Eminescu: apune mitul, renaste scriitorul - cursul cercetarilor eminesciene

Despre Eminescu invatam la scoala, il sarbatorim cu fast retoric de doua ori pe an, il citam ritual si il invocam pios sau dimpotriva, il contestam vehement si adeseori din pur teribilism. Fie ca il veneram, fie ca il respingem, de cele mai multe ori uitam sa il mai citim, ne-am dezobisnuit sa punem la indoiala verdictele formulate de critici de-a lungul timpului. Cit de actual mai este astazi "poetul national"? Cit de mult ne mai intereseaza si cit de provocatoare ni se mai pare opera sa astazi?

In anii scursi de la caderea comunismului, o noua generatie de cercetatori, neinhibata de autoritatea tutelara a interpretarilor calinesciene, se intoarce la viata si la opera lui Mihai Eminescu, iar rezultatele unor atari cercetari, concretizate in studii ce impun prin noutatea perspectivei si, nu de putine ori, a metodelor abordate, ofera o imagine pe cit de complexa, pe atit de surprinzatoare a scriitorului. Grupajul pe care vi-l oferim astazi este, speram, o dovada ca Eminescu este inca extrem de actual si insuficient cunoscut.

In concluzie, fara sa mai intram in amanunte credem ca nu avem de ce sa ne indoim de marturia lui N. Petrascu si ca Lais a fost tradusa in anul 1888, pentru noi dovada, ca Eminescu a fost capabil de creatie artistica si dupa anul 1883.

Sintetizand cursul cercetarilor eminesciene de pana acum, credem ca el a urmat trei stadii:

Epoca lui Titu Maiorescu privind exegeza poeziilor publicate. Pe langa marele merit al criticului de a fi recunoscut in Eminescu pe cel mai mare poet al Romanilor, ramane ca un fapt regretabil interventia lui in forma poeziei, recunoscuta de critic, printre altii si in fata lui Ion Pillat. Aici il asezam si pe Ibraileanu in timp ce N. Iorga face trecerea spre cealalta faza.

A doua epoca am numit-o a lui Calinescu - Perpessicius. Cel dintai intra greu sub focul criticii din cauza unor greseli de-a dreptul copilaresti: in loc sa-si fi dat usuratec parerea asupra bolii poetului sau a studiilor sale de fizica, matematica si sancrita ar fi fost mai nimerit sa consulte specialistii diferitelor domenii.

Ii ramane lui Calinescu marele merit de a fi analizat si scos la lumina poeziile postume si manuscrisele eminesciene, cu un prototip as zice calinescian ca si Istoria literaturii romane dela origini, cu parti sublime alaturi de altele surprinzator de joase, dand dreptate astfel si lui Pamfil Seicaru pus pe critica si desfiintare cat si celor ce-i reserva un loc in Parnasul lui Raffael cu lauri pe frunte. Viata lui Mihai Eminescu de G. Calinescu se poate asemana unei panze avand o mare frumusete, intrerupta pe alocuri de pete mari, provenita din topirea culorilor. Ea poate fi comentata fie din punctul de vedere al partii realizate fie din cel al defectelor, de unde contrastul intreg, din om si opera.

Interesant de notat ca G. Calinescu, el insusi pensioner al casei de nebuni ar fi putut sa aibe o mai adanca perceptie, sa o castige cel putin, fata de bolnavii psihici. Impresia mea, dupa descrierea prietenului sau Rosetti care l-a vizitat la spital si caruia i-a aratat o batista alba imaculata cum ca ar fi plina de sangele ce-l espectora, este, ca el a simulat nebunia cum a facut si cu altele in viata. Din foarte multe motive, l-as compara pe G. Calinescu cu personajul lui Pirandello din Henric al IV-lea.

A treia epoca in studiul in eminescian ar fi aceea a stabilirii proportiilor autentice ale ganditorului, umanistului, cuprinzand bine inteles si pe poet, deci restituindu-i lui Eminescu personalitatea cum numai Goethe a  mai avut-o. Acest sacru deziderat se poate implini doar prin analiza celor 39 de ani ai vietii sale, fara idei preconcepute, mai ales privitoare la psihoza de care a suferit.