre "vorba de spirit" si "grosolanie" precum si in cazul cadentei versurilor: "Si-un sunet bun sa cunoastem cu degetul si cu urechea"[21].

Horatiu prezinta apoi sumar si simbolic o evolutie a genului dramatic concluzionand: "N-a fost nimic ce de-ai nostri poeti ne-ncercat sa ramana"[22], urmand un inflacarat indemn la acribie si truda in conceperea unei opere literare:

"() O, voi,

Sange pompiliu, fiti fara crutare cu cantecul care

N-a fost lucrat zile multe, de multe ori sters si de zece

Ori lustruit ()"[23]

In aceste randuri si in cele care urmeaza, Horatius isi vadeste pozitia privind potentialul creator al poetului urmand principiul unei munci asidue si constiente, ironizandu-l pe Democrit si discipolii acestuia care pun creatia doar pe seama "darului poetic de la soarta", acea nebunie a inspiratiei poetice, starea de extaz divin la care se va referi si Platon.

Preluand, intr-o oarecare masura, mimesis-ul aristotelic, Horatius propune:

"Ii recomand sa priveasca modele, moravuri din viata

Si, imitand priceput, limbaj viu el de-aicea sa traga."[24]

Pe langa inspiratia din Poetica lui Aristotel, remarcam deopotriva inclinatia poetului spre genul satiric, prin selectia si infatisarea moravurilor societatii, dar opera trebuie ferita de "versuri lipsite de miez" sau "nimicuri sonore". Inca o data, autorul insista asupra generalitatii, simplitatii, echilibrului operei:

"Un subiect () cu frumoase idei generale

Si caractere, dar fara de farmec si forta si arta,

Mai cu putere desfata poporul ()"[25].

In continuare, Horatius atrage atentia asupra diferentei originare privind potentialul creator, fapt care nu admite insa indulgente. Daca grecii au fost inzestrati de divinitate ("Grecilor geniu le-a dat, armonie le-a dat in grai Muza"), romanii insa nu au fost la fel de norociti; in cazul lor a dominat spiritul practic, lucid ("Insa copiii romani, dupa calcule indelungate,/ Asul invata sa-mparta-n o suta de parti"). Astfel, cu scopul didactic de a preveni falsurile, stangaciile si absenta unei arte autentice, Horatius avertizeaza:

" () Cand sufletul prinde aceasta rugina ,

Grija aceasta de bani, mai speram c-o sa faca poeme

Demne-a fi unse cu cedru si-n chiparos luciu pastrate?"[26]

Si reia o idee anterioara, completand-o si amplificand-o, militand, evident, pentru stilul clasic:

"Orice vei spune, fii scurt, ca vorbirea-ti concisa sa fie

Prinsa de minte usor si pastrata cu fidelitate. ()

Ce-i plasmuit, ca sa placa, sa fie vecin cu-adevarul. ()

Vot de la toti ia acel ce utilul cu dulcele-mbina,

Pe cititor desfatandu-l si totodata-nvatandu-l"[27].

Ideile estetice sunt imbinate cu cele etice conturand intr-o exprimare limpede teoria artei poetice sustinuta de Horatius. Respectarea acestor norme ar asigura, dupa opinia poetului, consacrarea autorului si a operei, dainuirea acestora in timp si recunoasterea unanima.

Pe urma, Horatiu surprinde cititorul, devine relativ ingaduitor cu cel care scrie. Intelege ca unele greseli, pe ici, pe colo sunt firesti:

"Totusi exista greseli pentru care avem indulgenta ()

Dar cand lucesc parti mai multe-ntr-un cantec, eu n-am sa ma supar

Pentru cateva pete lasate de lipsa de grija,

Sau evitate putin de natura umana"[28].

Greseala insa nu mai e ingaduita daca se repeta. Si, mai mult, mediocritatea e inadmisibila in randul poetilor:

"() a fi mediocri poetii

Oamenii n-au dat, nici zeii, nici stalpii librarilor, voie ()

Astfel, nascuta, scornita sa-ncante pe om, poezia

Daca pogoara putin de pe culmi, jos de tot va ajunge"[29].

Fiind impotriva celor nepriceputi, dar indrazneti in a face versuri, Horatius indeamna:

"Tu nu vei spune sau face ceva fara voia Minervei,

Asta iti e judecata si mintea. Candva de vei scrie,

Totusi, ceva, la urechi unui critic ca Maeciu s-ajunga

Si ale tatalui tau si-ale mele, si tine-o inchisa

Bine-ntre foile de pergament noua ani; poti distruge

Ceea ce n-ai publicat, vorba spusa-napoi nu mai vine".

Astfel, se impune o analiza deosebit de atenta inaintea publicarii unui text. Acesta va trece implicit prin filtrul autoritatilor in domeniu: zei, intelepti, critici, poeti consacrati.

In versurile ce urmeaza Horatiu ilustreaza rolul civilizator al poeziei prin legea lui Solon, unul dintre cei 7 intelepti ai Greciei antice, pomenindu-i si pe Orfeu, Amphion, Homer si Tirteu prin care se recunoaste contributia partiala a Muzei, fapt care il preocupa in mod deosebit pe Horatiu si il provoaca la formularea unei teorii clare, dupa cum observam in randurile urmatoare:

"S-a disputat daca face natura sau arta poema

Demna de lauda. Munca lipsita de-o vana bogata

Cum si talentul incult nu vad ce-ar folosi, intr-atat de

Mult se cer una pe alta si prieteneste se leaga"[30].

Spre finalul epistolei, poetul atentioneaza novicii in privinta prietenilor si criticilor care pot fi sinceri, bine intentionati sau, dimpotriva, prefacuti, lingusitori:

"Nu fi-nselat de simtiri ce se-ascund sub o piele de vulpe

Omul cinstit si-ntelept va blama versul fara de arta

() celui searbad podoabele pretentioase

Le va taia, limpezime, cand nu-i lamurit, ii va cere,

Va denunta ce-ndoielnic e, ce-i de spus altfel nota-va"[31].

Un poet care nu e sincer cu el insusi sau care nu e constient de cele spuse inainte este considerat bolnav, blestemat: "Astfel se tem sa-l atinga si fug de poetul zanatic / Cei intelepti".

In incheiere, Horatiu e necrutator cu acesti indivizi care se vor poeti:

"Pentru ce staruie versuri sa scrie, nu-i tocmai clar daca

N-a urinat  pe cenusa parintilor, sau pangarire

N-a savarsit pe-un trist loc fulgerat;  e nebun si, ca ursul

Ce-a reusit ale custii zabrele, din fata-i, sa rupa,

Aprigul recitator, carturar sau nu, pe toti alunga,

Iar de-l inhata pe unul, il tine, l-omoara citindu-i:

E lipitoarea ce pielea o lasa doar plina de sange"[32].

Goethe afirma la un moment dat ca "aceasta opera enigmatica, apare unui cititor altfel decat altui cititor, si fiecarui cititor iarasi altfel la fiecare zece ani"[33]. In spiritul acestei cugetari, prezenta interpretare a "poemului despre poem" este relativa, oferind auditoriului libertatea deplina in regandire, reanalizare.

Gasesc de bun gust a incheia lucrarea prin citarea lui Lovinescu, care contureaza atat de frumos chipul poetului latin:

"Iesind din umbra vietii de boem, poetul nu s'a scoborit in valmasagul campului lui Marte; in marginea maririlor omenesti de o zi, el si-a realizat insa o opera de arta ce i-a perpetuat amintirea () doua mii de ani si pe toate latitudinile pamantului () pretutindeni tinerimea studioasa se pleaca inca peste versurile poetului pentru a le cerceta, iar oameni cu gustul format la eleganta lui etica si estetica isi fac si acum dintr insul o placere si chiar o calauza morala"[34].