Dimitrie
Stelaru
Abracadabra, 1937, Preamarirea
durerii, 1938, Noaptea geniului,
1942, Ora fantastica, 1944, Cetatile albe, 1946, Oameni si flacari, 1963, Mare incognitum, antologie, 1967, Nemoarte, 1968, Coloane, 1970, Inalta umbra,
1970, Pasari incandescente, 1971.
Dinspre Eminescu, spre modernismul simbolist, venea Dimitrie Stelaru (1917-1971), admis la Sburatorul lui E. Lovinescu in anii de
sincronizare a literaturii romane cu literatura occidentala, apropiat apoi de Grupul Albatros, dupa 1940.
Era unul dintre boemii care isi regizau
viata cu o extravaganta plebee, iar o data si-a inscenat
disparitia, comunicata ziarelor.
Candoarea sa rebela si-a gasit expresia
poetica intr-o fantezie neoromantica, in marginea mitului, spiritualului ludic si mesianic, stranietatii histrionice
si eticii nude a cotidianului.
Imaginatia si realitatea, reflexivitatea
metaforica si tranzitivitatea
metonimica se reunesc in structuri poematice dramatizate cu o stiinta
personala a retoricii constructive.
