FLOARE ALBASTRA - COMENTARIU
A aparut in revista "Convorbiri literare" in 1873, urmand
poeziilor "Epigonii", "Venere si Madona", "Mortua Est". Titlul e o
metafora simbol, insotita de epitetul metaforic albastru.
Motivul florii albastre a fost preluat
din literatura germana de la Novalis ce a scris Hairch von Offterdingen in
care iubita se metamorfozeaza intr-o floare tulburand pentru totdeauna
mintea tanarului; cea italiana de la Leopardi, Ginestra.
Albastru simbolizeaza aspiratia spre o
iubire ideala, infinitul marilor si al cerului. La Mihai
Eminescu albastru simbolizeaza fiinta pastratoare a
idealului de iubire ce se dezvaluie cu vraja. Sub raportul
compozitiei, "Floare albastra" e alcatuita din 14 strofe,
avand o rima incrucisata si feminina, dispusa pe
2 planuri: unul universal, cosmic si altul uman, terestru. Planul
barbatului si al femeii. distingem
de asemenea doua universuri: unul exterior, usor sesizabil
si altul interior, de idei si sentimente, mai greu accesibil pentru
intelegerea caruia trebuie parcursa intreaga lirica
erotica eminesciana. Primele 3 strofe apartin planului
universal, cosmic, specific poetului, autorul recurgand la un fals dialog, la
un stil indirect, liber, la un monolog dialogat. Pentru a sublinia incercarea
poetului fara a reusi de a-si ridica partenera, iubita in
lumea rece a gandirii sale filozofice. Aceasta la randul ei ii va reprosa
partenerului ca risca sa-o piarda intrucat nu se
coboara la nivelul ei de-ntelegere spre a se bucura impreuna de
placerile vietii lumesti. Sub raport stilistic in I parte
predomina epitetul rece, distant, cu valoare de simbol, specific gandirii
filozofice a poetului: "Iar te-ai cufundat in stele Si in nori si-n ceruri nalte? De nu
m-ai uita incalte, Sufletul vietii mele. In zadar rauri si
soare Gramadesti-n a ta gandire Si campiile asire Si
intunecata mare: Piramidele-nvechite Urca-n cer varful lor mare - Nu cata in departare Fericirea ta,
iubite!" Legatura intre cele 2 planuri e redata de strofa a IV a
ce contine comentariul detasat
al poetului, acceptand invitatia partenerei, desi e convins de
efemeritatea placerilor lumesti. De asemenea strofa a IV-a
arunca o parte de legaturi spre intelegerea strofei finale
si mai ales a versului:"Totusi este trist in lume!" ce-a facut
sa curga multa cerneala: "Astfel zise mititica, Dulce
netezindu-mi parul Ah! Ea spuse adevarul: Eu am ras, n-am zis
nimica." Strofele 5-14 acopera planul uman, terestru specific femeii ce e
mult mai larg decat planul barbatului. Chemarea-n mijlocul naturii spre a
se bucura impreuna de placerile vietii lumesti se face-n mod direct ca si-n
"Dorinta". Sub raportul stilistic Mihai Eminescu foloseste aici un
limbaj prozaic bazat pe diminutive si epitete ornante tocmai pentru a
sublinia marginirea lumii comune. Poetul se dovedeste oarecum
nedrept, coborandu-si prea jos partenera, precum in Luceafarul. Inca
de acum se intrevede ideea conform careia omul de geniu, omul superior nu
trebuie sa se-amestece in tumultul steril al cunoasterii terestre:
" Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale, Stanca sta sa se pravale In
prapastie mareata. Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sedea
in foi de mure." Constatam ca M. Eminescu creeaza acelasi
decor, specific poeziei sale despre natura si iubire. Intalnim o
natura calda, linistita in consonanta cu
sentimentele poetului ce exista in sufletul si-n visul sau,
intrucat e vorba de-o aspiratie spre o iubire ideala, existenta
doar in imaginatia sa, iubire pe care n-a cunoscut-o concret
niciodata. Dovezi sunt izvoarele
care plang, trestia, padurea. Observam chiar influenta
traditiei populare referitoare la scenariul iubirii: "Si mi-i spune-atunci
povesti Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti". De asemenea
constatam ca poetul mentine si-n cadrul cunoasterii
terestre monologul dialogat caruia-i adauga personificarea si
inversiunile pentru a sublinia mai bine ideea poetica "Mi-oi desface
de-aur parul". Predomina verbele la viitor, chiar forme de viitor
popular si-o serie de forme arhaice ce vin sa sublinieze pe de-o
parte permanenta sentimentului erotic; pe de alta parte ca
ne-aflam in fata unei iubiri existente numai in imaginatia
poetului. In penultima strofa M. Eminescu subliniaza nedumerirea sa
in legatura cu cele 2 chemari: a vietii si-a visurilor
himerice prin folosirea unei forme de superlativ popular a pronumelui relativ
"ce": "Inc-o gura-si dispare . Ca un stalp eu stam in luna! Ce
frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare!" Repetitia
"floare albastra, floare albastra" din ultima strofa a poeziei
vine sa sublinieze amestecul de iluzie si realitate. De asemenea
adverbul "totusi" subliniaza
ideea de concesie pe care o face partenerei sale desi e
constient si convins de
efemeritatea placerilor lumesti. Tot din ultima strofa ne
dam seama ca e vorba de-o iubire opusa, trecuta,
exista doar in imaginatia sa: "Si te-ai dus, dulce minune, S-a
murit iubirea noastra, Floare albastra! floare albastra! .
Totusi este trist in lume!".
