Scrisoarea I
Poezia
ne prezinta pozitia vitrega a omului de geniu intr-o societate
marginita si este alcatuita
din 5 parti.
In prima parte apar doua motive romantice, dragi poetului.
Primul motiv este cel al timpului - timpul individual
si cel universal. Al doilea motiv este motivul
lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".
In
a doua parte poetul nuanteaza motivul lunii, ca un
astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai intii poetul
reda o imagine globara a spatiului terestru de la pustiuri la
codrii, de la mari si izvoare la tarmuri, si apoi
imaginea se restringe: "Si in cite mii de case lin patruns-ai prin
feresti/ Cite frunti pline de ginduri, ginditoare le privesti".
In continuare poetul poetul infatiseaza o serie de ipostaze
ale individului: "Vezi pe-un rege ce-mpinzeste globu-n planuri pe un veac/
Cind la ziua cea de miine abia cuget-un sarac", "Fie slabi, fie puternici,
fie genii ori neghiobi Unul cauta-n
oglinda de-si bucleaza al sau par/ Altul cauta in
lume si in vreme adevar". Apare aici un
motiv de sursa schoppehauriana, identitatea omului in fata
mortii: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/
Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii". In
continuare poetul se opreste la conditia vitrega a omului de
geniu, care apare in antiteza cu celelalte ipostaze: "Iar colo
batrinul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate/ Intr-un
calcul fara capat tot socoate si socoate/ Si de frig
la piept si-ncheie tremurind halatul vechi/ Isi infunda gitu-n
guler si bumbacul in urechi/ Uscati asa cum este, girbovit
si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic/
Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga/
Noapte-adinc-a veciniciei el in siruri o dezleaga/ Precum Atlas in
vechime sprijinea ceriul pe umar/ Asa el sprijina lumea si
vecia intr-un numar".
Partea
a treia cuprinde o cosmogoinie care compozitional se justifica prin
faptul ca ea va argumenta cit de vasta este
cultura batrinului dascal. Pina a prezenta geneza apar citeva
notiuni care ar trebui sa sugereze
increatul. Geneza propriu zisa incepe astfel: "Dar deodata un punct
se misca . cel intii si singur. Iata-l
Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal". Apar aici motivele macrocosmusului si microcosmosului.
Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decit: "Musti de-o zi pe-o lume
mica de se masura cu cotul". In continuare poetul vorbeste
despre un previziblil sfirsirt al lumii: soarele il vede "trist si
ros", planetele "ingheata" si
timpul "devine vecinicie", pentru ca la sfirsit sa domneasca din
nou aceasta noapte a "nefiintei" si " eterna pace".
Partea
a patra este consacrata pozitiei vitrege a
cugetatorului de geniu in lumea semenilor sai. Dascalul
dupa ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el
cugeta acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou
identitatea oamenilor cu ei insisi si cu omenirea intreaga:
"Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Vointele
marunte care ii framinta pe oameni n-au nici un sens din cauza
ireversibilitatii timpului: "Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor
ei sau ce gindesc Ca si vintu-n valuri trece
peste traiul omenesc". Cind vorbeste despre soarta
geniului intr-o societate bintuita de interese meschine apar numeroase
accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoasterii
propriei vieti, lasa considerarea operei omului de geniu la
discretia rauvoitorilor, a invidisilor: "Si cind propria ta
viata singur n-o stii pe de rost O
sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?".
Pesimismul schoppenhaurian l-a influentat pe Eminescu si in
versurile: "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi . orice-ai
spune Peste toate o lopata de
tarina se depune". Apare din nou ideea ca oamenii sunt
egali in fata mortii: "Mina care-au dorit sceptrul universului
si ginduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scinduri". Pe un ton ironic poetul isi imagineaza cum se vor
desfasura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsa
solemnitate deoarece oamenii sint rai, indiferenti, ipocriti:
"Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel Nu
slavindu-te pe tine . lustruindu-se pe el". Posteritatea va ignora
valoarea operei si se va rezuma doar la "bibliografia subtire" careia ii vor gasi "pete multe,
rautati".
In
partea a cincea se revine la motivele initiale: contemplarea propriei
vieti si a luminii lunii ce dezvaluie
alaturi de frumusetile eterne ale naturii crudul si tristul
adevar ca oamenii sunt identici in perspectiva mortii: "Si
pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/
Deopotriva-i stapineste raza ta si geniul mortii".
