Istoriografia latina, istoriografia moderna - umanismul

Istoriografia latina

Cel mai de seama istoric latin, dupa Titus Livius, a fost P. CORNELIUS TACITUS (cca 55-120), care a avut o vasta cultura si s-a afirmat, concomitent, ca important orator. De altfel, el este si autorul  unui valoros Dialog despre oratori, in care si-a expus punctul de vedere in chestiuni de retorica. A participat la viața politica, ajungand senator și praetor, dupa care s-a retras, pentru moment, datorita persecuțiilor imparatului Domițian. Pe vremea imparatului Nerva a fost ales consul. Era firesc ca aceasta activitate politica sa se repercuteze in propria-i opera, in sensul ca a dispus de o ințelegere mai exacta a evenimentelor de o asemenea factura. De reținut, totodata, ca a adoptat o atitudine extrem de critica fața de realitațile anterioare lui Nerva carora le opune prezentul. Tacitus marturisește faptul ca are intenția de a scrie "istoria robiei noastre trecute și marturia binefacerilor actuale". De asemenea, ține sa menționeze ca iși va indeplini, cu fermitate și rigoare, "rolul de acuzator al unor timpuri atat de crude și dușmanoase virtuților".

Prima sa lucrare de .. istorie are ca obiect Viața lui Agricola, in care sunt distincte marile sale calitați de istoric. Practic, este vorba de un justificat elogiu pe care-l aduce socrului sau, unul dintre cuceritorii Marii Britanii. In același an, 98, el a mai scos la lumina o scriere de mici dimensiuni intitulata Despre originea și țara germanilor, al carei caracter etno-istoric este evident, din care se desprind unele constatari, cum au fost cele referitoare la pericolul real pe care-l reprezentau germanii pentru Imperiul Roman, ca și atacurile indirecte - prin exeplul pozitiv pe care l-ar fi dat germanii, prin simpitatea moravurilor acestora - aceasta in timp ce erau adresate critici "Romei celei corupte" a vremii sale.

Cea dintai opera a sa de mari proporții a avut titlul Istorii, deși in cuprinsul ei au fost prezentate evenimentele dintre anii 69-96, s-au pastrat doar paginile care vizeaza anul 69 și inceputul celui urmator. In lucrare, Tacitus staruie asupra decaderii Romei in deceniile care preced ridicarea pe tronul Romei a imparatului Traianus. Cea mai realizata lucrare a istoricului, care s-a pastrat parțial și trateaza peste o jumatate de secol de istorie romana (14-68), poarta titlul de Anale. Cu toate ca și-a propus sa mai scrie o istorie despre domniile lui Octavianus Augustus și Traianus, n-a mai reușit sa faca acest demers istoriografic. Oricum, este de observat faptul ca Tacitus a scris despre unii dintre cei mai intunecați ani pe care ii cunoscuse pana atunci statul roman, ceea ce a avut consecințe asupra modului sau de a prezenta evenimentele.

Se pot formula unele considerații pe marginea lucrarilor amintite ale lui Tacitus, mai exact asupra parților care s-au pastrat din acestea. Se detașeaza, cu pregnanța, interesul istoricului pentru adevarul faptelor și evenimentelor, ceea ce

Prin cea dintai lucrae a sa, Caesar a oferit lumii antice, ca și celei moderne, una din cele mai importante scrieri de memorialistica istorica, care se impune sa faca parte din lecturile obligatorii, de substața ale tinerilor istorici de astazi.

Partizan politic al lui Caesar, C. SALLUSTIUS CRISPUS (86-35 i.d. Hr.) a fost un istoric in adevaratul sens al cuvantului. El era originar din ținutul sabin și a venit, de tanar, la Roma, unde s-a impus prin personalitatea sa deosebit de energica. Apreciat de Caesar, Sallustius a avut șansa (nu tocmai obișnuita) de a ocupa insemnate funcții publice și militare, intre care și aceea de proconsul al provinciei Africa Nova. Dupa experiențe majore de aceasta factura, Sallustius s-a retras, in anul 44 i.d.Hr. din viața publica, consacrand mai bine de 10 ani muncii de adunare a datelor și de elaborare a lucrarilor sale istorice. Sallustius n-a avut intenția de a scrie o sinteza a istorie romane, ci s-a orientat spre evenimentele de data recenta, contemporane lui, despre care ne-a lasat unele scrieri monografice, in care ne-a furnizat punctele sale de vedere, care nu erau altceva decat o prelungire a activitații lui politice, chiar daca a menționat ca trateaza cu imparțialitate evenimentele reconstituite. Prima lucrare, de incontestabil ecou in epoca, a fost cea Despre conjurația lui Catilina, care a avut loc in anul 63 i.d.Hr., pe care autorul a cunoscut-o, ca aport al vieții publice romane. Sallustius face un admirabil portret al lui Catilina, insistand apoi asupra moravurilor romane, dupa care revine la Catilina, relevand acțiunile acestuia in preajma și in timpul desfașurarii finale a congregației. Se contureaza portretul, in culori tari, a unei personalitați antice care a avut un rol negativ in societatea romana, dupa cum rezulta din modul de prezentare a faptelor sale.

A doua lucrare, de recunoscuta valoare a lui Sallustius a fost Razboiul lui Iugurtha in care este tratata tema conflictului dintre romani și regele Numidei la finele secolului al II-lea i.d.Hr., deoarece acesta a fost "indelungat, crancen și cu sorți schimbatori". Sallustius s-a aflat in Africa in timpul desfașurarii evenimentelor. El prezinta situația anterioara momentului declanșarii acestora, dupa care face cateva considerații teoretice, trecand apoi la prezentarea, in plan dublu - la Roma și in Numidia -, a acțiunilor militare.

Daca aceste doua lucrari ale lui Saluustius au ca obiect evenimente și fapte precise, legate de numele a doua personalitați (Catilina și Iugurtha) a caror activitate a fost considerata ca ostila Romei, opera sa cea mai de seama o constituie cea intitulata Historiae și care se refera la perioada dintre anii 78-66 i.d.Hr. s-au pastrat doar fragmente din aceasta.

Sallustius iși manifesta aprecierea fața de munca de reconstituire a istoriei, existand o relație apropiata intre faptele istorice reale și modul lor de prezentare. El remarca imprejurarea ca, intr-adevar, faptele atenienilor au fost importante, dar nu in masura faimei lor, deoarece scriitori de mare talent le-au povestit, dimensionandu-le. Romanii, in schimb, au ținut "mai mult la fapte decat la vorbe", urmand ca stralucitele lor acțiuni militare și politice sa fie tratate cu obiectivitate, dar de catre istorici de prestigiu. Un accent neobișnuit este pus de Sallustius pe funcția moralizatoare a istoriei, capacitatea ei de influențare a contemporanilor și urmașilor acestora, carora este necesar a li se propune atat exemple bune, pentru a fi urmate, dar și exemple rele, pentru a fi evitate. Sallustius estimeaza, in termeni radicali, rolul moravurilor, conchizand ca decaderea acestora a determinat regresul general al societații romane. Este invocata vremea cand poporul roman a fost sarac dar plin de virtute. Contaminarea aristocrației romane cu luxul asiatic, imbogațirea acesteia, au dus la slabirea forței poporului roman, la erodarea calitaților sale morale, de o extrema insemnatate pentru menținerea vigorii și asigurarea perenitații sale istorice. Un alt element, care a contribuit la afirmarea romanilor, a fost, dupa cnvingerea lui Sallustius, modul in care și-au promovat personalitațile, astfel ca "statul roman a fost trainic mai ales datorita conducerii sale". Chiar daca a fost suprasolicitat, meritul oamenilor politici și al comandanților de armate romani, accentul pus pe istoric s-a justificat, tocmai in perspectiva oferirii unei  largi palete de modele proprii, demne de urmat și de catre viitoarele generații.

Fiind realmente importanta in societate, scrierea istoriei presupunea - in accepțiunea lui Salustius - o atitudine serioasa, atat in ceea ce privește depistarea de surse documentare, cat și in modul cum sunt prezentate realitațile trecutului. El insuși a indeplinit aceste cerințe elmentare, acordand o mare importanța stilului in care a scris, stil concis și ușor arhaizant. A excelat in arta portretului, ca și in maniera de a-și concepe discursurile, dupa toate regulile retoricii ciceroniene.

Prin opera, ca și prin utilitatea incontestabila a considerațților sale de natura teoretica, Sallustius se situeaza intre cei dintai istorici ai Romei antice, aducand istoriografia romana la un nivel comparabil cu istoriografia greaca. Lucrarile lui Sallustius au exercitat o influența sigura asupra anticilor, ca și a istoricilor moderni. Prima traducere a lucrarii sale despre Catilina a aparut la 1840, in limba romana, fiind datorata lui Al. Zane.

In secolul I i.d.Hr. a scris o istorie universala, apreciata de contemporani, CORNELIUS NEPOS. S-a ilustrat și in genul biografic. Lucrarea sa De viris illustribus, elaborata intr-un stil limpede și direct, a facut o lunga cariera, așa cum a reuțit și Vieți paralele ale lui Plutarh.

Un stadiu și mai evoluat al scrisului istoric latin l-a repreentat opera lui TITUS LIVIUS (59 i.d. Hr. - 17 d. Hr.). El s-a nascut la Patavium (azi Padova), intr-o familie bogata, avand posibilitatea de a studia  și de a se stabili la Roma, unde a beneficiat de climatul cultural efervescent de pe timpul imparatului Octavianus Augustus, care a inființat biblioteci publice și cercuri literare, efectuand o profitabila propaganda culturala, consolidand prestigiul statului roman. Titus Livius a facut parte din anturajul lui Octavianus, fara sa-i impartașeasca, intotdeauna, opiniile și acțiunile. N-a deținut nici o funcție politica, dedicandu-se unor preocupari exclusiv culturale și cu deosebire cercetarii istorice, careia i-a consacrat cea mai mare parte a timpului, deși a scris și lucrari de filosofie, retorica și discursuri.

Renumele lui Titus Livius, s-a datorat operei sale Ab Urbe Condita (De la intemeierea Cetații), o istorie a Romei de la fondarea sa (in timpuri legendare) și pana in anul 9 d. Hr. Constituita din 142 de carți, din care s-au  pastrat numai 35, opera lui Titus Livius a avut dimensiuni monumentale și a dezvaluit concepția sa despre menirea sociala a istoriei, ca factor determinant al virtuților cetațenești, dupa cum rezulta și din acest comentariu al sau: "in rostul cunoașterii faptelor omenești, invațatura va fi temeinica și rodnica, daca afli intr-o fapta stralucita o pilda luminoasa și un indemn puternic, ca sa-ți zidești o viața noua, adevarata, pentru binele și propașirea ta, dar mai ales a patriei tale, și sa te ferești de ceea ce a fost rușinos și urat la inceputul ei dintai și daunator și meritand osanda, prin sfarșitul josnic al faptelor". Conștient de faptul ca statul roman ajunsese, in acel moment "in fruntea tuturor popoarelor pamantului", Titus Livius credea, cu convingere, in necesara cunoaștere, de catre fiecare cetațean, a istoriei propriului popor, in care va gasi destule pilde bune de urmat. Nu ignora nici rolul personalitaților in istorie, ca și unii dintre precursorii sai, dar recunoaște, totodata, și prezența mulțimilor, a celorlalți membri ai societații, in devenirea istorica. El se arata sensibil, chiar indurerat de condiția saracimii orașelor romane, facand patetice descrieri alee mizeriei in care traia plebea și care a determinat-o sa intre in confflict cu patricienii, pe care istoricul ii acuza in termeni vehemenți. Titus Livius a reliefat, cu argumente elocvente, și contribuția armatei la inalțarea și marirea Romei antice.

Ca și Sallustius, Titus Livius acorda o importanța majora moravurilor societații, care sunt o marturie despre soliditatea sau fragilitatea unui stat. Dezvolta ideea mareției romane in epoca inceputurilor, cand locuitorii au avut o viața onesta și austera, din care s-a nascut intreaga stralucire de mai tarziu. Dupa ce statul roman a cucerit teritorii in Orient, de unde a luat in posesie mari bogații, moravurile au suferit o rapida alterare, societatea degradandu-se. Ca un semnal de alarma suna indemnul lui Titus Livius de a reveni la practicarea unei vieți simple și onorabile, fiindca numai așa vor renaște virtuțile romane. Instinctul politic al istoricului funcționeaza pragmatic in acest caz, indreptarea moravurilor societații romane constituind o modalitate de salvare a imperiului, a ceea ce se realizase timp de secole.

Notam și unele scaderi ale istoricului roman și ale operei sale. Este vorba de disprețul sau fața de adoptarea unei metode riguroase de cercetare, el nefiind interesat de efectuarea unor cercetari profunde sau de analiza critica a textelor unor istorici anteriori, din care extrage informații. Din aceasta perspectiva, opera sa nu este originala, ea aparținand unui istoric de cabinet, care n-a facut investigații științifice. Neimplicarea in viața politica a avut drept consecințe negative lipsa posibilitații sale de informare directa asupra evenimentelor din timpul vieții sale, dintre care unele au fost deosebit de importante. Toate aceste defecte ale activitații sale istoriografice nu afecteaza insa imaginea de ansamblu a operei sale, care a fost apreciata de H. Taine ca fiind un adevarat "arc de triumf pentru poporul roman". Din ceea ce i se recunoaște, ca un fapt incontestabil, este probitatea sa, respectul fața de adevar, niciodata contrafacut in mod deliberat. A fost apreciata și valoarea literara a operei sale, influența considerabila pe care a avut-o asupra lumii antice, a istoriografiei umaniste universale ca și a marilor scriitori Dante, Shakespeare, Corneiile etc. Deși Titus Livius a fost un istoric remarcabil, el a devenit, alaturi de Vergiliu, un foarte popular scriitor al antichitații romane, adaugand - prin opera sa - o nuanța particulara stralucirii spiritualitații latine in timpul imparatului Octavian Augustus.

Istoriografia moderna

Umanismul (II)

Machiavelli și-a pastrat independența de gandire, surprinzand direcțiile generale de evoluție a Italiei in decursul intregului ev mediu.

In legatura cu concepția și metoda de prezentare a trecutului, Machiavelli a recurs la copierea unor fragmente din lucrarile lui Polibiu, ajungind la o concepție pragmatica despre istorie, pentru el utilitatea practica a istoriei fiind indiscutabila, aceasta pentru a gasi cele mai bune soluții in momentele critice ale vieții politice: "Daca exemplul oricarui stat este plin de invațaminte, atunci acela pe care-l afli in istoria propriului tau stat te impresioneaza cu mult mai mult și iți este cu atat mai de folos". Istoria, pentru Machiavelli nu era o simpla acumulare de intamplari, ci are o logica, un sens, deoarece intre evenimente exista legaturi. Avea o viziune ciclica asupra formelor de guvernamant: monarhie - aristocrație - republica - monarhie. O preocupare constanta era soarta Italiei, care era imparțita in mai multe state, devenind necesara aflarea cauzelor care au dus la o asemenea situație și a modalitaților care sa contribuie la refacerea unitații Italiei, ca in perioada republicii romane, singura perioada pe care o apreciaza. Pentru atingerea acestui scop trebuiau folosite toate mijloacele, chiar și cele neconcordante cu principiile morale. El este autorul celebrei aserțiuni: "Scopul scuza mijloacele". Pentru Machiavelli primatul unitații era indiscutabil.

Limite: ignorarea vieții social-economice și a realitaților culturale, supra aprecierea rolului personalitaților, selecția informațiilor fara un riguros spirit critic, deoarece, acolo unde faptele istorice nu serveau demersul istoriografic, Machiavelli le ignora, preluandu-le numai pe acelea care ii foloseau la argumentarea afirmațiilor proprii. Așadar, preocuparile metodologice au fost secundare.

Un contemporan al sau, carturarul florentin Francesco Guicciardini (1483-1540), s-a situat, intr-o oarecare masura, pe poziții diferite. Idealul sau politic a fost oligarhia, ceea ce nu era posibil in Italia, fapt care il face sceptic din punct de vedere politic. Guiccirdini folosește o informație mai bogata decat Machiavelli. Pentru el metoda de elaborare nu este lipsita de insemnatate, cum nici apelul la o varietate cat mai mare de izvoare, astfel ca a utilizat acte oficiale și corespondența diplomatica, dar nu numai acestea. Guicciardini nu denatureaza faptele istorice concrete, pentru a le pune de acord cu idei preconcepute. In cele doua scrieri ale sale Istoria florentina și Istoria Italiei, Guicciardini face mențiuni și asupra ocupațiilor comerciale și financiare. Prima lucrare este originala deoarece este eliminat retorismul, detaliile inutile, expunerea faptelor este riguroasa. Opera care i-a asigurat faima a fost Istoria Italiei. S-a detașat de istoria locala prin prezentarea istoriei intregii Italii, in conexiune cu istoria continentului și cea a altor popoare din Europa. Arata o mare preferința pentru evocarea bataliilor, descrise in detaliu. Nu are o viziune filosofica asupra trecutului și prezentului, lupta politica fiind doar un joc al intamplarii.

Contribuția celor doua personalitați la afirmarea istoriografiei italiene este complementara, opera lor exercitand o puternica influența in epoca urmatoare.

Prin contribuția ei istoriografia umanistului italian a fost receptata in largi spații europene: Elveția, Germania, Scandinavia, Anglia.

Trecerea la istoriografia moderna nu s-a realizat brusc, multe idei și forme vechi continuand sa existe in conținutul scrierilor umaniste, ele nemaifiind desigur medievale, dar nici in intregime moderne. Contribuția acestei istoriografii a fost majora, deschizand calea afirmarii personalitații in istorie și prin istorie.