Din "timpul" pe vremea lui Eminescu

STUDII ASUPRA SITUATIEI

I

Un nou program? va intreba cititorul, devenit neincrezator prin pompoasele liste de fagaduinte si de vorbe mari, cite au vazut pin-acum lumina zilei. intr-adevar, nici noi nu sintem tocmai bucurosi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, sa figureze in fruntea tuturor fagaduintelor cite nu s-au tinut. De mult inca am insemnat asemenea izvoade de fericiri promise si pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmari cu totul alte scopuri. Stim asemenea ca un viu sentiment de stat, o constiinta intemeiata despre solidaritatea intereselor nationale, cari sint si trebuie sa fie armonizabile, nu in opunere unele cu altele, un patriotism luminat si mai presus de tendente inguste mai nu are nevoie de-a formula in teze generale lucruri care se-nteleg de sine la alti oameni si in alte tari.

Din nefericire insa cata sa constatam ca in tara noastra multe lucruri evidente si simple nu se mai inteleg de sine, incit - ca la noi la nimenea - evidenta insasi are nevoie de-a fi comparata cu miile de cai strimbe cite se urmeaza, pentru a se dovedi ca ea este singura linie dreapta.

Atitea programe au aparut in tara la noi de patrusprezece ani incoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalitati politice izolate, si atitea deceptiuni amare au urmat tuturora incit orice om cu bun-simt trebuie sa invinga un sentiment de sfiala cind incearca a recuceri pentru cuvintul ,,program' intelesul lui adevarat de serie de principii marturisite, impartasite sincer de mii de cetateni, realizabile. Ceea ce se cere de la o profesie de credinte politice este desigur, inainte de toate, ca ea sa corespunza cu simtimintele si aspiratiunile legitime ale tarii si sa fie adaptata institutiunilor ei. S-ar putea intr-adevar imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care sa nu fie conforme cu sentimentele si aspiratiunile tarii, dar in lumea strictei necesitati un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decit productul unei imaginatii fecunde.

Caci un principiu absolut, netagaduit de nici un om cu bun-simt, este ca. o stare de lucruri rezulta in mod strict cauzal dintr-o alta stare de lucruri premergatoare si, fiindca atit in lumea fizica cit si cea morala, intimplarea nu este nimic alta decit o legatura cauzala. nedescoperita inca, tot astfel aspiratiunile si sentimentele sint rezultatul neinlaturat al unei dezvoltari anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tagadui, nici inlatura. 0 profesie de credinte politice care ar face abstractie de linia generala descrisa prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.

Deci, stabilind principiul fundamental ca orice politica practica nu poate lucra decit cu elementele cari-i sint date, iar nu cu cele pe cari si le inchipuieste a le avea si convinsi ca idei si interese, fie cit de diverse, sint si trebuie sa fie armonizabile pentru ca statul sa fie cu putinta, nici intelegem, nici avem vreo incredere in miscari violente sau estralegale si, mai putin inca, in conspiratiuni, desi aceste din urma s-au bucurat in trecut de o nejustificata glorie, de laurii pe cari cu usurinta-i plasmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesati o creeaza cu aceeasi usurinta cu care cei dezinteresati o condamna.

Ne putem fali cu drept cuvint cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani incoace. E drept ca in acest period de ani aceste probe nu sint repartite in mod egal, ca unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuala, bine intrebuintat, altii din contra prin o risipa putin justificata a acelor puteri pe cai improductive, totusi insa sumind la un loc si marimile pozitive si cele negative, gasim prin mijlocul cararilor laterale cari s-au pierdut in pustiu calea generala a unui progres real, mai cu seama pe terenul politic.

Farmecul ce ne tinuse in intuneric si inapoiare nu era atit de imaterial precum si-ar inchipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetati turcesti din stinga Dunarii, ale caror amenintatoare briie de pamint si piatra trebuiau darimate pentru ca sa-nceteze epoca intunerecului. Dupa pacea de la Adrianopol  s-au darimat in sfirsit si cele din urma fortificatii pe cari Turcia le avea pe malul sting al Dunarii, si de-odata cu aceasta se ridicara una cite una piedecele de pina-atunci ale negotului si agriculturii si astfel, incepind a se dezvolta bogatiile pamintului nostru si cautindu-si schimbul pe producte apusene, am fost pusi in contact cu civilizatia, cu ideile Apusului, cari si-au facut drum si s-au rasadit la noi fara nici o greutate, fara nici o impotrivire din parte-ne.

Din capul locului cata sa negam ca ar fi existat in tarile noastre o reactiune in senzul feudal al cuvintului. Din timpul razboaielor lui Napoleon. I se ivise in tarile noastre un reflex, la inceput inca slab dar nefalsificat, al inaltei culturi si lipsei de prejuditii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un rationalism stralucit si spiritual, lipsit de cunostinte pozitive. Zeita ratiunii credea in Apus sa puna lumea in orinduiala numai prin propriul aparat al deductiunilor logice, ale caror premise nu erau bazate nici pe esperienta, nici pe organizatia innascuta a statului si a societatii, ca obiecte ale naturei. Golul nostru intelectual, setos de civilizatie, a primit fara control, fara. cintarire, idei si bune si rele, si potrivite si nepotrivite, ba natiunea intreaga, cu prea putine exceptii, nu vedea ca niciodata o vorba nu poate inlocui o realitate, ca niciodata fraza culturii nu e echivalenta cu munca reala a inteligentei si mai ales cu intarirea propriei judecati, care e cultura adevarata, ca niciodata fraza libertatii nu e echivalenta cu libertatea adevarata, care e facultatea de a dispune de sine insusi prin munca si prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generatiei trecute, care-si inchipuia libertatea fara munca, cultura fara invatatura, organizatia moderna fara o dezvoltare economica analoga. 0 serie de fraze ieftene, copiate din gazete straine, din scriitori de a doua mina, din discursurile unor politici traiti si crescuti in alte tari, a inlocuit si inlocuieste inca in mare parte silinta de-a invata singuri; rationamente straine, rasarite din alte stari de lucruri, inlocuiesc exercitiul propriei judecati.

Chiar daca epoca formelor goale, care domneste de douazeci de ani si mai bine in tarile noastre, s-ar putea esplica, desi nu justifica, prin cuvintul "epoca de tranzitiune", e evident ca sarcinile cu care tranzitiunea ne-au incarcat cu asupra de masura ne dicteaza in mod serios de-a ne intoarce de pe calea gresita, de-a privi in mod mai limpede starea adevarata a tarii, de-a judeca in mod mai limpede necesitatile ei.

O schimbare a opiniei publice in inteles conservator se poate constata de mai mult timp incoace. Foaia noastra acum doi ani inca a prezis ca tara, prin tristele esperimente la care e supusa de domnia frazei, va ajunge pina in sfirsit sa fie conservatoare. In urma acestei preziceri, indealtmintrelea lesne de facut, s-a vazut ca insusi liberalii au fost siliti sa recunoasca necesitatea unei legi contra uzurei si a unei alte legi contra instrainarii paminturilor taranesti. Aceste legi stau insa in flagranta contrazicere cu insasi ratiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaste oricarui cetatean dreptul absolut de-a dispune de bunurile si de munca sa dupa propria si libera sa chibzuinta. lata dar ca din haosul de idei liberale-cosmopolite, pentru cari clasele si statul nu sint nimic, iar individul totul, rasare ca din senin necesitatea absoluta de existenta a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne indoim ca mai tirziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaste tot atit de mult necesitatea absoluta a proprietatii mari, care este in toate tarile sprijinul cel mai puternic al neatirnarii de caracter, al celei mai inalte forme a libertatii omenesti. Nu o data in istorie se va confirma adevarul fabulei lui Meneniu Agrippa.

Incheiem aceste siruri aducind cetatenilor aminte ca nu exista nici libertate, nici cultura fara munca. Cine crede ca prin profesarea unei serii de fraze a inlocuit munca, deci libertatea si cultura, acela se prenumara fara s-o stie intre parazitii societatii omenesti, intre aceia cari traiesc pe pamint spre blestemul, ruina si demoralizarea poporului lor.

II

In ordinea de idei espuse in n-rul trecut intra si aceea a independentei statului roman. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, in mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendentele adevarate, a fost pururea prezenta si intunecata numai uneori de nevoile momentului.

Ar fi un act de adinca ingratitudine catre stramosii nostri daca ne-am inchipui ca cu noi se incepe lumea in genere si Romania indeosebi, ca numai noi am fost capabili a avea instinctul neatirnarii, cind, la dreptul vorbind, n-am facut decit a mantinea cu mult mai mult ori mai putin succes ceea ce ei au cistigat fie prin singeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istetii extraordinare, puse amindoua adeseori in serviciul acestei unice preocupatiuni, a pastrarii neamului si tarii.

E drept ca prezentul, cu graiul lui viu, cu ambitiile si pretentiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie inchipuite, fata cu meritele unui trecut a carui gura o astupa pamintul. Si cu toate acestea fost-ar-fi cu putinta de-a vorbi chiar de neatirnarea statului roman fara a sufla praful asezat pe tractatele noastre vechi si de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasa a manierei de-a-si atribui un merit care e in mare parte a trecutului e ca in acelasi timp in care se-ncheia un tractat de comert cu Austria, ca manifestare a neatirnarii noastre, d. Mitilineu, inalt functionar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianta si de comert incheiate de dinastii romane de inaintea epocei fanariotilor.

Si ce straluciti intr-adevar, ce neasemanat de mari sint reprezentantii din trecut ai neatirnarii statelor romane fata cu epoca noastra? Oare Mircea I, in cei 38 de ani, Stefan cel Mare in cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o alta preocupare decit neatirnarea tarii?

Asia si scoate pe Musa ca pretendent in contra lui Soliman I, il sustine cu bani si arme si il face imparat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, in contra lui Mahomed I, ba chiar in anul mortii sale, 1418, a ajutat cu bani si arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperind succese politice din sciziuni religioase intre turci.           

O politica analoga a contrapunerii iscusite a puterilor crestine, a luptei directe cu turcii, au sustinut Stefan cel Mare.

Din atitudinea acestor doi Domni se esplica cum de tarile noastre au putut sa se inchine puterei turcesti pastrindu-si cu toate acestea intreaga lor suveranitate inlauntru si-n afara, cum s-au putut sa se introduca in tractate de supunere proibitiunea pentru moametani de-a se aseza in tara, cum s-au rasfrint pina chiar asupra umbrelor de fanarioti o raza din vechea neatimare, caci si acestia indrazneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, desi erau numiti si scosi prin firman, desi se stie ca titlul Deigratia nu se cuvine decit numai suveranilor.

E o ciudata ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlau de pilda, un cirac al lui Capudan basa din Tarigrad, imbracindu-si fiinta paralitica cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.

Facut-au bine sau facut-au rau cei mai mari doi Domni ai nostri preferind o suprematie nominala turceasca unei suprematii reale crestine? Realitatea a dovedit ca era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunarene au devenit pasalicuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pasalic o suta de ani. Polonia a fost impartita, si mai este azi, pe cind vechile noastre tractate, iscalite cu litere mari si batoase pe piele de vitel, au fost pina ieri izvorul neatirnarii reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turceasca. Tudor se bazeaza pe ele cind cere de la Poarta reintroducerea domniei nationale, si Divanurile ad-hoc n-au gasit alte arme mai puternice inaintea Areopagului Europei decit tot pe acestea.

Asadar "independenta", precum o numim astazi, nu este un "copil gasit" fara capatii si fara antecedente, ci un print care dormea cu sceptrul si coroana alaturi. Cazuta in desuetudine prin necumpanitele acte ale lui Dimitrie Cantemir si a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatirnarea noastra a fost pururea reala, ca drept pururea in vigoare, ca fapt stirbit din cind in cind, nu prin alt drept, ci prin escese si abuzuri de putere ale turcilor si, daca ea a fost intunecata curs de o suta de ani prin postomania fanariota, traditia ei si incercarile de a o restitui n-au incetat nicicind, iar mai cu seama secolul nostru a fost bogat in succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitara pentru amindoua tarile, rasarita chip din initiativa ruseasca, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii tarilor. Aceleasi tendinte se ivesc cu mai multa putere in miscarea de la 1848 si culmineaza in 1859 prin alegerea lui Voda Cuza. Dorinta Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeana nu se putu implini deocamdata, totusi a doua zi de incheiarea Tractatului de la Paris, si in contra prescriptiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele tari surori, citiva ani in urma am realizat Unirea, prin conferinta de la 1864; fostul Domn obtinu suveranitatea absoluta in legislatia interna, si in fine la 1866 obtinuram si recunoasterea unei dinastii ereditare, toate acestea fara nici un sacrificiu, gratie numai increderii ce am putut inspira marilor puteri si bunei-vointe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o miscare de-a dreptul entuziasta, Cuza Voda a devenit el insusi principalul purtator al politicei esterioare, al politicei neatirnarii, avind cea mai credincioasa si neobosita mina de ajutor in Constantin Negri.

Guvernele cari au venit in urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cistigat decit firma, decit recunoasterea unei neatirnari ce existase totdeuna si care scadea numai cind n-avea cine s-o mantie, sporea insa sub mina oricui care ar fi avut vointa de-a o restabili.

N-avem nevoie sa adaogam ca, departe de a fi un copil gasit, neatirnarea Romaniei era atit de reala incit, cu prea putina politica buna si fara cheltuiala unui ban rosu, ea se restabilise pe deplin inaintea Tractatului de la Berlin, care, in loc de-a usura situatiunea, recunoscind pur si simplu un fapt ce rezulta de sine din caderea imparatiei turcesti, a ingreuiat-o punindu-ne conditiuni atit de costisitoare.

Analiza: Bazele moleculare ale apoptozei Referat: Miscarea celulara

Nu este nici o indoiala ca cumparatura firmei a costat mult mai mult decit realitatea neatirnarii noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atit mai mult pe stramosi. Caci, abstractie facind de la milioanele de bani, de la miile de oameni cazuti in batalie, de la pierderea unei provincii, mai ramine in paharul destul de amar baut pin-acum drojdia asigurarilor formale din declararea de recunoastere, asupra carora nu ne-au luminat inca ilustrii oameni de la putere.

In rezumat, politica noastra trecuta, in privirea neatirnarii, se caracterizeaza in modul urmator: Desi existau in amindoua dinastii - in Moldova neamul Musatin, suplantat Dragosizilor, in Tara Romaneasca stravechii Basarabi-totusi domnia era electiva. Electivitatea aceasta,  laudata pe cuvinte cu totul gresite de catre o seama din publicistii nostri, a fost saminta nestabilitatii din tara. Fiii de Domni aveau toti dreptul de-a fi alesi, renuntarea unora din ei trebuia rascumparata, altii trebuiau inlaturati cu arma. Mai periculoase insa decit certurile intre fiii legitimi, cari totusi se mintuiau intr-un chip oarecare, erau ambitiile liniilor nelegitime si colaterale. Dupa stingerea dinastiilor se incepu aceeasi vinatoare dupa tron intre boierii cei mari.

Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, si o compensatie oarecare in bine. Daca principii ar fi fost siguri despre tara, nesiguri numai despre strainatate, ar fi cautat prea cu usurinta un razim continuu intr-un singur vecin in contra celorlalti; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune si pe de-a pururea in sfera unei singure puteri. Electivitatea insa [i]i despartea pe candidatii de domnie, intru cit s-atinge de reazimul de din afara, in partizanii unei influente sau a celeilalte, incit, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domneasca, tot astfel nu s-au putut stabili in mod esclusiv nici o influenta straina. Nu doar ca aceasta duplicitate, aceste exercitii de echilibristica ar fi de atribuit unei deosebite intelepciuni politice. Intelepciunea consista numai in a se folosi de imprejurari date precum erau. Cele doua mari puteri vecine de pe atunci, Polonia si Ungaria, voiau una intinderea de la Baltica pina la Marea Neagra, alta intinderea de la Adriatica tot pina la Marea Neagra. E evident ca acest scop politic nu se putea implini decit pe socoteala tarilor romane. Poporul roman - boerimea oligarhica. indeosebi - devenise regisorul urmatoarei drame. Cind o influenta reprezentata prin Domnul cutare ameninta sa prevaleze, boierii il rasturnau, dind greutate momentana altei influente si viceversa. Domnii cei siguri despre tara. faceau tot astfel: Mircea contrapunea influenta polona celei ungare si viceversa, Stefan asemenea.

prin introducerea in ele de proprietari fictivi, dar in realitate postulanti, daca majoritatile se formeaza din functionari si rude de functionari, daca abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de catre acest partid impune tarii necesitatea de a crea noi biruri pentru a-si implini iscalitura data cu atita usurinta de o generatie de demagogi feneanti, cu neputinta de saturat si, inainte de toate, grozav de multi.

Astfel nestabilitatea de sub domniile elective, in loc de a inceta, s-a generalizat, ba si-au creat un mediu social in care sa poata inflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: scoalele, in care copiii in loc de idei invata papagaliceste mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc si bun si rau, numai de-ai lor sa fie, uzurparea de reputatiuni lesne de operat in mijlocul unui popor incult, cistigul fara munca, deci imoral, al nulitatilor cari au impertinenta indestula de a se impune, sistematica laudare a mediocritatilor de catre camaraderii, glorificarea raului si absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, sa demaste acest bal mascat de panglicari si de negustori de vorbe.

Merit? Exista chiar o medalie "Bene-Merenti", conferita de conservatori unui Alecsandri, celui mai insemnat autor in romanime, ea se confera a doua zi de catre liberali unui pamfletar, si nu e de mirare daca, tot pe calea batuta de acest din urma, un alt pamfletar va soliciat-o asemenea.

Toate acestea desigur ca nu reiese din spiritul Constitutiei noastre.

III

Din momentul in care s-a instituit domnia ereditara in locul celei elective si s-a pus puterea suprema a statului la adapost de inversunatele lupte de partid, s-a pus, in principiu cel putin, la adapost de patimele si de asprimea intereselor momentane si trecatoare insasi ideea statului, adica ideea armoniei intereselor nationale. Asta este in esenta deosebirea intre monarhia constitutionala si republica. In republica domneste indeosebi interesul individual, in genere interesul de partid. Partidul si numai partidul alege pe capul statului, el formeaza vointa statului in articole de legi, epoca poarta pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare.

Aceasta stare de lucruri e in aceeasi proportie lipsita de pericole in care esista in stat o clasa de mijloc economiceste puternica si culta care sa mantina echilibrul intre tendintele prea inapoiate a simtului istoric a unui popor, reprezentat in genere prin formele existente ale unei civilizatii trecute, si intre tendentele zgomotoase ale trebuintelor acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde aceasta clasa nu exista decit in mod rudimentar sau unde ea este prea slaba pentru a se impotrivi tendentelor estreme republica devine o jucarie a partizilor, o forma de care abuzeaza si 'unii si altii in detrimentul vadit al intereselor generale.

Deie-ni-se voie a arata ca ideea statului, ideea armoniei intereselor exista in realitate, ca statul nu este numai suma de indivizi ce coexista intr-un moment dat, ca el reprezenta insasi putinta de indreptare a unor rele ce rezulta din instinctele nesocotite ale actualitatii.

Sa ne-nchipuim de ex. ca radicalul X, in loc de-a fi nascut in sfera de jos, ar fi fost fiul unei vechi si bogate familii aristocratice. Acelas om cu acelasi temperament ar fi reprezentat, in locul ideilor radicale, alte idei tot atit de estreme, insa cu totul opuse celor dentii.

Care din doi ar fi avut acum dreptate, X reactionarul perfect sau X radicalul? E clar ca nici unul, nici altul. Precum vederile unuia ar fi inradacinate in trecut, tot astfel tendintele celuilalt ar fi o expresie exagerata a nevoilor momentane a claselor de jos, incit acelasi temperament, nascut cind intr-o clasa cind intr-alta, ar reprezenta de o parte ura si invidia demagogica pentru tot ce e superior ca avere sau inteligenta, ar reprezenta de alta dispretul si desconsiderarea aspiratiunilor celor indreptatite ale prezentului.

sau intim si primitiv este de a se sustrage. O curioasa ilustrare a manierei de a privi statul si societatea ne-au dat-o in toti timpii evreii. A se bucura de toate drepturile, dar a se sustrage, de e cu putinta, de la toate datoriile este deviza lor si pentru realizarea acestui princip au, ca nealte popoare, pururea aptitudinea unei organizari de dosire, de substituire, de ajutor mutual.

A pune dar acest instrument gingas al statului, acest reprezentant atit al vietii istorice cit si al armoniei intereselor unei natii, la discretia absoluta a unui singur partid este periculos, mai cu seama cind elementul ponderator al unei clase de mijloc culte si avute e reprezentat numai intr-un mod rudimentar.

Noi avem o clasa de mijloc care - tocmai din cauza lipsei de aparare a muncii ei si din cauza ca, pe un teren steril pentru dezvoltarea generala, i s-a dat ocazia de a castiga fara munca, adeca pe acela al functionarismului si al proletariatului condeiului, nu este in stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este in stare a fi regulatorul exclusiv al vietii publice. Capitaliile cele mari a acestei clase consista in sume colosale de fraze, in cuvinte deserte; arta de a sti, sau mai bine de a nu sti scrie si citi e echivalenta in Romania cu dreptul de a domni peste munca si intelegerea altora.

E bine, e folositor inainte de toate ca, sub pretextul si fictiunea constitutionala, partizile sa-si bata joc de stat in detrimentul intereselor generale, sa formuleze copilareasca lor usurinta si instinctele lor de dezordine in administratie si finante in paragrafe de lege, obligatorii chiar pentru cel mai intelept si mai bine cumpanit om din Romania? Oare Constitutia noastra n-a avut tocmai scopul contrariu de acela care se implineste prin ca, nu este ea din contra o garantie improtiva tiraniei si arbitrariului partizilor?

Cind, la anul 1866, tara si-a dat institutiunile care domnesc astazi, cind s-a chemat la cirma tarii un print strain, nu credem ca unica preocupare a tarii a fost aceea de-a pune un capat rivalitatilor primejdioase dinlauntru, ci o idee de un ordin mai inalt a condus natiunea in hotarirea ei. Deja batrinii nostri, aproape acum cincizeci de ani, concepusera ideea unirii sub o dinastie ereditara. Intirziata de imprejurari neatirnate de vointa noastra, indata ce Romania daduse semne de a sa vitalitate si facuse sa se nasca increderea ca ea, in mijlocul statelor ce-o inconjurau, putea sa traiasca din propriile ei puteri si din propria ei constiinta nationala, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai intimpinat nici o rezistenta si, o data cu recunoasterea ei, putem zice ca din acel moment chiar, si independenta statului roman in princip a fost deja recunoscuta.

Ca proba ca acesta a fost sentimentul tarii, putem aminti aci cuvintele rostite de catre presedintele Constituantei, d. M. Kostaki, in numele tarii, in momentul cind a prezentat alesului ei pactul fundamental.

In ziua de 10 mai, cind Inaltimea Voastra V-ati suit pe tronul Romaniei, tara a vazut realizata cea mai vie si cea mai scumpa a sa dorinta; acea zi care a intemeiat pentru tara inceputul unei noua ere, tara a salutat-o ca data inaugurarii regimului monarhic, carele singur poate garanta Romaniei consolidarea statului si binefacerile unui guvern stabil.

Adunarea, zeloasa pe de o parte de a aseza principiul monarhic pe baze nestramutate si voind, de alta parte, a incunjura acest princip de toate libertatile compatibile cu ordinea, deplin convinsa ca regimul constitutional a devenit pentru Romania nu numai o conditiune de existenta si de prosperitate, dar totodata si garantia cea mai puternica a consolidarii tronului Mariei Tale, s-a grabit de a vota pactul menit de a ajuta pe deplin acest scop.

Constitutiunea ce am onoarea a o prezenta Mariei Tale in numele Adunarii da o legitima satisfactiune acestor aspiratiuni ale tarii, consacrind pentru Romania principiile admise in statele moderne cele mai inaintate pe calea civilizatiunii.

Plini de speranta ca nouale institutiuni vor pune capat suferintelor unui trecut dureros, romanii, uniti intr-un sentiment unanim de concordie si de fratie, vor intrebuinta silintele lor cele mai staruitoare intru a apara aceste principii si a da cugetarilor leale si generoase ale Mariei Tale concursul lor cel mai sincer si cel mai devotat.

Calcind pe pamintul tarii noastre, ati spus romanilor c-ati devenit roman; astazi Romania constitutionala Va raspunde prin organul reprezentantilor ei ca Maria Ta ai devenit pentru ea simbolul nationalitatii sale.

Sa traiti, Maria Ta!

Sa traiasca Romania!

Dupa rostirea acestor cuvinte a urmat pronuntarea formulei de juramint din partea Mariei Sale:

Substituind deci principiul monarhic mult bintuitei domnii elective, tara a voit a crea acea institutiune care sa fie nu numai personificarea statului roman, depozitar al traditiilor politice ale tarii, ferind-o de fluctuatiunile momentane ale partizilor, dar, in acelasi timp, incunjurind tronul cu institutiunile constitutionale, acel regim le-a considerat ca o garantie de putere pentru tron, ca o garantie pentru dezvoltarea materiala si politica a statului roman.

Preocupati astazi inainte de toate mai mult de viitorul tarii decit de interesele de partid, convinsi fiind ca noua pozitie ce ne este creata prin Tractatul de la Berlin ne face direct responsabili de urmarile noastre, ca sintem lipsiti astazi de acele garantii care ni le prezinta Tractatul de Paris si in momentul de a intra intr-o noua era politica, vom face in modul cel mai impartial bilantul perioadei celei din urma a vietii noastre politice, ca sa ne pregatim cu barbatie pentru noua era in care intram.

Vom intreba mai intii cu mina pe constiinta pe orice bun roman daca crede intradevar ca tara trebuie sa se simta fericita in situatia actuala.

Examinind mai intii starea noastra politica internationala, constatam cu inlesnire ca nu numai toate atributele suveranitatii statului au fost cistigate inainte de 1866, ci asemenea ca recunoasterea unei dinastii ereditare era insasi recunoasterea suveranitatii reale a tarii - toate acestea fara nici un sacrificiu. Nu raminea cu mult mai mult de cistigat decit firma deschisa, titulaturile, analoge starii de lucruri, ale agentiilor diplomatice.

Conditiile impuse noua prin Tractatul de la Berlin insa, ba chiar in urma Tractatului pentru obtinerea recunoasterii firmei independentei (recunoastere pe care chiar organele oficioase ale guvernului o declara drept un act de simpla formalitate), conditiile impuse deci pentru indeplinirea unei simple formalitati ne-au impus sacrificii din care unele, pe linga gravitatea lor, mai constituie si o izbire directa in autonomia de legislatie interna de care pururea ne-am bucurat in trecut.

S-ar fi putut astepta ca, in urma sacrificiilor ce ne-am impus prin participarea la razboiul oriental, sa conservam macar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alaturea; n-am conservat-o insa nici pe aceea. Am avut si mai putin inca simpatia acelor puteri cari au privit cu un ochi de neincredere participarea noastra la razboi, si astfel am putut constata ca nici o voce amica nu s-a ridicat in Congresul de la Berlin in favorul Romaniei, si astazi inca, dupa doi ani, recunoasterea e problematizata de misterioasele asigurari formale despre care nu stim nimic. Dar mai mult inca.

Am putut constata ca, cu ocazia unei simple afaceri comerciale, in privinta careia e un adinc mister cum ea a degenerat intr-o chestiune internationala, unele puteri se intelesesera, intre ele ca sa exercite o presiune asupra si in contra statului roman. Ce deosebire estrema intre aceasta si secularizarea manastirilor inchinate - afacere de valori imobile de citeva miliarde- care, desi intimpinase impotriviri puternice din partea unora dintre puterile subscriitoare ale Tractatului din Paris, totusi autonomia noastra a stiut atunci a se face indestul de respectata - prin Cuza Voda si Negri - pentru ca sa putem invinge acele greutati.

Dar daca bilantul situatiei esterioare a statului e atit de nefavorabil epocei de la 1866 incoace, cit de nefavorabil trebuie sa fie bilantul afacerilor dinlauntru?

In afara si Turcia se mantinea prin actiunea si reactiunea, prin echilibrul intereselor europene; dar inlauntru starile de lucruri erau si sint nemaipomenite.

IV

Precara este asadar pozitiunea internationala facuta noua pina astazi si nu cunoastem politica de mini pe care ne-o va asterne guvernul.

Cu durere trebuie sa marturisim ca niciodata inca pina acum nu li s-au infatisat generatiunilor prezente starea economica a tarii in conditii mai ingrijitoare decit astazi.

Una din gravele imputari ce i s-a facut regimului rasturnat la 11 fevruarie 1866 a fost aceea a delapidarii averii publice, a impilarii contribuabililor. "De la Vladica pin' la opinca" - se striga in sinul adunarilor - "tara e saracita, contribuabilul ingenuncheat".

Cu toate acestea - in scurtul period de abia patrusprezece ani - bugetele statului s-au sporit peste indoit, anuitatile datoriilor publice-de la 4-5 milioane cit erau inainte- s-au urcat la aproape cincizeci de milioane.

Dar o contrazicere si mai recenta si mai frapanta. Dupa agitatia produsa in tara de miscarea numita de la Mazar Pasa, cind iarasi ca motiv de agitatie se invoca, intre altele, inlauntrul tarii si in afara de ea, gravitatea starii financiare si cind - sub impresiunea momentului - Camera de atunci, fidela inca angajamentelor luate, redusese bugetul la cifra de 87 milioane cu venituri constatate in suma de 81 milioane, astazi - dupa un scurt timp de abia patru ani de zile - se prezinta tarii bugete pentru peste 116 milioane, afara de Dobrogea si cu veniturile Basarabiei in mai putin, cu alte cuvinte, ca sa respectam precizia matematica a guvernantilor de azi, un spor de preste treizeci si patru la suta intr-un period de trei ani si ceva, pe cind in Franta- care avuse la 1865 un buget de 2 362 000 000 - nu s-a urcat bugetul pentru anul 1879 decit la cifra de 2 miliarde 980 milioane, adeca in timp de patrusprezece ani si in urma dezastrurilor suferite, un spor de abia 26%.

Negresit ca in raport cu sporirea sarcinilor contribuabililor peste puterea lor a trebuit sa se produca secarea fortelor productive ale tarii si micsorarea avutiilor particulare. Ca proba necontestabila aratam ca veniturile domeniilor figurau in bugetul statului,

la 1865 cu suma de 17 244 000

la 1871 cu suma de 20 461 000

la 1880 cu suma de 15 000 000.

Rezervindu-ne a reveni asupra situatiunei financiare dupa un studiu mai amanuntit al tuturor elementelor ei, indicam deocamdata aceste liniamente generale. In fata unei asemenea situatii economice nu mai cutezam a intreba daca romanul se simte fericit de starea prezenta, ci vom intreba daca guvernele si factorii regimului constitutional se pot crede impacati in constiinta lor la adapostul formelor esterioare ale regimului parlamentar.

Mai putem inca intreba daca acesti contribuabili, in cunostinta de cauza, au putut consimti la sporirea atit de disproportionata a cheltuielelor si la micsorarea avutiilor lor proprie.

A da la aceasta intrebare un raspuns afirmativ ar fi de a abuza de fictiunile constitutionale, a tagadui ca starea de astazi trebuie sa ne intristeze pentru prezent si sa ne ingrijeasca pentru viitor, ar fi sa aratam o cruda nepasare pentru soarta tarii. A mai gasi ca asemenea momente sint oportune pentru a ne arunca in afaceri financiare, calificate de stralucite, este mai mult decit o culpabila nepasare.

Raul fiind constatat si nimeni, credem, nemaiavind curajul de a-l nega, cata inainte de toate sa ne dam seama de cauzele ce l-au produs.

Caci evident este ca regresele in neatirnarea reala a tarii, acoperite poate cu progrese nominale, precum si regresele vadite pe terenul economic cata sa fie atribuite unui neajuns oarecare, si acest neajuns trebuie sa rezulte din neaplicarea unei esentiale parti a Constitutiei ; e evident ca in ruajul constitutional lipseste un element oarecare de regulare si control.       

E evident ca o incordare prea mare a patimelor politice, puse in joc paralizeaza activitatea organului regulator, deci si activitatea mecanismului intreg, in care fiece parte are rolul sau deosebit, desi acest rol, cu toata deosebirea, este in strinsa legatura cu foloasele pe cari le aduce mecanismul ca intreg.

Iregularitatea puterii elementare deci ajungand a invinge intregul mecanism, desigur ca miscarea acestuia va fi iregulara, fara spor si folos, pagubitoare chiar, deci fiece parte a mecanismului va fi viciata in miscarea ei, care trebuie sa stea in legatura bine determinata de relatiuni de reciprocitate cu celelalte.

Traducind aceasta comparatie luata din mecanica in termenii vietii statului, vom vedea lesne ca friul prea lung, ca sa nu zicem desfriul, lasat partizilor, punerea mecanismului statului la discretia lor esclusiva a fost cauza de capetenie a compromiterii intereselor statului in afara si-nlauntru.

In aparenta legalitatea cea mai perfecta a domnit, Camerele se convocau regulat la epocele prescrise in Constitutiune, mesagele domnesti asterneau regulat programele diferitelor ministerii - incit s-ar fi parut ca prin acele programe se consacra obligatiunea reala de-a le urma, legile, bugetele, concesiunile se votau si, chiar pentru acte savirsite fara de aprobarea Camerelor, se cerea mai in urma inregistrarea, ca sa nu fie lipsite de sanctiunea parlamentara.

Un lucru lipsea insa.

La actele cele mai importante, atit de caracter economic-financiar cit si de caracter politic, lipsea vointa reala si sincera a tarii legale.

Prin Constitutiunea noastra, conform aceasta si cu traditiunile parlamentare din alte tari, ministrii sint supusi la un indoit control: la acela al tarii legale si la acela al sefului statului. Greseala noastra cea mai de capetenie a fost ca diferitele partizi, succedindu-se la putere, fiind lasate fata in fata, in inviersunarea luptelor politice le-a fost permis de-a nimici pe adversarii lor si de-a anihila prin urmare controlul binefacator al unei opozitii parlamentare. Dar partizile au facut mai mult decit atit: ele au inlaturat pina si controlul sefului statului care, pus prin Constitutiune mai presus de partizi, se bucura de toate acele prerogative constitutionale care-1 pun in pozitiune de-a controla escesele de putere ale ministrilor sai si astfel a face posibil si binefacator mersul regulat al regimului parlamentar. Ca sa ne rezumam intr-un cuvint vom zice ca: cheia boltii regimului parlamentar consista in manifestarea libera a tarii legale ori de cite ori ea este chemata, in numele sefului statului, ca sa fie consultata.

Precum am declarat-o in mai multe rinduri, situatia tarii o consideram de prea grava ca sa ne preocupam numai de interesele de partid.

Ne grabim deci a recunoaste ca, din toate alegerile efectuate in aceasta perioada de 14 ani, cea dentii alegere, din 1866, urmata indata dupa votarea Constitutiunii, a fost aceea a carei sinceritate e mai putin banuita.

Si cu cita recunostinta. tara nu-si aduce aminte de binefacatoarea intervenire a sefului statului, prin o scrisoare deschisa catre primul sau ministru, prin care arata Inalta Sa Domneasca vointa ca tara sa se manifeste in libertate la alegeri.

Presedintele Constituantei a stabilit cu drept cuvint ca principiu, si astazi, dupa o trista esperienta, o putem afirma cu mai multa tarie, ca daca regimul constitutional e menit de-a intari tronul si de-a garanta prosperitatea tarii, orice violenta ce se comite in contra acelui regim se comite in paguba prestigiului tronului si totodata in paguba prosperitatii tarii.

Putem deci afirma ca daca alegerile ce s-au urmat dupa cele de la 1866 ar fi fost puse si ele toate sub patronagiul si controlul sefului statului situatiunea noastra ar fi cu totul alta decit cea de astazi.

Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, daca nu vine arhitectul sa opreasca ruina prin masuri luate din capul locului, se deterioreaza, in proportii din zi in zi mai mari, astfel si regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi in zi mai mult, incit ministrii au ajuns astazi in pozitia de-a putea guverna dupa placul lor, fara control de jos, fara control de sus.

Nu credem ca se poate descrie in cuvinte mai elocuente starea de slabiciune a alegatorului pus fata in fata cu masina guvernamentala decum s-a facut aceasta deja prin proclamatiunile de la Mazar Pasa.

In adevar, din capul locului o mare parte din alegatorii nostri, unii lipsiti de indispensabila educatie politica, altii zdruncinati in interesele lor prin marimea impozitelor, altii in fine cu interesele agronomice cele mai vitale la discretia guvernului si adeseori la discretia adversarilor lor, lipsiti apoi de o justitie care, amovibila fiind, e departe de-a prezenta garantiile unei puteri judecatoresti de sine statatoare, corolar indispensabil al regimului constitutional, alegatorii, corpuri-corpuri, sint supusi arbitrariului de partid.

Daca vom adaogi pe linga aceste inconveniente si pe linga masa de functionari de care dispunea deja pina acum guvernul si pe cei creati in anii din urma prin concentrarea in minile sale a impozitului bauturilor, a monopolului tutunurilor, a administratiei drumurilor de fier, fara, a mai face amintire de favorule ce pune la dispozitiunea prozelitilor sai (precum arenzi, vanzari de proprietati si intreprinderi operate pe o a cinchea parte a teritoriului statului), daca vom adaoga, pe linga toate acestea, manipularea fara control, augmentabilitatea discretionara si neconstiincioasa a unui buget a carui cheltuieli sporesc in realitate, a carui venituri se imfla fara realitate, atunci nu mai ramine nici umbra de indoiala ca un regim constitutional aplicat in asemenea conditii e o iluzie si nimic decit o iluzie, o inselaciune, o pazire a formelor curat esterioare, o fictiune facuta dupa regula iudaica de-a pastra aparentele si a compromite cuprinsul, de-a pazi litera, de-a nimici spiritul Constitutiei.

E drept ca inselatorii se inseala si ei la rindul lor; se insala ministrii lipsiti de orice forta morala, caci in zadar se falesc cu acele majoritati din Camera, cari in realitate nu sint decit propriile lor creatiuni, caci - mai presus de ele - simtul public indignat se desteapta, constiinta cetateanului subjugat la alegeri se revolta, nemultumirile si agitatiunile cresc din zi in zi. Si astfel guvernele, imbatate de un triumf mincinos, se izoleaza de natiune; un larg desert se formeaza intre puterile pozitive si nelinistite din stat si intre acea negatiune a adevarului, intre acea reprezentatiune de teatru care se petrece in guvern. De vreme ce acele corpuri cari sint la mijloc intre mase si Coroana au devenit o fictiune, e ca si cind ele n-ar exista tronul insusi e din ce in ce mai izolat.

Intre Coroana si popor nu mai e raportul dintre vointa legitima si aspiratiuni legitime, caci toate organele mediatoare sint false. Parlamentul o creatie a ministrului ; vointa alegatorului scoasa prin presiuni morale, promisii, decrete de inaintari si puneri in functiuni numai e decit o vointa stoarsa in momente de nevoie si formulata dupa vointa ministrului, deci asemenea o creatie a lui : in fine scoala generala de coruptiune preface armata de functionari, in loc de servitori ai legii, in armata de complici iresponsabili ai unor sefi necontrolabili, se-ntelege de catra propriile lor creaturi.

E evident dar ca tot ce e intre tara si tron devine o fictiune, o iluzie ministeriala. Acea parte de vointa din fiece individ destinata pentru controlul afacerilor statului si a interesului general e apucata de mina functionarului administrativ, de decretele de numire, de fagaduinti amagitoare, de distinctii nemeritate, de tot ce dispune puterea statului si e stoarsa si restoarsa pina primeste forma ce-o voieste ministrul. Un sistem intreg de viciare a espresiei acestei vointe s-au inventat si se aplica cu o rara virtuozitate in Romania, incit, atit pe cit sentimentul de stat se mai poate manifesta, el apuca adeseori drumuri neprescrise de legi.

Orbit trebuie sa fie acel guvern care nu-si da, seama de simptomele politice ale acestei stari bolnavicioase de lucruri.

In toate unghiurile Romaniei se formeaza grupuri de nemultumiti cu mersul actual al lucrurilor. Sint deosebite numirile ce aceste grupuri adopta; un lucru insa le este comun tuturor: sentimentul de indignare si de exasperare de cele ce se petrec zilnic.

sau in paragrafe de legi, indignate cata sa simta cind vede creaturi fara principii, fara umbra de cultura, avind numai instincte reale, jucind pe reprezentantii vointei suverane a tarii.

Nimeni nu intreaba daca-si tin fagaduintele ce le-au facut inainte de-a fi alesi; nimeni nu intreaba pe ce cale a fost cu putinta ca asemenea oameni sa iasa la suprafata, nimeni nu-si da seama cum aceasta populatie flotanta a Romaniei, fara legaturi cu pamintul si cu neamul tarii, fara identitate de interese cu clasele productive si pozitive ale ei, a putut sa devina elementul domnitor in Romania.

V

Am vazut cu inlesnire ce unitate e in caracterul civilizatiei noastre de azi, cum ca consista curat in pazirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsita de orice cuprins real. S-ar putea zice ca aluatul din care se framinta guvernantii nostri e acea categorie de fiinte fara avere, stiinta de carte si consistenta de caracter, acei proletari ai condeiului din cari multi abia stiu scrie si citi, acei paraziti carora nestabilitatea dezvoltarii noastre interne, defectele instructiei publice si golurile create in ramurile administratiei publice prin introducerea nesocotita a tuturor formelor civilizatiei straine, le-au dat existenta si teren de inmultire; aluatul e o populatie flotanta a carei patrie intimplatoare e Romania si care, repetind fraze cosmopolite din gazete straine, sustine, cu o caracteristica lipsa de respect pentru tot ce e intr-adevar romanesc, ca aceste cliseuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale si umanitare, acest bagaj al literatilor lucrativi de mina a treia, aceste sforaitoare nimicuri sint cultura nationala sau civilizatie adevarata.

N-are cineva intr-adevar decit sa deschiza o teza de licenta, s-asculte prelectiuni la universitati - esceptam pe cele de matematica - sa citeasca ziare si brosuri, sa citeasca proiecte si paraproiecte de legi din Camera, s-asculte discutii in Adunari si se va convinge ca o numeroasa, foarte numeroasa clasa de oameni nu-si intrebuinteaza mintea la nimic alta decit la reproducerea de vorbe din carti straine, ca propria munca intelectuala se reduce la nimic.

Daca activitatea lor s-ar margini numai la aceasta tara ar samana numai a casa de nebuni, dar fiindca miile aceste de vorbe nu sint resimtite, nu au trecut in suc si singe, nu au avut nici o influenta educativa asupra lor, ele acoper cu zgomotul lor de moara de palavre o injosire si versatilitate de caracter nemaipomenita decit in timpii cei mai rai a Imparatiei bizantine.

Ceea ce-i mai frumos e ca se prefac a nu te intelege.

In zadar le-am spune "Nu exista libertate a alegerilor" si le-am dovedi-o cu acte. "Luati", le-am zice, "listele electorale, stergeti pe functionari, pe arendasii statului si pe rudele acestora, pe datornicii statului si pe rudele acestora, adeca stergeti pe toti a caror constiinta o puteti stoarce prin tiranie de partid si nu va ramine decit o mica minoritate".

Din aceste mici minoritati se compune opozitia si ea reprezinta partea neatirnata a tarii.

Ei totusi vor raspunde: "Natiunea e cu noi, noi sintem natiunea".

"Mai luati colegiul al patrulea si stergeti - afara de minime si estrem de rare esceptii - toate numele deputatilor alesi de-a dreptul prin influenta guvernamentala, stergeti dintr-al treilea in acelasi chip, dintr-al doilea tot astfel si vedeti ca partea neatinsa de sistemul de coruptie al guvernelor e estrem de mica". Cu bugetul in mina, mai ales cind este augmentabil in infinit, tii majoritatea in mina si sistemul constitutional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilareasca.

E prea adevarat ca aceasta constiinta individuala, maltratata in toate chipurile si supusa unei sistematice coruptiuni face reactie, tresare mai cu putere cind ii pui cestiunea de moarte si de viata. Astfel cu articolul 44 al Tractatului de Berlin, care nu era numai o cestiune de incetatenire, ci era de-a dreptul declararea Romaniei in teritoriu neutru, colonizabil cu toate semnintiile.

Ei bine, cu tot cutremurul, listele falsificate ale alegatorilor au facut cu putinta ca opozitia sa n-aiba majoritatea absoluta in Adunari, desi aceasta opozitie nu era esclusiva, caci cuprindea conservatori, fractionisti, liberali moderati, grupul "Binelui public", ba pina si Centru: adica stilpii tarii, precum zicea pe atunci "Presa".

Si daca relevam acestea fata cu adversari de sistem si adversari de ocazie ne raspund ca majoritatea formala de care se bucura in urma libertatii presiunilor, nu a libertatii alegerilor, oricit de viciat ar fi prestigiul ei prin procederile de partid, este in mod esclusiv natia. O natie curioasa in multe priviri.

Tot sistemul acesta este atit de vicios incit din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existentei nationale e evidenta pina in cele mai mici amanunte, e in stare sa zguduie opinia publica si inca nici atunci cu destul folos. Cind vedem deci ca partizile devin un stat in stat, ca totul atirna de la ele iar statul adevarat, acel al claselor pozitive, nu e decit o masa impozabila si exploatabila, atunci intrebam daca nu e o superinfluenta de cutezare, de cinism chiar, de a tagadui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sint convinsi si guvernamentalii in acelas grad in care sintem convinsi noi, cu singura deosebire ca noi le spunem pe fata, nefiind nici in interesul nici in maniera noastra de-a le ascunde, pe cind, din contra, interesul de capetenie al adversarilor a fost pururea si trebuie sa fie de-a ascunde aceste adevaruri si de-a ameti lumea cu fraze sforaietoare despre o libertate in alegeri cari nu exista decit atunci cel mult cind Coroana o asigura prin propria ei vointa.

Cit despre aluatul protoplasmatic care formeaza la noi un stat in stat, asezat asupra institutiilor si poporului, avem putine de adaos. Traind din politica si prin politica si neavind nici un alt soi de resurse materiale sau de putinta de a-si cistiga existenta, el e capabil de a falsifica totul, si liste electorale, si alegeri, si forme parlamentare, si idei economice, si stiinta, si literatura. De aceea nu ne miram daca vedem acest proteu al unui universalism incapabil si ambitios imbracind toate formele posibile: ministri, financiari, intreprinzatori de lucrari publice (cu capital de palavre), deputati, administratori, membri la primarie, soldati (care au luat Grivita cu gura), actori, totul in fine.

Nimeni nu se va mira daca-i vom spune ca in tara noastra se afla advocati profesori de teologie, advocati revizori de scoale si nu ne-am mira daca s-ar constitui si in Sinod, pentru a canoniza, adica a trece in rindul sfintilor, daca nu pe altcineva, cel putin pe marele mucenic Warszawsky de pilda.

Si aceasta sa fie natia, natia noastra modesta, iubitoare de adevar si cu minte?

Asadar, cind un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, cind un altul se face prezident de republica - fie chiar numai ploiesteana-, cind un al treilea joaca pe arheologul, un al patrulea e ales in Academie ca filolog, desi n-a dovedit printr-un singur sir scris ca e specialist in aceasta, cind vedem toate astea ne vom convinge cu durere ca golul reformelor trebuie sa fie cumplit de mare daca trebuie pentru el atit de multi comentatori inaintea forului, ba cu mai multa deceptiune inca ne vom convinge ca aceasta imensa suma de aluat protoplasmatic are, la dreptul vorbind, rolul de a incurca si intuneca intelesul legilor, caci vedem ca adevarati jurisconsulti ex professo joaca un rol secundar intre ei.

Iata dar o noua clasa dominanta in Romania, care se distinge prin absoluta ei improductivitate.

Taranul, mare sau mic, caci tarani sint si proprietarii mari si cei mici, pune un fir de griu in ogor si scoate zece, deci el inzeceste valoarea obiectului ce i s-a dat in mina spre munca.

Meseriasul ia o bucata de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale si scoate obiecte cari au o inzecita, adesea o insutita valoare de cea care o aveau inainte.

Negustorul cauta, din mii de piete existente, pe aceea unde productele nationale se pot desface mai cu folos, din miile de preturi relative el cauta pretul absolut al obiectului intr-un moment dat. Deci si el augumenteaza - nu totdeauna fara pericol pentru alte clase - valoarea productiunii nationale.

Vedem ca activitatea tuturor claselor pozitive ale societatii consista in a augumenta prin munca lor valoarea productiunii nationale, in a o inzeci, a o insuti chiar.

Din contra. Averi descurcate le incurca, stari de drept sigurele primejduiesc, introduc dezordinea si turburarea in toate clasele.

Se poate intemeia un stat serios, o organizatie serioasa pe aceasta clasa de oameni fara soliditate, fara stiinta, fara avere, al caror instrument de munca e o inteligenta sofistizata, a caror stiinta n-ajunge nici macar in corectitudinea gramaticala a frazei? Desigur ca nu.

Poate ca si ci se pot intrebuinta in vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vina rolul de organizatori. O populatie flotanta nu poate reprezenta stabilitatea institutiilor, nu poate reprezenta sentimentul inradacinat al ideei statului, al armoniei si solidaritatii intereselor nationale.

E prea adevarat ca ideile noastre sint adeseori escamotate si anticipate de catre acesti adversari generis nullius si ca, pentru a se putea gera ei in adevarati proprietari ai ideilor noastre, ne taxeaza de reactionari cu instincte medievale, adica ne numesc scara la Dumnezeu si pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvintul ca ne numim "conservatori" si pentru ca in carti si in gazete din Franta si Germania intre conservatorii de acolo exista, din cauza unei vechi civilizatii, o seama de reprezentanti ai culturelor si formelor trecutului.

Cuvintele "conservator" si "liberal" au insa la noi cu totul alt inteles, si, fata cu rationalismul frazelor, gol, insipid, inexact al asa-numitilor liberali, noi reprezentam realismul naturii innascute a statului si pretindem ca formele introduse sa nu ramina forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci sa aiba cuprins real. Voim a conserva libertati si institutiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sincera fata cu un curent care le discrediteaza prin abuz si prin ducerea la absord.

[17, 19, 21, 22 si 24 februarie 1880]