Fonetica istorica

FONETICA ISTORICA

Studierea sunetelor limbii romane trebuie sa porneasca , in mod firesc, de la studiul sunetelor limbii latine populare, dar mai ales avind in vedere modificarile pe care le-au suferit aceste sunete in limba romana ca urmare a diferitelor influente straine (slava, medio si neogreaca, turca, maghiara) si de substrat.

Fonetica istorica are ca obiect de studiu tocmai aceste modificari, schimbari fonetice, care determina aparitia unor noi sunete sau a unor variante ale sunetelor deja existente, putand modifica distributia sunetelor, a fonemelor existente intr-o faza de limba anterioara, mai veche.

Factorii care determina producerea modificarilor fonetice sunt numerosi si variati, dar, in principiu, pot fi generalizati ca tinand de complexul sonor al cuvantului, de structura interna a acesteia, sau ca fiind dependenti de alti factori extrinseci, exteriori.

Schimbarile sau modificarile fonetice se pot produce in anumite conditii si pot afecta toate cuvintele care indeplinesc acele conditii; avem de-a face in aceasta situatie cu o regula sau "lege" (se tinde la evitarea acestei terminologii in prezent) - fonetica. Aceasta transformare care afecteaza si actioneaza in toate cuvintele (si ne referim aici la cele din vechiul vocabular al limbii romane) este o schimbare fonetica regulata, conditionata.

Exista insa numeroase alte cazuri (situatii), cand transformarea fonetica poate sa aiba loc, fara sa fie determinata sau conditionata, sa apara, pur si simplu spontan. Spunem in aceasta situatie ca avem de-a face cu schimbari fonetice spontane, neconditionate.

Revenind la schimbarile fonetice regulate /conditionate, asa cum s-a mentionat, factorii care le determina sunt numerosi si variati, dar, in general, cei mai importanti se refera la structura interna a complexului sonor al cuvantului.

Contextul sonor sau ambianta sonora, este un important factor declansator al acestor schimbari fonetice ca si accentul, unitate suprasegmentala in fonetica, datorita caruia sunt raspunzatoare numeroase schimbari fonetice din cuvintele latinesti in evolutia lor spre limba romana.

Alaturi de categoria de o exceptionala importanta pentru istoria oricarei limbi si a foneticii a schimbarilor regulate, conditionate, se afla si o a doua categorie, cea a 11 schimbarilor fonetice neconditionate sau spontane. Asa cum am aratat deja deosebirea dintre schimbarile conditionate si cele neconditionate consta in faptul ca la schimbarile neconditionate, cauzele producerii lor sunt obscure, incerte, mai putin cunoscute. Aceasta

nu inseamna ca ele s-au produs intamplator, aleatoriu, sau in anumite cuvinte, izolate.

In afara celor doua tipuri de schimbari fonetice conditionate si neconditionate (ambele avand caracter de lege) mai exista o a treia categorie, cea a accidentelor fonetice. Acestea sunt considerate schimbari conditionate, asemanatoare celor despre

care s-a discutat anterior, deoarece ca si acelea ele se produc in structura interna a cuvintelor sub influenta unor sunete apropiate sau departate, datorate, prin urmare contextului sonor. Deosebirea dintre accidentele fonetice si schimbarile fonetice conditionate rezida in caracterul neregulat al celor dintai.

ACCENTUL

In romana se regasesc trasaturile accentuale latinesti. Exceptand o serie, redusa de altfel, de cazuri particulare, se poate spune ca limbile romanice - mai putin franceza - au mostenit, in general, cuvintele cu accentul pe care il aveau in Latina clasica, eliberand totusi accentuarea de conditionarile din epoca clasica si conservand

accentuarea libera din latina tarzie, cu firesti extensiuni ulterioare.

In latina populara, vulgara, accentul melodico-tonal avea aceeasi pozitie (stabilita conform regulilor prosodice si depinzand de cantitatea penultimei silabe) ca in latina literara (a epocii clasice). Existau, insa, si cazuri de deplasari de accent (putine la numar) pe care le-au pastrat atat limbile romanice cit si limba romana. Aceste situatii particulare in care s-au produs abateri de la normele de accentuare ale epocii clasice a latinei se regasesc si in sistemul de accentuare roman.

CONSONANTISMUL

Privitor la tratamentul consoanelor observam urmatoarele:

*P apare ca una dintre consoanele cele mai rezistente, pastrandu-se intotdeauna, fie ca era initial fie ca era medial.

*B s-a pastrat la inceputul cuvintelor.

*F nu a suferit nici o schimbare.

*V s-a pastrat la inceputul cuvintelor.In pozitie mediala v a avut aceeasi soarta ca b disparand la fel ca acesta.

*M a ramas intact atat la inceputul cat si in interiorul cuvintelor, disparand , insa, de la finala cuvintelor.

*T initial si medial s-a pastrat. In urmatoarele cazuri , insa, t s-a modificat.

* D Are o dezvoltare paralela cu aceea a lui t.

*S , la inceputul cuvintelor a ramas intact. Intre doua vocale el a pastrat pronuntarea surda pe care o avea in latina.

* N. Ca si consoanele anterioare n s-a pastrat atat la inceputul cat si in interiorul cuvintelor.

*L s-a pastrat la inceputul cuvintelor; in pozite mediala, in interiorul cuvintelor daca se afla intre doua vocale, l va trece in mod constant la r ( fenomenul de rotacizare)

*R , initial si medial s-a mentinut.

*C , initial sau medial si-a pastrat valoarea de palatala dura inainte de a , e , u,.

*C a contribuit , la aparitia consoanelor africate in anumite conditii.

* Q , se reduce in grupul consonantic qu la c , daca acesta era urmat de o.

*G, a prezentat si el o dubla evolutie. 12

Asa cum s-a vazut din prezentarea anteriora, latina avea cinci vocale diferite ca timbru: a, e, i, o, u, si grad de apertura ( inchise si deschise) care , daca luam in considerare si durata de pronuntie, lunga sau scurta, foarte importanta in latina deoarece avea rol fonologic, se ajungea la un numar de zece foneme de tip vocalic. Vocalismul limbii romane este, insa, constituit din sapte sunete, ceea ce reprezinta doua foneme in plus fata de latina dunareana. Este vorba de vocalele a si i (a) aparute in mod specific si particular in limba romana.

Diftongii

O trasatura specifica a limbii romane in raport cu celelalte limbii romanice o constituie aparitia perechi de diftongi ea si oa , in perioada romanei comune , si care sunt prezenti in toate dialectele romanesti. Originea acestora trebuie cautata in

pronuntarea mai deschisa a vocalelor e si o din latina, atunci cand in silaba urmataore existau vocale de tipul a sau e ( deschise sau medii).

Aparut destul de devreme in romana comuna este si diftongul ie. Aparitia sa lingvistica nu a fost determinata sau conditionata de alte influente vocalice.

Tot din latina avem pastrat in romana comuna ( fara sa fi suferit vreo modificare ) diftongul au, prezent in cuvinte precum : aur< aurum , ( eu) laud< laudo. In interiorul limbii romane s-au mai format si alti diftongi prin fenomenul fonetic de contragere (cunoscut sub numele de sinereza) a doua vocale : -ai, - ei ,- oi, - au ,- ou, -eu.

Si in sistemul consonantic al limbii romane vom consemna destul de mari diferente fata de cel preluat din latina dunareana, in sensul ca inventarul fonemelor consonantice s-a imbogatit considerabil prin aparitia de noi sunete. Semioclusivele (africate), oclusivele palatale, fricativele, sonantele palatale sunt foneme pe care latina clasica nu le poseda si a caror aparitie in romana a fost determinata, in general, de actiunea sunetelor de timbru palatal asupra consoanelor latine.