Cerul ca element si personaj de legenda

Elemente si personaje de legenda

Cerul

Cand apare ca element, bunaoara in cultura chineza veche, este identificat cu principiul activ, luminos, masculin, cu Yang.

Fara a pastra aceeasi demnitate antologica, participa la geneza cu functii similare si in Teogonia lui Hessiod: "Iar unirea cu ceru' (Geea, n.n.) nascu pe-nspumatul Oceanus (v.p.134). La fel si in mitologia romaneasca, unde capata functie constitutiva si participativa ca element activ al genezei, cu atat mai mult cu cat este salasul lui Dumnezeu, al soarelui, al lunii, al stelelor si norilor datatori de ploaie, deci de bogatie.

Se spune ca la facerea lumii cerul ar fi fost foarte aproape de pamant, pana la confundare, dar omul nu a stiut sa pretuiasca acest dar divin si o femeie arunca un scutec murdar de la un prunc, gata sa intineze cerul. Suparat, Dumnezeu il ridica mai sus de pamant, oamenii incep, incetul cu incetul, sa-i simta lipsa si se decid sa mearga in Paradis si sa ceara iertare. Aseaza, ca intr-o Arca a lui Noe, in carul mare cu patru boi, carul mic, candela, o cruce sfintita, fantana de la rascruce, barda, sfredelul, secera, coasa, plugul, rarita, dulaul, catelul, closca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul, vacarul, porcarul si hora, grau si porumb pentru hrana si ca "sa semene in campiile intinse ale cerului".

Pe drumul spre imparatia cerurilor se intalneste cu Diavolul, cu care se ia la cearta; Diavolul scoate din ranita "balaurul, sarpele nazdravan, ursul, scorpia blestemata, calul furios, capatana de om", cu intentia de a-l speria pe muritor. Acesta nu se lasa intimidat si se lupta cu el vitejeste, moment in care lucrurile se precipita: incepe un vant turbat, catelul se repede la calul furios, ciobanul zdrobeste capul balaurului cu un toiag, vacarul goneste sarpele, vizitiul il face bucati cu barda, scorpia inlemneste de furie, boii se sperie de ursul care incremeneste de frica omului.

Legenda spune ca de atunci a aparut pe cer Calea Lactee (albita de laptele varsat din galetile ciobanului cand l-a ucis pe balaur), drumul strabatut de pamantean catre imparatia divina, carul mare si carul mic si closca cu pui.

Misterul creatiei cerului este partial dezvaluit: Dumnezeu l-ar fi facut dintr-un ciob de sticla ca sa ocroteasca pamantul si sa se protejeze, la randul sau, de privirile indiscrete care ar fi putut sa-i tulbure existenta. O alta varianta vehiculata ar fi ca a indeplinit rugamintea soarelui si lunii, carora le era greu la inceputuri sa calatoreasca prin aer, fara nici un sprijin.

Oricare ar fi varianta, dupa ce l-a facut, s-a urcat in al noualea cer, iar Diavolului i l-a dat pe cel mai de jos. Nedreptatit, acesta "se apuca cu ingerii lui sa-si faca targuri", planuri de uzurpare, si, rebel, impusca cel de-al noualea cer, salasul lui Dumnezeu. Numai ca Dumnezeu riposteaza, trage "o data cu tunul" si toti dracii cad la pamant, unii morti, altii raniti, ca dupa un razboi asemanator cu lupta mitologica dintre Zeus si Titani.

Intr-o alta varianta, in final dracii inalta munti si metereze ca sa ajunga la Dumnezeu si sa-l detroneze, dar cu acelasi tun salvator, de data aceasta manuit de Sfantul Ilie, ii descurajeaza pe atacatori²¹.

S. N. Cramer in lucrarea Istoria incepe la Sumer nota ca "Pentru a explica intr-un mod satisfacator ce anume mentine unitatile cosmice si fenomenele istoriei civilizatiei, odata create, intr-o stare de miscare continua si armonioasa, fara ciocnire sau dezordine, metafizicienii din Sumer au sutinut urmatoarea idee, exprimata prin cuvantul sumerian me, al carui sens exact ramane inca nesigur, El pare sa fi desemnat in general un ansamblu de reguli si directive, facand oarecum parte din toate lucrurile si atribuite fiecaruia de catre zeii creatori, dupa planurile lor divine, pentru a le mentine vesnic in fiinta si actiune"²².

Cu certitudine aplicarea teoriilor platoniciene in decelarea rolului si naturii "esentelor" sau "substantelor" cum s-ar traduce me este o intreprindere hazardata. Daca am ignora acest pericol, am putea descoperi influentele filosofiei lui Platon si in convingerea ca toate sunt la fel, in cer si pe pamant, conduse de aceleasi legi nescrise. Dar in legendele populare romanesti legate de cosmogonie trebuie sa cautam numai corespondentele mitice ale ideilor si nu influentele directe ale gandirii sumeriene si platoniciene. Motivul este acela ca pentru ideile lui Platon, entitatile metafizice dintr-o reconstructie filosofica in "ramele" universului mitic corespund unor realitati in sine, cu valoare arhetipala. In aceasta situatie, lumea pamanteasca este rezultatul unei hierofanii sau, folosind un termen din aria filosofiei, unei ontofanii.

Corespondentele mitice, lipsite de complexitatea teoriei platoniciene a ideilor, se circumscriu aceluiasi spatiu ontologic, desi punctele de plecare si mecanismele lor sunt diferite.

Transcendenta cerului este numai relativa, tocmai pentru ca el, ca principiu cu un semn opozabil celui al pamantului, este corelativ acestuia, complinindu-l. Fara pamant ar ramane la identitatea abstracta de sine, nereproducandu-se in celalalt.

Intr-o conceptie bioantropomorfa, rostul soarelui nu este in sine, ci in actiunea benefica exercitata asupra pamantului (lumina si caldura), actiune marcata de un final cosmic, in care pamantul reprezinta un punct de convergenta intre soare si cer.

Fortele negative, distrugatoare sunt infrante de fiecare data (ca si in majoritatea basmelor), iar cele pozitive, benefice, cand isi depasesc menirea sunt pedepsite fara preget.

Dumezeu, desi in legende isi deapana exitenta in cel de-al noualea cer, este rerezentat antropomorf, umanizat: sta la masa, da ordine, cere sfaturi, uneori da dovada de viclenie, ba chiar scrie intr-o carte cele petrecute, este axis mundi, sufletul lumii. Este o viziune pseudo-panteista, in alte legende isi are locuinta in soare, care ar fi "ochiul" sau "scaunul lui Dumnezeu": "In soare sta Dumnezeu si Maica Domnului si coroana lor lumineaza peste toata lumea".

Alteori, cand "soarele merge in sus mai incet, adica la deal, il trag douazeci de bivoli, iar la amiaza incolo este de ajuns sa-l miste un iepure schiop"²³. In alte situatii este reprezentat sub chipul unui frate incestuos care se indragosteste de luna (sora sa), motiv pentru care sunt despartiti: "Antropomorfic, faptul este explicat ca o pedeapsa pentru o incercare sexuala patologica"²⁴.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Nici legendei despre soare nu-i lipsesc variantele: se pare ca s-ar fi nascut dintr-un ou pe care un om l-a uitat inchis intr-o lada; ar fi chiar facatura diavolului si tot diavolul l-ar conduce in rotirea lui pe cer; ar fi ochiul drept al mamei celor doi necurati care, intr-o legenda din zona Bucovinei, au un rol primordial in geneza lumii; dupa alte credinte, dracii sunt cei care "ridica soarele".

Atari motive nu sunt dintre cele mai graitoare, ele contrazic credinta generala ca soarele este sfant pentru ca ofera caldura si lumina egala vietatilor pamantului, fara a partini sau nedreptati pe cineva: "Soarele e gospodar; el ne incalzeste si ne coace panele"²⁵. De aceea este invocat sa fie binevoitor:

"Soare, soare sfinte soare

Tine, ziua  mare

Ca mi-e mandra calatoare"²⁶.

Sau intr-un descantec:

"Sfinte soare,

Sfinte Domn mare,

Eu nu ridic vant de la pamant,

Ci cercul tau

In capul meu

Si razele tale

In genele mele"^27.

Fara a rivaliza cu soarele prin importanta si "sfintenie", astrul noptii este si el ochiul lui Dumnezeu, sora mai mica a soarelui. Luna nu straluceste la fel de puternic pentru ca Dumnezeu i-a murdarit chipul pentru ca fratele ei sa nu o mai placa si sa nu o iubeasca; o alta explicatie ar fi ca a orbit-o un cioban, aruncand cu baliga de vita in ea²⁸; sau pe luna ar locui fratii biblici Cain si Abel, iar cel care infaptuieste fratricidul isi duce fratele ucis in spate si in mana tine un vas in care picura sangele celui omorat. Trei picaturi au cazut pe pamant si au luat foc. Alteori luna reprezinta locul de penitenta pentru doi ciobani si o oaie, dusi acolo de Dumnezeu care a ghicit intentia fratricida a celui mai mare²⁹

Reprezentarile lunii indeosebi ca femeie, rareori ca barbat, sunt toate creatii ale lui Dumnezeu, cu unele exceptii. Intr-o alta credinta, la plasmuirea ei ar fi jucat un rol important si Diavolul, de aceea a cerut lui Dumnezeu sa o imparta, insa acesta i-a spus sa astepte pana la sfarsitul lumii, cand ii va da luna de pe cer, sa-si duca sufletele pe ea sau Diavolul ar fi creat-o singur, din ochiul stang al mamei sale³⁰.

Oricum ar fi aparut pe lume, diavolii poarta luna pe cer, in grupuri de cate douazecisipatru, iar dupa ce strabat bolta mor. Ca si soarele, luna isi are proprii-i dusmani, cel mai de temut fiind insusi Diavolul care ar vrea sa inghita ambii astri. De soare se apropie cu greutate datorita caldurii insuportabile pe care o emana, iar cand reusesete il umbreste pentru o perioada scurta de timp, insa de luna se apropie mai des, producand eclipsele³¹.

Eclipsele lunii, de obicei, sunt provocate de varcolaci sau svarcolaci (cum mai sunt cunoscuti), in perechi, sau in grupuri mai mari, de niste animale mici, asemanatori cu cainii, sau de balauri si zmei, ori stafii (pricolici) care se ivesc din sufletele copiilor morti nebotezati, sau din parinti necununati. Stafiile s-ar autogenera, din aer, pentu ca oamenii nu respecta anumite traditii³².

In functie de marime, soarele e socotit astrul cel mare, luna - astrul mijlociu - si stelele ar fi luminitele cerului, calea pe care calca luna in rotirea ei pe cer. Omul "a carui stea a fost arsa" isi sfarseste trecerea prin lume si moare, de unde credinta ca stelele ar fi fost niste "lumanari" sau "candele" aprinse de Dumnezeu la capataiul fiecarui om³³. Dar, ar fi, la fel ca soarele si luna, creatii ale Diavolului care si-a ciopartit mama in bucati, in timp ce dormea. Tot necuratul ar fi facut si norii, tunetele, fulgerele si ploile: pentru ca soarele il ardea, a pus un nor drept scut intre el si soare, scapand de furia astrului zilei, iar pentru a se racori ii aduce apa in ciur³⁴.

Concomitent, la rugamintea lui Dumnezeu, zmeii si balaurii ar fi purtatori de nori de ploaie si grindina: "Curcubeul este drumul balaurilor; pe curcubeu se duc la apa"³⁵.

La randul sau, Dumezeu ar fi trimis traznetul sa omoare diavolii, ca si olimpianul Zeus, impotriva titanilor. Cand trazneste, coboara din cer si se infig ca sageti (grindina). "Piatra" acestora se cauta si odata gasita, se poarta ca amuleta, la gat³⁶.

O astronomie vizibil naiva, dar de data acasta finalist-antropocentrista, care explica si invocatiile, practicile magice, ritualurile si descantecele populare de invocare a ploii, de alungare a varcolacilor:

"Caloiene-iene,

tute-n cer si cere

sa deschiza portile

sa sloboaza portile

sa curga ploile

sa curga garlele,

zilele

si noptile"³⁷.

Sau un descantec:

"Lumina luminata

ce esti in cer

si pre pamant

si vezi toate ce sunt

pre pamant,

eu nu voi poci odihni

in casa mea

si-n salasul meu

de raul vrajmasilor

si al pizmasilor

. . . . . .

iar tu, lumina luminata

sa nu ai odihna, nici somn,

ci sa iei farmecii si uratul

din casa noastra

si din masa noastra

si din fata mea,

si din fata sotiei mele,

si din dorul nostru,

si din sporul nostru"³⁸.

Superstitii lipsite de alt sens decat acela al oricarei superstitii, la prima vedere, dar care, asa cum spuneau scriitorii iluministi, sunt nocive, paguboase, deoarece "atatea mii de oameni se tin in cleste". Gh. Sincai marturisea ca apa nu este decat "una din stihiile cele mai de folos de pre lume", aerul este "o materie curgatoare care noi pururea o inghitim ca sa putem rasufla", focul - "e imprastiat in toata lumea caci strabate ceriul si pamantul, aerul si apa, stelele si metalurile"³⁹ s.a.m.d. La vremea cand scria aceasta Invatatura, Gh. Sincai incerca sa lumineze mintea poporului, dezvaluind lipsa de sens si irationalitatea oricarei superstitii.

Nici omul societatilor arhaice, traditionale, nici omul secolelor al XII-lea sau al XX-lea, nici chiar omul zilelor noastre nu va putea sa obtina ceea ce isi doreste, sau sa ocoleasca ceea ce ii este nefast pe lume. Numai ca superstitia functiona deosebit in societatile stravechi sau vechi prin comparatie cu societatile dezvoltate ulterioare. Invocarea cerului nu aducea ploaia, practicile magice nu alungau bolile, nu aveau caderea de a prelungi viata muribundului, nu aduceau iubitul sau iubita inapoi, nu alungau salbaticiunile din preajma vitelor domestice, nici nu linisteau apele cand navaleau din matca.

Dar, intr-o perioada in care fabulatia, fantasticul si observatia realista se impleteau in acelasi model al lumii, unic prin perceptiile lui particulare, practicile magice, desi isi pastrau sensul iluzoriu, se subordonau printr-o latura a lor actiunii umane si o sprijineau in desfasurarea ei.

Descantecul ascundea si el o terapie, iar invocarea astrelor, invocarea soarelui, lunii, stelelor si norilor, chiar daca nu aducea indeplinirea dorintelor, oferea sperante, acele sperante pe care omul si le lega de elementele naturii care se manifestau uman.

Aceasta punere in conaturalitate apare si in "harta populara a cerului", cu alte cuvinte, in astrologia populara, pentru ca pamantul participa la "viata" zarilor, iar cerul se daruia, generos, pamantului si locuitorilor sai.