Simbolismul in intelegerea lui G. Calinescu

Simbolismul in intelegerea lui G. Calinescu

G. Calinescu ofera, in asimilarea simbolismului, intai o intelegere personala, situata in afara literaturii.

Simbolismul n-ar tine de evolutia organica, estetica, a literaturii, ca fenomen fundamental autoreproductiv, desprins din, si evoluand prin, el insusi.

Calinescu explica literatura prin psihologia sociala, colectivista, cu accent apasat socialist, marxist, pe realitatea claselor, supuse in moduri diferentiate maladivului, a carui expresie (anti)naturalista pare a fi considerat simbolismul.  Simbolismul, ne spune Calinescu, provine din ftizia proletara si din nevroza aristocrata.

Explicatia sa nu ramane doar la sociologie, ea trece si pe teritoriul esteticii, negata, de altfel, ca disciplina adecvata literaturii. Iata:

'Fundamentul simbolismului, inteles bine doar de André Gide, e inlocuirea picturalului, instrument al universului obiectiv, cu inefabilul muzical si olfactiv, conduct al metafizicului. Poezia simbolista e o poezie de cunoastere si miasmele ori efluviile de arome din scoala baudelairiana sunt initieri in misterul dezagregarii si germinatiei materiei cosmice.'

Nici o cauza, nici o aspiratie sociala nu mai sunt acum recunoscute. Psihologia creatoare se dispenseaza de psihologia maladivitatii, diferentiata prin clasa sociala.

Calinescu nu conceptualizeaza simbolismul. El doar adera, ferm, exclusivist, la conceptul lui Gide de simbolism, singurul care i se pare adecvat, incontestabil.

Nu ar fi vorba de o dereglare senzoriala, de o interferare a simturilor, de o de-realizare a lor prin sinestezia care ar intermedia constiinta irealitatii. 

Simbolismul, apoi, nu e o poezie a inchiderii in subconstient si a subiectivului suficient siesi.

Lasand rationalitatea sub controlul irationalitatii, metafizicul, potrivit lui A. Gide, muta existentul intr-o noua zona dominanta, in fond infra-fizica.

De altfel, lumea continua sa existe pentru poetul simbolist, care nu atat o cunoaste, cat o transforma. Poetul se cunoaste mai intai pe sine, in ipostaza creatoare. Adica el se transforma pe sine, pentru ca apoi sa transforme, iluzoriu desigur, lumea.

Cunoasterea simbolista apare ca un efect al transformarii sinelui si a cosmosului. E de fapt o trans-cunoastere ori o infra-cunoastere, pentru ca nu-si mai accepta natura, o distruge sau o uita, o deconstruieste pentru a o regenera. Dar cunoasterea poetica simbolista, trans- sau infra-formatoare, denatureaza fiinta poetului si ambientul sau social si cosmic. Isi provoaca iluzia propriei realitati. Ajunge la autoreferentialitate si la optiunea logica pentru antimimesis.