Grigore Alexandrescu (1810?-1885)

Grigore Alexandrescu (1810?-1885)

Gr. Alexandrescu este poetul reprezentativ al generatiei pasoptiste. Timbrul sau meditativ, evocator, care implica cele mai profunde structuri ale sensibilitatii individuale si ale etosului national, inovatiile stilistice si prozodice sau modernizarea expresiei dau poeziei sale o valoare si o capacitatea de a emotiona care trec de cadrele stramte ale epocii, depasind semnificatia strict istorica a creatiei lui.

Debutul sau se produce in 1832, cu o placheta care cuprindea, pe langa traduceri din lirica franceza, si poezii originale unde se pot identifica temele comune ale preromantismului romanesc: meditatia nocturna, invocatia trecutului, melancolia despartirii de meleagurile natale sau de persoane dragi etc. Treptat, versurile sale capata accente sociale, infatisand aspecte ridicole sau odioase ale lumii in care traieste. Fie ca o face la modul indirect, in fabule (Toporul si padurea), fie ca se manifesta vehement, in satire (Satira. Duhului meu), Alexandrescu isi asuma rolul de profet al neamului, in spiritul doctrinei romantice. Nu intamplator, unele dintre poeziile sale prevestesc schimbari sociale adanci: "A lumii temelie se misca, se clateste,/ Vechile-i institutii se sterg, s-au ruginit;/ Un duh fierbe in lume si omul ce gandeste/ Alearga catre tine, caci vremea a sosit!" (Anul 1840).

Pentru intelegerea idealului sau artistic, prefata la volumul Suvenire si impresii, epistole si fabule (1847) ofera cateva sugestii pretioase, dintre care se retine aceea ca "eu sunt din numarul acelora care cred ca poezia, pe langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte simtimente frumoase si nobile care inalta sufletul prin idei morale si divine pana in viitorul nemarginit si in anii cei vesnici." Se intelege, asadar, ca Alexandrescu avea o intelegere mai larga a poeziei, care nu se rezuma la tiparul romantic al artei pentru arta, ci viza o influenta catalitica asupra cititorului. Intr-un fel, el pleda pentru punerea in practica a anticului dicton horatian "utile dulci", adica pentru imbinarea rolului estetic al poeziei cu cel utilitar, practic.

Evolutia morala si psihologica a personajului este proiectata pe fundalul razboiului: tragedia protagonistului romanului se amplifica, se adanceste si se acutizeaza, alimentata fiind de marea conflagratie care a impins o intreaga generatie de diferite grupari etnice sa lupte impotriva intereselor lor nationale si sa ucida pe proprii lor frati. Romanul analizeaza de fapt criza de constiinta dezlantuita de absurditatea razboiului.

Metafora din titlul romanului este explicata de capitanul Klapka. Acesta povesteste cum, in Cehia, ofiterii cehi patrioti au fost ucisi prin spanzurare din ordinul autoritatilor austro-ungare, facand o padure de spanzurati. Chiar Apostol Bologa trece spre Curtea Martiala printr-o padure pe ai carei copaci stau spanzurati tarani care au fost astfel executati de armata imperiala pentru ca si-au arat ogoarele pe linia frontului.

Padurea Spanzuratilor are o constructie "sferoida", in care inceputul se confunda cu sfarsitul: incepe si se incheie cu cite o scena de executie prin spanzurare; cea care deschide romanul cu executarea sublocotenentului ceh, Svoboda, este plasata intr-o seara de toamna cetoasa, "aproape pe intuneric", cu vant rece, "umed si trist", care batea parca in rafale, aducand "zvonuri de gemete inabusite"[2] iar cea care incheie romanul este plasata intr-o dimineata senina de primavara, cu cer stralucitor, cand este executat locotenentul roman Apostol Bologa. Desi clipa aleasa de destin pentru intrarea in nefiinta este alta, cele doua morti se aseamana prin lumina izbucnita din ochii condamnatilor de parca unul ar fi copia celuilalt sau poate a unui sir reprezentand "padurea spanzuratilor".

Incadrarea discursului epico-analitic intre aceste doua executii pune in prim plan imaginea cumplita pe care o evoca si titlul cartii si care revine obsedant in framantarile lui Bologa. Padurile de spanzurati reapar de-a lungul operei ca un laitmotiv. Faptul ca romanul se deschide cu imaginea unei spanzuratori "noua si sfidatoare infipta la marginea satului", spanzuratoare care isi " intindea bratul cu steagul spre campia neagra"[3] ca o amenintare adresata lumii intregi, face din aceasta imagine terifianta, un simbol al terorii sufletesti si al mortii degradante si nedrepte.

Prin compozitia romanului, scriitorul urmareste un singur fir, cel al existentei lui Apostol Bologa. Dar derularea momentelor subiectului nu este liniara, asa cum liniara nu e nici viata. Drumul vietii lui Bologa coteste si se intoarce in trecut, parand a evita prabusirea finala.

Conflictul esential se dezvolta in planul constiintei intre datoria fata de patrie care-ti subjuga natia si sentimentul apartenentei la o anumita etnie. Drama lui Apostol Bologa izvoraste din situatia sa de cetatean si ostas al Imperiului Austro-Ungar si sentimentul national.

Ca personaj literar, Apostol Bologa este conceput de scriitor in cea mai moderna viziune: prin psihanaliza a impus o imagine in trei straturi suprapuse ale psihicului individual: 1. Sinele - subconstientul; 2. Eul - constientul valorii de sine; 3. Supraeul - personalitatea ajunsa la apogeul evolutiei sale; iar evolutia psihica a personajului se incadreaza intre cele doua ipostaze: de autoritate care condamna si de condamnat la moarte. Prozatorul a schitat aceasta psihologie in trei momente: 1. Apostol este un cetatean: " omul nu e nimic decat in functie de stat"[4]; 2. Apostol "devine" roman: "statul nu cere iubire ci numai devotament si disciplina, pe cand neamul presupune dragoste frateasca"[5]; 3. Apostol "devine" om: " in sinul neamului, individul isi regaseste eul sau cel bun in care salasluiesc mila si dragostea pentru toata omenirea"[6]

In cautarea continua a unui echilibru sufletesc, a unui acord intre lumea lui interioara, a obtiunilor proprii, cu lumea exterioara, Apostol Bologa este un inadaptat superior. El cauta staruitor echilibrul sau individual in lumea cea mica, in care-si descopera "sinele": prea constient ca sa mai creada in iluzia datoriei ca un "bun" cetatean al Imperiului Austro-Ungar, prea sovaielnic pentru a actiona decis ca un patriot roman, Bologa devine martir.

Apostol Bologa crezuse ca are in constiinta sa edificii puternice, notiuni morale statornice in convingeri si atitudini, cu privire la stat, patrie, datorie, neam, insa, in contact cu realitatea vietii, cu o noua experienta, aceste asa-zise valori morale prind un alt continut. De aici, amplificarea incertitudinilor si zbuciumul imens care-l  vor impinge la fapte decisive pntru destinul sau. Potrivit cu felul sau de a gindi, trimiterea la coloana de munitii sau ancorarea in misticism devin, pentru erou, oaze ferite de problemele grele ale razboiului. Episoadele acestea dau impresie de necesitate pentru ca reactiile personajului, in aparenta arbitrare, exprima cu profunzime zbaterea unui intelectual cu formatia lui Bologa, caruia razboiul, in conditiile din Ardeal, ii cere raspuns si atitudine clara.

Capitanul Klapka, mult si greu incercat in unele infruntari ale vietii, traieste si el o mare drama. El se va confesa lui Apostol, motivand ca i-a vazut lacrimile in timpul executiei: "lacrimile acelea ti-au dezvaluit sufletul"[7]; il socoteste pe Apostol Bologa "frate de suferinta".

Acum, romancierul foloseste tehnica introspectiei in naratiune a altei povestiri relatate de Klapka, prin care aduce in prim plan imagini de pe frontul Italiei, intr-un spectacol terifiant, macabru si acuzator. "in fiecare copac atarnau oameni, agatati de crengi cu capetele goale si cu tablitele de gat pe care scria <tradator de partid > in trei limbi"[8]. Drama launtrica a lui Klapka releva contrarietati : "n-am plans m-am bucurat ca traiesc ca am scapat de padurea spanzuratilor"[9]. Amandoi primisera stupida misiune de a distruge reflectorul rusesc. Cand fapta e savarsita, Cervenco ii apostrofeaza. "Ati ucis lumina Bologa!"[10]

Propus pentru medalia de aur in urma distrugerii reflectorului, ii cere generalului Karg sa nu fie trimis pe frontul din Ardeal, ci sa ramana pe loc sau sa mearga pe frontul italian. Reactia generalului este violenta cand intelege ce se petrece in sufletul lui Bologa: "Dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei""gloante, nu medalie"[11]. Este prima forma de condamnare a lui Apostol Bologa.

Apostol nu vrea o limpezire a constii

Suprema realizare a liricii sale o constituie poezia ocazionala Umbra lui Mircea. La Cozia. Construit cu material preromantic, poemul isi depaseste statutul de simpla meditatie pe o tema istorica, putand fi interpretat, asa cum a aratat Dumitru Micu, drept o trecere intr-un alt timp si spatiu, "o invazie in cotidian a neobisnuitului, a fantasticului". Cadenta versurilor, adecvata intentionalitatii poetice, impune pauze meditative sugestive, intr-o constructie de forta, care prefigureaza lirismul eminescian in punctele sale inalte. Versuri precum "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate" au, fara indoiala, sonoritati de mare poezie.

Alaturi de lirica unei iubiri discrete, melancolice, de tabloul ironic al unei lumi in care nedreptatea si impostura coplesesc dreptatea si adevarul, meditatia istorica si sociala asupra omului alcatuieste una dintre cele mai pregnante expresii ale poeziei romantice romanesti de la mijlocul secolului trecut. Considerandu-l un romantic printre clasici si un clasic printre romantici, Paul Cornea i-a fixat locul in istoria literaturii astfel: "Istoriceste, locul lui e inatacabil, fiind unul dintre poetii care au descoperit lirismului romanesc trei din drumurile desfasurarii sale: in fabula, epistola si meditatie. El a servit contemporanilor drept termen de emulatie, iar intre 1848 si 1870 a facut scoala."