Literatura romana veche. Evolutia prozei

Literatura romana veche. Evolutia prozei

1. Istoriografia romaneasca

1.1. Grigore Ureche (1590-1647)

Intrucat tatal sau va fi silit sa fuga din tara, Grigore Ureche creste in Polonia, unde va primi o educatie aleasa. Studiaza in scoala, printre altele, retorica, gramatica si poetica. Intors in tara, parcurge rapid ierarhia politica, fiind, rand pe rand, logofat, mare spatar si chiar vornic al Tarii de Jos.

Contemporan cu Varlaam, cronicarul scrie in timpul domniei lui Vasile Lupu, perioada de relativa stabilitate si de prosperitate. El foloseste in redactarea lucrarilor sale doua categorii de surse: interne si externe. In primul caz, citeaza un letopiset moldovenesc, atribuit lui Evstratie logofatul, precum si informatii luate din traditia populara. Cat despre sursele externe, principalul izvor extern il constituie Kronika Polska (a lui Ioachim Bielski).

Letopisetul sau acopera perioada 1359-1594, adica de la descalecatul lui Dragos pana la domnia lui Aron-Voda. Este o perioada de mari framantari, care il fac sa vorbeasca despre Moldova ca despre "o tara neasezata", aflata "in calea raotatilor", pradata de turci si de tatari, "bantuita de foamete mare si lacuste multe", de ierni "cu omet mare si ger" si de "cutremur de pamant" si "stea cu coada sau cumu-i zic unii cometha". In aceste conditii principala atitudine a oamenilor o reprezinta lupta, iar modelul eroic, Stefan cel Mare. Acolo unde nu a gasit documente, cronicarul a apelat la istoriile altor popoare care mentionau evenimente referitoare la valahi.

Tinta lui este sa ajunga la adevarul istoric: "Eu nu sunt scriitor de cuvinte desarte, ci de dreptate". Cu toate acestea, Ureche nu se rezuma la a consemna evenimentele, ci dovedeste talent de povestitor si mai ales de portretist. Oamenii sunt prezentati prin evidentierea particularitatilor definitorii si prin ecourile pe care le au faptele lor:

"Fost-au acestu Stefan voda om nu mare de statu, manios si de grabu varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospete omoraea fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se varaia, ca vazandu-l ai sai, sa nu sa indarapteaze si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. (.) Iara pre Stefan voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna, care era zidita de dansul. Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, cu cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. (.) Au domnitu Stefan voda 47 de ani si 2 luni si trei saptamani si au facut 44 de manastiri si insusi tiitoriu preste toato tara."

Constient de necesitatea unor marturii scrise despre istoria neamului sau, Grigore Ureche devine intemeietorul scolii cronicarilor moldoveni si al epicii istorice in limba romana. Nu intamplator, Letopisetul sau incepe prin afirmarea unei puternice constiinte: ".si raposatul Gligorie Ureche ce au fost vornic mare, cu multa nevointa cetind cartile si izvoadele si ale noastre si cele striine, au aflat cap si incepatura mosilor, de unde au izvorat in tara si s-au inmultit si s-au latit, ca sa nu sa innece a toate tarale anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat sa sa asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte."

1.2. Miron Costin (1633-1691)

Obligat si el sa-si petreaca tineretea in Polonia, Miron Costin studiaza la un colegiu iezuit din localitatea Bar, o scoala de arte liberale, unde se predau gramatica, retorica, didactica, aritmetica, geometria, astronomia si teoria muzicii. Pe la 1652, in timpul domniei lui Vasile Lupu, se intoarce in tara. Se pare ca fratele sau ar fi complotat impotriva lui Constantin Cantemir, iar acesta a dat porunca sa fie ucisi amandoi, fara a le da posibilitatea de a se dezvinovati. Moartea sa cumplita a fost comparata din acest motiv cu aceea a lui Iorga.

Letopisetul Moldovei (1675) acopera perioada dintre 1594 (a doua domnie a lui Aron-Voda) si 1661 (domnia lui Dabija-Voda). In acest interval, pe tronul tarii s-au succedat nu mai putin de douazeci si doi de domni, ceea ce denota un climat de instabilitate politica si ii da cronicarului sentimentul insecuritatii. Exceptia o constituie domnia lui Vasile Lupu, moment de inflorire a artei si culturii moldovenesti. Nelinistile timpului sunt proiectate si asupra faptelor trecute pe care le nareaza cronicarul. Spre deosebire de Grigore Ureche, el se va ocupa mai mult de "lucrurile de casa", adica de evenimentele interne. Istoria este privita cu un ochi de moralist si din acest motiv figurile istorice apar ca reprezentari ale Binelui sau ale Raului. Miron Costin sanctioneaza excesele, considerand ca ele duc la dezastre. Spre exemplu, uciderea de catre boieri a lui Gaspar Grazziani, vremelnic pe tronul Moldovei, i se pare intolerabila, dat fiind dreptul divin al domnitorului. Cand scrie despre lucruri auzite si nu traite de el insusi, le pune sub semnul indoielii, in vreme ce scriind despre evenimente la care a luat parte se arata sigur in judecati.

Costin nu este numai un moralist, ci si un descriptiv, dublat de un bun povestitor. Remarcabila ramane descrierea invaziei lacustelor, demna de un tablou apocaliptic:

"Numai ce vadzum despre amiadzadzi unu nor, cum sa radica deoparte de ceriu, un nor sau o negura. Ne-am gandit ca vine furtuna cu ploaie, deodata, pana ne-am tampinat cu nourul cel de lacuste, cum vine in oaste stol. Inloc ni s-au luat soarele de desimea mustelor. Cele ce zburau mai sus, ca de trei sau patru sulite nu era mai sus, iar carile era mai gios zbura de la pamantu. Urlet, intunecare asupra omului sosindu, sa ridica oarece mai sus, iar multe zbura alaturi cu omul, fara siala de sunet, de ceva. Sa ridica in sus de la om o bucata mare de ceia poiada, si asea mergea pe deasupra pamantului, ca de doi coti, pana in trei sulite in sus, tot intr-o desime si intr-un chip. Un stol tinea un ceas bun si, daca trecea acela stol, la un ceas si giumatate sosiia altul, si asea, stol dupa stol, cat tinea de la aprandzu pana in desara. Unde cadea la mas, ca albinele de gros dzacea; nice cadea stol preste stol, ce trecea stol de stol, si nu sa porniia pana nu sa incaldziia bine soarele spre aprandzu si calatoriia pana indesara si pana la caderea de mas. Cadea si la popasuri, insa unde manea, ramanea pamantul negru, imputit. Nice frundze, nice pai, ori de iarba, ori de samanatura, nu ramanea."

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

Trebuie mentionate si reflectiile, proprii sau de imprumut, care au un caracter memorabil: "Nu sunt vremurile sub carma omului, ci bietul om sub carma vremurilor" sau "Nu e alta mai frumoasa si mai de folos zabava in viata omului decat cetitul cartilor."

Fiindca Letopisetul. lui Ureche vorbeste doar despre descalecatul lui Dragos, fara a oferi informatii despre inceputurile neamului, Costin isi propune in De neamul moldovenilor. Din ce tara au iesit stramosii lor sa completeze spatiul omis de predecesorul sau:

"Inceputul tarilor acestora si neamului moldovenescǔ si muntenescǔ si cati sunt si in tarile unguresti cu acest nume, romani si pana astazi, de unde suntǔ si de ce semintie, de cand si cum au dascalect acéste parti de pamantǔ, a scrie multa vreme la cumpana au statut sufletul nostru. Sa inceapa osteneala aceasta, dupa atata veci de la discalecatul tarilor cel dintai de Traian, imparatul Rimului, cu cateva sute de ani peste mie trecute, sa sparie gandul. A lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gandul sa ma apucǔ de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie suntǔ lacuitorii tarai noastre."

In consecinta, cele sapte capitole ale cartii abordeaza istoria Imperiului Roman si a Daciei, precum si secolele care au urmat cuceririi dacilor dupa razboiul din 105-106. Lucrarea, neterminata, are tenta polemica, urmarind sa combata basnele lui Simion Dascalul si Misail Calugarul, interpolatorii cronicii lui Ureche. Acestia acceptasera o legenda potrivit careia tara ar fi fost populata de catre romani prin aducerea a sase sute de mii de talhari din temnitele Romei. Indignarea lui Costin capata accente pamfletare. Argumentatia se naste din sentimentul dragostei de tara si din convingerea in responsabilitatea celor scrise:

"De aceste basne sa dea seama ei si de aceasta ocara. Nici ieste saga a scrie ocara vecinica unui neam, ca scrisoarea ieste un lucru vecinicǔ. Candǔ ocarasc intr-o zi pre cineva, este greu a rabda; dara in veci? Eu voi da seama de ale mele, cate scriu."

1.3. Ion Neculce (1672-1746)

Se naste in 1672, cu un an inaintea lui Dimitrie Cantemir. Spre deosebire de multi dintre boierii vremii, care erau marginiti intelectual, Neculce creste in casa stolnicului Constantin Cantacuzino, a carui biblioteca numara patru sute patruzeci si doua de volume, un numar enorm in acea epoca. Momentul de varf al biografiei sale il reprezinta functia de mare hatman, pe care o ocupa sub domnia lui Cantemir. In anul 1711, Moldova incheie o alianta cu Rusia impotriva Imperiului Otoman, dar aliatii pierd batalia de la Stanilesti si cei doi se vad nevoiti sa fuga la Harkov. Dupa noua ani de exil, Neculce se intoarce in tara si este reabilitat, ajungand mare vornic al Tarii de Sus. Data mortii sale nu este sigura, dar in ianuarie 1746 mostenitorii ii imparteau proprietatile.

Letopisetul Tarii Moldovei infatiseaza evenimente petrecute intre 1661 si 1743, timp in care autoritatea domnilor pamanteni descreste, locul lor fiind luat de fanarioti. Povestitorul retine specificul dramatic al epocii, caracterizata prin alternanta firescului si absurdului: "Oh! Oh! Oh! Saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani ca acestia ai avut! Ce sorti de viata ti-au cadzut! Cum au mai ramas om traitor in tine, de mirare este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuri ce sa trag pana astadzi in tine Moldova! Oh! Oh! Oh! Saraca Tara Moldova si Tara Munteneasca, cum va pitreceti si va dezmierdati cu aceste suparari la aceste vremi cumplite."

De calitatile literare ale textelor ne convinge aproape orice pagina a lui Neculce. Ele au fost punctate de Elvira Sorohan, pentru care "Oralitatea si cursivitatea stilului, optica populara, curata, necrispata, a interpretarii dau povestirii sale calitati literare de o spontaneitate cuceritoare, o fac atractiva si persuasiva." Spre deosebire de Ureche si Costin, al caror stil era unul savant, auster, complicat la nivel sintactic, povestirea lui Neculce aspira spre mai mult. El pastreaza filonul moralizator al predecesorilor, dandu-i expresivitate cum se intampla cu Duca-Voda, al carui portret e intesat de malitiozitate:

"Era om nu pre nalt si gros, burduhos si batran. Numai is cerne barba. Pe atata se cunoste ca n-are acatare de minte sau frica lui Dumnedzau! Si ce gande el sa faca si la ce sa ispitie si la ce l-au adus pacatul si osanda de la Dumnedzau! Si ase l-au dus pe Duca-Voda in Tara Lesasca, de au murit acolo. Ase s-au agonisit de lacomia banilor ce ave. (.) Ase au platit si Dumnedzau Ducai-Voda, pecum au facut si el altora."

Neculce este cel mai subiectiv si mai personal dintre cronicari, traind in mijlocul evenimentelor despre care scrie. Subiectivitatea nu trebuie inteleasa ca o lipsa de respect fata de adevarul istoric, dar ca o sursa memorialistica a epocii. Insufletirea de care da dovada dezvaluie disponibilitatea de a vibra in fata istoriei. Prezenta afectiva a celui care scrie transforma siluete vagi in personaje asa cum se intampla in romanele istorice. Neculce cultiva amanuntul, noteaza gestul, vorba caracteristica fiecaruia: "Istrate Dabija bea vin mai mult din oala rosie decat din pahar de cristal", iar "Gheorghe Duca isi cernea barba ca sa para mai tanar." Cronicarul ajunge sa patrunda in adancimea sufleteasca a personajului si sa il caracterizeze plastic. Cu laudele nu se prea impaca si prefera anecdota, barfa, care invioreaza relatarea. Impresia pe care letopisetul sau o produce asupra cititorului este aceea a unui mare povestitor, care, intr-un stil simplu, reuseste sa fascineze si sa redea imaginea vie a unei epoci tulburi din istoria Moldovei.

Dintre cronicari, Neculce se apropie cel mai mult de folclor, cautand sa-l valorifice in scrierile sale. O sama de cuvinte, culegerea plasata la inceputul cronicii, dezvaluie ca el avea ca nimeni altul pana atunci constiinta scrisului. Cele patruzeci si doua de legende, a caror autenticitate este lasata in grija cititorului, dezvaluie factura artistica a textelor: ".cine va ceti si le va crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iar bine va fi; cine precum ii va fi voia, asa va face." Asadar nu adevarul istoric, ci puterea evocatoare conteaza. Se iese in acest fel, in mod voit, din sfera istoriografiei si se trece, timid, in sfera beletristicii. Neculce trebuie socotit intaiul nostru prozator.

1.4. Cronicari munteni

Cronicile muntenesti sunt in majoritatea lor compilatii. Ele nu urmaresc adevarul istoric, ci manifesta preferinte fatise pentru unul sau altul dintre partidele boieresti. Relatarea faptelor se face din perspectiva intereselor Cantacuzinilor sau ale Balenilor.

Astfel, Letopisetul cantacuzinesc este opera unui apropiat al acestei familii boieresti, lucru evident din atitudinea dispretuitoare fata de Baleni. Tonul polemic atinge pe alocuri accente pamfletare: "Iar Radu armasul era de mosie ruman. Si tata-sau era gradinariu de verze la Ploiesti. Pentru aceea numele sau s-au poreclit de i-au zis Varzariul. O, rea samanta au fost, ca nu s-au facut varza buna, ci de mic au rasarit fiiul dracului." Lucrarea incepe de la anul 1290 (intemeierea Tarii Romanesti) si merge pana la 1690. Ca o replica la atacurile Cantacuzinilor sunt scrise Cronicile Balenilor, care incep tot la 1290, dar merg pana la 1699. Si aici se remarca aceeasi atitudine partizana si acelasi ton vehement in atacurile impotriva adversarilor politici. O scena cu virtuti literara este aceea a bataliei de la Calugareni: "Si la Calugareni s-au intalnit cu vizirul si, dand razboi vitejeste, pa Sinan-pasa inca l-au oborat dupa cal in garla, si un spahiu l-au scos asa ocarat. Ca Mihai-voda ca un fulger umbla pen oaste, taind si oborand jos, si cu mana lui pa Caraiman-pasa l-au taiat."

Venirea pe tron a lui Constantin Brancoveanu, in 1688, aduce o scurta impacare intre cele doua tabere, dar si un nou letopiset, unul oficial, incredintat lui Radu Greceanu, domnitorul dorind o scriere obiectiva. Tot din aceasta perioada dateaza si Anonimul brancovenesc, atribuit lui Radu Popescu, autor contemporan cu Brancoveanu, care scrie insa independent. Cronica sa prezinta intamplari pana la 1717.

Spre deosebire de cronicile moldovene, cel muntenesti nu au nici continuitate, nici credibilitate. Autorii nu isi propun sa reconstituie adevarul istoric, nici sa dea o pilda urmasilor. Din punct de vedere literar ele sunt mai animate, mai pasionante, mai ales in paginile memorialistice, ceea ce le da anumite atribute literare. Cele  mai atractive raman paginile pamfletare.

1.5.Cronicarii, intre istorie si literatura

Sunt cronicarii scriitori? Putem considera cronicile literatura? Credem ca da, chiar daca in mod indirect. Cronicarii au talent literar si nu le lipseste constiinta scrisului. Desi nu isi propun sa faca o literatura propriu-zisa, ei creeaza efecte artistice prin deviatie. Facand studii in strainatate, unde intra in contact cu opere istorice, cronicarii isi dau seama de necesitatea scrierii unor astfel de lucrari si in limba romana. De aceea, intorsi in tara vor incepe redactarea letopisetelor, prin care contribuie la formarea omului medieval. Cartile lor, care contin modele cum ar fi conducatorul militar sau calugarul, vor fi folosite la educarea fiilor de boieri si de domni. Din acest motiv, Pompiliu Constantinescu afirma cu justete ca "Cine strabate macar cei trei cronicari, strabate o lume, o epoca a vietii noastre spirituale".

Activitatea cronicarilor ajunge la stralucire in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea prin personalitati ca Grigore Ureche, Miron Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu sau Ion Neculce. Aparitia si dezvoltarea scrisului cronicaresc se explica printr-o necesitate adanca. Tarile Romane aveau o istorie care risca sa fie inecata in uitare. Asadar, prima intentie a cronicarilor a fost aceea a recuperarii trecutului. Ureche marturiseste, in acest sens, ca a scris "ca sa nu sa inece a toate tarile anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat, sa sa asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte", iar Costin, "ca sa nu se uite lucrurile si cursul tarii." Totodata, pentru cronicari, istoria are si un rol educativ, fiind scrisa spre a servi de invatatura urmasilor.

Dincolo de aspectul documentar, cronicile ating cateva probleme esentiale. In primul rand, originea poporului roman. Ea apare formulata inca de la Grigore Ureche, intr-o celebra fraza: "Rumanii, cati se afla lacuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc suntǔ cu moldovenii si toti de la Ram se trag." Afirmatia o va prelua, in De neamul moldovenilor, Miron Costin si o vor dezvolta ulterior Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir. Punand in circulatie idei ca romanitatea poporului roman, latinitatea limbii, continuitatea elementului roman in Dacia sau unitatea tuturor romanilor, cronicarii au contribuit in mod substantial la formarea constiintei nationale.

Despre o influenta directa a limbii cronicarilor asupra limbii literare nu se poate vorbi decat la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand unii scriitori se inspira din stilul cronicaresc. In schimb, cronicile pot fi socotite primele exercitii de compunere in care gasim forme ale literaturii originale. Valoarea lor artistica rezulta, in primul rand, din subiectivitatea relatarii si din participarea autorilor la evenimentele relatate.

In sfarsit, gasim in cronici, in forma rudimentara, procedee ale prozei artistice: naratiunea, caracterizarea, portretul, descrierea sau dialogul. Portrete precum cele ale lui Stefan cel Mare, Alexandru Lapusneanu, Dimitrie Cantemir, Petru cel Mare, descrieri, precum aceea a invaziei lacustelor din Letopisetul lui Costin sau dialogurile vii din cronica lui Neculce sunt pagini de adevarata literatura, in care creatia domina evenimentul.