Fabula
(lat. fabula, "povestire")
Fabula este specia genului epic - in versuri /
proza - alcatuita dintr-o alegorie,
in care sunt puse in seama necuvantatoarelor forme de comportament, trasaturi
de caracter reprobabile etc., ale oamenilor, cu scop moralizator / satirizator,
alegorie din care - ca "parte secunda", numita morala - intotdeauna rezulta, ori se deduce o invatatura.
In cele trei sute de ani de istorie a fabulei romanesti, specia a
fost mentinuta la cea mai inalta stralucire de o scriitoriceasca "decada de
aur": Dimitrie Cantemir, autorul unui veritabil roman-fabula, «Istoria
ieroglifica», ampla satira politica, datand dintre anii 1703 - 1705; Gh.
Asachi, autorul volumului de «Fabule alese», publicat in 1836; i se alatura
Alecu Donici, cu un volum de «Fabule», in 1840, Anton Pann, cu «Fabule si
istorioare», in 1841, Grigore Alexandrescu, din anul 1947, cu «Suvenire si
impresii, epistole si fabule», George Sion, cu volumul «101 fabule», publicat
in 1869; marele dramaturg, I. L. Caragiale, are si un volum de «Versuri», cu
cateva remarcabile fabule («Temelia», «Boul si vitelul» etc.), aparut postum,
in 1922; Tudor Arghezi, neintrecutul traducator / "re-creator" in limba romana
al fabulistilor La Fontaine si Kralov, a scris si cateva originale si
genial-inrazarite fabule («Fabula magadaului», «Fabula inversa», «Fabula -
Robul neputand» etc.); din 1946, Marcel Breslasu incepe sa publice si volume
de fabule: «Niste fabule mici si mari» (1946), «Alte niste fabule» (1962) etc.;
o capodopera a speciei este si «Fabula cu maimuta», scrisa de Geo Dumitrescu in
anul 1965 si dedicata «Tinerilor mei prieteni talentati / si mandri - defaimati
din copac»: Paroasa, cocotata
intr-un pom, / maimuta mediteaza despre om. / (El doarme sub copac, gol, dupa
scalda - / ogoru-i tare, ziua fu prea calda) // Urat e, Doamne
! cugeta maimuta, / rau l-a-ntocmit natura,
saracuta ! / Asa arata, deci ? vai,
tare-i slut, / asa ceva de cand sunt n-am mai vazut ! / Anapoda, fara masura, /
lung de statura, / cu sira-bat, subtire si prea dreapta, / si-n sus de ochi,
plesuv, c-un fel de treapta / Prea mare-n cap, in labe e prea scurt, / iar
cat despre culoare, sfinte soare ! / parca-i facut din oua si iaurt ! / Si sa-l auzzi vorbind - ce-i umbla gura, /
maimutarind in sunete natura ! / Cum naiba sta pe
labele din urma ? / Cu ce se scarpina si cu ce scurma ? / Si cum se urca oare in copac ?
/ (Si-o musca-i vine astuia de hac !) / Nici coada
n-are, maica, ptiu !, nici blana - / pe ger, o sa-l ia
dracu' de pomana !" // Si tot asa zicea / - Mare, Vlahuta, / cum sa se traga
asta din maimuta ?! // Morala: / Daca ti-ai lepadat
coada si blana / si-ai coborat devreme din copac, / sa nu te-astepti, tu,
mandra lighioana, / c-ai sa le fii maimutelor pe plac !.. (DumV, 233 sq.)
In tematologie, fabula e inteleasa ca o "corola de motive" bipolarizata de cauza
si efect (infra v. tema).
