Cultura romana veche in limba romana

Cultura romana veche in limba romana

1. Inceputurile scrisului in limba romana 

Dezvoltarea literaturilor nationale originale a impus inlocuirea latinei sau a slavonei, care nu se mai vorbeau nicaieri, cu limbile vii ale popoarelor. Prilejul a fost oferit (si) de reforma religioasa initiata de Luther, Calvin si Huss, care, luptand impotriva catolicismului, au declarat dreptul fiecarui neam de a avea carti in limba lui. Romanii au primit si ei, chiar daca mai tarziu fata de restul Europei, ideile reformatoare ale Occidentului si, incepand cu veacul al XVI-lea, apar primele carti romanesti.

Chestiunea originilor scrisului in limba romana ridica numeroase probleme. Aproape tot ce s-a scris de la intemeierea principatelor romanesti si pana in secolul al XVII-lea a fost scris in limba slavona. Desi exista marturii despre prezenta unor texte romanesti in secolul al XV-lea sau chiar mai inainte, doar doua dintre ele prezinta incredere pentru cercetatori. Una dintre ele o constituie o insemnare dintr-un registru de socoteli al orasului Sibiu, in care se consemneaza, in 1495, ca s-a platit un florin unui preot pentru redactarea unei scrisori in romaneste. Putem, asadar, presupune ca romana era folosita in scris inca inainte de 1500, mai ales in documente cu caracter administrativ ori juridic.

Cel mai vechi text romanesc pastrat ramane scrisoarea lui Neacsu din Campulung, din anul 1521, prin care boierul il anunta pe judele Brasovului, Hanas Begner, ca turcii se pregatesc sa atace Transilvania. Alegerea limbii romane pentru redactare pare sa fi fost determinata de nevoia de confidentialitate. Cu exceptia formulelor de adresare slavonesti ("Mudromu i plemenitomu i cistitomu i bogom darovannomu jupan Hanas Begner ot Brasov, mnog o zdravie ot Neacsu ot Dlagopole"), scrisoarea este intr-o romana clara, cursiva si bine alcatuita, ceea ce dovedeste ca si anterior se scrisese in romaneste. Desfacandu-se aceste coji si indepartand alte cateva ramasite slavonesti cum ar fi conjunctia "ipac" (iarasi) sau prepozitia "za" (despre), miezul este curat romanesc, putand fi cu usurinta inteles si astazi:

"I pak dau stire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu ca imparatul au esit den Sofiia, si aimintrea nu e, si se-au dus in sus pre Dunare. I pak sa stii domniiata ca au venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus ca au vazut cu ochii loi ca au trecut ceale corabii ce stii  si domniiata pre Dunare in sus. I pak sa stii ca baga den toate orasele cate 50 de omin sa fie in ajutor in corabii. I pak sa stii cumu se-au prinsŭ neste mesteri den Tarigrad cum vorŭ trece acele corabii la locul cela strimtul ce sti si domnia-ta. Ipac spun domniei-tale de lucrul lu Mahamet beg, cum amŭ auzit de boiari ce santŭ megiiasi si de genere-miu Negre: cumu iau dat imparatul slobozie lu Mahamet beg, pre io ubi i va fi voia pren Teara Rumaneasca, iar elŭ sa treaca. Ipac sa stii domniia ta ca are frica mare si Basaraba de acel lotru de Mahamet beg, mai vartos de domniele voastre. si aceste cuvinte sa tii domniia-ta la tine, sa nu stie umini multi."

De aici inainte, scrisorile romanesti se raspandesc in toate tinuturile, iar in timpul domniei lui Mihai Viteazul, limba romana patrunde si in cancelariile domnesti. Cu toate acestea, faurirea unei limbi literare nu s-a savarsit imediat, fiind un proces de lunga durata, care nu se reduce la simpla fixare in scris a limbii vorbite.

2. Primele traduceri religioase in limba romana

Se presupune ca trecerea de la slavona la romana s-a facut din nevoi interne sau externe. In primul caz se argumenteaza ca preotii si calugarii aveau nevoie de carti religioase in limba romana intrucat adeseori invatau pe de rost liturghia slavona fara a o intelege. Aparitia acestor carti poate fi pusa si sub influenta miscarilor de reformare a catolicismului. In orice caz, cert este ca s-a dat o lupta intre formele vechi si cele noi, iar triumful limbii romane se datoreaza si raspandirii, mai ales in Transilvania, a cartilor religioase.

Primele traduceri religioase in limba romana (Codicele voronetean, Psaltirea voroneteana, Psaltirea scheiana si Psaltirea Hurmuzachi) sunt foarte greu de datat fiindca originalele nu s-au pastrat, iar copiile fragmentare nu contin indicatii referitoare la numele traducatorului sau al copistului si nici la anul redactarii. Se pare ca primele scrieri romanesti au fost traduse in Maramures, caracterizandu-se prin fenomenul lingvistic numit rotacism, adica transformarea lui "l" intervocalic in "r". Codicele voronetean, in forma in care s-a pastrat pana astazi, contine doar sfarsitul Noului Testament, adica Faptele apostolilor si cateva epistole ale lui Iacob si Petru. Psaltirea scheiana cuprinde psalmii lui David si a fost publicata pentru intaia oara de I. Bianu in 1889. Psaltirea voroneteana se distinge prin faptul ca include atat traducerea in romana, dar si textul slavonesc pe care s-a lucrat. Psaltirea Hurmuzachi nu este copia unui manuscris anterior, ci o traducere distincta.

3. Introducerea tiparului in Tarile Romane

Textele Sfintelor Scripturi, traduse in veacul al XV-lea, in Maramures, s-au raspandit prin copii, din mana in mana, ajungand si in Ardeal, unde au fost tiparite. La noi, tiparul se introduce la scurt timp dupa inventarea lui de catre Guttemberg (1445). Astfel, in 1508, prin grija mesterului Macarie, se tipareste o prima carte, Liturghierul, urmata la scurt timp de altele, tot in limba slavona. Intaia carte tiparita in limba romana este Catehismul luteran, despre care se stie autorul si pretul, dar din care nu s-a pastrat nici un exemplar. Un document din 1544 atesta ca autorul lui era Filip Moldoveanul.

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

3.1. Petru Movila

In dezvoltarea tiparului in Tarile Romane se remarca si activitatea lui Petru Movila (1596-1646). Retras in lumea monahala din indemnul mitropolitului Kievului, el devine staretul unei manastiri care avea si o tipografie. Aici infiinteaza o scoala duhovniceasca, un fel de academie teologica. Movila introduce studiul latinei, retoricii, stilisticii si al filosofiei. Activitatea sa este cu atat mai importanta cu cat se desfasoara intr-un moment de ascensiune a calvinismului. Raspunzand polemic activitatii misionarilor calvini, el tipareste Marturisirea credintei ortodoxe, unde face apel la unitatea tuturor tarilor ortodoxe.

3.2. Coresi

O remarcabila activitate tipografica a sustinut diaconul Coresi, care, in 1558 sau 1559, se stabileste la Brasov si, ajutat de juzii orasului, infiinteaza un atelier unde va scoate cateva carti religioase. Sub ingrijirea lui vor aparea unsprezece in limba slavona si noua in limba romana, dintre care mentionam un evangheliar, un apostol si un catehism. Acesta din urma este probabil o reeditare a catehismului de la Sibiu, ingrijit de Filip Moldoveanul.

Traducerea cartilor bisericesti a determinat si folosirea limbii romane in biserica, lucru extrem de necesar, atat preotilor, cat mai ales credinciosilor, care nu intelegeau mai nimic dintr-o liturghie slavoneasca invechita. Cu toate acestea, oricat de importanta a fost munca sa, Coresi nu poate fi socotit un scriitor in adevaratul sens al cuvantului, el nefiind creator de fictiune. Cand traduci carte religioasa, interventiile personale si interpretarea textului sunt interzise, efortul concentrandu-se asupra gasirii sensului de baza al cuvintelor. Traducerile lui au fost folosite ulterior in realizarea primei traduceri integrale a Bibliei in limba romana, Biblia de la Bucuresti (1688). Pe langa utilitatea lor imediata, tipariturile lui Coresi au si meritul de a fi "pus primele pietre solide la temeliile limbii literare de azi." (N. Cartojan)

3.3. Etape in traducerea Bibliei

3.3.1. Palia de la Orastie

Dupa primele tiparituri religioase, un moment important in anevoiosul proces de traducere a Bibliei il constituie Palia de la Orastie (1582), lucrare ce contine "Geneza" si "Exodul". Ea a fost tradusa de cinci carturari romani din greaca, sarba si ebraica pentru ca romanii sa aiba si ei acces la textul sacru: ". numai noi romanii nu le avem pre limba noastra. Cu mare munca scoasam din limba jidoveasca si greceasca si sarbeasca pre limba romaneasca." Cu Palia de la Orastie se incheie seria tipariturilor in Ardeal. Ea se va relua dupa aproximativ cincizeci de ani in Muntenia lui Matei Basarab si in Moldova lui Vasile Lupu. Intre timp avusese loc prima unire a romanilor sub conducerea lui Mihai Viteazul.

3.3.2. Cazania. lui Varlaam (1643)

Mitropolitul Varlaam este unul dintre putinii invatati ai vremii sale si ilustreaza in chip fericit ideea de carturar medieval. Trimis cu o misiune la Kiev, il cunoaste pe mitropolitul Petru Movila si are o ascensiune monahala rapida, ajungand el insusi mitropolit, in 1632, fara a fi fost in prealabil episcop.

Cazania sau Carte romaneasca de invatatura dumenecele preste an si la praznice imparatesti reprezinta monumentul cultural al epocii, de o insemnatate exceptionala pentru dezvoltarea limbii literare. Ea contine saptezeci si patru de predici, traduse din slavona, adevarate sinteze de morala, oratorie si explicare a Evangheliei. Ca specie, cazania dateaza din perioada bizantina si se ocupa de talcuirea Evangheliilor, pentru a le face accesibile credinciosilor.

O cazanie este compusa din Evanghelia zilei si din explicatia ei. In maniera epocii, sunt folosite comparatii ample, menite a convinge ascultatorul. Fara a fi o lucrare originala, Cazania. lui Varlaam este scrisa de un autor constient de posibilitatile de expresie ale limbii romane. Ca stil, ea se remarca prin folosirea unei sintaxe clare, prin fluenta comunicarii, prin atmosfera de povestire si prin portretele care amintesc de iconografie. Pe langa calitatile de povestitor, mitropolitul se dovedeste si un polemist redutabil, textul capatand pe alocuri accente pamfletare.

3.3.3. Noul Testament de la Balgrad (1648)

In acelasi timp cu Varlaam, mitropolitul Simion Stefan aducea, in Transilvania, o noua contributie remarcabila la dezvoltarea limbii literare, prin cea dintai traducere integrala a Noului Testament. Opera unui colectiv de autori, Noul Testament de la Balgrad (1648) reprezinta o treapta importanta in procesul de traducere integrala a Bibliei. Traducerea s-a facut din ebraica, greaca si slavona. Pentru a reda cat mai fidel sensul cuvantului divin, s-a hotarat alegerea acelor cuvinte care circula mai des in limba, idee cu totul noua pentru vremea aceea intrucat intuia o chestiune esentiala de lingvistica, aceea ca forta expresiva a cuvintelor se stabileste in functie de circulatia lor. De asemenea, in realizarea traducerii s-a incercat evitarea regionalismelor intrucat mitropolitul credea ca ele risca sa nu fie intelese: ".cuvintele acele sunt bune, carele le inteleg toti."

3.3.4. Psaltirea lui Dosoftei (1673)

Exista in biografia lui Dosoftei numeroase semne de intrebare. Se pare ca s-a nascut in 1624, iar originea lui este incerta. Unii au sustinut ca ar fi ucrainean, grec, macedo-roman sau, mai probabil, ardelean. Numele sau adevarat era Dumitru Barila si a renuntat la el odata cu intrarea in randul calugarilor. Apartinea clasei de mijloc si se crede ca si-a facut instructia la o scoala din Lvov. Stia greaca, latina, polona si romana, iar inzestrarea carturareasca l-a ajutat sa devina, rapid, episcop si ulterior, mitropolit. Calitatile sale au fost sintetizate de catre contemporanul sau Neculce, care ii creioneaza un portret in care predomina stiinta de carte si evlavia: "Acestu Dosofteiu, mitropolit nu era om prostu de felul lui. Si era neam de mazil; prč invatat, multe limbi stič; elineste, latineste, sloveneste si alta adanca carte si-nvatatura, deplin calugar si cucernic, si bland ca un miel. In tara noastra pe-ceasta vreme nu este om ca acela."[1] Cu toate acestea, unii l-au contestat pentru ca, dupa venirea lui Sobieski in tara, a trecut in Polonia, ducand cu sine tezaurul Moldovei si moastele sfantului Ioan cel Nou de la Suceava.

In plan cultural, Dosoftei continua eforturile de a introduce limba romana in biserica, aratand ca ".in biserica mai voia mi-i cinci cuvinte cu minte sa graiesc ca si pre altii sa invat, decat dzeace mii de cuvinte intr-alta limba". Psaltirea in versuri. s-a tiparit la Uniev, in Polonia, in 1673. Ca specie religioasa psalmii dateaza din vremea biblicului rege David (1015-970 i.Ch.) si se folosesc in desfasurarea liturghiei. Psalmii au o structura tripartita: o introducere, un cuprins si o incheiere, care consta de cele mai multe ori intr-un legamant pe care credinciosul il incheie cu divinitatea. Meritul acestei traduceri ramane in primul rand unul lingvistic: acela de a fi contribuit la inventarea unui limbaj poetic inexistent la acea vreme. Ceea ce sporeste, implicit, valoarea acestei carti.

3.3.5. Biblia de la Bucuresti (1688)

Aparitia in 1688 a primei editii romanesti integrale a Bibliei - cunoscuta sub titlul Biblia de la Bucuresti - este considerata momentul biruintei depline a limbii romane in biserica ortodoxa de la noi. Numita si "Biblia lui Serban", ea se bucura si astazi de aprecierea specialistilor. Calitatea ei fundamentala ramane accesibilitatea, textul putand fi citit fara glosar si astazi, la mai bine de trei sute de ani de la aparitie.

Elementul principal il constituie lexicul, la nivelul caruia se constata renuntarea la slavonisme, folosirea de neologisme si formarea de cuvinte compuse. Prin claritatea textului, acuratetea frazei, consecventa folosirii termenilor fara a li se schimba sensul, Biblia de la Bucuresti consacra limba romana ca limba literara. Dupa 1688, ea a fost tradusa in repetate randuri, din necesitatea adaptarii la realitatile momentului de carturari precum Samuil Micu, Gala Galaction, Nicodim Munteanu sau Valeriu Anania.

3.4. Primele forme de manifestare a literaturii didactice. Predicile lui Antim Ivireanul

In secolul al XVII-lea, un alt cleric, Antim Ivireanu, venit din partile Georgiei la curtea lui Constantin Brancoveanu, se va integra si mai adanc in sfera literaturii propriu-zise, impunandu-se prin arta oratorica pe care o foloseste in predicile sale. Din cate se stie pana acum, Antim este primul care, rupand cu traditia, se urca in amvonul mitropoliei, ca sa graiasca poporului. Pana atunci, locul predicii il tineau cazaniile, alcatuite cu sute de ani in urma si, deci, invechite. Mitropolitul intelege ca trebuie sa vorbeasca oamenilor intr-un mod direct, pe intelesul lor, si incepe o suita de predici originale, in care isi valorifica din plin darul de orator. Dincolo de impactul deosebit pe care trebuie sa-l fi avut deopotriva asupra oamenilor simpli, dar si asupra boierilor, valoarea didahiilor sale sta in claritatea planului, in precizia ideii si a formei si in vioiciunea stilului.

Din memoriile lui Del Chiaro, contemporanul lui Antim, aflam despre unul dintre naravurile romanilor:

".daca vreun cal se abatea din grup, baiatul in striga rechemandu-l cu injuraturi triviale, iar daca nu izbutea, incepea sa planga, continuand totusi pomelnicul de injuraturi obscene, fara sa cunoasca intelesul lor. In popor, parintii insisi deprind copiii cu injuraturi si se delecteaza cand acestia descurca primele silabe din expresii triviale, magulindu-se chiar cand combina noi injuraturi. In timpul celor sapte ani de sedere in Valahia, n-am avut ocazia sa aud ca cineva sa fi fost pedepsit pentru injuraturi, fie de catre instantele judiciare sau de cele bisericesti."

Antim avea sa sanctioneze asemenea abateri de la calea credintei si le va infiera fara de crutare, in discursuri vii, taioase. Atentia mitropolitului se indreapta impotriva obiceiurilor rele, care duceau pe oameni la decadere si care ne discreditau in ochii strainilor. Cu adanca indignare, el se ridica impotriva celor care se fac vinovati de asemenea pacate:

"Ce neam injura ca noi de lege, de cruce, de cumenicatura, de morti, de pomene, de lumanare, de suflet, de coliva, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie si de toate tainele sfintei biserici? Si ne ocaram si ne batjocorim insine legea; cine dintre pagani face aceasta?"

Predicile sale devin, astfel, si o sursa memorialistica, permitandu-ne sa patrundem in lumea inceputului de secolul al XVIII-lea. Aflam din ele despre obiceiul boierilor de a avea cate doi duhovnici, unul la tara si unul la oras, si de a-si imparti marturisirea in functie de gravitatea pacatelor. Se simte in didahii si pierderea autoritatii bisericii, tradata de atitudinea celor veniti la biserica nu pentru a asculta slujba, ci "pentru a vorbi si a rade si a face cu ochiul unul altuia mai rau decat pe la carciume". Nici pe frumoasele jupanese din vremea lui Brancoveanu, imbracate dupa moda greceasca si iubitoare de lux, nu le cruta. Intr-o predica, unde o ia de model pe Sara, sotia lui Avraam, care isi primea oaspetii framantand paine, el biciuieste cochetaria contemporanelor sale: "Oare sa fie acum vreuna asa? Ba, caci ia scoate mana Saraei! O vad plina de coca. Scoate si mana unei muieri de acum! O vad plina de inele si de scule. Caut si vad fata Sarei, plina de pielm. Vad si fata unei muieri de acum, plina de fleacuri dracesti." Evident, asemenea aspre dojane nu puteau fi pe placul celor vizati si s-au gasit unii care sa se bucure de sfarsitul sau crud, asemanator cu acela al lui Constantin Brancoveanu.

In evolutia literaturii vechi, Antim Ivireanul are meritul de a fi stimulat introducerea limbii romane in bisericile din Muntenia si de a fi fost initiatorul predicii, specie pe care o adapteaza necesitatilor vremii si careia ii da inaltime morala.