Bacalaureat I.L.Caragiale - comentariu

Bacalaureat

I.L.Caragiale

I.L.Caragiale,ca scriitor citadin,evoca viata oamenilor de la sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului XX,mai ales a bucurestenilor in viata de familie,scoala,justitie,prezinta "mofturile" si pe moftangii apartinand tuturor paturilor sociale si la toate varstele.

O preocupare de viata cotidiana este si vizita-faptul de a merge la cineva in scopul intrevederii cu caracter prietenesc sau de curtoazie.

Destinata dialogului imediat cu publicul cititor de revista,schita,in cazul lui Caragiale,a luat forma,printre glume,calambururi,in paginile Moftului roman ,condus de acesta de-a lungul seriilor din 1893 si 1901-1903 si in Universul  lui Luigi Cazavillian care-l invitase la colaborare.Tinand cont de spatiul limitat al unei gazete,ea a presupus un veritabil exercitiu de concentrare a constructiei si de conciziune a stilului.

Schita a devenit astfel un instantaneu ("moment" cum o va boteza autorul prin volumul din 1901),comic si sarcastic,semnificativ pentru o intreaga epoca,aceea de sfarsit de secol al XIX-lea,cu mascarada raporturilor guvern-opozitie,a tipurilor si institutiillor pandite de precaritate,de lipsa fondului intr-o democratie menita parca la o vesnica si tulbure pubertate.Este o creatie care democratizeaza literatura,o coboara in strada ridiculizand iluzia turnului de fildes si care demonstreaza ca nu exista un timp si un spatiu privilegiate ale eternului uman, ca acesta poate lua,extrem de veridic,tragic si comic,chipul moftangiului.

Desi de dimensiuni atat de reduse, fiind structurata pe un singur episod,desi se incadreaza fara efort in materialul interesat in primul rand de cotidian al presei,schita,prin valoare artistica are ca orice opera literara,un caracter exemplar creeaza un univers coerent printr-o atitudine specifica fata de viata si de valorile ei.

Comedia limbajului este acaparatoare si in schita Bacalaureat  publicata in Universul la 15 septembrie 1900.Dialogul devine principalul mijloc de individualizare a personajelor si este in acelasi timp,in buna parte,purtator de naratiune.Rasturnarea raportului intre naratiune si dialog,fiind vorba de genul epic are ca efect,pe de o parte vivacitatea expunerii,iar pe de alta parte senzatia ca nu atat intamplarea conteaza cat toata aceasta vorbire despre ea,prolifica si prolixa,un gen de iluzie care o acopera.

Caracterul dramatic,precipitat si patetic al comunicarii,in contrast cu actul pe care il impune,trecerea bacalaureatului printr-o interventie,se releva drept fals,o masca incercand sa acopere adevarata atitudine fata de scoala.Acesta este "un moft",un sistem ingrate de persecutie a odraslelor de "familie buna", din perspective protagonistei,doamna Caliopi Georgescu.Demersul ei,rugamintea adresata unui "bun prieten" de a intervene pe langa profesorul de filozofie in favoarea lui Ovidiu care se poticnise la morala,netulburat nici un moment de indoiala in legitimitatea lui,indeparteaza cu totul ideea ca scoala ar putea fi altceva decat o  bagatela,un obstacol derizoriu si chiar rizibil in calea unui copil predestinat carierei.

De altfel nimeni si nimc nu i se opune personajului principal in nivel faptic.Opozitia,existenta totusi,se exprima tot la nivelul limbajului, si anume,prin ironie.Mecanismul ironiei,usor de urmarit in intreaga opera,presupune contrastul intre termeni si ceea ce numesc pentru o anume realitate sunt utilizate notiunile contrarii.

Exista in text cateva semnale care fac recognoscibil acest procedeu.Unul dintre ele,insistenta pe anumite calificative,se refera aici la "bun(a) prietin(a si la "familie buna Ambele expresii din sfera relatiilor morale,sunt puse sub semnul intrebarii de reluarea lor repetata in contexte pe care le infirma povestitorul pentru a se dovedi un "bun prietin" trebuie sa recurga la un gest lipsit de onestitate;profesorul,chiar daca nu e decat o simpla cunostinta,va fi considerat "un bun prietnin" intrucat asa pretindea interesul doamnei Georgescu; "familie buna devine un calificativ general,desi isi pierde sensul distinctiv si electiv din cauza aceleiasi necesitati de a se conforma interesului.

Exagerarea constituie alta marca a ironiei:nume sonore-Virgiliu,Ovidiu,Horatiu si termeni belicosi:"bravura", "a biruit" pentru niste persoane si situatii mediocre;gesturi impinse pana la melodrama:Ovidiu "ambitios cum e",spune doamna Caliopi, "ar fi in stare sa se sinucida

S-a remarcat in repetate randuri grija anxioasa a lui Caragiale pentru concizie,generata de credinta ca orice cuvant  din text trebuie sa aiba acoperire semnificativa, sa fie necesar structurii ansamblului.Schita,cu evidente valente dramatice, implica nu mai putin economia mijloacelor artistice:reducerea pana la eliminarea a descrierilor,portretelor,imaginilor,digresiunilor,comentariilor naratorului.

Dialogul schitei are structura unor monologuri paralele,prin ele instituindu-se o relatie care,putand fi recunoscuta in dialog,ii releva acestuia adevarata natura,alta decat aceea de comunicare intre parteneri,de realizare a unui suport dinamic si agresiv,in sensul ca pozitiile de emitator si receptor sunt alternante.Agresivitatea gestului initial al protagonistei devine evidenta in tonul imperative al primei secvente dialogale in care interlocutorul este readus la tacere.

Partenerul,silit la pasivitate,este martorul unui monolog dezlantuit,de un excesiv patetism prin desele intreruperi,intrebari si exclamatii, un monolog tiranic pe care la randul lui il va juca in secventa urmatoare,cea a discutiei cu profesorul.De acesta data tactica agresorului nu mai este aceea a emotiei si nerabdarii,a urgentei.Subminata de constiinta culpei,prin urmare, mai putin infailibila,se manifesta prin refugierea in teorii abracadabrante si abstractii ,un mod destul de frecvent de simulare a onorabilitatii de catre personajele lui Caragiale.Absurditatea afiratiilor sfarseste intr-o formulare de un comic evident precum "ce are a face Morala cu cariera de avocet..?" concluzie ironica a intregului demers mistificator.Stupefactia subliniata a profesorului este invinsa de o expresie "magica", un fel de passé-partout, o consfintire a compromisului general :<<Ovidiu e de "familie buna" >>.

In ultima secventa de dialog,comunicarea este din nou defectuoasa.Naratorul-se loveste de un interlocutor opac,pregatit pentru o singura replica.Doamna Georgescu nu poate sa culeaga informatiile din replicile laconice ale acestuia pentru ca are nevoie de un singur adevar si este receptiva numai la expresia completa si raspicata a acestuia.Adevar pe care-l rosteste cu aplomb in interventia monologala din finalul prozei,fragment din principalul monolog al schitei, o marturisire agramata,fericita in izolarea si-n lipsa ei de scrupule:"Am dat si bacaloreatul asta!

Cortina cade pe oglinda deformata a titlului,comentariul malitios al unui regizor care imprumuta la nevoie o masca si coboara printre propriile creatii,distantandu-se de ele,totusi,prin ironie.O ironie pe muchie de cutit,disputata cand de intentia satirica,de refuz al unui univers de false valori,cand de sentimentul ca,in ciuda carentei morale si intelectuale,lumea aceasta este vie,de un balcanism iremediabil poate,dar un spectacol extraordinar al carui protagonist este viata noastra de toate zilele.Interesul pentru omul banal,constant in relatia lui Caragiale tradeaza pe langa o intelegere moderna a rosturilor literaturii si o imensa compasiune pentru natura zbuciumata,tragi-comica a conditiei umane. Eu nu pot gandi sus cand umblu cu picioarele goale pe coji de nuci.Viata banala a mea, a noastra a tuturor romanilor,iata ce ma intereseaza,iata ce-mi atrage irezistibil atentia".