Oratie (de
nunta)
(lat. oratio, "cuvantare")
Oratia (de nunta) este o specie
epic-teatral-folcloric-dacoromaneasca, "pusa in act" la nuntile traditionale,
de la sate, cand alaiul mirelui ajunge in fata curtii / casei miresei si cand
conacarul-actor-improvizat rosteste un amplu oralo-text versificat, o alegorie
"gradata" despre un tanar imparat - care se identifica in persoana mirelui -
aflat la vanatoare de caprioare, bineinteles, insotit de osteni (alaiul de nuntasi),
ce da de urme de zana, metamorfozata sau nu in caprioara (aluzie la mireasa),
hotarandu-se s-o afle cu orice pret si s-o duca la palatu-i, sa-i fie
sotie-mparateasa, rostire conducandu-se dupa un scenariu "bine articulat",
intre elementele de fabulos, de "nuptial solemn", fiind abil-strecurate momente
comice ("inscenarea asediului casei-cetate a miresii", "capitularea", "luarea
prizonierilor", "oferirea ploscai", "intalnirea socrilor" etc.), in
acompaniamentul lautelor, in "horele" adecvate momentelor, intr-un teatru viu,
antrenand toata comunitatea.
In 1869, in targul Urziceni de Ialomita, exista un vestit conacer,
G. Rafaila, care a rostit o ampla oratie si «la nunta d-rei Stoica», dupa cum
aflam din nota insotitoare a lui G. Dem. Teodorescu: «Junele nostru imparat,
/ Frumusel mi s-a sculat / Intr-o zi de dimineata, / Dup-a norilor roseata. /
Vrand sa plece-n vanatoare / Cu tineri, cu pompa mare, / S-a sculat, s-a gatit
bine, / S-a armat cum se cuvine / Si, luand bucium,
indata / Buciuma cu el o data. / Stranse el ostasi multime, / Tot voinici de
calarime - / Si ageri, cu maiestrie / La arc si vanatorie. / Apoi, cu ei, pe
racoare, / A plecat la vanatoare. / Sa-noureze, / Sa vaneze / Muntii / Cu dealurile, / Padurile / Cu umbrele /
Si vaile / Cu luncile. / () / Dar se parea c-o naluca / Ii tot zicea sa se duca. / El cu arc, sageata-n mana, / Ajunse la o
fantana / Si, vazand urma de fiara, / Aci toti descalicara / Sa se uite, sa
priveasca / Si urma sa o ghiceasca. / Stand dar astfel fiecare / Si privind-o
cu mirare, / Unii-au zis ca e de zana / (Aib-o-mparatul de mana
!), Altii ca-i floare craiasca / (Aib-o-mparatul mireasa !). / () / Si cu inima-nfocata, / Pleca pe urma-i indata. /
Dupa dansa se tot duse / Pana vazu ca-l aduse / Cu
toata ostirea noastra / Drept curtile dumneavoastra, / Unde a zarit o floare /
Ca o stea stralucitoare. / () / Este carte latineasca: / Puneti ca sa v-o citeasca ! / De nu stiti, ca de carbune / Va feriti mana a
pune, / Si chemati popa sa vie, / Ca el latineste stie; / Dar nu vrunul
barba-lunga / Trei zile sa nu-i ajunga, / Nici vreun cu barba rara / Sa ne tie
pan' deseara, / () / Ci, cum vedeti, plosca noastra / Cu vin de la
Dealul-Mare / (Cand beti, caciula va sare !) / Cu vin
de la Valea-Lunga / (Cand beti, faceti gura punga !) /
Poftiti de-nchinati o data, / Va udati gura cascata, / S-o treceti din mana-n
mana, / Sa ne dati pe acea zana / S-o ducem la imparatul / Si sa contenim tot
sfatul» (TPp, I, 119 - 123)
