Laic si religios in cronicile romanesti din Moldova in secolul al XVII-lea

Laic si religios in cronicile romanesti din Moldova in secolul al XVII-lea

Istoriografia romaneasca cuprinde un spectru larg al culturii scrise, primele elemente ce intra in cuprinsul sau fiind inscriptiile si insemnarile manuscrise adresate contemporanilor si urmasilor spre aducere aminte a unor fapte istorice, cronicile murale, pomelnicele etc., carora li se adauga analele din secolele XV-XVI scrise in limba slavona, copiile executate in Moldova dupa cronicile bizantine in traducere sau prelucrare slavona in istoriografia romaneasca, ca urmare a aparitiei lor in spatiul cultural romanesc.

In contextul raporturilor politice si culturale ale Tarilor Romane cu Bizantul si cu statele vecine, vechea cultura romaneasca s-a dezvoltat in stranse legaturi cu cea bizantina si slava, in special cu aceea din sud, iar apoi si cu cea de est si de nord, adica din Polonia.Un aspect fundamental al acestor raporturi il constituie aparitia si dezvoltarea istoriografiei vechi romanesti in urma contactului cu scrisul istoric bizantin si slav. Cronicile bizantine in traducere slavona au cunoscut o larga raspandire in mediul romanesc, alaturi de aproape toate scrierile originale ale bulgarilor si sarbilor (scrieri cu caracter hagiografic, genealogii, letopisete). Astfel, Povestirea pe scurt a patriarhului Nichifor (inceputul sec. IX) si cronicile lui Gheorghe Amartolos (sec. IX), Simeon Magistrul si Logofatul (sec. X), Ioan Zonaras (sec. XII) si Constantin Manasses (sec. XII) au fost cunoscute si citite la noi in traducere slavona. G. Mihaila incearca si o etapizare a istoriografiei romanesti in limba slavona din Moldova secolelor XV-XVII. Inceputurile se regasesc in Letopisetul de cand s-a inceput Tara Moldovei, Cronica sarbo-moldoveneasca, continuand cu Cronica scurta a Moldovei, Letopisetul de la Putna I si II si, respectiv, Cronica moldo-polona si Cronica moldo-ruse si sfarsind cu cronicile episcopilor Macarie si Eftimie si aceea a monahului Azarie. Daca in privinta autorului cronicilor in limba slava opiniile sunt impartite, osciland intre un calugar sau un om de la curtea lui Stefan cel Mare, autorii celor trei cronici, redactate tot in limba slavona, ce acopera istoria veacului XVI in Moldova, de la moartea lui Stefan voda, in iulie 1504, si pana in 1574 au imprimat, ca urmare a formarii lor, un caracter profund religios scrierilor lor. Domnii Moldovei, din a caror porunca scriau, beneficiau, in relatarile lor, de protectia deplina a divinitatii. De altfel, sacralitatea limbii scrierilor cu caracter istoric din Moldova secolele XV-XVI impunea o astfel de abordare a istoriei, in care Providenta era omniprezenta.

Asa cum se cunoaste, cronicarii de limba slavona erau oameni ai Bisericii, scoliti in mediul manastiresc. Autorii secolului al XVII-lea, cei pe care istoria i-a retinut drept temelia culturii scrise in limba romana din Moldova, au urmat fie scoli polone − beneficiind de innoirile culturale ce patrund in mediul cultural polon din Europa apuseana − fie Marea Scoala a Patriarhiei din Constantinopol, cel mai important centru cultural din Rasarit la acea vreme. Formarea lor intelectuala a determinat aparitia unui "spirit laic mai pronuntat decat la oratorii de amvon", sesizabil la scriitorii cronicilor in limba romana. Identificarea autorului Letopisetul Tarai Modovei pana la Aron voda a starnit, cum s-a vazut, ample discutii pe taram istoriografic si literar. Cei mai multi specialisti l-au atribuit lui Grigore Ureche. Insa dovezile filologice i-au acordat lui Simion Dascalul un loc important in istoria literaturii romane. Daca acesta din urma ramane un necunoscut din cauza saraciei informatiilor, despre cel dintai se cunosc mai multe lucruri, unele dintre ele, insa, la nivelul ipotezei. Dimensiunea religioasa a gandirii istorice care strabate Letopisetul Tarai Moldovei pana al Aron voda este evidenta. Ea este prezenta, deopotriva, in descrierea celor mai semnificative episoade si fenomene istorice, cum ar fi intemeierea tarii Moldovei cu ajutorul lui Dumnezeu; binecuvantarea divina a celui care ocupa scaunul domnesc si, de aici, protectia de care se bucura, daca nu sfida Divinitatea si daca isi indeplinea indatoririle printr-o politica inteleapta si printr-o pietate constanta "pentru paza si fiinta scaunului domniei" (inclusiv prin recunostinta pentru ajutorul dumnezeiesc primit in conflictele cu dusmanii tarii, mai ales cu paganii). Autorul a laudat in repetate randuri domnitorii ce au trait in spiritul "legii celei crestinesti" (ortodoxe), condamnand cultul protestant intruchipat, pe scaunul Moldovei, de catre Despot voda si Iancu Sasul. A insistat cu o deosebita intensitatea sa puna mereu, intr-o ireductibila opozitie, "legea crestineasca" si cea "pagana", iar convingerea sa neabatuta in puterea absoluta a vointei divine a insotit practic cele mai multe dintre judecatile sale asupra celor povestite. Istoria era deci, pentru cronicar, o alta dimensiune a vietii intru dreapta credinta, a incercarii de a intelege cat mai bine vointa divina si de a urma indeaproape caile sale. Iar atitudinea procrestina si antiotomana, antimusulmana s-a fundamentat la Miron Costin si prin lectura scriitorilor contemporani poloni.

Legitimarea razboiului impotriva otomanilor musulmani in evul mediu de catre Biserica si, implicit, de catre Divinitate, in care rolul suprem il au, in Europa rasariteana, suveranii politici, a contribuit la dainuirea spiritului antiotoman. In secolul al XVII-lea, insa, lipsa unor actiuni militare de amploare, de felul celei initiate de Mihai Viteazul la sfarsitul veacului al XVI-lea, ca si reducerea conflictelor armate intre cele doua tabere la cateva incercari nereusite49, a fost suplinita de amplificarea acestui spirit in cele doua cronici amintite, scrise in limba romana. Perceperea intens negativa a elementului islamic de catre autorii din Moldova ai analelor si cronicilor de pana la jumatatea secolului al XVII-lea, constituie o componenta majora a gandirii lor istorice, reflectata in redarea relatiilor diplomatice si militare cu Imperiul otoman. Unele diferentieri ale atitudinii lor fata de otomani, opusi, fireste, crestinilor, se explica prin contextul istoric diferit in care au trait autorii, prin formarea lor intelectuala si prin posibilitatile diferite de cunoastere a trecutului. Un subiectivism mai pronuntat in relatarea evenimentelor, intensitatea trairii sufletesti impotriva otomanilor, par deopotriva, intretinute de o anume fervoare crestina. Imaginea "turcului" si a relatiilor Moldovei cu Imperiul otoman au evoluat in scrierile istorice din secolele XV-XVII, de la identificarea exclusiv negativa a "paganilor", pana la perceperea mai nuantata, mai atent distribuita a mecanismului puterii in statul advers − in cronicile din secolul al XVI-lea si in Letopisetul Tarai Moldovei pana la Aron voda − iar, in cele din urma s-a ajuns la inlocuirea perspectivei reductioniste si impersonale, cu una concreta, in care turcii apar "in carne si oase", cu proiectele lor politice, interesele si intrigile lor. In cronica lui Miron Costin, mentiunile cu privire la otomani sunt, cum s-a remarcat, mult mai numeroase fata de predecesorii sai. Conceptia providentialista a lui Miron Costin se incadreaza, asadar, in parametrii normali ai epocii in care scrie, insa este estompata in multimea de evenimente si de explicatii ale acestora.

Asadar, urmarind discursul autorilor celor doua scrieri intre laic si trairea religioasa am remarcat diferentele de tonalitate si de rationalizare ce decurg in buna masura din formatia culturala a cronicarilor, din sursele documentare avute la dispozitie, dar mai ales din influenta mediului cultural si politic din timpul lor.

Totodata, apreciem ca in Letopisetul lui Grigore Ureche si Simion Dascalul perspectiva religioasa este mai vizibila, iar aceasta impregnare ar putea fi socotita o dovada in plus a rolului pe care l-a avut Simion Dascalul in redactarea redacta cronicii, dar si la Miron Costin dimensiunea explicit crestina nu este absenta. In evolutia scrisului istoric de la primul (primii) autor(i) ai Letopisetului nu se poate vorbi de o laicizare, ci doar de o mai buna definire a cuvantului despre cele lumesti, Dumnezeu veghind in continuare asupra faptelor oamenilor.

Analiza noastra a cautat sa plaseze fenomenul cultural in relatie cu societatea, cu factorii de putere politica, militara, ecleziastica, care i-au conditionat formele de expresie. Raportarea culturii romane de la mijlocul secolului al XVII-lea la climatul est-european si judecarea ei in functie de schimbarile petrecute in spatiul occidental (cel central-european, mai cu seama) este o conditie esentiala a intelegerii fenomenelor romanesti din acest veac. Literatura romana s-a dezvoltat in aria culturii rasaritene, pe temeliile traditiei bizantine, difuzata la noi prin intermediul limbilor slavona si greaca. Scrierile in limba romana din Moldova perioadei cunoscute sub numele de epoca lui Vasile Lupu, de la primele traduceri ale mitropolitului Varlaam si pana la cele ale lui Dosoftei, cand dezideratele de la inceputul veacului isi gasisera implinirea, prin introducerea limbii romane in Biserica − sunt de factura religioasa. Aparitia cartii laice in acest interval temporal, cu exceptia Cartii romanesti de invatatura sau Pravila lui Vasile Lupu − cum a mai fost numita datorita implicarii domnului Moldovei la traducerea si tiparirea ei − precum si a Istoriilor lui Herodot − ce face pare din categoria cartilor populare, a caror traducere din limba greaca a fost tot o initiativa domneasca − s-a produs pe cale neoficiala, "populara". Colportarea lor a fost suficient de intensa, pentru ca acest gen de scrieri sa patrunda in toate mediile sociale, inclusiv in cele clericale. Unele dintre ele, cu toate ca erau incluse in categoria cartilor interzise de Biserica, se aflau in proprietatea clericilor. O problema ce solicita o dezbatere aparte este competenta unora dintre carturarii laici de a traduce scrieri religioase. Un exemplu elocvent in acest sens este Nicolae Spatarul (Milescu), ce s-a detasat de ceilalti carturari din epoca, tocmai prin activitatea de traducere a unor astfel de lucrari. Asa cum s-a intamplat in cultura polona in secolele XVI-XVII, scrierile in limba romana de la mijlocul secolului al XVII-lea au cuprins si versuri despre care s-a spus ca sunt, fie laice, fie religioase. O polemica intensa s-a ivit in jurul problemei originalitatii textelor in limba romana, ca si in ceea ce priveste dimensiunea laica si religioasa in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin.

Asa cum am avut ocazia sa aratam, tema aleasa, cultura scrisa in limba romana la mijlocul secolului al XVII-lea, comporta perspective multiple de abordare. Am optat in lucrarea noastra pentru o privire sintetica asupra componentelor sale, dar si asupra interpretarilor, reflectiilor, redefinirilor pe care le-a alimentat cultura romana contemporana. Inainte de toate, am cautat sa incadram aceste componente intr-un spatiu istoric si cultural specific, cel care a oferit imboldul si modelul operelor din Moldova epocii lui Vasile Lupu. Fara asta, nu am putea intelege cu adevarat nici continutul, nici reverberatiile pe care le-au avut in epoca.

Redarea atmosferei proprii acestui segment temporal si raportarea la climatul est-european, in general, au fost obiectivele noastre prioritare. Ne referim aici la doua registre − cel intelectual rasaritean, marcat de influentele polona si greaca, al caror catalizator a fost Petru Movila − si cel religios, de sorginte initial occidentala, cu repercusiuni specifice in Estul Europei.

Imprejurarile politice de la inceputul secolului al XVII-lea au propulsat de o maniera neasteptat de viguroasa programul cultural infaptuit de acest print-ierarh al vremii, care s-a folosit cu multa abilitate si perseverenta, de autoritatea sa bisericeasca, intelectuala si politica in Rasaritul ortodox al Europei. Inraurirea lui Petru Movila asupra culturii moldovenesti a fost covarsitoare, iar cel mai pregnant moment al manifestarii sale a fost prilejuit de evenimentul istoric petrecut in capitala voievodului Vasile Lupu, in toamna anului 1642, si anume Sinodul de la Iasi. Glorioasa si indelungata posteritate a Marturisirii Ortodoxe, lucrarea mitropolitului Petru Movila ce a primit acordul acestui Sinod, dovedeste in acelasi timp, ca opera carturarului a putut supravietui conjuncturii politice si confesionale est-europene care i-a dat nastere. Aceasta si pentru ca Petru Movila a fost capabil sa asimileze si sa aduca la cel mai potrivit nivel de conceptualizare si de exprimare influentele culturale ale vremii. Format intr-un orizont spiritual bogat, beneficiind de un capital cultural si politic amplu, el a ramas in istorie nu doar prin creatia sa livresca, ci si prin eforturile sale de ctitor al unor asezaminte formative decisive in epoca. Ne referim aici la scolile infiintate pe langa manastirea Lavra Pecerska din Kiev si Trei Ierarhi de la Iasi, dar si la incurajarea tiparului sau chiar la vointa sa de inalt ierarh, de a impune slujitorilor Bisericii Ortodoxe o educatie intelectuala si teologica mai consistenta, mai adecvata la cerintele vremii.

Daca in ceea ce priveste contributia celor doua curente culturale, polon si grec, la definirea specificului epocii la care facem referire, ideea este larg acceptata, prezenta si, mai ales, consistenta, influentelor renascentiste si umaniste in acelasi areal a provocat controverse de durata intre istorici. Sensul strict occidental atribuit de obicei acestor concepte culturale nu poate decat sa dauneze eforturilor de intelegere a transmiterii mesajului lor esential, mediat, cel mai adesea, de forme mai familiare lumii rasaritene. Ar fi poate mai potrivit sa vorbim despre influente de origine occidentala, dar de expresie si asimilare central-est europeana, incluzand aici modul in care au fost "redescoperiti" clasicii antici, redefinit interesul pentru scrierea istoriei, rafinat nivelul intelectual al carturarilor vremii.

Influenta greceasca asupra culturii romane − care a inlesnit si ea, in buna masura, o anume racordare cu aceste curente culturale umaniste tarzii, despre care am amintit − a fost destul de vizibila inca timpul lui Vasile Lupu si al lui Matei Basarab, dar in a doua jumatate a veacului a devenit mai pronuntata52. In ansamblu, literatura clasica greaca si bizantina, apoi cea neogreaca, au lasat urme evidente asupra culturii romane din secolul al XVII-lea. Traducerea Istoriilor lui Herodot, a prologului tragediei grecesti scrise de Gheorghe Chortatzis (de catre mitropolitul Dosoftei), prezenta celor trei categorii de cronografe, ale lui Cigala, Dorotei si Danovici in peisajul cultural romanesc, activitatea carturarilor greci in Moldova (dar si in Tara Romaneasca) demonstreza cu prisosinta impactul culturii grecesti in Tarile Romane. Artizanul noului curent cultural a fost, in Moldova, Vasile Lupu, dornic sa ajunga la faima basileilor, vis care l-a indemnat sa ia sub protectia sa si diferite forme ale culturii Imperiului.

Dupa cum am amintit deja, studiul culturii romane scrise din Moldova secolului al XVII-lea s-a concretizat intr-o bogata literatura ce raspundea celor mai variate domenii stiintifice: istorie, filologie, literatura comparata, antropologie istorica etc. Contextul istoric si cultural in care au aparut, tipologia lor, scopul cu care au fost scrise, problema originalitatii unora dintre ele, apartenenta lor la domeniul literaturii, competenta scriitorilor, toate aceste chestiuni au provocat − si pot inca intretine - dezbateri ample.

Cu privire la motivatiile si impulsurile ce s-au coalizat pentru a da nastere scrierilor in limba romana, s-a notat cu multa intelepciune ca nici "o carte nu ar fi fost tiparita si nici un manuscris nu ar fi fost copiat cu insistenta, in conditiile aspre in care s-a dezvoltat cultura scrisa in tarile romane, daca acea opera nu ar fi raspuns unor necesitati spirituale, fie intrucat autorul ei s-a simtit dator sa comunice ideile sale, fie intrucat cititorii au simtit nevoia sa afle dezlegarea unor framantari in paginile parcurse". Primii pasi siguri, ce au deschis definitiv drumul celor dintai scrieri in limba romana, manuscrise sau tiparite, a venit din mediul clerical al Moldovei, cu sprijinul necontestat al autoritatii politice, asa cum o dovedesc predosloviile acestor lucrari, versurile dedicate domnului sau alte izvoare scrise din epoca. Realizarea acestor opere − majoritatea traduceri, dar nu putin si scrieri originale − a avut drept scop imediat si declarat mentinerea unitatii credintei ortodoxe romanesti, in primul rand prin introducerea treptata a limbii romane in practicarea cultului. Contributia cea mai insemnata la punerea in practica a acestui program religios si, implicit, politic au avut-o, prin intreaga lor activitate, mitropolitii carturari ai Moldovei, Varlaam si Dosoftei.

Un alt aspect al culturii romane scrise la mijlocul secolului al XVII-lea, asupra caruia am insistat si noi in aceste pagini, a fost o mai buna definire a rolului pe care l-au avut laicii in traducerea scrierilor teologice, rol pe care majoritatea cercetatorilor, fie ei istorici - ne referim aici la istoricii devotati cunoasterii institutiilor si evenimentelor politice ale epocii, dar si la cei axati mai curand pe studiul tematic, cultural − sau critici literari, filologi, specialisti in istoria literaturii romane "vechi" l-au prezentat in mod uneori foarte diferit, chiar contradictoriu. Nici in acest domeniu nu au lipsit exagerarile, denaturarile, omisiunile, interpretarile limitate la o arie de informatii foarte restransa. Se stie totusi ca initiativele venite din sfera religioasa - dublate adesea si de un suport intelectual, material si organizatoric aproape fara rival in acea vreme - au fost insotite si de cele venite din mediile laice, suficient de consistente si ele pentru a permite, de pilda afirmarea unor carturari precum Nicolae Spatarul (Milescu) in dezbaterile de natura religioasa din epoca. Prezenta lor in peisajul literar al timpului nu s-a limitat la "simple" traduceri, de multe ori executate la comanda; indemnul interior al talmacirilor cu caracter bisericesc pare sa fi prevalat in cazul mitropolitilor Varlaam si Dosoftei. Dar, indiferent, de natura cererii initiale, traducerea in sine s-a dovedit o opera de mare intrebuintare intelectuala, de creatie efectiva - in acel stadiu - a unei limbi literare noi.

Studiind cu atentie istoria culturala a epocii, consideram ca opinia potrivit careia se poate vorbi, catre sfarsitul secolului al XVI-lea, despre tendinta de separare, in actul literar, a domeniului laic de cel religios, existand chiar incercari de autonomizare surprinse in protectia acordata spiritului laic, prin aparitia scrierilor juridice, a operelor istoriografice, a "beletristicii", a literaturii parenetice, sapientiale ramane cel mai putin credibila si este, in mod evident, exagerata. A trata dihotomic aspectele laice si de cele religioase in secolul al XVII-lea si, cu atat mai mult, in veacul ce il precede, dovedeste o insuficienta cunoastere a realitatilor istorice romanesti - si nu numai − corespunzatoare perioadei. Traditia bizantina cultivata, intre alte coordonate, in spatiul lingvistic slav, dar si, ulterior, in cel roman, a fost definitorie, inclusiv prin componenta sa religioasa, ceea ce a ramas un adevar nedisputat in istoria noastra. Or, asa cum remarca Alexandru Dutu, "o cultura seculara si una clericala nu au aparut, ca sfere autonome de activitate intelectuala, in civilizatia bizantina". Studiul nostru, axat pe cercetarea celor doua cronici in limba romana din secolul al XVII-lea, si anume Letopisetul Tarii Moldovei pana la Aron voda si cronica ce relateaza istoria Moldovei de la Aron voda si pana in 1661, a avut drept scop tocmai decantarea celor doua mari dimensiuni spirituale, laica si religioasa, in gandirea autorilor vremii. Concluzia ne indreptateste sa dam fiecareia importanta ce i se cuvine, confirmand inca o data specificul gandirii istorice intr-o epoca in care vechiul Ev se desprindea incet de prezent, indreptandu-se spre o lumea inca neasezata, cea a modernitatii timpurii.