Epilog
(lat. epilogus "concluzie" / fr. épilogue
Epilogul este o "lamurire succinta" din finalul unei opere literare, ce are menirea de a
releva "ultimele consecinte ale desfasurarii epice".
In teatrul antic, epilogul era o alocutiune versificata prin care
autorul / actorul, la sfarsitul reprezentatiei, aducea multumiri publicului,
facand cateodata si unele consideratii asupra subiectului piesei, asupra
impresiilor ce le-ar fi putut lasa piesa in randurile spectatorilor; astfel de
epilog se incheia totdeauna cu formula consacrata: Vos
valete et plaudite, cives ! / Fiti sanatosi si aplaudati, cetateni
!. In retorica,
epilogul desemna partea finala a unui discurs, ce continea "rezumatul" / "concluziile" oratorului si frazele de captatio benevolentiae
In literatura romana, epiloguri interesante se afla in literatura
patristica, la A douazeci si patra
convorbire duhovniceasca
de Sfantul Ioan Cassian: «Intr-o astfel de dezbatere a grait fericitul Avraam
despre obarsia, ca si despre lecuirea amagirilor noastre si, punand oarecum sub
ochii cugetarii noastre cursele pe care ni le intinsese diavolul, a aprins in
noi dorinta pentru adevarata mortificare, dorinta care credem ca trebuie sa-i
inflacareze pe toti. Si pe toate acestea le-am expus intr-o forma nu tocmai
ingrijita; si daca a slovelor mele cenusa calduta a acoperit intelesurile pline
de foc ale Convorbirilor cu cei mai de seama parinti, totusi,
socotim ca trebuie sa topeasca si din gheata multor ce, indepartand invelisul
cuvintelor, vor binevoi sa trezeasca la viata adevarurile cuprinse in ele.
Acest foc, o, Sfinti Frati, pe care Domnul a venit sa-l trimita pe pamant si pe
care-l vrea foarte arzator, l-am trimis catre voi nu inaltat pana intr-atat de
duhul infumurarii, incat sa aprind prin acest adaos de caldura telul vostru si
asa fierbinte, ci pentru ca sa fie si mai mare autoritatea voastra in fata
fiilor, daca, intr-adevar, ceea ce voi insiva propovaduiti, nu cu simtul mort
al cuvintelor, ci cu exemplul viu, este intarit si prin invataturile vechilor
si vestitilor parinti. Ramane ca de-acum, dupa ce-am fost hartuit de
primejdiile mari ale furtunii, adierea duhovniceasca a rugilor voastre sa ma
duca in portul cel foarte sigur al tacerii.» (CDCD, 52 sq.);
la poemul Viata lumii de Miron Costin:
«Multi au fostu si multi suntem si multi te asteapta; / Lumea din primenéle nu
sa mai desteapta. / Orice este muritoriu cu vremea sa
petrece / () / Maine
treci si te petreci cu mare mahnire, / In lut si in cenusa te prefaci, o, oame,
/ In viierme, dupa care te afli in putoare, / Ia aminte dara, o, oame, cine
esti pe lume, / Ca o spuma plutitoare ramai fara nume. / Una fapta, ce-ti
ramane, buna, te lateste / In ceriu cu fericire in veci te mareste (Ant, I, 18); la romanul Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon: « Acest sot fericit era Gheorghe,
fostul vataf de curte al postelnicului Andronache Tuzluc; era acel june marinimos ce l-am vazut sacrificandu-se ca sa scape pe
stapanul sau de saracie si de rusine. / / Cat despre juna sa sotie, ea este
frumoasa Maria, fata banului C, care, desi iubise pe Gheorghe cu multa
pasiune, dar preferase moartea, decat o fericire trecatoare si dobandita prin
calcarea indatoririlor sale de buna fiica; suferintele si disperarea ei erau
acum rasplatite de ajuns.» (Epilog Din opincar, mare
spatar)
la ciclul poematic arghezian, peizaje «Au castigat ciocoii
razboiul lor cu tara / Si s-au ales plugarii cu mortii si ocara. / / Asa,
pe nestiute, pe la un miez de noapte, / Raspunde din bordeie alt noua sute
sapte, / Mai chibzuit, mai crancen, nu lanced ca o turma, / Sa nu cumva sa fie,
vedeti, si cel din urma. // Ca poate si armata in slujba la ciocoi, / Trezita
la dreptate, sa fie-atunci cu noi.» (Epilog ArV, I, 529 / 531) etc.
