Inversiune
(lat. inversio; cf. fr. inversion
Inversiunea este un procedeu retoric, o figura de
stil, prin care autorul valorifica licentele topice spre a atrage atentia
asupra unui anumit cuvant, spre a evidentia o noua oglinda
lirico-semantic-sincretica a unei constructii uzate, ori spre realiza, in
instante prozodice, o rima de efect, un ritm "inedit" etc.
O inversiune frecventa este cea a antepunerii atributului: «Pentru-a crucii biruinta se miscara rauri-rauri» (M. Eminescu, «Scrisoarea III»); «Pe miscatoarele
carari» (Id., «Luceafarul») etc. Interogatia reverbereaza mai adanc
parca prin postpunerea auxiliarului: «Incorda-voi
a mea lira sa cant dragostea ? Un lant» (M. Eminescu, «Scrisoarea II»); «La Nicopole vazut-ai
cate tabere s-au strans» (M. Eminescu, «Scrisoarea III»). Dar cele mai multe inversiuni provin
din necesitati de ordin prozodic: «Pandind,
sa iasa, prin perdea, / O a vazut din cer pre ea» (T. Arghezi, «Mahniri»); «Avem de stea miros pe cat suntem a / vremelnici nou chip de lapte-n
spuma: / si-asmute-asupra-ne, cu drept de muma, / Baba-cu-Brau-de-Lana,
anate-ma! (Ion Pachia Tatomirescu, «Chiar pe
spinare,-n coama de balaur»); «pana cand paru-mi-se-m
/ ca intreaga lume-o plansem / cu un fel de sare / ca delfinii cei din mare» (Nichita Stanescu, «Seama poeziei») etc.
