Functiile limbajului verbal

FUNCTIILE LIMBAJULUI VERBAL

Problema roiului si functiilor limbajului in tabloul general al com­portamentului uman a stat permanent in centrul atentiei psihologilor, indiferent de orientarea metodologica in care se incadrau.

Modul de abordare si solutiile propuse variaza semnificativ de la o scoala psiholocica la alta (ex., diferenta dintre introspectionism, care confera cuvantului o putere demiurgica, apeland la preceptul biblic" la inceput a fost cuvantul" si behaviorismul reduce limbajul la simple reactii laringiale sau simpli agenti fizici, cuvintele actionand asupra organismului si determinand aceleasi raspunsuri ca si oricare alt stimul fizic), cat si de la un autor la altul.

K.Buhler(1933) distinge doar trei functiiprincipale ale limbajului, si anume: a) functia expresiv-emotionala prin care se obiectiveaza trairile si atitudinile subiectului; b) functia conativa, prin care se exercita influenta asupra celor din jur; c) functia referentiala, designativa sau cognitiva prin care cuvintele desemneaza continutul activitatii de

Cunoastere Alti autori precum P. Janet si A.Ombredane, leaga functiile limbajului de nivelurile sale integrative si le deduc din acestea. Existand mai multe functii. Clasificarea acestora va depinde insa de criteriile alese. Identificand functiile limbajului cu utilizarile sale A.Ombredane (1951)le asaza intr-o serie ierarhizata dupa criteriul primitiv/spontan- elaborat/voluntar. El desprinde cinci utilizari sau functii principale:

afectiva, ludica, practica, reprezentationala si sialectica(discursiva). Functia afectiva deriva din integrarea limbajului la nivelul sferei emotionale.Ea consta in exprimarea spontana involuntara sau deliberata, voluntara a continutuluisi semnului trairilor emotionale si pulsiunilor.

Verbalizarea componentelor si dinamicii sferei afective se realizeaza in forme diferite de completitudine: de la simple interjectii , pana la descrieri inchegate( in cazul emotiilor complexe si sentimentelor).

Latura cea mai intim legata de trairile emotionale actuale este cea fonetic-intonationala.

Modificarea inaltimii si intensitatii sunetelor, exclamatiilor si cuvintelor, a ritmului si tempoului vorbirii sunt toate expresii ale unei trairi de un anumit semn si de o anumita intensitate.Deosebit de relevante, in asemenea situatii,devin expresiile pe care subiectul aflat sub stapanirea unei trairi emotionale puternice le adreseaza agentului cauzator al trairii respective.

In functie de semnul trairii, expresiile respective vor avea un character sanctionator, injurios sau unul de recunostinta si multumire. Corespunzator, relatia interpesonala va urma un curs pozitiv, constructiv, de apropiere si armonie, sau unul negativ, destructiv,antagonic, de indepartare si excludere reciproca.

Functia ludica este strans legata de cea afectiva, indeosebi cu veriga pozitiva, tonica a trairilor. Ea rezida in a produce subiectului o stare specifica de placere, de relaxare, de satisfactie. Aceasta functie se manifesta de timpuriu in copilarie, in forma repetitiilor ritmate, ajus­tarilor si contrastelor fonetice, combinatiilor de efect. La varsta adulta, jocul verbal devine o modalitate curenta de distractie: schimbul de glume, de vorbe de duh, constructii de cuvinte si expresii, corelari fonetice si semantice, ca modalitate de procurare a unei stari de buna dispozitie sau a unei satisfactii intelectuale.

Functia practica este menita sa declanseze, sa faciliteze si sa conduca actiunea colectiva prin colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de interventie prompta, cu formule concise si energice, comunicarea desfasurandu-se intr-un cadru situativ, unde cele mai multe conditii sunt cunoscute. Ombredane sustine ca limbajul practic se regaseste si in conduita individuala, sub forma autocomenzii - de automobilizare sau de autointerdictie, a blamarii si aprobarii de sine, a vorbirii ritmice, sincopate, care marcheaza momentele actiunii si-i releva articulatiile etc. in viziunea actuala, utilizarea practica a limbajului se subsumeaza functiei lui mai cuprinzatoare - cea de reglare.

Functia reprezentationala consta in desemnarea a ceea ce, in momentul dat, este absent, fiind in raport invers cu naratiunea si evocarea. Limbajul reprezentational se orien-teaza in doua directii; pe de o parte, spre figurarea concreta si singulara, aspect prin care se aseamana cu opera de arta, a carei semnificatie este imediat accesibila, pe de alta parte, spre aluzia fundata pe un sistem de conventii, a caror insusire anterioara este necesara.

in reprezentari nu pot fi cuprinse notiuni abstracte, dar sunt din plin prezente elementele aluzive si sugestive.

Functia dialectica rezida in utilizarea formala a limbajului, care nu se centreaza pe descrieri si povestiri, ci pe formarea si desfacerea combinatiilor simbolice abstracte, expresia cea mai elocventa a acestei functii fiind algebra. in ontogeneza, ea se structureaza mai tarziu decat celelalte, prezentate mai sus, si se coreleaza cu formarea operatiilor formale ale gandirii. Prin functia dialectica, limbajul verbal devine principalul instrument care mediaza si face posibila cunoasterea conceptual-abstracta.

Analizand datele oferite de clinica, A.Ombredane a constatat ca in afazii are loc o regresiune de la functia superioara sau dialectica (prin care se construiesc si se exprima rationamentele) catre functiile infe­rioare, subordonate, ale simplei descrieri situationale sau ale reactiilor emotionale, impulsive. Pe aceasta baza, autorul mai sus citat formali­zeaza si o reciproca: dezvoltarea la nivel superior a limbajului trans­forma si celelalte functii, acestea devenind mai conturate, mai rafinate si saturate in continuturi informationale specifice.

in psihologia contemporana, in delimitarea si definirea functiilor limbajului, se porneste de la teoria generala a comunicarii si cea a comenzii-controlului (reglarii).

Celebrul lingvist si psihanalist Roman Jacobson (1960) apeleaza la termenul "centrare' a mesajului, pentru a pune in evidenta raportul dominant care exprima o anume functie. Astfel, mesajul centrat pe emitent insusi reflecta functia expresiv-emotionala a limbajului; cand   mesajul este centrat pe subiectul receptor, in prim plan apare functia , conativ-persuasiva a limbajului; centrarea mesajului pe referent, adica pe obiectul desemnat, evidentiaza ca dominanta functia denotativa, reprezentationala, in esenta cognitiva; centrarea limbajului pe el insusi, indeosebi pe modalitatile sale de constructie, de combinare- transformare, scoate in prim plan functia sa poetica; in cazul centrarii mesajului asupra canalului (modulari ale vocii, apeluri "alo' etc.) se reliefeaza functia fatica a limbajului; in fine, centrarea mesajului asupra elementelor codului, corespunzator preocuparii de a intelege si a fi inteles ("ce vreti sa spuneti' - "nu in sensul acesta', "am vrut sa spun' etc.) ne aduce in fata functia metalingvistica.

Respectand spiritul comunicarii si reglarii, precum si determinatii le generale ale sistemului psihic uman, putem sintetiza functiile principale ale limbajului: comuni-cativa; designativ-cognitiva si reglatoare.

Functia de comunicare este bazala si primordiala, ea izvorand din natura intrinseca a omului de a se relationa si de a realiza schimburi energetico-informationale cu mediul extern. Prin geneza sa, limbajul verbal este un instrument de mediere si realizare a comunicarii specific umane. Ea se constituie intr-o situatie care presupune relationarea celor doi factori - emitatorul si receptorul sau destinatarul, raportati la un referent comun (obiectul comunicarii) si centrati pe acelasi model informational intern (fig.40).

Functia de comunicare se concretizeaza in schimbul de informatii intre doua persoane, intre o persoana si un grup, intre doua grupuri, intre om si masina, intre om si animal. Prin limbajul verbal, omul isi largeste sfera de relationare comunicationala si se impune ca sistemul cu cel mai inalt grad de organizare. Comunicarea indeplineste, totodata, rolul de liant, de factor de articulare si coeziune a indivizilor in viata sociala, a omului si masinii in cadrul activitatii de munca.

Functia de comunicare intretine treaza constiinta existentei unui alt semen si sentimentul generat de a te afla impreuna, de a "fi ascultat' sau de a asculta pe altul. Trebuinta interna de a ne exterioriza trairile, dorintele, vrerile, gandurile, opiniile etc. reclama in mod imperios prezenta unui alter si raportarea la el. Ca fiinta sociala, omul are nevoie stringenta de anturaj, de prezenta celorlalti semeni si de a intra in "dialog' cu ei. Cand aceasta conditie normala este incalcata (izolare sociala), individul uman isi satisface nevoia de comunicare, vorbind cu sine insusi sau cu o persoana imaginara.Asadar, prin functia de comunicare, va trebui sa intelegem esentiai-mente ipostaza limbajului verbal de mijloc de exteriorizare a starilor interne ale subiectului. Exteriorizarea verbala, care inseamna emitere de semnale sau mesaje, ne apare, din acest punct de vedere, ca o descarcare, limbajul indeplinind rolul de supapa. Nerealizarea ritmica a acestei descarcari duce la acumularea de tensiuni psihice, de "prea-plinuri'informationale care dauneaza echilibrului functional intern.

Functia designativ-cognitiva se subsumeaza celei de comunicare si ea se releva in doua forme: a) designarea si obiectivarea modelelor informationale interne ale obiectelor si fenomenelor externe; b) includerea cuvantului in insasi schema de desfasurare a proceselor cognitive, de la cele senzoriale la cele ale gandirii formal-abstracte.

Sub raport designativ, cuvintele limbii ca semne sunt, prin invatare sistematica, asociate cu obiecte si fenomene concrete, pe care copilul le percepe nemijlocit, devenind nomene si subsistueti ai lor. Ca urmare, ulterior, recunoasterea si identificarea lor se vor realiza fie prin indicare cu degetul (la intrebari "care este marul?', "care este scaunul?', "care este copacul?' etc.), fie prin rostirea denumirii verbale (la intrebari de genul: "ce este acesta?', "ce este aceasta?').

Continutul denumirii nu-l va constitui insa obiectul real ca atare, ci imaginea lui ideala interna. in etapele tarzii ale dezvoltarii limbajului, dupa varsta de 14-16 ani, cand se structureaza si operatiile formale ale gandirii, aceleasi cuvinte-denumiri, care anterior aveau doar un continut informational de natura senzoriala, vor dobandi si unul conceptual, care face posibila raportarea categoriala Ia realitate si inte­grarea in structurile cunoasterii a raportului dialectic individual/par-ticular-general.

Relativa independenta a semnului fata de designat face posibil ca limbajul verbal sa reprezinte si sa vehiculeze continuturi referitoare la domeniul irealului, care, insa, pentru om, capata semnificatii speciale. Din perspectiva cognitiva, limbajul verbal participa ca factor de organizare si orientare a proceselor psihice de cunoastere, el consti­tuind matricea pe care se structureaza si functioneaza sistemul opera­tiilor logice, judecatile si rationamentele. Unii autori, reprezentanti ai pozitivismului logic, au mers atat de departe cu accentuarea rolului imbajului in activitatea de cunoastere, incat au conchis ca structurile logice trebuie cautate si deduse din limbaj. La randul sau, ipoteza relativismului lingvistic, formulata de Whorf, sustine ca limitele cunoasterii sunt identice cu limitele limbajului. Desi pare mai apro­piata de spiritul cercetarilor psihologice, ea nu a fost confirmata, cunoasterea avand o sfera mai intinsa de cuprindere decat ceea ce poate acoperi limbajul verbal, iar structurile ei isi au propriile lor scheme de organizare, care nu se suprapun intotdeauna peste schemele gramaticale ale limbii. Desigur, orice gandire se realizeaza si exista intr-o limba, dar substanta ei nici nu decurge, nici nu se reduce la limba. Unitatea dintre limba si gandire este una functionala si nu subslantial-calitativa, de aceea, ea nu este absoluta, ci relativa, nu este monolita, ci contradictorie - nu exista o concordanta deplina intre nivelul de dez­voltare a gandirii si cel al dezvoltarii limbajului, nu este inextricabila ci supusa destramarii, disocierii - in anumite boli psihice, precum schizofrenia, destramarea structurilor operatorii ale gandirii nu este insotita si de destramarea structurilor verbale.

Functia reglatoare a limbajului se realizeaza in doua planuri- intern si extern.

in plan intern, limbajul devine factor esential de autoreglare a or­ganizarii psihocomportamentale proprii a individului. Integrarea ver­bala se impune ca lege specifica a dezvoltarii si organizarii, in continut si forma, a tuturor proceselor psihice constiente. Prin intermediul limbajului, se realizeaza asimilarea sistemelor de cunostinte, de valori, de principii si norme, de etaloane si criterii de comparatie, de deprinderi si pattern-uri comportamentale, constituite istoriceste si obiectivate in diferite forme ale culturii si civilizatiei umane. Apoi, prin intermediul cuvantului, se exprima autocomenzi ("trebuie sa fac cutare lucru' "trebuie sa incep cutare activitate', "trebuie sa merg in cutare Ioc'! "trebuie sa ma stapanesc', "trebuie sa ripostez' etc, etc), autoincurajari ("nu ma dau batut', "sa mai incerc o data', "o sa reusesc', "am trecut peste greutati si mai mari' etc), autorecompense ("bravo',   foarte bine', "am dovedit ce pot', "asa o sa procedez si in viitor' etc), nutosanctiuni ("asa-mi trebuie', "n-am facut ce mi-am propus, nu merit sa am cutare lucru', "asa-mi trebuie, sa ma invat minte' etc), autoblamari ("sunt un prost', "sunt un om de nimic', "nu sunt in stare de nimic', "sunt un nemernic', "sunt un las' etc),

Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat in ontogeneza, initial prin latura sa sonora (pana la 3-3,6 ani), si apoi prin cea semantica (dupa varsta de 5 ani). La adult, acest rol se realizeaza in unitatea ambelor laturi, fiecare avand contributia sa specifica: cea semantica in organizarea, planificarea si selectia comportamentelor adaptative, cea sonora - in potentarea comportamentelor actuale (influenta d i n am ic o-energet ic a).

in plan extern, functia reglatoare a limbajului consta influentarea si modelarea atitudinilor si conduitelor celor din jur, in functie de dorintele si asteptarile noastre.

Avand in vedere ca orice relatie interpersonala este imbracata intr-o haina verbala si este mediata prin limbaj, cuvantul se impune ca principal mijloc de influentare reciproca.

Cuvantul, luat in unitatea laturii sonore si semantice, il folosim permanent in raporturile noastre cu cei din jur, in vederea provocarii unor comportamente, stoparii unor comportamente in derulare, mo­dificarii directiei de desfasurare a unei activitati, modificarii atitudinilor si starilor de spirit, accentuarii unor divergente si conflicte sau aplanarii si stingerii acestora, mobilizarii si indemnului la o cauza comuna etc. intreaga activitate de guvernare si de conducere intr-o societate este instrumentata si realizata prin mijloace verbale - mesaje orale sau instructiuni si norme scrise.

Si in plan extern, functia reglatoare a limbajului se concretizeaza in: comenzi imperative, instructiuni, atentionari, avertizari, persuasiuni, sanctiuni, recompense (laude).

in concluzie, trebuie sa subliniem ca intre cele trei functii ale lim­bajului este o stransa interactiune; ele sunt complementare, se presupun si se intregesc reciproc.