Imposibila intoarcere - marin preda

IMPOSIBILA INTOARCERE

MARIN PREDA

REFLECTII ASUPRA PREZENTULUI

In zilele noastre o tara in care locuitorul ei cistiga mai putin de o suta de dolari pe luna este numita cu dispret tara subdesvoltata. Cum ai spune despre un om a carui inteligenta nu raspunde la un anumit test ca e iintirziat mintal! Cine a hotarit sa fie numite ast­fel majoritatea popoarelor lumii? Si cine a decis ca suta asta de dolari sa devina, pentru un imens numar de oameni, o obsesie? Oare inainte de aparitia aces­tei sute de dolari oamenii nu traiau fericiti?

Un poet spaniol din generatia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea incretita de o neliniste si indignare care i se intiparisera pe figura parca pentru totdeauna. Sedea la masa si abia se atin­gea de feluri, in timp ce colegii sai romani, spre a nu-si desminti latinitatea, erau sau pareau veseli nevoie mare, ca si cind ar fi vrut sa spuna ca altii au motivele lor sa-si increteasca fruntile, in timp ce noi, le „aranjam' noi pe toate si n-avem de ce sa ne ingrijoram. Recu­nosc ca filozofia asta nu e lipsita de temei, desi ar tre­bui putin reconsiderata. „Aranjarea' asta ne costa, in momentele de rascruce, vieti omenesti. Asta nu mai e „aranjament', ci tragedie. Mi se poate raspunde, printr-un eseu filozofic, ca e o trasatura specifica a po­porului nostru sa ocoleasca denumirea dezastrelor si sa faca haz de necaz. Da, asa este. Numai ca pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul sa facem haz si cind nu e cazul, si atunci cind treburile ne asteapta si gunoiul s-a adunat maldar la usa si nu mai putem iesi din casa. Ce mai e de ris intr-o aseme­nea situatie?

Sa revin insa la spaniol. „Domnule, a inceput el cu o grimasa parca de disperare, dupa ce i-am pus o intre­bare pe care o pun adesea strainilor: care e situatia ta­ranilor din tara lor? Domnule, eu sint taran de origine si vara asta am petrecut-o la ai mei. Sint indignat: nu-i mai recunosc. Isi pierd demnitatea. Mindria lor Isi pierd mindria! Nu mai muncesc ca sa-si cistige exis­tenta, ci ca sa-i intretina pe straini Sa cistige dolari! Citesc in presa ca isi ofera la cele mai scazute preturi din lume camerele lor, peisajele lor, potecile si mormin­tele lor. Isi darima frumoasele lor case si construiesc paste ele altele, care seamana cu hanuri infame hote­luri birturi si industrii, pentru ca posesorii de dolari din intreaga lume sa vina la ei, sa se simta in largul lor si sa mai vina si la anu Sint revoltat, domnule Sint gonit din propria mea tara Sint un om fara tara, n-am unde sa ma mai duc'

Si poetul spaniol se opri din vorbit si expresia chipu­lui sau deveni tragica. O simpatie adinca ma napadi pentru el, cu toate ca-mi dadeam seama ca in starea sa de spirit era si ceva din exagerarea donchisoteasca a vestitului hidalgo. Incercai deci sa-l aduc pe terenul realitatilor. „Domnule, ii spusei, inteleg ca o mare ru­sine s-a abatut asupra plaiurilor dumneavoastra natale. Dar in schimb puteti fi mindri ca ati scapat in felul acesta de o alta rusine, poate mai mare: nu mai sinteti subdesvoltati. Am citit recent ca Spania a depasit ni­velul fatal si a intrat in rindul tarilor ai caror locuitori cistiga mai mult de o suta de dolari pe luna. Gata! Ati cistigat! Sinteti desvoltati! Victorie! Rusinea a Fost spalata. Mindria spaniola'

Dar tragicul poet, dupa ce ma ascultase citeva clipe si pesemne dindu-si seama ca i se cinta acelasi cintec pe care il auzise si rasauzise pina la saturatie, isi intoarse privirea in sine si inceta sa mai fie atent la spusele mele.

REFLECTII ASUPRA VIITORULUI

Astazi, fiul meu (sase luni!) a vrut sa manince glo­bul pamintesc. Cititorul sa fie linistit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viata intima a baiatului, scriindu-i rinduri „pentru adormit', sau, in vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu', etetera. Intii, pentru ca igno­ranta e o stare care trebuie traita la virsta necesara, ca o protectie impotriva a tot ce o poate lua inaintea expe­rientei, adica a inteligentei precoce. Si apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stapineste cind privim cerul si padurile, numai in anonimat tisneste parca atit de coplesitor din fiinta noastra. Asta nu in­seamna, fireste, ca neanonimii sint inlantuiti, ci doar ca ei au, vorbind in jargon stiintific, o gena de adap­tare in plus la o anumita activitate publica. Daca fiul dumneavoastra n-o are, de ce sa-l nenorociti atentind la anonimatul lui, in care el e stapin fericit pe un avion, pe o locomotiva sau pe un transatlantic? Un baiat, calare pe un excavator pasitor, care infige in moloz cu zgomot si manevre julverniene dintii cupei uriase de metal pe care o manevreaza de sus, sau un tinar inginer monteur, care asteapta un tren cu piese impachetate, fara viata, carora el urmeaza sa le ga­seasca subtilele ghivente, sa le imbuce si sa faca astfel sa apara, stralucitoare de frumusete si de putere, turbina si generatorul de curent care va lumina orasul ― ce-si poate dori mai mult un parinte pentru fiul sau? Asa gindim, noi, parintii! Dar ce vor gindi ei, co­piii, cind vor fi in stare de a gindi? m-am intrebat vazindu-l cum se uita, cu o expresie de incintare extrema, spre globul pamintesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase il atrageau si a intins miinile spre el. Cred si eu, am gindit, e frumos pamintul nostru, culorile lui sint adevarate, nu e nici o iluzie, ne place si noua, nu numai tie. Si i l-am dat sa vad ce face cu el. L-a apu­cat foarte strins in brate si, o data luat in posesie, dupa citeva clipe in care uimirea lui s-a intors inapoi de unde iesise, l-a dus la gura si a vrut sa muste din el. Ei bine, i-am spus, asta sa n-o faci, chiar daca soarta te ra impinge sa ajungi un cuceritor. Pamintul nostru nu e nici de luat in posesie de o singura persoana si nici de infipt dintii in el si mincat. Mai trebuie si la altii, nu e numai al tau!

Si i-am luat, enervat, globul nostru terestru din brate. Da, mi-am zis, dar cind va fi cu adevarat pe mina lor, ce vor face din el? Unii se mindresc in mod stupid vazindu-i pe copii jucindu-se de-a rachetele si de-a cos-modroamele, zicind ca vor face si vor drege cu ele prin cosmos, ca asta e o mare isprava, ca si cind is­prava asta n-am fi inceput-o noi, si ca si cind nu ne-ar trebui un secol de aici inainte sa ne gindim daca dru­mul pe care am apucat este sau nu cel bun, si daca nu e, sa lasam acest mare semn de intrebare copiilor nos­tri, sa raspunda la el si sa opreasca energic, daca asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu stim de catre cine si ne turbura mintile.

Degeaba citeste un posesor de automobil ca, in fru­moasa dimineata in care el se pregateste sa plece si sa-si petreaca week-end-ul la iarba verde, o suta dintre cei ca el au deja certificatul de deces in buzunar, iar pe citeva mii ii asteapta deja rotilele in care isi vor pe­trece restul zilelor, sau cirjele care le vor inlocui pi­cioarele. Nimeni, citind acest adevar al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C si va da ailta destinatie banilor pe care ii stringe pentru masina. Desi ardeleanul, mai intelept parca, are o vorba: daca vrei sa more cumpara-ti motore

Si nimeni, avind deja acest motore, nu se va duce sa dea un anunt la mica publicitate: vind Fiat 1300, stare exceptionala, duca-se pe pustii! Nici semnataru­lui acestor rinduri nu-i trece prin cap sa faca asa ceva. Acei o suta de morti saptaminal si acele citeva mii de grav raniti sint- altii, nu noi. Sint persoane abstracte, fiinte fara chip si forma, care numai lor o sa li se intimple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franta, nu noua, aici, in Romania.

Ce legatura are asta cu cosmosul? ar putea sa ma intrebe cineva. Cucerirea spatiului extraterestru si a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o sa ne oprim de a o mai face? Are legatura, fiindca face parte din acelasi sistem tehnic care a creat si automobilul. Si daca, asa cum ne arata studiile, acesta din urma ne face mai agresivi la volan, unde e progresul? „Fap­tul ca un individ poate fi investit brusc, din chiar clipa demararii, cu o putere materiala si cu o forta dispro­portionata fata de mijloacele naturale de care dispune fara efort apreciabil, constituie o sursa posibila de abuz', scrie cercetatorul. Dar cei care dispun de mij­loace mult mai mari? Are omul destula minte ca sa stapineasca forta colosala pe care inteligenta lui isco­ditoare a descoperit-o?

Am citit si am recitit in acesti ani de citeva ori ad­mirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristu­lui american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini pina la cadere, intr-o traducere franceza, care mi-a placut asa de mult, incit simt un regret ca divulg aici aceasta lectura parca numai a mea. Am avut sentimentul, si am fost gelos sa citesc parca un al doilea „razboi si pace' al timpurilor noas­tre, scris pe baza de documente, cazute in miinile ar­matei americane, virite in cutii si lasate sa zaca undeva in arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care traise multi ani la Berlin, adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune si a avut talentul de sinteza necesar sa scrie nu cincisprezece mii de pagini, cit ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai putin, avind deci, asemeni unui mare romancier, intuitia atit a limitelor curiozi­tatii si atentiei cititorului, cit si a limitei interesului pe care il poate stirni un astfel de subiect despre care s-a scris atit de mult. Expunerea este simpla si autorul poseda puterea de a se abtine de la comentariile la care ar fi fost un european ispitit. Format la scoala „faptu­lui' la care fusesera formati scriitori straluciti ai ge­neratiei sale, W. Shirer se multumeste cu o singura idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea in fata arhivele unor cuceritori. Atit. Sa povesteasca deci lugubrele lor fapte (fiindca vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmarind aceasta idee simpla si purtat de experienta sa directa pe care i-a prilejuit-o sederea chiar in acei ani in Germania Iar noua sa ne dea posibili­tatea sa meditam liber asupra lor.

E greu de inteles. De ce, dupa primele anexari, a Austriei si a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, si acceptate in; mod las de catre celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declansat de facto inceputul celui de-al doilea razboi mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adica a declansat el razboiul? Odini­oara Tolstoi, respingind explicatiile istoricilor si mili­tarilor, se intreba ce a cautat Napoleon in Rusia si nu gasea un raspuns in afara determinismului la care e supusa fiinta umana indata ce pe locul unde ea traieste apare un mit si un mecanism care il propaga si il transforma in forta care supune vointele si influenteaza constiintele. I se reproseaza lui Napoleon executarea ducelui d'Enghien! Ce gluma! Cititi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare intregi sub ochii unei omeniri care se uita la injosirile la care erau su­puse aceste popoare ca si cind n-ar fi privit-o nici­decum!

S-a intimplat ceva care ne pune o grava dilema in fata. Acest cuib de cuceritori, care reusisera sa puna mina pe natiunea germana, deodata se prabuseste in constiinta noastra citindu-le faptele, in clipa cind aflam ca la ideea lor de cucerire s-a adaugat, sau a fost in­sotita in planurile lor, de ideea de exterminare a celor cuceriti sau transformarea lor in sclavi, in sensul pe care il avea in antichitate acest cuvint. Idee care a fost pusa in practica. Istoria insasi parca sta la indoiala: sa-i treaca pe acesti posedati in filele ei? Intra si astfel de fapte in istorie?

Dar pe ce s-au bizuit ei totusi pornind la neagra lor aventura? Nu putem sa evitam sa ne gindim ca s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern in general. Masinile, ingenioasele masini Motoarele, ingenioasele si puternicele lor motoare au duduit pe pamintul Europei si au ingrozit populatiile cu sinistrele sirene care urlau, insotind avioanele, stukasurile lor in picaj. Goring a fost personal un bun aviator si un bun orga­nizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca si el a fost un mare financiar care a facut ordine in finante si a redresat marca prabusita. Un altul a redresat in­dustria, care a inceput sa lucreze ca un ceasornic de precizie intors bine la timp Nici nu-ti vine sa-ti crezi ochilor citind! iti cade cartea din mina!

Fiecare secol isi are dilemele si temerile lui in ce pri­veste viitorul. Citim, rizind cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare ca va fi in secolul urmator! in secolul urmator, insa, nu s-a intimplat nimic! Si nici in cele urmatoare acestuia.

In secolul nostru insa s-a intimplat. Revolutia fran­ceza e un poem idilic fata de ceea ce s-a petrecut cu noi in numai cincizeci de ani. Si copiii sau nepotii ge­neratiilor actuale nu mai au dreptul sa ia cunostinta cu ironie de temerile si nelinistile noastre. Si sa zica: ia uite de ce se speriau saracii bunici!

Nu sintem saraci! Si daca vor sa nu li se intimple lor ceva si mai rau, sa se gindeasca bine: din moste­nirea pe care le-o lasam, acest cult pentru masini este el bun sau nu?!

Deturnarea atentiei are consecinte enorme: Cultul soarelui, de pilda, n-ar fi mai bun, in timp ce am con­tinua sa ne perfectionam utilele noastre masini cu care sa zburam si in Sirius, daca avem chef? Sau al apei, misterioasa apa din care am iesit, mama noastra, si care inconjoara cu albastrul ei stralucitor globul pamintesc?

DESPRE EVAZIONISM, LITERAR Sl SOCIAL

Mi-aduc aminte ca ma indignam odata impotriva facatorilor de cuvinte care, spre deosebire de scriitorii preocupati de o problematica veritabila, se multumesc sa inunde hirtia cu torente de imagini si cuvinte care nu spun nimic. Astazi mi se pare ca am gasit pentru ei o noua denumire: scriitori evazionisti.

Nu voi face imprudenta sa concretizez scriitori eva­zionisti si carti evazioniste, deoarece nimeni nu poate sa ne asigure ca in evazionistul de azi nu zace scriito­rul angajat de miine. Maladia insa, in sine, merita sa fie discutata. In ce consta ea? Asa cum spune si nu­mele, ea consta in ocolirea premeditata, programatica a problemelor reale si obsedante ale timpului si socie­tatii noastre contemporane, si in evadarea, cu ajutorul unor torente de cuvinte si imagini, intr-un univers al inchipuirii, care nu reprezinta nimic din ceea ce fra-minta nici macar constiinta scriitorului evazionist, ne­cum constiinta contemporanilor sai.

Un prozator care a scris o carte, nu chiar foarte legata de o problematica realista, a primit din partea unui critic preocupat numai de probleme estetice un raspuns cam de felul acesta: am deschis cartea ta si am dat acolo peste cuvintul „tovarase'. Nu ma intere­seaza o asemenea carte, a spus criticul nostru.

Ce l-o fi interesind deci? Si intrucit un indiciu de fixare in timp si in spatiu a unei carti contravine idea­lului sau estetic?

Ce s-a intimplat de s-a ajuns la asemenea pozitii puerile?

Putem oare presupune ca acesti scriitori si critici, adepti ai evazionismului in literatura, nu cunosc sau nu inteleg istoria? Greu de crezut.

Ion Baiesu are o nuvela intitulata Acceleratorul, in care eroul sau, un om slab, deci un om mai mult sau mai putin obisnuit, sufera un traumatism care nici ma­car nu e foarte grav. La dimensiunile lui, insa, expe­rienta e decisiva. Omului nu-i mai place ceea ce se intimpla in jurul sau si nu mai are nu atit incredere in mediul care l-a supus la un asemenea traumatism, ci forta spirituala ca sa lupte cu acest mediu, cu unele din ideile si credintele lui. Eroul, cu mica lui umani­tate, simte ca i se inchide un drum pe care el nu are puterea sa-l deschida, si atunci el inventeaza un timp al sau pe care-l accelereaza si-l incetineste, dupa do­rinta, refuzind sa participe chiar la propria-i viata, imbolnavindu-se, intr-un cuvint, de ceea ce mai inainte noi spuneam ca se numeste evazionism. Excelenta aceasta povestire care pune degetul pe una dintre pro­blemele reale ale timpului nostru.

Intr-adevar, e cazul sa ne intrebam: evazionismul literar nu este oare expresia unui evazionism social? Nu cumva fenomenul exista in realitate, intr-o anume parte a societatii noastre?

Parasind domeniul abstract al discutiei despre litera­tura, imi vine in minte o intimplare care m-a socat tot atit de puternic ca si nuvela lui Ion Baiesu. Sta­team la coada, cu ani in urma, sa-i cumpar mamei o pereche de sosoni. Erau sosoni buni, ieftini, si in can­titate neindestulatoare, asa cum se intimpla la noi ade­sea, sa apara pe piata marfuri bune, ieftine, dar insu­ficiente. Se facuse ora noua dimineata, era iarna, si stateam toti ― o coada lunga ― asteptind sa vina vinzatorul si sa deschida magazinul. Pe la orele noua si jumatate, in fine, soseste, bine dispus, bine imbracat; nu catadicseste sa ne arunce o privire, ne face doar un semn cu mina, intr-un gest caruia i-a exprimat el insusi sensul, prin viu grai: Ehe, stati, mai stati! Nu in­seamna ca daca am venit o sa va dau marfa. Mai am treaba.

Si intr-adevar a deschis magazinul pe dinafara si l-a incuiat pe dinauntru. La acestea am iesit din rind, am inceput sa zgiltii usa si sa lovesc cu picioarele in ea. El a revenit foarte calm, si in momentul acela un val de proteste s-a auzit in multimea care statea la coada. Dar, spre stupoarea mea, nu erau adresate vinzatorului, ci mie. De ce? N-am inteles in primele clipe. Pe urma mi-am dat seama ca aveam in spatele meu un sir de cetateni care, prin nu stiu ce mister, refuzau sa ia cunostinta cu realitatea in care traiau si considerau fi­resc ceea ce facea vinzatorul si nefiresc ceea ce faceam eu. De aceea protestau. Ma aflam deci in fata unui evazionism activ.

Care este mecanismul acestui fenomen?

Ce se petrece, cind ar fi fost atit de simplu, atit de usor, sa zici nu intr-o anumita imprejurare, si lucrurile sa ia o alta intorsatura, sau sa zici da, si anumite lu­cruri sa se petreaca, sa se schimbe?

In lumea in care traieste, scriitorul, fascinat de ceea ce vede, poate lansa o sonda si, in, seninatatea constiintei sale, poate sa studieze datele acestei lumi si sa ne dea, poate nu chiar un raspuns, asta, uneori, e atit de usor, ci posibilitatea de a contempla noi insine propria noastra viata, cu toate enigmele si problemele ei inso­lubile. Si atunci poate fi sigur ca urmarile gestului sau creator vor fi imprevizibile.

FATALITATEA RELATIEI

Nu e usor sa-ti inchipui replica unui adversar. Cine s-ar recunoaste drept purtator al unei maladii, asa cum am incercat s-o descriu eu? Un scriitor care s-ar simti vizat intii ar nega ca e vorba de o maladie, si, al doi­lea, ar respinge descrierea fenomenului.

Nimeni n-ar accepta o discutie pe acest teren. Ba chiar, in felul in care am pus problema, n-ar accepta nici un fel de discutie. De ce? Pentru ca mie imi este la indemina sa pun problema in acest fel, iar scriito­rului evazionist nu-i este. Incit, pentru folosul discutiei noastre, sa ne propunem sa parasim avantajele pe care noi insine ni le-am creat si sa incercam sa intelegem care ar fi gindirea intima, filozofica si estetica, a scri­itorului care respinge tipul de literatura pe care noi ii aparam.

Ma gindesc deci. Cobor in forul meu interior. Simt o pace indestructibila si o mare desfatare spirituala, re-flectind cum sa scrii o carte despre un om pur care isi vira cele doua degete groase ale miinilor sub vesta si, stiind perfect in ce epoca istorica traieste, se detaseaza de orice fel de probleme si de orice fel de adevar. El este un om in sine, fara viata de relatie, nu numai so­ciala ― asta nici macar nu intra pe departe in dis­cutie! ― (stiti, odinioara, cind un editor trebuia sa publice un romn de tip Zola, cu mineri in revolta, scria dedesubt, in semn de scuza si ca sa nu triseze fata de cititorii sai, roman social, adica o specie aparte care isi are curiosii respectivi, care trebuiesc anuntati in felul acesta ca le-a sosit si lor marfa pe piata), no, nu e vorba de relatia sociala, ci de relatia simpla, sa-i zicem eterna, dintre un individ si inca unul, sau si mai putin, de relatia dintre un individ si obiectele care-l inconjoara sau soarele care-l incalzeste. Ba, de ce sa ne oprim aici? Un individ fara nici un fel de relatie. Nu este o placere? In lumea noastra literara a aparut o prejudecata foarte inradacinata, ca literatura trebuie negresit sa desbata probleme de constiinta. E adevarat ca le desbate, dar de ce trebuie negresit? Cine a hotarit chestia asta? Si, mai ales, cine a hotarit ca sin­gurul mod de a o face este cel de relatie, asadar cel care ar explica drama sau fericirea omului prin fatali­tatea relatiei dintre un individ si altul sau dintre indi­vid si societate? E o prejudecata de care tot mai multi scriitori vor sa se dezbare. Trebuie sa atacam proble­mele omului dintr-un punct de vedere inedit!!! Facem abstractie de fatalitatea relatiei si-l lasam pe erou sa se uite in sine, sa descopere, sa vada ce-i mai ramine. Ei bine, nu e interesant de stiut ce-i mai ramine omului daca face aceasta abstractie? Si daca-i ramine ceva, acest ceva n-ar fi un teritoriu al sau, absolut liber, in timp ce teritoriul de relatie e conditionat? Ei, chiar nu credeti ca merita sa exploram acest teritoriu al li­bertatii absolute? Si nu va incalzeste inima ideea ca tre­buie sa ne convingem prin scriitura, negind cu fiecare fraza pe precedenta, daca acest teritoriu exista, iar daca exista, sa-l cultivam? Si la urma urmei ce-i ofera omu­lui fatalitatea relatiei? Vesnice conflicte intre individ si iubita sa, intre el si familie, intre el si un grup de indivizi, intre el si societate! Care ii macina viata si, asemeni regelui Lear, il face sa rataceasca in cumplite erori, nedreptati comise de el insusi si pentru care nu-l iarta nimeni! Care au constituit obiectul literaturii de cind exista ea, creind opere in care s-a spus aproape tot! Cu ce a fost incoronata viata unui om ca perso­najul dumitale, Ilie Moromete, victima a relatiei, care la sfirsitul vietii sale este dus cu roaba acasa, el, care iubise atit de mult aceasta lume, cu caii si pamintul lui, care aveau pentru el o dimensiune metafizica? La ce bun sa creezi astfel de eroi, cu un astfel de sfirsit? Nu, hotarit, trebuie sa ferim literatura sa intre in ase­menea impasuri, fiindca, sa fie clar! literatura de re­latie se afla intr-un impas, si nu literatura noastra pe nedrept numita evazionista.

Ma opresc aici, nelinistit. Dar de unde-mi vine neli­nistea? Au existat parca pe lume niste teritorii in care nu numai literatii, ci intreaga populatie, de multe mili­oane, a unor imperii, traia in felul acesta Aurul il aruncau, rizind, unor straini care pusesera pentru prima oara piciorul pe pamintul lor. Conflicte nu existau in­tre ei, le alungasera, reusisera sa descopere teritoriul absolut din fiinta lor. Iar acei straini au patruns cu usurinta pina la imparatul lor, l-au luat prizonier (erau putini acesti straini, citeva sute!), au cerut toate boga­tiile si, dupa ce le-au obtinut, l-au ucis pe imparat si au inceput sa macelareasca ingereasca populatie de citeva milioane, care nu cunostea fatalitatea relatiei si care cine stie de cind traia astfel N-a fost macela­rita in intregime, pentru ca mai era aur de scos din pamint. Au fost trimisi misionari cu biblia care, stu­diind obiceiurile ciudate ale acestor oameni, au ajuns la concluzia ca atit de dusi erau in absolut acesti basti­nasi, incit era nevoie ca ei, misionarii, sa traga clopotele in sat, la orele douasprezece noaptea, ca sa le reaminteasca barbatilor ca e timpul sa-si indeplineasca datoriile lor conjugale.

Este opinia unui specialist care a cercetat aceste imperii, si nu o fantezie de scriitor. E vorba de cunos­cutele imperii distruse de conchistadori.

In ceea ce ne priveste pe noi, romanii, am cunoscut odata un ginditor care mi-a spus urmatoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria.

Sa presupunem ca exista un astfel de badea Gheor­ghe. E nevoie doar sa presupunem, pentru ca, in reali­tate, unde a boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul-Inalt? La Calugareni? La Plevna? in Muntii Tatra?

Mai degraba putem spune ca istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe si ca el a invatat, din vicleniile ei, viclenii si mai mari si a stiut in felul acesta sa i le dejoace, uimind pe foarte multi din acest continent, care nu o data se trezesc intrebindu-se: cum existam noi, romanii? Cine sintem? Ce e cu noi? Ce este asta, Romania?

Dar sa ne oprim putin asupra unui ipotetic badea Gheorghe, mare sabotor al istoriei. Ei bine, ce i-a facut el acestei istorii? Ce dureri i-a provocat? Ce tulbu­rari in mersul ei ii apartin lui badea Gheorghe prin faptul ca i-a intors el spatele? Daca si istoria l-ar fi imitat, si badea Gheorghe si istoria ar fi stat suparati spate in spate, atunci am fi avut motive sa ne bucuram ca, ia uite, cum a reusit el sa determine aceasta zeita sa produca ravagii in alte parti, in timp ce plaiurile lui badea Gheorghe au ramas neatinse si din ele nu s-au auzit secole intregi decit fluierul doinitor si cintecele lui senine, estompate doar din cind in cind de zgomotul ierbii fragede rupta de la radacina de boturile umede ale boilor.

In realitate, peste aceste plaiuri a curs singe, iar acel badea Gheorghe nici n-a existat.

Cineva s-ar putea intreba: e chiar atit de impor­tanta literatura, incit sa intre in interiorul ei astfel de avertismente? Dupa parerea noastra este. Chiar daca exista dorinta, proTocata de dezamagiri, de a o inde­parta de la aceasta misiune. Nu micsorind in gindirea noastra forta de influentare a constiintelor pe care o are arta rezolvam dezamagirile noastre. Dezamagirile nu sint, fireste, de ordin literar. De ce, atunci, sa su­porte ideea de literatura aceste consecinte?

Nu arta de relatie s-a depreciat, ci acei scriitori care au falsificat-o. Desigur (si asta am mai spus-o cu alta ocazie) e foarte adevarat ca sarcinile prea mari inabusa literatura, exilind-o in domeniul abstractiilor. Dupa cum sarcinile prea mici, sau prea periferice, o coboara in anecdotic sau in amorf.

Putem noi scoate literatura din dialectica implacabila a existentei? Sigur ca da. Dar atunci cei care sint in­setati sa o faca trebuie sa prevada si posibilitatea ca, la ora douasprezece noaptea, peste somnul lor, populat de jocuri frumoase sau grotesti, cineva sa vina sa le bata foarte tare clopotul fatalitatii relatiei.

IATA TARANUL!

M-a vizitat fratele meu vitreg, Gheorghe, om de cincizeci si cinci de ani, pe deplin constient de rolul sau in societate, familia lui fiind la tara, in Silistea-Noua. Stiindu-l taran, l-am intrebat. Zic: „Ce faci tu, aici, la Bucuresti?' La care el mi-a dat un raspuns pe care imi rezerv dreptul de a-l folosi in noul meu ro­man: „Cum, zice, eu, ma? Construiesc societatea. Ju­mate am si construit-o! A mai ramas jumatea ailalta.'

S-ar parea ca nici el nu e pe de-a-ntregul convins de gravitatea efortului pe care-l depune, desi nici acolo in sat nu mai vrea sa stea. Isi angajeaza forta de munca la intimplare si uneori se si califica. Pina una-alta, doarme intr-o baraca, pe nenumaratele santiere ale Bucurestiului sau ale altor orase, si nu da prin satul lui cu lunile.

Intrebindu-l ce face, de fapt, pe santier, el mi-a ras­puns ca este sef, isi comanda lui insusi cite caramizi sa urce, cite sa coboare, sef veritabil.

Intr-o vreme am aflat ca la „Carul cu bere' merg multi silisteni. De unde presupun ca fiecare comuna are preferintele ei in ceea ce priveste restaurantele capita­lei. Curat tarani! Totusi, eu am scris despre ultimii dintre ei, Morometii (volumul doi). Critica s-a cam ferit sa puna publictil in deplina cunostinta de cauza despre drama care se petrecea. Dar sa intram putin in fondul problemei. E usor sa ne linistim spunind ca nu exista alt drum pentru taranime decit cel al coope­rativizarii. Pe scriitor il intereseaza insa ce se petrece cu oamenii.

Istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Asta nu e un lucru atit de abisal si cu asta nu ne putem mul­tumi. Este foarte lesnicios pentru omul de litere sa se adaposteasca in spatele necesitatii istorice si sa se eschi­veze, in felul acesta, de a se intreba nu cita necesitate contine istoria, ci care e soarta fiecarui om in parte, stiind ca omul nu are decit o singura viata de trait, in timp ce istoria este inceata si nepasatoare.

Nu e greu de sustinut ca, de pilda, Dostoievski nu intelegea necesitatea progresului social. Dar el a desco­perit, ignorind pentru moment istoria, ca scena este ocupata de demoni, care, insusindu-si ideile necesitatii istorice, danseaza calcind peste vieti omenesti. In alte imprejurari, un american povestea cum satele erau dis­truse cu tractorul si taranii erau alungati, pusi intr-un camion care costa saptezeci si cinci de dolari si trimisi intr-o tara a sperantei, California, unde fructele putre­zeau pe jos, neculese, si nici nu era voie sa fie culese, din ratiuni cu neputinta de inteles. Natura isi revarsa roadele asupra pamintului in timp ce un taran, ame­nintat sa moara de foame, era salvat de o taranca, de sinul careia era atirnat ca un sugar. Imagine literara fortata, specifica prozei americane, dar care nu ex­prima mai putin realitatea cumplita a disparitiei clasei taranesti, pe o planeta pe care progresul tehnic n-ar trebui sa traiasca din destramarea unei structuri de viata veche de mii de ani.

Cine ne impune aceasta cursa, ale carei consecinte nu sint pe deplin previzibile? inainte de a lasa in suspensie aceasta intrebare, e cazul sa privim realitatile in fata. Tarile cele mai puternic industrializate, si care au elimi­nat clasa taraneasca din arena sociala, furnizeaza canti­tati fantastice de alimente (carne si cereale) tarilor care poseda, inca, o clasa taraneasca, dupa care ni se rupe inima.

Revenind la literatura imi amintesc de un erou con­siderat de Moromete cu ingaduinta, si pe care-l cheama Nastase Besensac. Era un om nevoias din toate punc­tele de vedere. Asta se petrecea acum treizeci de ani, cind Nastase trebuia sa se insoare. Cum s-a insurat si cum a trait acest erou nu e interesant. Astazi, insa, Nastase Besensac, care e un personaj real, are televizor, in fata acestei realitati brutale, imi trebuie timp sa re­flectez inainte de a mai scrie ceva despre ei: Pentru ca, iata, asta e taranul din zilele noastre, daca mai poate fi numit astfel

CARTILE DEASUPRA APEI

Ca oricaruia dintre noi, stirea nu mi-a venit dintr-o data ca sa arate amploarea catastrofei, ci intr-un mod rasfrint si treptat.

Pentru un om care traieste in sfera inchipuirii cum este scriitorul, astfel de catastrofe, de cele mai multe ori, prin brutalitatea lor, il readuc la realitatea reala si il pun in situatia sa-si dea seama de limitele artei sale. Intr-adevar, la ce mai folosesc cartile cind ele plu­tesc pe apa? Cel care le scrie se poate simti micsorat si se poate intreba cum sa-si ajute semenii, ce sa faca pentru ei, cind el nu stiuse decit sa scrie. Si aici, deo­data, in ciuda acestor adevaruri, putem intelege valoa­rea incalculabila a artei. Cartile, in mod fizic, se dis­trug. Bibliotecile pot fi luate de viltori. Dar in acele clipe, in constiinta oamenilor, opera de arta isi arata consecintele fara gres: ea a cultivat in oameni curajul, spiritul de sacrificiu, solidaritatea, abnegatia, bravura, eroismul si infruntarea barbateasca a mortii.

Exista totusi o arta care s-ar putea simti umilita in astfel de imprejurari? Este oare adevarat ca muzele trebuie sa taca? Pentru a raspunde la aceasta intre­bare e cazul sa ne imaginam urmatorul tablou pe care nici nu stiu daca nu cumva l-am vazut: este vorba de apa, de foc sau de cutremur. Un privitor, plasat la o anumita inaltime, vede imediat ce ar trebui sa faca acei oameni care racnesc in chinurile cataclismului sau alearga care incotro, nici macar cuprinsi de panica ― panica poate fi justificata! ―, ci de dezordine, ne­intelegere, risipire a fortelor, neputinta generala, prin dislocarea nucleului solidaritatii umane. Iata niste oa­meni cu totul nepregatiti in fata surprizei! zice privi­torul. Cum e posibil acest lucru? zice tot el. Cum au trait acesti oameni inainte? Cum de nu-si dau seama ca daca ar fi uniti si organizati, cei care nu sint loviti n-ar sta cu miinile in buzunare, pe ideea ca la ei n-a venit? in ce consta civilizatia acestei colectivitati? zice pri­vitorul mai departe.

Colectivitatea din tabloul in discutie, i-am putea noi raspunde, este una dintre acele colectivitati in care ar­tele ori au disparut, ori au fost inlocuite cu jocuri ab­stracte ale imaginatiei. E frumoasa imaginatia in arta? Este splendida. Poate ea lipsi? Daca lipseste, arta a murit. Dar arta nu e numai atit. Ea este deplina si misterioasa cind cumuleaza puterea imaginativa a su­fletului uman si aspiratia omului spre perfectiune morala.

Cine n-a fost cutremurat pentru totdeauna citind o scena in care o fetita, chinuita de niste oameni straini care o cresteau, era trimisa in miez de noapte intr-o padure sa aduca apa, sa adape un cal? in clipa in care se lupta cu imensa galeata, o mina apuca toarta si fe­tita simte cum galeata devine usoara, isi ridica privi­rile si vede un barbat blind care ii spune cuvinte linis­titoare. Milioane de oameni care au citit aceasta scena, chiar daca au uitat concretul ei, au pastrat in schimb sentimentul nascut in ei, in clipa in care au citit, si care ii va face ca aproape totdeauna sa fie alaturi de un copil aflat in primejdie. Puterea sentimentelor o data nascute nu va fi stearsa de nici un dezastru. Arta care a dat nastere unor simtaminte atit de adinei nu se va simti umilita niciodata.

Astfel imi spuneam in timp ce vizitam la Sighisoara distrusa strada a Clujului si in timp ce vasul-amfibie ma ducea pe deasupra satului inecat Vadeni, de linga Braila.

Ma aflu pe cheiul portului Galati. Apa este la doi pasi. Digul format din nisip, crengi de copaci si saci cu pamint imi da sentimentul ca totul s-a aranjat. For­fota din gara fluviala este cea obisnuita. Aproape de intrare imi atrage atentia o femeie cu un copil in brate. Este bine imbracata, iar copilul arata sanatos. Numai fata femeii seamana cu a celor care s-au ridicat dupa o mare febra. Buzele arse, narile spuzite, ochii putin albiti. Fara cuvinte multe, spune ca e din Baldovinesti sau, mai bine zis, ca a fost din Baldovinesti, unde se dusese sa scape de inundatiile frecvente din satul Pisica si-si facuse o casa. Acum, aceasta casa din Baldovinesti, cu sat cu tot, e stearsa de ape. Nu a salvat nimic, decit copiii. Toate acestea spuse fara cel mai mic tremur in glas, ca si cind ar fi intimplari dintre cele mai obis­nuite. A fost, a facut, a dres.

Ma asteptam sa ma indepartez de ea, avind si eu aceeasi stare de spirit. Si cu toate acestea, si nu numai pe mine, dupa citiva pasi, m-a lovit emotia cumplita. Apropierea a fost brusca. Distantele au pierit, fiinta pe care ai avut-o in fata parca ti-e sora sau mama. Dar oare nu asa ar trebui sa se intimple tot timpul? Tre­buie oare sa vina o nenorocire ca sa ne simtim atit de apropiati si sa avem vie in minte ideea ca, inainte de a fi orice-am fi, sintem oameni?

Aceste surori ale noastre iti spun fara cuvinte ca-si vor aduna copiii imprastiati, ca o vor lua de la capat, cu aceeasi liniste pe care le-o da instinctul vietii, care la ele, femeile necajite ale acestui popor, s-a transfor­mat in datorie morala, in care ele inteleg ca trebuie sa traiesti nu numai pentru ca iti place, ci si pentru ca trebuie sa traiesti.

La fel de nepregatit m-a gasit si imaginea de an­samblu a Brailei si Galatiului, unde viata se desfa­soara normal si unde am aflat ca in acele zile, cele mai grele, cind nu numai apa ameninta, ci si vintul, care, pe linga valurile distrugatoare, ii impiedica pe oameni sa lucreze spulberindu-le pamintul din lopata, oamenii au tinut, in apa pina la briu, concret, cu spa­tele lor, digul care se sparsese. Au stat in aceasta po­zitie atita timp cit a fost nevoie ca sa fie refacut. Pen­tru mine aceasta imagine constituie simbolul rezistentei noastre. De ce? Pentru ca ne asuma si pe noi, si ne recunoastem astfel in el, ca indivizi si ca natiune; pen­tru ca, poate, asa, va face din noi niste oameni totdea­una treji, cu puterea de a raspunde fara panica oricarei surprize.

NEOBOSITA INVENTIVITATE A TIPULUI INFECT

Imi vine in minte o intimplare pe care n-am s-o folosesc niciodata in literatura de fictiune, pentru sim­plul motiv ca face parte din acele incidente de viata pe care oricum ai incerca sa le filtrezi, sensul lor, pe care il stii numai tu, scapa cititorului, si nu ramine pe hirtie decit un fapt brut si inestetic. De aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: intimplarea mea s-ar putea sa nu placa.

In grupul nostru, pe cimp, era un baiat care tot timpul ii trintea pe ceilalti. Eu imi dadeam seama ca altii erau mult mai tari decit el, si chiar eu insumi, dar nu intelegeam de ce se lasau. Chiar si eu ma feream de el si refuzam lupta. Pina intr-o zi, cind prea de tot am fost provocat si n-am mai putut evita ciocnirea. Lupta a inceput, si toti ceilalti s-au strins in jurul nos­tru, imi dadeam seama ca era adevarat tot ceea ce stiam eu. Din miscarile si felul in care se lupta adver­sarul meu, simteam ca in curind il voi trinti la pamint. Am vazut insa deodata, chiar in momentul iii care ma pregateam sa-l dobor, ca miscarile lui nu mai erau ale unui om care lupta. De pilda, nu ma mai tinea decit cu o mina, ca sa arate celorlalti, ce? Ca daca-l dobor sa poata spune ca n-a luptat decit cu o mina!

Iar chipul sau capatase o expresie de paiata. Ce vroia sa spuna? Vroia sa-i faca pe ceilalti sa rida in toiul luptei. Iar daca l-as fi pus jos, ce adica, sa se consi­dere ca, din moment ce el se strimba asa, rezultatul luptei nu mai avea valoare?

Mi-am dat seama intr-o clipa de toate acestea, dar m-am hotarit sa merg pina la capat. Atunci, insa, ase­meni unei lighioane care nu stia sa se apere decit in­tr-un singur fel, eliminindu-si, de pilda, continutul intestinal, adversarul meu a imputit aerul. Ceilalti au izbucnit in hohote de ris. Lupta a incetat. Inversuna­rea mea s-a transformat in sila si rusine. Dar mai cu seama in uimire: cum a putut el inventa un asemenea procedeu infect, intr-un moment in care ar fi fost cu neputinta sa mai evite infringerea?

Era o lupta de copii, pe un cimp plin de verdeata, idilic. Dar de atunci mi-a ramas un reflex: nu mai pot intra intr-o lupta in care adversarul, la un mo­ment dat, incepe sa dea semne ca inventivitatea lui in a evita infringerea nu va ocoli nici maimutareala si, in ultima instanta (chiar daca nu in aer, ci pe hirtie!), nici crearea unei atmosfere pestilentiale.

SPIRITUL PRIMAR AGRESIV SI SPIRITUL REVOLUTIONAR

Niciodata, poate, spiritul primar agresiv n-a avut o baza de idei mai solida ca in aceasta jumatate de secol. Numesc spirit primar agresiv, in acceptia pe care o capata pentru mine in contextul contemporan aceasta notiune, acea mentalitate sau acea stihie care apare in timpul unor intense framintari sociale si care tinde sa conteste valorile spiritului. Sa le inlocuiasca cu ce? Cu nimic! Se poate trai mai bine si mai linistit si fara ele.

Din partea unei culturi occidentale trecute de apo­geu, spiritul primar a fost servit de catre grosul ace­lor intelectuali numiti „de stinga' (dar care n-au aderat niciodata la partidul comunist), in fond nihi-listi, printr-un tir neintrerupt impotriva tuturor valo­rilor zise burgheze, a tuturor notiunilor care consacrau o viziune despre lumea stabila si o morala nezdrun­cinata. Pozitia a fost denumita intii cu un inteles existentialist „angajare', si in numele ei chemat la judecata Flaubert, care a fost facut responsr ii de represiunea Comunei din Paris fiindca n-a luar ati­tudine in timpul acelor evenimente. Astazi pozitia se numeste mai simplu si mai modest: „contestare'. Gesturile care o ilustreaza nu sint insa mai putin spec­taculoase chemarii in judecata a lui Flaubert (care,

In treacat fie spus, a mai aparut o data in fata unei instante, de asta data una adevarata, ca sa dea soco­teala de conceptia sa morala in crearea Doamnei Bo-vary). Acelasi Jean-Paul Sartre, caruia ii place sa se creada „revolutionar', ridica in slavi intr-o enorma prefata care atinge proportiile unui intreg volum de aproape cinci sute de pagini un scriitor foarte cu­noscut acum in Franta, Jean Genet, numindu-l fara gluma sfint si martir. In ce consta martirajul acestui talentat scriitor? in hotie, care il duce la inchisoare, la care aspira ca la un rai fiindca numai acolo gasesti exemplarele cele mai „splendide', mai „sfinte' de cri­minali pe care ii poti iubi si admira. Ii plac lui Sartre toate acestea? Judecind dupa neuitatul sau per­sonaj Autodidactul din La nausee, nu ne vine sa cre­dem. Dar insistind in lectura prefetei sale, altfel destul de indigesta, aflam explicatia exaltarii sale ne­masurate, „revolutionare', fata de opera lui Jean Genet: cica, chipurile, aceasta lume a pegrei celei mai abjecte, cu care se confunda ca intr-o betie, fara po­sibilitate de iluzionare din partea cititorului ca ar fi vorba de vreo parabola, liricul ei creator, si fata de care imprecatia si viziunea neagra a lui Celine par de un inocent si roz sentimentalism, ar fi, dupa domnul Sartre, o contestare. Contestare a cui? A lumii bur­gheze, fireste, a cui altcuiva?

Am citit in aceste recente luari de atitudine practice in sprijinul studentilor in greva din Franta, in care se afirma de dragul de a fi purtat pe brate de „katan-ghezii' de la Sorbona, nici mai mult, nici mai putin ca nimic nu se poate invata decit contestind si autocon-testindu-te. Cohn-Bendit, un tinar fantast si fascinat de ideea de a vedea fluturind peste toate edificiile din lume, in locul drapelelor nationale, „care sint facute ca sa fie sfisiate', drapelul negru al anarhiei, devine ast­fel eroul acestor timpuri, adulat si ridicat in slavi de catre niste intelectuali exasperati intr-un fel straniu de apasarea propriilor lor traditii de cultura si civilizatie.

Acestea sint izbucniri. Apoi apele se retrag si apare un fel de nauceala, si multi se intreaba: am facut-o din entuziasm sau din prostie? Este intr-adevar res­ponsabil Flaubert de represiunea Comunei din Paris, sau nu mai stim ce sa mai spunem si ce sa mai facem pentru a ne detasa de secolul al XlX-lea din ale carui idei inca ne hranim?

Fenomenul l-am cunoscut si noi, in alte conditii si cu alta coloratura, intr-o cultura inca departe de a-si fi atins apogeul. Valorile au fost, de asemenea, supuse unui tir neslabit, timp de un deceniu, si adusi la ju­decata scriitori clasici si contemporani care n-au inteles cutare ridicare a taranilor, sau cutare manifest munci­toresc care se produsese in timpul existentei lor, spu-nindu-se chiar si atunci cind realitati biografice si de istorie literara constituiau o dovada ca acel clasic sau contemporan nu avusese cum sa devina partizan al ideilor lui Karl Marx: cu atit mai rau pentru el, il vom scoate din manualele scolare si il vom rade din constiinta publica. Nu erau excluse nici atitudini mar­cate de un comic imens cind se facea din opozitia de idei cu un mare clasic o chestie personala. Un scriitor, de pilda, pe vremea cind era critic, se exprima in felul urmator: „Sint foarte suparat pe Titu Maiorescu si n-o sa-i iert niciodata ca' Urmau niste idei care i se atribuiau marelui om de cultura. Daca e sa ne gindim ca valorile traiesc in carti si in constiinte, asta inseamna ca fostul critic era suparat nu pe Maiorescu, caruia pu­tin ii pasa de el, ci pe cartile lui si pe cei care le pretuiau, sustinind astfel, fara voie, curentul de opinie al spiritului primar agresiv care cerea smulgerea lui Titu Maiorescu din spiritualitatea noastra.

Era adusa creatia pe terenul gindirii celei mai vul­gare, atribuindu-i-se literaturii, din oficiu, un caracter popular si un romantism menit sa impiedice, in numele unei viziuni a viitorului, explorarea prezentului, a carui descriptie era proclamata doar in teorie. Toti doream sa cream o literatura revolutionara, sa profitam de stiinta relatiilor sociale, asa cum a folosit-o Marx in studiile sale, si sa ne formam propria noastra gindire. Si atunci: Cum?! Propria noastra gindire?! Cum pro­prie? Si pentru ca o astfel de erezie „dusmanoasa' sa nu prinda radacini, se intensifica si mai tare, cu toate mijloacele presei, radioului si ale editurilor, tirul asu­pra valorilor. Nu era vorba nici pe departe de o nece­sara si mereu actuala confruntare a vechilor valori cu spiritul revolutionar al timpurilor noastre (confruntare care nu le micsoreaza puterea de atractie in constiinta prezentului, daca sint adevarate valori, si confruntarea, una adevarata, care nu falsifica intelesurile operei con­fruntate, dimpotriva, le sporeste stralucirea, prin lumina puternica in care o conceptie noua despre lume le pune), ci o actiune de discreditare a valorilor prin aduce­rea lor la spiritul comun al intelegerii vulgare, anula­toare. Cine se ingrasa in acest timp si din toate aces­tea? Spiritul revolutionar? Nu, spiritul revolutionar traia din alte surse, fara intermediari. Se ingrasa spiri­tul primar agresiv caruia ii place sa afle ca nu mai exista valori, ca creatia literara e o excrocherie, iar inspiratia o postura ridicola.

Lui Gorki, „parintele' realismului socialist, care va­zuse si traise multe in viata lui, i-a fost dat sa cu­noasca, intr-o intimplare memorabila, spre ce limite extreme poate ajunge spiritul primar daca il lasi sa infloreasca. Se organizase in 1924 sau 1928 la Nijni-Novgorod o demascare religioasa prin aratarea reala a productiei de moaste la care se dedau in secret calugarii. Avusese loc totul la un bilci traditional si se luasera si oarecare masuri de pastrare a ordinii, autoritatile crezind ca vor fi tulburari, ca adica acei pravoslavnici care mai cred in moaste se vor scandaliza de faptul ca s-a indraznit sa se mearga cam departe. In loc de asta, populatia se uita foarte curioasa si se minuna in cea mai deplina liniste de ceea ce i se dezvaluia. Ia uite, domnule, ziceau, va sa zica asa, cu oase pisate ames­tecate cu untdelemn fabricau preotii sfintele moaste, si nu ca erau ele adevarate, ale Sfintului Antosa sau ale Sfintului Pantelei! Ttttt! Gorki, nedumerit de aceasta reactie, s-a apropiat de unul si l-a intrebat: Ei, ce cre­dea, era bine sau era rau ce se facuse? „Foarte bine, i-a raspuns acela, bine ati facut ca ati aratat cum e cu popii. Acuma stiti ce ar fi bine?' Si aici marele scriitor, auto­rul Spovedaniei, si-a ascutit atentia sa nu-i scape nici o nuanta adevarata, autentica, venind de la izvorul nesecat al intuitiei primare, despre ce ar fi bine de facut de aici inainte pentru a impinge si mai departe spiritul revo­lutionar: „Sa-i luati acuma, a zis acel ins, la rind si pe medici, si pe ingineri si sa aratati cum e si cu ei' Iata de ce ii trebuie atita timp spiritului revolutionar ca sa invinga si de ce sintem supusi atitor erori incer-cind sa ni-l insusim: spiritul primar agresiv si apoi spiritul anarhic, de negatie, infloresc si ele pe terenul liber al marilor rasturnari, si nu o data, in istorie, asistam la stingerea temporara a spiritului revolutionar si la inflorirea, nu chiar efemera, a celor doua din urma. Si nu o data ne trezim, crezind ca sintem revo­lutionari, sustinind cu exaltare tezele spiritului primar a carui grosolanie si agresivitate le confundam cu ar­doarea si fermitatea altitudinii. Iar intoleranta obtuza si amenintarea brutala le contemplam cu stupoare, dar si cu o secreta convingere ca spiritului filistin mic-burghez, care ne insoteste in revolutia socialista, si spi­ritului reactionar burghez, impotriva caruia luptam sa-l eliminam, nu li se cuvine ceva mai bun, asta merita, fara sa ne dam seama ca nu spiritul filistin mic-burghez si nici spiritul reactionar burghez cad victime, ci marile va-lori clasice si contemporane, si pina la urma noi insine, cind e prea tirziu sa ne mai putem apara si trebuie sa ne degradam in triste, sumbre si isterice palinodii. Falsa ardoare a dat nastere la scene mari, demne de o mare literatura. Daca cei care le-au trait ar fi tinut fie si un jurnal, sau pur si simplu si le-ar rememora astazi, scriind amintiri sau facind marturisiri literare, am pu­tea astfel intelege multe din enigmele timpului. De ce, de pilda, cutare scriitor se ridica impotriva chiar a celui care il apara in sedinta publica de atacurile spiritului primar agresiv, zicind: „Tovarase pe ce drum vrei sa ma impingi?' Cu alte cuvinte, cum de indraznea apa­ratorul sa-l abata de pe drumul „sanatos' pe care se afla in tovarasia spiritului primar agresiv, care stirnea in el nehanuite porniri masochiste? Luarea unei atitu­dini era deci in primul rind blamata chiar de victima. Scena a avut loc aievea si risca sa se inece in uitare daca eroii ei nu-i vor scoate la suprafata cadrul, ambianta, stihia care ii statea in spate. Fenomenul insa nu se produce, vreau sa spun, nu apare nimic. Asta inseamna ca terenul nu e inca cu totul degajat in con­stiinta noastra.

Fiindca abia iesiti dintr-un deceniu in care ne-am afirmat luptind uneori lipsiti de cele mai elementare arme impotriva spiritului primar si demagogic, care se lafaia agresiv si pusese stapinire pe multe pozitii cheie, de unde pindea rinjind cu cinism manifestarea creatoare, am intrat in altul, in care pe linga conti­nuitatea pe care o aduceam cu literatura dintre cele doua razboaie ― si nu e cazul sa citez aici reusitele reveniri ale unui Arghezi, Camil Petrescu, M. Sadoveanu (nu Mitrea Cocor si nu inca altele, dar desigur Nicoara Potcoava), George Calinescu, Z. Stancu, Geo Bogza, E. Jebeleanu, fara sa mai vorbim de generatia mea, zisa de mijloc, care a debutat si apoi s-a mani­festat din plin in acelasi deceniu ― mai aduceam cu noi, pe linga creatia propriu-zisa, si victoria im­potriva spiritului primar agresiv, ale carui cetati, apa­rate adesea cu arme inexpugnabile, a trebuit sa le cucerim rind pe rind si nu fara victime. Ce-au in­teles din acest proces si din aceste victorii induiosatii admiratori ai lui Radu Gyr, care au tresarit la un moment dat? Sint gata s-o ia la goana cu calciiele sfiriind la cea mai mica adiere agresiva a spiritului primar si sa se transforme rapid in si mai tristi co­medianti ai principialitatii ca cei din deceniul trecut. Spectacolul ar merita pinze epice.

Imi amintesc ca prin anii 50 presa literara si paginile de literatura si arta din ziare se luptau din greu cu „teoria asteptarii', care, chipurile, ii impiedica pe scri­itori sa scrie despre contemporaneitate. Se zicea ca marii scriitori s-au bagat totdeauna in miezul eveni­mentelor si ca zadarnic asteapta unii sub vraja acelei teorii, fiindca „muncitorii nu asteapta'. Sugestia era ca in cele din urma timpurile istorice pe care le traiam vor sfirsi prin a se dispensa de acei incapatinati care stau si asteapta si ca vor pieri impreuna cu teoria lor, i acea pretinsa „distanta' fara de care, vezi, draga Doamne, nu puteau ei sa scrie. Si asa cum au aratat irenimentele, dispensarea aceea a si venit, si era neverosimil si tragic sa-l vezi pe Mihail Sorbul, autorul ztimei rosii si al Dezertorului, asociindu-se cu un oare­care redactor „inarmat ideologic', ca sa scrie o noua piesa: bietul Mihail Sorbul venea adica cu talentul? iar luminatul redactor venea cu orientarea. Oamenii din realitatea reala sint ghidati de intimplari implacabile si pline de substanta, nu sint eroi de romane fade, pro­duse ale unei imaginatii excitate. Inchipuiti-va: Mihail Sorbul, la virsta lui, era si el convins de necesitatea unei literaturi revolutionare si voia s-o faca. A scris chiar o nuvela, Meeting, care mi-aduc aminte ca a si placut.

Au trecut de atunci aproape douazeci de ani, in acest timp am fost, vrind-nevrind, in miezul evenimentelor, am cunoscut personaje si intimplari memorabile. Am fost eroi, si nu spectatori. Stim multe. Si s-a creat si „distanta' aceea necesara pentru a putea descifra in liniste sensul tuturor rasturnarilor. Iar ideile care do­mina perioada noastra de acum nu mai alimenteaza spi­ritul primar agresiv si intolerant de altadata.

A pierit stihia care alimenta falsele mituri atit de dragi spiritului primar si cu ajutorul carora isi facea jocul.

SCRIITORUL Sl MARILE SEISME

Exista putini scriitori care sa presimta marile seisme imediate care ii asteapta pe oameni. Cind sint, istoria ne spune pe urma ca ei le-ar fi pregatit prin opere. Este explicatia pe care totdeauna o dau istoricii despre evenimentele petrecute. In realitate, lucrurile nu pot avea mereu, la baza, acest determinism. Cum l-am pu­tea explica? Fiindca analiza raporturilor sociale in care traieste scriitorul nu ne da totdeauna cheia gin-dirii sale artistice si nici filozofice. Asa intelegem de ce nu se poate decit in mod cu totul exceptional ca gindirea unui filozof sa fie pusa in practica de el in­susi. Rareori cel ce-a gindit intelege pe cel ce pune in practica aceasta gindire. Rousseau i-a inflamat, prin ideile sale, spiritul tinarului Robespierre. Dar nu e exclus ca, daca Rousseau ar fi apucat zilele revolutiei, elevul sau sa-l fi ghilotinat.

Pentru ca, parasind cazul de exceptie al literaturii franceze prerevolutionare, in ce masura, de pilda, scri­itorii romani dintre cele doua razboaie au gindit sau au presimtit marile seisme care urmau? Sigur ca, astazi, istoricii pot sa ne explice ca in cutare curent literar, intretinut in cutare revista, deslusim o ideologie care avea sa fie cauza seismelor. Asta poate sa para chiar evident. Este insa discutabil ca vreun curent literar a presimtit caracterul dezastruos al celui de-al doilea raz­boi mondial.

Sa ne referim la marii scriitori: Sadoveanu cu pri-sacile lui nu presimte nimic, desi cartile lui aveau sa fie arse, la un moment dat, in piata publica. Sintem mirati sa aflam astazi acest lucru. Intrucit povestirile de la „Hanul Ancutei' puteau stirni ura salbatica a legionarilor? Explicatia trebuie cautata in atitudinea omului, nu in creatia lui. Dar Liviu Rebreanu? Adam si Eva, Ciuleandra, Amindoi, Gorila etc. contin ele ne­linistea prevestitoare de cataclism? Abia Blestemele lui Arghezi ne pot da un mare fior. Descoperim azi in ele un sentiment al apocalipsului. E o lume care se strimba, se destrama si putrezeste. Efectul se obtine prin aglo­merare, care exprima probabil teroarea resimtita de poet la apropierea cutremurului. Dar asta e interpre­tarea noastra de acum.

Mai degraba oamenii de rind au avut presentimentul viitorului dezastru. Prin ce? Prin nelinistea morala provocata, poate, de sentimentul pacatului, al insufi­cientei credinte, al culpei: nu traim bine, viata noastra) nu e curata, nu e frumoasa, o sa platim pentru asta.

Multi, judecind strict rational, au condamnat „feno­menul Petrache Lupu' pe motiv ca a fost organizat de preoti, ca sa exploateze credinta naiva a maselor. Iar prin faptul ca, astazi, Petrache Lupu e un cooperator obisnuit, unii vor sa spuna ca totul a fost o farsa. O fi fost! Dar ceea ce am vazut eu, acolo, nu era nici o farsa, chiar daca documentele ne pot demonstra ca specularea intimplarii a fost organizata de sus, fie pen­tru intarirea autoritatii bisericii, fie, pur si simplu, ca o diversiune.

Am plecat din Silistea-Gurnesti, cu caruta, cu pa­rintii mei, sa-l vedem pe sfint. Era in 1937, cred. Nu voi spune ce am vazut, n-am acum paleta pregatita ca sa descriu terifiantul spectacol oferit de bijbiiala orbi­lor, bestecaitul ciungilor si al paraliticilor, care singuri prin numarul lor ofereau o imagine infernala; mi-a ramas insa in minte multimea de mii de oameni, adu­nata pe o cimpie linga Dunare sa-l astepte pe vestitul cioban. Un fapt era neindoielnic: tinarul om fusese mut si povestea ca in urma unei vedenii, a aparitiei unui „mos' in singuratatea sa de pastor, isi recapatase graiul. Ca i s-a sugerat ca acest „mos' era Dumnezeu n-are acum nici o importanta. Multi au avut astfel de vi­ziuni si cu toate acestea n-au ajuns celebri ca acest mo­dest cioban. De ce? Pentru ca multimea, pe care am vazut-o asteptindu-l, avea nevoie de o solutie. Multi­mea, in acei ani, in 1937, avea sentimentul apocalipsu­lui care se apropia, al sfirsitului lumii, cind razboiul, cu crimele lui nemaivazute si abominabile, avea sa se rostogoleasca si peste pamintul nostru. Acest senti­ment obscur trebuia intr-un fel sau altul sa fie cana­lizat. Si Petrache Lupu, l-am vazut cu ochii mei, s-a urcat intr-un fel de prepeleag si a zis asa: „Fratilor, l-am vazut pe mosul! Si mi-a spus ca o sa trimeata pe pamint o stea cu patru colturi care sa aiba la un colt apa, la altul foc, la altul cenusa si la altul intuneric. Focul are sa va arda sa va faca cenusa, sa vie pe urma apa sa spele pamintul si apoi sa cada intunericul. Fra­tilor, sinteti pacatosi! Mai faceti?'

Multimea care statea in genunchi a raspuns intr-un murmur plin de groaza: „Nu mai facem!' „Mai faceti?' a repetat profetul. „Nu mai facem!'

„Mai faceti?' i-a biciuit din nou ciobanul cu glasul lui, a carui sisiiala devenise suieratoare.''

„Nu mai facem, aaaa!' i s-a raspuns iarasi, dupa care tinarul pastor s-a dat jos din prepeleag, ne-a zis sa stam toti pe doua rinduri si a trecut printre noi, punindu-ne fiecaruia mina pe cap.

Astfel de fapte exista mereu in popor. Dar nu tot­deauna capata dimensiuni in constiinta colectiva. La noi in sat, mi-aduc aminte ca intr-o zi, sa fi fost prin 1930, ne-am pomenit intr-o dimineata in casa cu o muiere care ne-a anuntat: „Nea Tudore, tata Joito, ati auzit?' „Ce?' „Peste trei zile se rastoarna pamin­tul! Pusei de mamaliga, zice, si venii sa va spun.' „Ce vorbesti, zice tata, vreti sa muriti satui?!'

Era o viziune apocaliptica pura, aparuta ca expresie a unei terori fara nume. S-a raspindit in tot satul, a tinut trei zile, si cum a treia zi pamintul nu s-a ras­turnat, lumea si-a vazut mai departe de vite si de copii.

Asta nu inseamna ca scriitorul trebuie sa se trans­forme intr-un soi de Casandra (prevestitoare de rele). Dar sa dea glas nelinistii morale a maselor, asta este, intre altele (in ciuda gratuitatii artei!), pe deplin po­sibil. Este, pe linga cautarea sensului existentei, o con­ditie a marii literaturi, a universalitatii ei.

OAMENI CUNOASTEM?

Trebuie sa marturisesc ca nu vad in Bucuresti in dteva luni atita lume cita vad in citeva zile ori de dte ori ma duc pe la mine prin sat. E cazul sa exprim aici o indoiala cu privire la formula de existenta a oraseanului comparata cu aceea a omului care traieste intr-un sat. Trebuie sa te saturi de oras ca sa incepi sa reflectezi la modul de viata in comunitati mici, in care individualismul e moderat de privirea vecinului sau de ochii ulitei, care te vede cind pleci de-acasa si cind te intorci. Daca nu esti atent, ti se aud si soaptele, fara sa mai vorbim ca toata lumea stie cum iti cresti copiii, cum te porti cu parintii si cum iti iubesti nevasta. Asta e foarte rau, ar zice cineva inspaimintat de ideea ca viata sa personala s-ar desfasura ca pe o scena, ca pe un podium imens, in care fiecare ar fi si spectator si actor.

Ia sa vedem, ce rau e aici? in primul rind ca ma­rile spaime ale individualistului se diminueaza si carac­terul devine mai ferm. N-ai sa vezi decit foarte rar un om cu fata schimonosita, in timp ce la Bucuresti mi-e dat sa intilnesc zilnic oameni dominati de o psihologie obscura, care isi schimba o hotarire luata de trei ori pe zi, iar culoarea fetei de trei ori pe minut. Acest chip schimonosit nu este expresia unei complexitati de constiinta, cum credea Lovinescu sau Camil Petrescu, ci, asa cum am spus, a unui individualism iremediabil, mascat cel mai adesea, dar care in cele din urma tot iese la iveala cu o violenta cu atit mai mare cu cit a fost mai mult comprimat. Calomnia si intriga, care il insotesc, abile si rafinate, dar cel mai adesea grosolane, il imping pe omul chinuit de obsesia propriei sale per­sonalitati pe un drum faira intoarcere, agravat de faptul ca aproapele sau cu care intra in conflict nu e pe aceeasi strada cu el si nu iese in aceeasi piata. Omul e silit sa-si suporte mai singur aici intreaga povara a deciziilor sale, decit acolo, unde ceilalti iti corecteaza pasii prin simpla existenta colectiva.

In al doilea rind, cimitirul e mai aproape de vede­rea omului, si perspectiva lui il face pe om mai senin, fiindca stie ce-l asteapta. Cu alte cuvinte, omul imi pare intr-o astfel de colectivitate mai liber, in timp ce in marile aglomerari se crede nemuritor. Or, cine nu-si cunoaste conditia e mai robit de ea, mai captiv, prins cum e intr-un program de ucidere a timpului care il abate fara gres de la reflectie si cistigarea unui echili­bru biruitor. Ma feresc sa vir in toate acestea soarele si spatiul, zapezile si alte elemente, in mijlocul carora copiii nostri ar creste apropiati de natura si bine adap­tati pentru lupta cu mediul. Argumentatia mea tinteste numai individualismul feroce, care se hraneste nestin­gherit din inimile unora dintre noi, in singuratatea blocurilor confortabile sau nu, in care ne refugiem zil­nic, si din care zadarnic navalim tot zilnic deambulind pe strazi si bulevarde, in cautarea, cine stie, a unei fra­ternitati, dupa care tinjim! Acolo, omul e acasa pe orice ulita, il gasesti peste tot: ce faci, Ilie, ce faci, Gheorghe? Si nu se poate sa nu simti o cumplita in­vidie cind te uiti si le vezi privirile licarind de o mare si mereu proaspata incintare, intensa si aproape inex­plicabila, secret, poate, al dezvaluirii sufletului, al des­chiderii usilor lui ascunse, eliberind spiritul de patimi si oferindu-i satisfactia contemplarii. Asa-zisa disimu­lare, de care s-a vorbit, e o observatie adevarata, dar dinafara. Ei intre ei nu cunosc aceste ziduri ale inco-municabilitatii. Omul se uita la om si se bucura, iata o descoperire pe care uitasem s-o mai fac! Si sa nu credeti ca in acest sentiment nu intra sau se ignora ceea ce a cucerit omul care traieste in marile aglomerari, gravitatea pe care o da lupta pentru existenta, ironia in observarea moravurilor, conversatia sclipitoare, cu­riozitatea avida pentru viata planetei. Au televizoare si aparate de radio.

Imi vine in minte ideea sa fac o statistica simpla si sa intreb pe unul de-acolo si pe unul de-aici, citi oa­meni cunoaste fiecare. Citi oameni „cunoaste', si nu cite „cunostinte' are. Ma tem ca lista omului marilor aglomerari va fi mai mica in oameni pe care i-ar cu­noaste si s-ar bucura sa-i vada zilnic, si lunga de tot felul de cunostinte pe care nu doreste sa le vada decit din cind in cind. Si dimpotriva la cel de acolo, a carui lista ma tem ca ar fi mai bogata in oameni pe care chiar daca nu doreste sa-i vada zilnic ii vede totusi prin forta lucrurilor si reuseste sa faca din aceasta conditie, de care multi fug ingroziti, o mare victorie. Iar lista cunostintelor ar fi alba.

PERSPECTIVA DE A DEVENI MORALIST

Vad cu groaza perspectiva de a deveni moralist. Nici macar lui Tolstoi nu-i sta bine cind spune ca o pereche de cizme bine facute de un bun cizmar sint mai utile omului decit un roman, sau ca Simfonia a IX-a de Beethoven nu e buna fiindca nu contine nici un mesaj crestin.

Morala constituie pentru arta o primejdie pe care multi o subestimeaza, arta se apropie mai mult de na­tura prin cruzimea ei infantila decit morala, care e creatia spiritului uman matur, impins de nevoia de a pune ordine in viata afectiva si a tine in friu instinc­tele. Uneori ea devine necrutatoare, tinzind la supri­marea totala a instinctelor, ca si cind fara ele fiinta umana ar putea supravietui.

Un crestinism „fara iesire' a nelinistit gindirea noa­stra europeana ajunsa in fata descoperirii existentei, a carei autonomie fata de morala trebuia pusa in acord cu divinitatea.

Asta i-a determinat pe unii sa afirme ca omul e un animal cu constiinta bolnava, dominat de un sentiment tragic al existentei. Mai inainte danezul Kirkegaard a scris un tratat al disperarii, a carui lectura intr-adevar te poate ingrozi pentru totdeauna. Fiindca, se spune in el, „crestinismul a descoperit o nenorocire pe care omul n-o cunoaste, ca om, existenta: si asta e maladia mor­tala'. Iar faptul ca nu stim ca sintem disperati, ca adica sintem niste sanatosi inchipuiti, nu inseamna ca nu sintem bolnavi de aceasta boala care se aplica eter­nitatii noastre, chiar daca murim fara sa fi descoperit vreodata acest lucru. Iar cei superiori in constiinta sint superiori si in disperare, stiu adica de ea mai mult decit ceilalti si nu mai pot si nici nu e bine sa dea inapoi. De ce? Pentru ca disperarea ar trebui s-o consideram un avantaj enorm. A suferi de acest rau al existentei „ne aseaza deasupra animalelor, progres care ne dis­tinge de ele altfel decit numai pe verticala si este un semn al verticalitatii noastre infinite, sau ,al sublimului spiritualitatii noastre'

Eroii lui Tolstoi si Dostoievski porneau deci zadar­nic in cautarea inocentei pierdute. Nu voiau sa accepte maladia mortala, turmentati de banuiala ca daca re­nuntam la divinitate atunci vom ajunge sa gindim ca totul ne este permis.

Nu s-ar putea spune ca omul secolului nostru n-a gindiit si astfel, dovada atrocitatile si ignominiile pe care le-a comis, crezind deci ca poate infaptui orice ne­legiuire, fara sa dea socoteala. Totusi, din calau a ajuns repede victima, si astfel a expiat, si sa speram ca am tras cu totii din asta destule invataminte ca sa ne treaca cheful de a le mai comite cel putin pentru o lunga pe­rioada de timp. Findca a gindi ca totul ne e permis, in absenta unei divinitati care ne-ar pedepsi, nu in­seamna ca scapam de pedeapsa. Pierim prin propriile noastre fapte, care declanseaza in lume, fara a le mai putea opri, dezordini colosale, care navalesc apoi asu­pra noastra cu forta implacabila a catastrofelor natu­rale. Sa ne purtam deci bine ca sa nu zdruncinam un echilibru (creat cu truda de civilizatia noastra), intre instincte si ratiune. Si sa nu exaltam puterea nici a instinctelor, nici a ratiunii, sau sa le negam pe rind.

Arta nu ne plaseaza in afara luptei pentru obtinerea acestei armonii la care aspiram si care clipa de clipa este pusa in dezechilibru de expansiunea eului nostru, care foloseste, cu viclenie, cind instinctele, cind ratiu­nea. Opera de arta e seductie, si cind contine in ea, elemente prea vizibile ale unei morale oricit de fasci­nante, aceasta seductie se micsoreaza. Scriitorii obse­dati de mari aspiratii morale sacrifica o parte din se­ductia naturala a artei, pindind insa tot timpul sa nu ucida in ei pe artist, fara de care nici moralistul n-ar mai avea nici o putere de convingere.

De obicei virsta ne impinge spre tot felul de rataciri, semn al slabirii puterii creatoare. Naiv, scriitorul ajuns la batrinete isi inchipuie ca daca trece el, de pilda, la brahmanism, brahmanismul lui va fi la fel de seducator ca si opera sa de dinaintea convertirii.

Asi dori sa am prieteni necrutatori care sa-si rida de mine fara mila daca, apucind sa imbatranesc, asi deveni un moralist siciitor, sau m-asi apuca, Doamne fereste, sa imbratisez cine stie ce doctrina sau credinta care m-ar rupe de viata mea trecuta si de eforturile mele care mi-au iluminat tineretea.

COMPROMISUL CU PRIETENII

Cum se face, cum reuseste un roman sa intoarca pe dos manusa tragica si s-o arunce in fata destinului? Dintr-un dusman potential isi face un prieten pe viata.

Devenind bucurestean si debutind in literatura, eram invitat la cenacluri, la revelioane. Asistam la veselia generala crunt si plin de orgoliul raspunderii universale pe care o simteam ca imi apasa umerii si paraseam aceste petreceri insumindu-i pe toti.

Cum se puteau sclifosi atit de inconstienti, ma intre­bam eu, cind stiau totusi foarte bine in sinea lor ca intr-o zi vor muri? Ce intelegeau sa faca din viata lor? Cum credeau ei ca poate fi invinsa aceasta fata­litate? Prin jocuri de cuvinte care ii faceau tot pe ei sa rida de idiotenia propriei lor gindiri? Jucau mici scenete, improvizau sau cintau acompaniati de pian, reclame (eram uluit de memoria colosala pe care o aveau in acest sens), si, pentru ca nimic sa nu le turbure citusi de putin seninatatea sufleteasca, inventau, inspirindu-se din Urmuz, jocuri numite, de pilda, Ismailuri, cu ajutorul carora luau in tarbaca oameni si idei ale timpului, scriind fiecare, pe o tema data, lucruri grotesti si aberante, care constituiau razbunarea inteli­gentei lor sclipitoare fata de obtuzitatea sau demagogia 50 unora dintre contemporanii lor intelectuali care urcau cu energie si fara scrupule pe scena sociala si care, daca ar fi aflat, i-ar fi privat pe acesti urmuzieni de liber­tate pentru multa vreme. Aveau insa grija sa distruga acele hirtiute. Ma mir cum ma suportau intre ei, fiindca dupa fiecare scandal plecam trintind usa si aveam sen­timentul ca am rupt cu grupul lor pentru totdeauna. Nu, dupa un anumit timp ma invitau din nou, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Iar eu ma duceam crezind de fiecare data ca o sa-i gasesc schimbati. De unde! Peste ani, si asta mi se parea formidabil, dadeam peste aceiasi oameni parca i-asi fi vazut ieri. Ei bine, am sfirsit prin a ramine prieteni, vreau sa spun ca n-a devenit nici unul dusmanul meu inversunat, dupa cite figuri le-am facut la toti.

Dar fiindca cititorul asteapta de la noi „marturisiri' literare, e cazul sa povestesc ca unul din ei era critic literar si ca, in clipa cind i-am dat sa citeasca acea versiune a primului volum din Morometii, pe care ma hotarisem eu in iarna anului 1955 s-o dau la tipar, i-a trecut prin cap ca, in sfirsit, a venit momentul sa-mi plateasca si mie pentru aceste nenumarate figuri pe care i le facusem, si iata cum a procedat. Mi-a citit cartea si, cind ne-am reintilnit, s-a uitat senin in ochii mei si mi-a spus foarte linistit si cu multa grija sa fie clar in expunere si sa inteleg exact ceea ce dorea sa-mi comunice:

― Impresia generala cu care ramii dupa lectura ro­manului dumitale, mi-a zis el, este, intii, ca eroul, acest Moromete, e cam nebun. Incercind sa cauti explicatia in ce consta nebunia lui, nu prea reusesti. E foarte auten­tic descrisa si pare foarte adevarata. Si atunci iti vine in minte ca o singura explicatie poate fi: ca si autorul e cam nebun. Acuma, asta n-ar fi o piedica in calea publicarii romanului in revista noastra, dimpotriva, dar, judecat ca roman, nu prea tine, ti-as propune sa faci din el niste nuvele. Ar avea mare succes si ai fi perfect pe linia intalnirii din paminturi, dar cu un registru mai bogat si mai profund

„O sa gasesc oare altul mai bun ca asta care sa se priceapa la literatura?' m-am intrebat eu, trecind fara sa fi inregistrat prea bine peste prima parte a spuselor lui. Fiindca a doua ma interesa.

― De ce crezi dumneata ca romanul meu nu tine ca roman si imi propui sa fac din el niste nuvele?

― Pai, uite de ce, mi-a raspuns el ricanind.

Si m-am pregatit sa-l ascult cu o curiozitate lim­pede: avea ceva sa-mi spuna? Era critic literar, sau un simplu veleitar? Era un foarte bun critic literar! Dar avantajul creat de mine prin neacceptarea unei prietenii in stilul pe care mi-l propunea mediul literar a fost decisiv, pentru ca omul din fata mea nu m-a crutat nici el si mi-a spus crude adevaruri, cind existau suficiente motive sa ma copleseasca cu elogii, cum ta­cusera altii.

― Sa stii, i-am spus eu la urma, ca mi-ai dat, rin-jind, pretioase sfaturi. Pastreaza-ti rinjetele pentru amicii dumitale, carora sint sigur ca o sa le povestesti cu lux de amanunte cum a decurs intilnirea, iar eu o sa-mi pastrez sfaturile, care n-ar fi stricat sa fi iesit din alt cap. Dar ce sa facem! Luam si noi ce gasim!

N-a inteles ce i-am spus si a citit neincrezator prima parte a versiunii refacute, finale, pe care i-am prezen­tat-o spre publicare. I-a dat drumul, dar a si scris un articol mic si reticent in Gazeta literara, ca sa poata sa scrie pe urma unul mai mare, in care sa-si arate ne­multumirea ca n-am facut totusi din romanul meu niste nuvele. Ce frumoase ar fi fost! Interesante! Era, ca orice critic dotat, tiranic in opiniile lui si abia la urma, cind a citit romanul in intregime, s-a convins ca eu st nu el avusesem dreptate in oe priveste ideea daca tre­buia sau nu sa fac un roman. Iar eu nu mai trebuia sa fiu convins, din moment ce-i ascultasem judicioasele sfaturi, ca nu fusese crud cu mine, ci drept.

A scris apoi un articol plin de entuziasm si am de-venit prieteni. Si-a pastrat pozitia initiala, dispozitia de a nu-mi trece cu vederea scaderile literare. Cu cele umane, insa, am ajuns amindoi la un compromis, si in cincisprezece ani nu ne-am certat in mod serios nici­odata. Am ajuns chiar sa cred ca faptul a devenit im­posibil, cum imposibila e pentru unii impacarea, trece­rea peste ura care ni se injecteaza la un moment dat in inima. Sansa e sa fim in acel moment greu al cioc­nirii umane obsedati de ceva care sa ne acapareze in­treaga fiinta. Injectia de ura se varsa atunci pe undeva pe linga noi.

COMPROMISUL CU IDEILE

Ideile sint viata noastra! Ne facem despre noi insine si despre lume o idee, sau un sistem de idei, si nu re­nuntam la ele nici atunci cind vedem ca din pricina lor ni se destrama caminul, ne pierdem prietenii si, uneori, in conditii exceptionale, de convulsie sociala, ne pier­dem chiar libertatea si viata. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindca omul simte instinctiv ca ideea aceea e chiar el, in timp ce un om, un lucru, un obiect nu e decit ceea ce a dat el in afara, o investitie, dintre care cea amoroasa angajeaza mai mult sau mai putin din fiinta sa, ca si lumea care il poate dezamagi si pe care o poate dispretui suveran. Dar ideea despre sine? Asta e ceva cumplit. Eu, ma?! face omul ducindu-si mina la piept ca pentru a-ti atrage atentia asupra fiintei sale, ca si cind ai putea fi orb si nu l-ai vedea. Eu sa fac chestia asta? se holbeaza la tine cu ochii in flacari.

Daca aceasta identificare a noastra cu o idee nu ne-ar duce adesea si la o neasemuita trufie, ar trebui sa ne admiram de dimineata si pina seara. Dar curind aceasta identificare devine intolerabila. Incepem sa pretindem ca toti ceilalti sa adopte ideea noastra si devenim cu atit mai agresivi cu cit ni se sugereaza de ici, de colo un compromis cu alte idei, ale altor oameni. Compromis? He, he! Si cu cit sintem mai necunoscuti in pro fesiunea sau in cercul nostru, cu atit sintem mai va­nitosi si cu constiinta de sine mai exacerbata. Tin minte o istorie petrecuta pe malul marii, cu un grup de bar­bati care asteptau autobuzul sa-i duca de la Eforie la Constanta. Unul dintre ei, cautindu-se prin buzu­nare, zice:

― Ma duc pina colea la chiosc, sa-mi cumpar un pachet de tigari.

Si n-a adaugat: Asteptati-ma, daca vine autobuzul. Era de la sine inteles, erau impreuna si pe deasupra erau si prieteni. Autobuzul vine, si astia, facindu-si cu ochiul unii altora, se urca in el, nu-l asteapta pe cela­lalt. Acesta revine in statie si vede. Asteapta, se urca in autobuzul urmator si cit pune piciorul pe prima treapta scoate un briceag din buzunar si repede il spala in primii pasageri pe care-i gaseste pe platforma. Este arestat si condamnat. La proces, dupa ce se face de catre procuror proba ca acuzatul este perfect normal, este intrebat, bineinteles, ce-a avut cu cei trei pe care i-a taiat? La care el le-a dat, mormaind flegmatic, ur­matorul raspuns:

„Sa-mi faca ei mie asa o figura!'

„Pai nu ti-au facut-o ei, astia pe care i-ai taiat, i s-a spus, ci ceilalti, care plecasera!'

„Ei si!?'

Va sa zica asta era! I se facuse Luminatiei-Sale, Galbejira Gheorghe, o figura care nu se putea inghiti! ii cadea rangul! Si pentru asta nu era absolut necesar sa plateasca cei care i-au facut figura, ci oricare altii, deoarece erau tot oameni si purtau raspunderea in aceasta calitate pentru faptul ca n-au avut grija ca Alteta-Sa Serenisima Sfrintila Vasile sa nu indure ase­menea afront.

Nu e nici o exagerare. Am in sat un prieten din copilarie pe care l-am vizitat de curind. A fost exclus din partid pentru motivul (il redau. aici asa cu l-am citit in Apelul pe care l-a facut el catre forurile supe­rioare fata de hotarirea de excludere) ca s-a crezut el ca e Alfa si Omega. E neimpacat. A citit enorm, si cu anii a capatat, datorita acestor lecturi, un vocabular criptic si sumbru, in timp ce sufletul lui il vezi parca zbatindu-se sa iasa la lumina prin aceasta platosa de fier a ideilor. Abia deschide buzele, se uita drept inainte necrutator, iar imaginea lui e obsedanta, descult cum sta pe prispa casei, pamintiu la fata si patat de o batri-nete care incepe sa-i ia din violenta gindirii, dar fara sa-i aduca impacarea. Are o fata care e chiar el, dar cuminte, cu greu spune un cuvint. A terminat cu bine liceul. Secretul vietii acestui om nu-i mai apartine lui, tot satul il cunoaste. Munceste ca un cal una sau doua saptamini, apoi cu jumatate din cistig se duce si bea, cind profera teribile amenintari si smulge in ace­lasi timp si admiratia celorlati prin cunostintele sale haotice. Il caineaza, asta ar fi trebuit sa ajunga mare. Dau vina pe bautura.

Odata mi-a facut la Bucuresti o vizita si mi-a cerut sa-l imprumut cu niste bani. L-am imprumutat. Abia peste ani am aflat ce se intimplase. Fusese trimis de conducerea gospodariei lor agricole cu niste oi la o ex­pozitie in capitala. Ce-a facut? Inainte sa le expuna sau dupa ce le-a expus, nu se stie precis cind, el le-a vindut aceste oi si a baut banii. Asa povestesc oamenii din sat, n-as vrea sa-l jignesc afirmind ca eu cred acest lucru. Si ca de-aia umbla pe la unul si pe la altul sa se imprumute, ca sa puna banii la loc. Bineinteles, chipul lui nu e tot timpul intunecat, are si umor, care e insa totdeauna nascut din situatiile in care e pus. Au vrut odata unii care nu-i supontau ironiile muscatoare sa-l bata, au spart becul din incaperea MAT-ului si au tabarit pe el. L-au umplut de singe, l-au taiat pe obraji. Asa credeau ei. Cind au aprins insa lumina, furia lor n-a mai cunoscut margini. Il batusera si-l schilodisera pe altul, pe unul dintre ei, in timp ce el, prietenul meu, se smulsese de sub gramada si reusise sa fuga. Cel care fusese luat drept el l-a dat pe urma in judecata fiindca n-a vrut sa stea sa fie batut, invinuit adica atit pentru ca a fugit, cit si mai ales pentru faptul ca a fost ciopirtit altul in locul lui. Ar fi trebuit, pesemne, sa dea un chiot ca sa-si anunte astfel dusmanii! „Ba, nu mai dati, ca eu am fugit!' Mare nerod si ala!

Altadata, cica, tot la MAT, s-a repezit in trei pe care i-a triritit pe sub mese, pesemne erau beti toti Si dupa ce i-a vazut pe jos pe sub scaune cica s-ar fi intors spre un prieten care era cu el si i-ar fi strigat indignat: „Ce faci, ba Ilie! Ma lasi singur cu trei?!' Adica, erau aia pe jos, dar cine putea sa-i garanteze ca n-aveau sa se ridice in cele din urma si sa-l invete minte? Si era alarmat cu o clipa mai devreme ca prie­tenul sau Ilie il lasa singur

A citit tot ce-am scris. Despre prima carte a zis ca am stiut si eu ce s-a petrecut in sat pe ulita noastra si am scris ce-am stiut. Adica nu mai mult. Nu e, adica, mare lucru, sa scrii ce stii. Si ca mai mult de atita n-o sa mai pot. La a doua, care nu mai avea drept subiect lumea satului, a zis: „Asta e ceva stiintifico-fantastic!' in sfirsit, la a doua carte de mari proportii despre tarani a refuzat sa spuna ce crede, dar si-a exprimat in schimb parerea despre autorul ei, ca „e cel mai mare speculant al scrisului romanesc'. '

Stau cu el de vorba pe prispa casei lui si parca nici nu ma vede. E zi de duminica, dar el a lucrat de di­mineata la padure, la niste puieti. Ma uit la el si-mi dau seama ca ideea care a pus stapinire pe el acum douazeci de ani nu s-a domolit si ca nu-l va parasi pina n-o sa-l devoreze in intregime.

― Asta e, il aud mestecind parca printre masele, ar trebui aici in sat la noi un Felix Edmundovici Dzerjinsky, sa bage groaza-n ticalosi si-n contrarevo­lutionari

Si imi dau seama ca acest Felix Edmundovici visat ar fi vrut sa fie el, dar nu l-au lasat Ma grabesc sa-mi scurtez vizita. Nu-mi place sa-mi pierd prietenii din copilarie, suportindu-le tirania constiintei lor de sine.

OBSTACOLE IN CALEA LECTURII

Autorii mei preferati au inceput sa fie doar cei care ma feresc de senzatia, care mi se furiseaza adesea, cind citesc, in inima, ca in loc sa ies afara si sa traiesc, stau inchis in casa si pierd timpul. Altadata nici un scriitor care purta acest nume nu ma facea sa pretuiesc, atit de avar, propriul meu timp, al existentei mele. O pagina buna ma rasplatea, imi era suficienta; acum toata car­tea trebuie sa fie buna! Tot felul de obstacole stau in calea lecturilor mele. Iata, de pilda, am cumparat re­cent Sadoveanu, Anii de ucenicie, Ion Barbu, Versuri si proza, si fiindca era vorba de un scriitor din jude­tul meu, Galaction, Chipuri si popasuri. Sa vad, zic, cum au scris ei, dupa ce am vazut, mai demult, si am admirat, coplesit, cum se pot scrie confesiuni spunind tot adevarul in felul cum a facut-o, de pilda, Rousscau. Stiam, aveam adica in minte ideea ca la scriitorul roman marea confesiune e opera sa, si ca adevarul crud despre existenta pe care el a dus-o, ca om si ca scriitor, ii cam displace. Lumina in care s-ar pune respectind adevarul nu-i convine, desi, asa cum s-a spus, adesea viata si firea sa sint mai spectaculoase decit opera. To­tusi, mi-am spus, sa citesc, oricum, voi gasi ceva re­velator

„Marturia literara' a parintelui Galaction nu ma sur­prinde insa cu nimic fata de ceea ce opera sa desva-luie. Vreau sa spun ca n-o lumineaza citusi de putin din vreun unghi nebanuit si nici n-o intuneca. Ceea ce e stralucit la acest povestitor ramine, asa cum se cu­vine, inexplicabil, iar ceea ce e slab se explica din gros prin etalarea intentiilor morale. Parintele „cade' in greseala trufiei cind ne arata cu degetul ideile crestine care i-au calauzit existenta si creatia. „Asa cum se intimpla cu orisicine care a cutezat sa turbure pe con­temporani cu visurile si cu scrisul lui, am casunat si eu discutii, controverse si schisme, declara el. Unii nu se pot impaca cu limba mea literara; altii ma gasesc prea bigot si moralizam; altii ― cu mai multa devo­tiune si mai putina jertfa desartelor frumuseti pamin-testi Ii rog pe toti sa citeasca si sa reciteasca bucata mea Trandafirii. Bucata aceasta rezuma, lamureste si simbolizeaza surprinzator toata simtirea si toata lite­ratura mea.'

Daca e asa, imi zic, hai sa citesc aceasta bucata. Si caut la pagina 59. A scris-o in 1910, adica la treizeci si unu de ani, in plina putere, iar recomandarea s-o citim ne-o face in 1942, cu nouasprezece ani inainte de moarte, deci la virsta cind spiritul e mai putin sovaiel­nic si poate gresi mai greu. Asta in viata morala si in viata practica, sau in stiinta despre viata si despre moarte ― dar nu despre arta. Eliberarea spiritului de vitalitatea biologica nu duce pe artist in mod obliga­toriu spre iluminari estetice. Tolstoi era chinuit la sai­zeci de ani de povara dorintelor trupului sau, fara sa ne spuna insa, el, care stia parca totul, ca o data sca­pat de aceasta povara si creatia artistica, in cazul lui, esueaza in didacticism. Maturitatea artistica nu coincide obligatoriu cu maturitatea biologica si uneori nici chiar cu a spiritului. Este arta o categorie a spiritului, ca fenomen obiectiv, subiectiv insa forta creatoare a artis­tului n-are virsta si se manifesta printr-o independenta turburatoare atit fata de stadiul biologic al vietii crea­torului, cit si fata de stadiul spiritualitatii lui.

Parintele Galaction povesteste cum o fata l-a placut la virsta de doisprezece ani si i-a dat un buchet de trandafiri. Turburat, baiatul gaseste apoi in sine un impuls religios care invinge dorinta sexuala care crestea in el asemeni unui fir de iarba otravita si depune acesti trandafiri sub o troita. „«Aici sa depui florile tale' am auzit clar in mintea mea Cuvinte minunate, cuvinte simbolice!

Intr-adevar! De-aici avea sa iasa povestirea De la noi la Cladova, cu care parintele s-a mindrit mult. In ea, un preot are puterea de a impartasi cu grijanie si nu cu altceva o femeie care murea dupa el. Cind am citit demult aceasta nuvela nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Cum e posibil, imi ziceam, ca conceapa cineva o asemenea mistificare a sufletului unui biet preot, care traia destul de pasnic in Gladova lui si nu era cine stie ce cautator al inocentei pierdute, care sa lupte, asemeni unui parinte Sergiu, cu insasi Ispita, aparuta fara veste in chilia lui si dorind sa-l piarda? Biata Borivoica il iubea pe dunareanul nostru din tot sufle­tul, il dorea ca barbat, dar nu-l ispitea pe credincios, nu-i pasa de credinta lui, nu voia sa-i corupa sufletul, sa-l rupa din armonia unei aspiratii catre care, even­tual, s-ar fi chinuit. De aceea si bietul preot nici nu e silit sa-si taie, ca in Tolstoi, vreun madular ca sa re­ziste.

Ma uit la sfirsitul cartii cu chipuri si popasuri. Ce sa mai citesc? Acest obstacol, istoria cu trandafirii, ma impiedica sa merg mai departe. Cine i-a strecurat copilului ideea ca ce e cu viata ideilor si viata oameni­lor? Hotarit, viata parintelui Galaction trebuie sa fie foarte interesanta. Dar el nu vrea s-o spuna Citesc mai departe in sumar: Cum l-am suparat pe Ca­ragiale. Nu cred! Cum sa-l fi suparat parintele Ga­laction pe Caragiale?

Inchid cartea si ies afara. Si atunci imi aduc aminte ca Gala Galaction ne-a lasat, pe linga aceste articole care nu ni-l dezvaluie, un Jurnal de mii de pagini. Nu stiu: a aparut oare acest Jurnal? Si imi spun ca tre­buie negresit sa-l citesc si sa aflu: intr-adevar, asa a facut acest mare povestitor cu trandafirii aceia pe care i-a dat fata?

OBSTACOLE lN CALEA LECTURII

II

In legatura cu viata adevarata a scriitorului iata un exemplu in care ruptura dintre realitatile brutale ale existentei lui si opera pare definitiva si nu constituie nici un fel de obstacol in calea lecturii. Scriitorul (ma gindesc la Mateiu I. Caragiale dupa lectura in Romania literara a inca a unui interesant articol al lui Serban Cioculescu despre viata lui) si-a confectionat intr-atit o alta biografie, incit, identificindu-se cu ea, incepe apoi sa creada el insusi in ceea ce a imaginat si sa-si descrie aceasta falsa viata cu o atit de mare autenticitate incit ceea ce aflam apoi despre adevarata lui existenta ni se pare ireal, vulgar, strain de el Aceasta bizara duali­tate n-are un ecou profund in constiinta lui ca in cazul unui erou dostoievskian. Scriitorul ne minte in fata, fara sa clipeasca, zicind ca n-a avut parinti si ca se trage dintr-un neam umilit care n-a ajuns inca, pina la el, la lumina.

Pentru noi se pune intr-adevar problema daca sa ac­ceptam sau nu aceste fumuri, si cred ca Serban Ciocu­lescu, pe buna dreptate, e suparat pe cei care iau aceste fumuri drept adevaruri, incercind sa creeze deci astfel pentru cititori o biografie spirituala idilica a scriito­rului, buna doar, si nici atunci, pentru uzul scolar. Caci scriitorii sint constiinte ale colectivitatii nationale, si nu sfinti. Si constiinta colectivitatii nationale e suma virtutilor si scaderilor noastre, si nu suma unor con­cepte frumoase, dar moarte. Si aici ajungem La aspectul dramatic pentru o cultura mijlocie ca a noastra, care e amenintata sa devina mica daca nu are taria sa se uite tn oglinda, sa-si vada adevaratul chip, sa nu intoarca nasul strimbindu-se cu falsa pudoare cind isi vede uri­teniile, ci sa le corecteze intr-o lupta inclestata cu desti­nul, fara teama infringerilor. Fiindca asta e spectrul care sperie adesea pe omul nostru de cultura: daca pu­nem viata noastra sub lumina totala a adevarului, nu se vor gasi oameni slabi, care, privindu-l, vor dezarma, si coeziunea colectivitatii noastre nationale va slabi? Desigur, nu e o teama fara rost, revelarea fara prega­tire intr-un moment nepotrivit a unui adevar poate dauna. Si aici putem cadea de acord ca pregatirea e necesara. Dar falsificarea in prealabil a adevarului unei opere sau a unei vieti (deci a unei constiinte) nu este justificata cu nimic, precum nu este justificata nici; invocarea absentei momentului prielnic pentru revela-,' rea unor fapte de mare interes, in cazul nostru cultural, cind analiza acelui moment ne arata dimpotriva ca nimic nu ne impiedica sa discutam despre scriitori asa^; cum sint ei si nu asa cum vor ei sau noi sa fie. Asta nu inseamna ca defaimatorii sau babele literare, dornice de a scormoni in cenusa din vatra scriitorului, trebuie sa vada in rindurile mele o incurajare de a o face. Dupa cum nici sincerii pazitori care venereaza si apara mor­mintele sfinte ale oamenilor nostri de valoare nu tre­buie sa vada in indemnul de a nu ne teme sa ne uitam in oglinda, un sacrilegiu.

Revenind la Mateiu I. Caragiale, putem sa fim pe deplin linistiti. Cartea sa Craii de Curtea-Veche, fara sa zicem ca el ca „este realmente magnifica', expresie care s-ar potrivi doar unor creatii ca Mizerabilii, Razboi si pace, sau, la noi, „Scrisorilor' eminesciene, care, pe linga puterea si profunzimea inspiratiei, ne fac sa simtim incendiul inalt al constiintei nelinistite a crea­torilor lor, este o frumoasa carte fara cusur, datorita careia putem sa-i iertam autorului ei toate pacatele, fara sa-i inventam insa virtuti pe care nu le-a avut. Ba chiar putem sa ne punem intrebarea daca nu cumva unele scene de familie, al caror erou a fost Mateiu, nu contin mai multa putere de evocare, prin rautatea care le anima, decit cumintenia celorlalti copii ai lui Ca-ragiale. Istoria cu pusul indelungat al manusilor ca sa nu-i altereze gingasa mina frigul clantei cind rebegitul tata batea in geam in viscol sa i se deschida usa mai repede ne face parca sa-! vedem aievea pe marele Iancu cu mustata zbirlita de furie, navalind pe usa si strigind: imbecilule! Iar fiul rinjind. Aici d. Serban Cioculescu nu trebuie sa fie indignat, daca a fost, fiindca amintirea e de pret. Cumintenia lui Luca Ion nu ne-a lasat o amintire ca aceasta atit de vie despre tatal sau.

Nu, viata lui Mateiu I. Caragiale, in ciuda crudelor si inavuabilelor ei aspecte, nu constituie pentru mine un obstacol in calea lecturii operei sale. Desigur, el tre­buia sa spuna despre ea ca „este realmente magnifica'. Constiinta estetica aflata la baza acestei creatii il in­dreptatea. Putini mai au azi curajul sa slefuiasca atit de indelung o carte. Iar dintre cei ce o fac, putini reu­sesc sa inchida in aceasta carte o lume cu care s-air iden­tifica. N-are importanta daca aceasta lume e reala sau a trait doar in imaginatia lui. Dupa cum n-are impor­tanta daca aceasta lume ne place sau nu. Ne place „scriitura', cum ar zice azi un adept al „noului roman' francez. Si cred ca „umbra marelui Mateiu' va tre­mura auzind cit de la moda pot fi „craii' sai la atitea decenii, cind altii dispar sau intra, clasicizati, in ma­nualele scolare si nu mai discuta nimeni despre ei.

OBSTACOLE IN CALEA LECTURII

Consumul de literatura, la radio, in presa, la televi­ziune precum si aparitia scriitorilor in scrierile memo­rialistilor, rudelor, prietenilor sau admiratorilor sinceri creeaza adesea scriitorului o imagine cu efecte rele, greu reparabile, asupra curiozitatii cititorului, curiozitate care e un lucru tot atit de misterios, sau in orice caz fragil, ca si intentia artistica inainte de a se produce. Asaltati aceasta curiozitate pe toate canalele, oferindu-i o ima­gine robot a scriitorului si a operei, si ati distrus pen­tru multa vreme atractia naturala intre cei doi poli (creatie, curiozitate), intretinuta cu atita truda si pru­denta de artist in cursul vietii sale, dar pe care moar­tea il impiedica sa mai poata interveni. Toata viata somnul sau a fost populat de obsesii si nelinisti ca nu cumva operele lui sa plictiseasca, interesul pentru rodul imaginatiei si simtirii lui sa inceteze, obstacole impre­vizibile sa apara in calea lecturii cartilor sale.

Ei bine, ceea ce a reusit el, strica altii. Opera de arta poate plictisi. Ascultati o emisiune, sa zicem, despre Rebreanu. Cosbuc cica i-ar fi spus: munca, rabdate si incredere. Daca nu ai astea, n-ai facut nimic! Si apoi: un sfert de talent, trei sferturi munca, daca n-ai astea, iar n-ai facut nimic! Cuvintele lui Cosbuc!

Va sa zica, opera de arta nu se datoreaza prectim-panitor talentului, ci muncii. E o idee pe care insisi scriitorii, imprudenti si din dorinta de a alunga dintre ei pe lenesi si pe misticii inspiratiei, au lansat-o pe piata, micsorindu-se inutil, fara sa-si dea seama, in fata gin-dirii comune care a tresarit: Aha! Asadar munca! Talentul nu e asa de important! Pai daca e vorba de asa ceva, ce mare isprava, si noi stim sa muncim Drept care, cei mai indrazneti dintre ei si-au suflecat pina sus minecile si s-au si pus cu brincile pe treaba. Carti voluminoase si multe la numar au inceput sa asal­teze editurile din intreaga lume. Editorii nu le pot res­pinge pe toate. Iar ceilalti dintre ei, mai putin ambi­tiosi, au inceput sa declare ca n-au ei timp sa scrie, ca i-ar viri in buzunar pe toti acesti scriitori ale caror nume apar mereu prin reviste si ziare de au ajuns sa-i plictiseasca.

Pe urma manuscrisul lui Ion care era sa se piarda Si cum se ajunge apoi la intrebarea: pe cine parafra­zeaza Rebreanu in scena in care vechiul prim-ministru si noul prim-ministru se saruta in parlament in ro­manul Rascoala * Pe Caragiale, fireste, „pupat piata endepedenti'. Va sa zica, doi mari scriitori redusi la rolul de mici propagandisti pusi in fata unui public amestecat intr-o sala in care dupa conferinta urmeaza film. Este efectul negativ al popularizarii operei de arta, popularizare la care insa nu putem renunta cu nici un chip, dar pe care trebuie totusi s-o controlam cu o severitate cu atit mai mare cu cit alcatuitorii acestor emisiuni, sau autorii de „memorii' ne pot riposta ca tot ceea ce spun ei sint lucruri riguros adevarate.

Da, rupte din contextul vietii si operei, puse cap la cap si confectionata astfel o biografie si o opera pe gustul comun. E posibil asa ceva? ar intreba cineva

incredul. Un mare scriitor ramine un mare scriitor, orice i-ai face!

Ba nicidecum, puteti incerca dumneavoastra insiva si veti vedea ca nu e atit de greu pe cit pare la prima vedere. Faceti o editie Caragiale in care sa puneti in frunte si in cantitate mare bucati ca Arendasul roman, Romanii verzi, Rrromanul, Rrromanca, Savantul roman, 1907 Din primavara pina-n toamna s-c.L, scrieti o prefata in care sa aratati ca valoarea piesei O scri­soare pierduta sta in faptul ca demasca moravurile elec­torale si ale asa-zisei „libertati' burgheze si veti di­minua cu treizeci la suta interesul pentru opera al tina-rului cititor neavizat si care aude pentru intiia oara din aceasta editie ca I. L. Caragiale e un mare clasic roman de valoare universala. Cine sa mai observe in acest caz ca fascinatia operei literare asupra cititorului nu se exercita prin ideile ei de suprafata, prin aparenta ideologiei ei comune, ci prin ideile ei adinci, oare o fac rezistenta in fata timpului si care depasesc cadrul strimt al decorului istoric? Altfel ce interes ar prezenta pen­tru noi niste alegeri intr-un regim care practic nu mai exista? Si apoi, creatia in sine? De ce trebuie bruiata cu astfel de scrieri, al caror rol de moment s-a epuizat? Nu este creatia un lucru care atrage pe scriitor in aceeasi masura cu ideile care ii dau coeziunea secreta? De ce n-am alege atunci, in primul rind si poate chiar exclu­siv, in editia noastra, numai acele lucrari care sint si desavirsite din acest punct de vedere al creatiei? Nu asa a gindit si autorul insusi cind le-a tinut departe de volumele editate de el in timpul vietii?

Sa nu uitam ca toate acestea, memorii, amintiri, editii, intra in bibilioteci si stau acolo, si cititorul naiv (si nu sint toti cititorii, la inceput, naivi?) da de ele, nu le mai poate scoate nimeni chiar daca toata breasla noastra ar protesta. Dupa ce criterii sa le mai scoti din moment ce au fost publicate? Ti se poate dovedi, cu „scrisorile' in mina, ale scriitorului, ca nimic nu e in­ventat.

REFERAT: Fantazie literara - capacitatea artistilor de a inventa REFERAT: Liviu Rebreanu – creator al romanului romanesc modern - evolutia romanului romanesc

Nu exista decit o singura cale sigura pentru scriitor de a se apara de acele „amintiri' si „editii' ale con­temporanilor care i-ar vulgariza viata si opera. Sa spuna el insusi despre sine si creatia sa astfel de ade­varuri dure incit nimeni sa nu mai poata trece peste ele. Putem sa mai trecem peste Jurnalul intim al lui Maiorescu? El exista si e complicat sa-i rastalmacesti sensurile. Titu Maiorescu l-a scris inca de mic. Intr-ade­var, nu la batrinete trebuie inceputa aceasta intreprin­dere, ci inca la tinerete si terminata la maturitate. Fiindca scriitorul roman, ajuns venerabil, se irita prea adesea de indraznelile sale de odinioara si penita sa nu mai aluneca pe hirtie decit ca sa istoriseasca fru­moase fabule poetice, menite sa-i creeze o figura aureo­lata de intelepciune. Da, dar dupa ce el nu va mai fi in viata, se vor gasi tineri talentati si cinici care vor sfisia aceasta masca. Si acestia nu vor fi cei mai rai, fiindca nu-l vor nega, ci ii vor stabili doar (e drept, adaugind si hohotele lor de ris) statuia lui vie si plina de interes pe un soclu verosimil. Cei mai rai vor fi insii duiosi, care vor varsa lacrimi cu veneratie pe fabulele lui si vor produce, stergindu-se cu mina la ochi, emi­siuni pentru ilustrarea ideilor si necesitatilor curente ale timpului, la radio, televiziune si in manualele didactice.

Mi se face frig cind ma gindesc! Hotarit, trebuie sa iau masuri, sa-mi scriu eu insumi inca de pe acum „amintirile', „marturisirile' etetera. Nu e nici o gluma!

UN SEMN DE INTREBARE

In viata noastra, dincolo de fapta mai e ceva, si e aproape totdeauna prea tirziu, cind ne dam seama, sa mai realizam, pentru implinirea noastra, acest ceva pierdut Nu ne-am nascut doar sa scriem o carte, sau sa construim un pod, sau o frumoasa cladire si pe urma sa murim, cum de fapt ni se si intimpla. Dar pentru mai ce? as putea fi intrebat. Nu stiu inca sa raspund la o astfel de intrebare.

Nu cunosc deloc viata Hortensiei Papadat-Bengescu. Am vazut-o pe scriitoare prima oara in 1943, la putin timp dupa ce incepusem sa frecventez cenaclul lui Eu­gen Lovinescu, frecventare care n-a durat mai mult de citeva luni, fiindca in aprilie am fost luat eu militar, si in iulie, cind eram intr-un concediu, marele critic murea, si am mers in urma cortegiului sau funerar im­preuna cu Constant Tonegaru. Citisem in cenaclu o bucata intitulata Calul, scrisa cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a placut, dar avusesem noroc sa-i citesc la alta sedinta o nuvela mai traditionala, intitulata De capul ei, si pe care Geo Du-mitrescu o retinuse s-o publice in efemera sa revista Albatros, dar pe care n-a mai avut timp s-o publice, preferindu-l in numarul acela ― auzi dumneata! ― pe Nic. Smeureanu! Lovinescu a exclamat de citeva ori in timpul lecturii, cu vocea lui subtire si senina: „Are talent! Are talent!' Ei, mi-am zis eu atunci plin de trufie, pai daca am talent, stati sa va citesc una care sa justifice mai bine aceasta apreciere. Si am venit cu Calul. „Hm! a exclamat criticul la urma, in tacerea plina de nesiguranta care se lasase. Descriptiv, descriptiv'

In cursul saptaminii urmatoare cineva ma anunta ca Eugen Lovinescu vrea sa ma vada imediat. M-am dus si l-am gasit in acelasi birou: avea un musafir, o doamna in virsta.

― Ia loc, domnule, ma invita criticul. Uite (imi spuse in treacat cu o mica emfaza), doamna Hortensia Papadat-Bengescu! Cea mai mare scriitoare romana.

M-am uitat la doamna din fata mea si n-am recu­noscut deloc in figura ei imbatrinita si obosita pe „fe­meia din fata oglinzii', in plina frumusete matura, asa cum o arata, in Istoria literaturii, G. Calinescu. „O fi ea cea mai mare scriitoare romana, am gindit eu, dar daca nu mai ma pot indragosti de ea si ea de mine, ce folos?' Aveam douazeci de ani, cum puteam gindi alt­fel? II admir abia acum pe Sadoveanu, care in alt timp istoric la virsta mea de atunci „se stabileste la Falticeni si se casatoreste cu Ecaterina Balu', cum spune, in „tabelul sau cronologic', prefatatorul. A avut apoi timpul sa tot stea de vorba cu tot felul de mosi uitati de Dumnezeu, care nu lipsesc din literatura lui, cum nu lipsesc nici din viata. „Nu ma intereseaza per­soana dumitale', i-arn spus eu in gind batrinei din fata mea si mi-am intors privirea spre critic, sa aflu de 72 ce ma chemase.

― Un domn, mi-a spus el atunci, al carui nume nu trebuie sa-l stii, iti ofera zece mii de lei in schimbul nuvelei dumitale Calul, pe care te roaga sa i-o trimiti prin mine, in original, asa cum ai scris-o, si copie sa-ti faci dumneata dupa ea. E un admirator al dumitale din' cenaclu. Ca sa vezi, a mai adaugat criticul cu o blinda filozofie, nici n-ai apucat sa te afirmi, si ti-ai si gasit, admiratori. Tin-te bine!

Am luat banii incintat, reprezentau cam doua salarii de-ale mele de proaspat secretar de redactie la un jurnal de dupa-amiaza la care am putut intra tot prin reco­mandarea criticului, catre Ion Vinea, care era director, patron fiind celebrul, pe atunci, Pamfil Seicaru. M-am grabit sa copiez manuscrisul si sa trimit bizarului ad­mirator originalul. Am aflat abia tirziu de la Zaharia Stancu ca trebuia sa fi fost Dinu Nicodin, prieten bun cu criticul, scriitor incifrat, ilizibil, om foarte bogat si de o cruzime rafinata cunoscuta numai de putini, care explica pesemne placerea pe care i-o facusem eu cu uciderea minutioasa si cruda a „calului' meu.

Prin 1952, ma aflam la Tusnad intr-un prim conce­diu adevarat din viata mea. Un prieten foarte nelinis­tit in constiinta lui, neliniste pe care n-o inteleg nici azi, ma avertizase prin luna mai a aceluiasi an ca daca nu scriu imediat ceva prin care sa fac sa dispara norii unei maladii literare inventate de care mi se legase nu­mele (naturalism!) si in care nepasator pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor si maladia literara se va transforma in una politica. Atunci va fi grav.

― N-am acuma chef sa scriu, i-am spus. Nu vreau sa fiu scriitor.

― Esti scriitor, mi-a spus el. Tot trebuie sa scrii. Scrie acum.

― Ce sa scriu?

― Du-te pe la tara, vezi ce e, si scrie.

Reusise sa ma nelinisteasca si pe mine. M-am dus pe la tara, dar nu la mine in sat, ci undeva prin Moldova, in regiunea Husi, si acolo la primarie am vazut o scena: un tinar taran rau imbracat si cu o biata palarie in mina este strigat sa vie si sa semneze actul prin care adera si el la o agricultura cooperatista. Semneaza si pe urma are o clipa de deruta cu tocul in aer; parca s-ar fi abatut deodata asupra lui toate intrebarile: cum traise nu fusese bine Prin iscalitura asta, prin care el dadea tot, o sa duca si el alta viata? „Hai, ba, scoala-te de-acolo, s-a auzit atunci o voce poruncitoare. Ce faci, ai intepenit acolo?' Tinarul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masa si fruntea lui mare si alba ca hirtia intii s-a impurpurat, apoi s-a facut de o paloare mortala. Ce descarcari afective se petreceau in el? Ce prabusiri? Chipul i s-a lungit, s-a tras in jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni citeva minute. Nimeni nu-i adresa un cuvint. A luat-o tacut pe linga garduri si s-a dus incet fara sa se uite indarat.

N-a fost singurul lucru pe care l-am vazut atunci, dar intors la Bucuresti si plecind spre Sinaia, am scris aceasta schita, care avea vreo douazeci de pagini si se mimea Desfasurarea.

― E buna, mi-a spus prietenul meu, criticul, dar n-ai spus tot. Cine era cel care i-a adresat cuvintele ace­lea dure?

― Cine stie ce timpit!

― In cazul asta sentimentul dureros pe care il descrii tu isi diminueaza semnificatia.

― Ai dreptate. E un nesimtit, probabil un individ care vedea in afacerea care se incheia ceva foarte avan­tajos pentru el, dar fara vreo semnificatie mai inalta.

― Pai tocmai de-aia nici n-a inteles ce sens profund avea pentru celalalt tot ceea ce se intimpla in sat. Sau a inteles, dar a vrut sa-l umileasca.

― Asa e. Am sa insist asupra acestui personaj negativ.

― Si trebuie sa spui si cine e, a continuat prietenul meu, criticul. Ce pozitie sociala ocupa, e in partid, sau nu e? Pe urma n-ai descris cum au ajuns acesti tarani, deocamdata putini, la convingerea ca trebuie sa-si faca alta viata!

Aici m-am infuriat. I-am raspuns ca intentia mea a fost sa descriu numai atit cit am descris si nimic mai mult.

― Da, dar nu e suficient, mi-a raspuns el, n-o sa apara.

― De ce?

― Nu se intelege cine e individul care ii adreseaza acele cuvinte dure. Trebuie sa arati satul cu tot ce se intimpla in el.

― Si ce mai ramine din ce am vrut eu sa spun?

― Tot. Si e interesant. Si nuvela va aparea. Si alungi si norii care s-au strins deasupra capului tau, mi-a mai spus acest prieten cu o stranie pasiune, care a fost mai convingatoare decit argumentele lui.

Tinea foarte tare la mine, eram de aceeasi virsta, stia pe atunci mai multe decit stiam eu si voia sa ma apere de o primejdie de care eu nu eram constient. Eram singuri, noi doi, in camera mea frumoasa de pe strada Ana Davilla si se facuse dimineata

Generatiile afirmate taceau. Se afirmasera. Mihail Sadoveanu scrisese sau se pregatea sa scrie Mitrea Cocor, care avea sa-i aduca pe plan international o medalie de aur, dar nu Premiul Nobel, pe care il merita pentru opera sa anterioara, premiu pe care sirbul Ivo Andrici avea sa-l primeasca. Omul pe care il admiram de mult, G. Calinescu, se tinea departe de generatia mea, si, cind l-am vizitat o data, a crezut de cuviinta ca trebuie sa-mi spuna din cinci in cinci minute, fara nici o legatura cu discutia de care de altfel marele om n-avea nici un chef: „Stii, nu se mai intorc vremurile roata istoriei socia­lismul va fi invingator' Am inteles ca avea probabil multi musafiri reactionari pe care ii da afara in felul acesta. Intii m-am simtit jignit, dar apoi am inceput sa rid: „Si de-aia sinteti dumneavoastra saptaminal opti­mist?'

Am publicat nuvela ingrosata considerabil in august si am plecat sa ma odihnesc la Tusnad, unde Uniunea Scriitorilor avea o vila. Am gasit acolo printre alti scri­itori si o doamna nu atit foarte batrina, cit foarte re­trasa si foarte absenta. Cine e? am intrebat. Mi s-a raspuns ca e Hortensia Papadat-Bengescu. O insotea aproape tot timpul Claudia Milian, stateau de vorba amindoua, dar nu prea mult. Nu mi-era mie atunci gindul la viata celei mai mari scriitoare romane, cu problemele grave care se puneau generatiei mele. Si pe linga asta aveam treizeci de ani, si „scriitorul, desi se stabilise evident in Bucuresti, nu se casatorise inca cu nimeni si n-avea stiinta de a se apropia de colegii sai ajunsi la capatul unei vieti si al unei opere', cum ar putea scrie in viitor un autor de „tabele cronologice' de vieti.

N-a stat mult acolo Horestina Papadat-Bengescu. Nu se simtea bine, ne-a explicat Claudia Milian. Daca ar fi murit atunci, gindul la destinul ei nu mi-ar fi tur­burat cu nimic astazi amintirea acestor efemere intilniri. Dar am auzit ca a mai trait citiva ani, si un alt prieten al meu, tot critic, a vizitat-o intr-o iarna acasa. Locuia in conditii inspaimintatoare, si acest prieten nu mi-a spus si mie atunci sa ma duc s-o vad si eu. Mi-a spus mai tirziu (cind era prea tirziu!), intr-o zi cind marea scriitoare nu mai era pe aceasta lume ca sa ne mai puna noua, generatiilor mai tinere (si, la urma urmei, si propriei ei generatii stralucite), un tacut si neluat in seama de nimeni semn de intrebare.

DESPRE ACTUALITATEA LUI I. L. CARAGJALE

Oferindu-mi-se prilejul de a scoate la Editura Car­tea Romaneasca o noua editie a operei lui I. L. Caragiale, am citit din curiozitate, desi le banuiam in general continutul, studiile si prefetele care au insotit editiile precedente din ultimii douazeci de ani. Fireste, orice intocmitor de editie are dreptul sa judece critic lipsurile celorlalte, pe care sa nu le mai repete si bine­inteles sa se fereasca sa nu faca la rindul sau alte gre­seli. Asadar, voi cauta sa profit de acest drept si sa spun citeva cuvinte despre predecesorii mei, desi pre­tentiile mele nu merg pina acolo incit sa numesc editia mea „stiintifica'.

Scopul meu e sa intocmesc una „artistica', si urma­torul editor sa nu puna cuvintul artistica in ghilimele. Ma voi stradui ceva mai jos sa arat ce inteles are pen­tru mine, in cazul de fata, aceasta notiune. Sa ne oprim insa putin asupra interpretarii care s-a dat operei lui Caragiale pina mai acum citiva ani, interpretare al carei ecou persista inca ici-colo, si care justifica o in­terventie, fie ea si din partea unui om care nu e spe­cializat in probleme de critica si estetica literara, dar care e interesat ca arta literara, creatia artistica in general sa nu fie coplesita de interpretari si speculatii 78 excesive si sa nu fie sufocata de abstractiuni, fiind, acest am, el insusi scriitor. Eu stiu ca sint pe deplin constient de zadarnicia interventiei mele: critica si estetica literara, de toate nuantele si de toate orien­tarile, se hraneste si se va hrani mereu din corpul viu al operei de arta, si nu e nimic de facut cu acesti cani­bali care dantuiesc in jurul cazanului filozofic si sociologic in care au aruncat „opera', asteptind sa fiarba, pentru ca apoi s-o „deguste' in liniste, plescaind din limba de satisfactie si placere. Totusi, am sa incerc sa le stric fie macar si pentru citeva clipe apetitul.

Intii Zarifopol si d-l Cioculescu, care au adunat toata productia literara si publicistica a marelui cla­sic, in prefata sa, Zarifopol cere ca tot ceea ce a scris I. L. Caragiale sa fie preluat, nimeni neavind dreptul sa faca o selectie. Intr-adevar, asa e, cind e vorba de opere complete. Dar sa nu uitam dupa aceea, in edi­tiile urmatoare, ca a existat cineva care a avut totusi acest drept, si anume Caragiale insusi, care a avut timp sa-si publice in volume ceea ce a considerat el ca merita sa fie strins intre doua coperti si a ignorat ceea ce risipise prin ziare, adica tot felul de articole, si mai ales o mare cantitate de „caraghiozlicuri', „mi­ticisme' sau „gogosi'.

E un semn de intrebare daca unui scriitor ii con­vine sa i se intre in laboratorul sau secret, chiar daca in acest laborator scriitorul, nebanuind nici el ce-o sa-i iasa, experimenteaza inocent in vazul tuturor. Din cutare notita aflam, de pilda, ca un cetatean, Ghita Calup, se comporta intocmai ca Jupin Dumitrache din O noapte furtunoasa. Si nenumarate alte detalii, care constituie parca sfarimaturile marii opere, si, am zice, ramasitele ei, daca in ele n-am vedea si idei de tipuri embrionare, fraze si ticuri care aveau sa capete ulterior o putere de sugestie nebanuita la simpla lor lectura. Scriitorul insa nu le publica cu premeditarea experimentului, ci din pasiune jurnalis­tica. Se pare ca sint totusi foarte „gustate' astazi aceste aparente de sfarimaturi, si editorii straini au mers si mai departe, si la unele carti au inceput sa pu­blice asa-numitele „dosare' ale cartii sau, daca dosarul era incheiat si opera necontroversata, asa-numitele ^carnete'. Consumul de literatura cere noi amanunte, noi revelatii, noi interpretari bazate pe texte autentice, pina cind din scriitor si din opera nu mai ramine nimic nescos la lumina cruda a zilei, si sa mai reziste dupa aceea cine mai poate in fata curiozitatii devorante a cititorului, care e nesatisfacut si iritat daca ii spui ca exista intr-o opera secrete care nu pot fi desfa­cute sau taine care nu pot fi sfisiate. Ce secrete? Care secrete? Unde vezi dumneata taina? Iata proba: Cetateanul Ghita Calup! Jupin Dumitrache a fost copiat dupa natura. Iar Balzac n-a spus el insusi ca vrea sa fie secretarul epocii lui? Va sa zica secretar! Ce e misteros aici?

In editiile urmatoare, intram insa nu intr-o interpre­tare literara a operei caragialesti, ci intr-una pur so­ciologic vulgara, fata de care „dosarele' si „carnetele' pe care le-am ironizat mai sus sint adevarate elemente ideale de intretinere a curiozitatii vii pentru creatia artistica. Cine e Caragiale din studiile care insotesc aceste editii? Caragiale e un mare „realist', un scriitor pe care burghezo-mosierimea, dupa ce in timpul vietii l-a „constrins' sa-si petreaca ultimii opt ani din viata la Berlin (iar el n-a inteles ca aceasta plecare insemna o insuficienta incredere in clasa muncitoare, o izolare individualista!), i-a deformat apoi opera, aruncind-o in domeniul „comicului pur', incercind astfel sa acopere o trasatura ei de baza: satira. Interpretind abuziv anumite articole ale sale, a creat despre el imaginea scriito­rului sceptic, „care a ris de toate si n-a crezut in nimic, uitindu-se voit un fapt insemnat, ca in toata opera sa nu exista vreun taran sau muncitor ridiculizat'

„O trasatura a intregii opere a lui Caragiale, plina de semnificatie si pentru excepitonala forta a realismului sau si pentru pozitia scriitorului, este felul cum se imparte ea, dupa cum zugraveste pe exploatati sau pe exploatatori' etc, etc.

Ma opresc aici cu citatele, care, departe de a fi rupte din context, reprezinta palid contextul plin de lozinci cu care e intesat si potrivit caruia Caragiale ' parca anume s-ar fi nascut in secolul trecut ca sa sa­tisfaca apetitul sociologistilor vulgarii din deceniul 50―60 al secolului nostru. Cineva ar putea sa-mi re­proseze ca abuzez de perspectiva pe care ne-o da tim­pul care a trecut, citind aici idei si propozitii ridicule, la care desigur ca semnatarii in cauza au renun­tat si ei de mult Da, dar aceste editii sint in biblioteci, si nu in citeva mii, ci in zeci de mii de exemplare in care s-au tras si pus la dispozitia citito­rului de toate virstele.

Dar, intr-adevar, e mai bine sa parasim aceste studii si prefete si sa ne punem mai degraba intrebarea: in ce consta, in cadrul literaturii romane originalitatea lui I. L. Caragiale? Ce a descoperit el? Fiindca un scriitor de ce ar fi el mare daca nu e original si n-a descoperit nimic? Satira a facut si Vasile Alecsandri, iar despre mediile micilor functionari sau comersanti au mai scris si altii- Nu simpla fixare sociologista a mediului descris si stabilirea genului literar practicat de un scriitor ne da cheia originalitatii unei opere. Fireste, descrierea obiectiva a conditiilor sociale si istorice e necesara, si, bineinteles, conditioneaza orice analiza cit de cit serioasa a problematicii unui mare scriitor. Dar daca ne marginim doar la aceasta descriptie si mai adaugam ca opera contine „forta artistica', n-am spus mare lucru. Fiindca la intrebarea ce inseamna forta artistica nu putem raspunde, sau sintem tentati sa raspundem ca prezenta ei nu ne releva nimic. In ultima instanta, toate operele de valoare creeaza in cititor acelasi senti­ment ca se afla in fata unei forte artistice, si dificul­tatea e cum sa descoperim, prin eliminarea a tot ceea ce e comun tuturor valorilor, ceea ce e propriu sau dominant numai in opera unui anumit scriitor. Trebuie sa marturisesc ca, de pilda, povestiri de Caragiale, cum ar fi Pacat, sau O faclie de Paste, sau In vreme de razboi, sau chiar Calul dracului, au valoare doar pen­tru ca fac parte dintr-o opera mare, dar nu mi se par definitorii pentru originalitatea lui I. L. Caragiale. In schimb, oricare din nuvelele sau schitele sale, numite Canuta om sucit sau Situatiunea, sau Atmosfera incar­cata, chiar luate separat, stirnesc deodata in noi uimire extrema, pe care o simtim totdeauna in fata capodope­relor si in care e amestecata admiratia, incintarea si chiar si cea atit de ironizata de unii si de insusi Cara­giale „emotiune impersonala' a lui Maiorescu, care nu se mai sterge niciodata din sufletul nostru si se repeta cu aceeasi intensitate la fiecare lectura, desi stim totul pe dinafara.

Satirizarea in sine a unei anumite lumi sau ordini sociale de mult ne lasa indiferenti, cu atit mai mult cu cit, in cazul nostru, acea lume sau ordine sociala a si disparut. Inseamna ca avea dreptate E. Lovinescu sa afirme ca materialul din care e construita opera lui Caragiale e perisabil? Cu toate acestea, nimic mai durabil ~ca~ aceasta opera, cu materialul ei cu tot. E o realitate care ni se impune, si atunci in ce consta secretul acestei „eternitati' a unui material atit de perisabil? De ce ne place Iliada, desi a trecut de la crearea ei atit de mult timp? Mai traim astazi intr-o societate gentilica? Nu, dar ni se cinta „minia ce-aprinse pe Ahil Peleianul', si care aduce alor sai mari nenorociri. Minie, nenorociri! Astea nu le traim si noi si individual si extinse la popoare intregi? I. L. Caragiale ne marturiseste el insusi in opera lui, nu o data, carei muze si cum i se adreseaza: „Cinta-mi, zeita, parca zice el surizind sardonic, prostia ce zace in onorabilul Catavencu si ce festa ii juca Agamita Dandanache!'

Dar sa ievin la greaua intrebare pe care noi insine ne-am pus-o intr-un mod atit de direct. Ce a descope­rit Caragiale la eroii sai? Un lucru dupa cit ni se pare nu prea izbitor, dar cu consecinte pe planul creatiei spectaculoase. Sa examinam, sau mai bine sa citam un text la intimplare: un functionar are niste bilete cisti-gatoare, motiv pentru care isi da demisia.

„Dupa zece minute omul care a scuturat in fine ju­gul nesuferitei robii intra la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.

― Ma rog, unde se-ncaseaza cistigurile de la lote­riile care s-au tras alaltaieri?

― Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva sa le-ncaseze si prin noi. Aveti vreun bilet cistigator?

― Am doua cistigatoare, raspunse fara afectare d. Popescu, si arata de departe doua bilete, tinindu-le gratios intre doua degete.

― Sunt cistiguri mari?

― Maricele Am amindoua cistigurile mari! Bancherul deschide niste ochi plini de admiratie si zice, dind sa ia biletele:

― Dati-mi voie, ma rog.

Dar d. Lefter retrage incetinel mina, dezdoieste bi­letele si intreaba:

― N-aveti listele oficiale?

― Ba da. Iata-le.

― Ma rog, zice d. Lefter cu vorba raspicata, avem o data zero-sapte-zeci-si-sase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-si-patru la Universitate-Constanta.

― Nu, raspunde bancherul! una-suta-si-noua-mii-cinci-sute-doua-zeci.

― Da-mi voie, nu ma-ncurca: una-suta-si-noua-mii-cinci-sute-doua-zeci ― Bucuresti-Astronomie.

― Ba pardon, zice bancherul. Bucuresti-Astronomie zero-sapte-zeci-si-sase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-si-patru.

D. Lefter nu-si da bine seama de ce, dar simte o sfirseala si cade, alb ca portelanul, pe un scaun linga contor, intinzind machinal mina cu biletele. Bancherul le ia; se uita bine la liste, la bilete, la posesorul lor, si, zimbind si el fara afectare, zice d-lui Lefter, care asculta stupid:

― Uite ce e, stimabile: v-ati inselat si iaca de unde provine Dumneata ai Ciudat lucru, ce-i drept Cum s-a intimplat! Al dracului! Dumneata ai la una tocmai numarul care a cistigat la cealalta si

― Si ce?

― si viceversa.

Cum aude cuvintul viceversa, d. Lefter se face vinat ca ficatul si se ridica izbucnind cu o volubilitate su­prema:

― Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! Viceversa! Asta-i sarlatanie, ma-ntelegi? Va-nvat eu minte pe dv. sa umblati d-acu-ncolo cu infamii si sa va bateti joc de oameni, fiindca este o exploatare si nu va mai saturati, ca vampirii, pierzind toata sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeste-n mofturile d-voastra si cu tripotajuri ovreiesti de bursa, care suntem noi prosti si nu ne invatam odata minte ca sa venim, ma-ntelegi, si sa ne revoltam da! sa ne revol­tam! Asa sa stiti: prosti! prosti! prosti!'

E clar, judecind fondul chestiunii, ca ne aflam in plina drama. Si totusi, raminem stupefiati: nu e o drama, ci o comedie. In plina nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinte. Torentul de vorbe scoate la iveala o ticneala care zacea in creierul individului ne­stiuta pina atunci nici de el insusi, compusa din expresii si idei inautentice, dar care dau la iveala viata adeva­rata a constiintei lui falsificata de cuvinte. In loc de o comedie umana avem deodata de-a face cu o comedie a cuvintului.

In cazul de fata, ne sta inainte un functionar oare­care, si intentia satirica lipseste. Caragiale, fascinat de acest fenomen, il studiaza aici, intr-o situatie drama­tica pentru erou, in timp ce in alta parte, satirizind, scoate la iveala, dar parca in al doilea plan, prostia, venalitatea sau necinstea (Scrisoarea pierduta).

Descoperirea acestei comedii a cuvintului il aduce pe Caragiale spre constiinte adormite sau buimacite (Cal­dura mare), sau crapuloase (Groaznica sinucidere din strada Fidelitatii), sau de-o lipsa de gravitate ange­lica, precum la Costica Panaite, care, tot intirziind prin bodegi, uita ca are in buzunar o petitiune iscalita de mai multi cultivatori de prune, pe care tre­buie s-o dea unui deputat s-o prezinte in Camera, ca sa opreasca votarea impozitului pe grad:

― Bine, Costica, acuma vii? ai venit cam tirziu.

― Ei! asi!

― S-a votat legea.

― Parol?

― Camerele s-a inchis de simbata trecuta.

Alteori comedia cuvintului care se joaca e mai putin originala, in schimb stupiditatea care ni se dezvaluie la erou e atit de perfecta, incit ni se pare neverosimila si recitim de mai multe ori bucata (Petitiune) pina inte­legem ca ne aflam nu in fata unui Mitica, cum afirma G. Calinescu, care siciie autoritatile cu cereri vagi si nimereste la Regia Monopolurilor in loc sa se duca la Pensii, ci in fata timpeniei umane rotunde si inventive (cere intii apa la gheata inainte de-a spune ce vrea si batista impiegatului sa se stearga la gura), si care n-are nici o explicatie si parca nici un remediu. Aceasta timpenie umana nu e asadar privilegiul doar al mosieru­lui Trahanache sau avocatului Farfuridi, cum ar parea la prima vedere, desi la ei apare mai agravata. Pe­dagogul de scoala noua, Marius Chicos Rostogan, poli­taiul Pristanda sau pensionarul Leonida, fara sa fie in societate pe treapta de sus, sint la fel de imbecili ca si Dandanache, deputat, fara sa fie insa asemanatori cu el in alte trasaturi.

Toate aceste referiri cu privire la originalitatea lui I. L. Caragiale desigur ca s-au mai facut. Ele nu cu­prind si nu epuizeaza totalitatea lumii caragiales.ti, dar frumoase nuvele curn ar fi La Hanul lui Minjoala ar putea sa le scrie si altii, cum le-a si scris (M. Sadoveanu), sau chiar multe din „momente', in care trans­criptia limbajului pestrit de mahala nu trece intr-adevar dincolo de „comicul pur' (D-ale carnavalului, Artico­lul 214 etc). Asta nu inseamna ca gheara leului nu e prezenta si in ele, ca peste tot in ceea ce a scris, si ca nu-i apartin, impreuna cu teritoriul pe care si l-a desco­perit si al carui unic proprietar universal este, dupa expresia fericita a unui scriitor american, W Faulkner.

In ceea ce priveste editia pe care am pregatit-o, am eliminat cantitatea prea mare de publicistica, existenta in editiile mai mari anterioare, pornind de la ideea ca, desi interesante, aceste articole cu o semnificatie le­gata de evenimente ale timpului ar putea sa intunece o perceptie mai legata de creatia propriu-zisa a creatoru­lui lui Conul Leonida. E ceea ce am numit la inceput . o editie „artistica'. E vorba adica de o editie care cu­prinde aproape tot ceea ce a scris I. L. Caragiale intr-o zodie a seninatatii artistice, care i-a permis sa dea la iveala tot ceea ce exista in opera lui fara cusur sau il reprezinta. Dupa cum se va convinge cititorul indata ce va parcurge sumarul.

CE NE SPUNE ORION?

Un poet ne atragea de curind atentia ca peste ca­petele noastre „aluneca pe cerurile sticloase de iarna o catedrala de lumina'. E vorba de o stea sau de o constelatie si ne indeamna s-o descoperim pe cer.

Intr-adevar, asta e menirea poetilor, sa atraga atentia oamenilor asupra lucrurilor frumoase si sa-i smulga din grijile si obsesiile lor prea de tot terestre. Intr-adevar, contemplarea ne face sa descoperim in noi insine eterni­tatea. Iesim din blestemul activitatii, care ne maninca zilele, si redevenim ceea ce fusesem inainte de izgonirea din rai: adica inactivi si nemuritori. Asta inseamna ca gestui poetului de ridicare a bratelor spre a arata ce e pe cer se adreseaza doar oamenilor activi, celor truditi de cele opt ore petrecute in zgomotul uzinelor, sau celor care petrec alte ore pe la cozi, inghesuiti in magazinele su­praaglomerate, si nu se adreseaza celor inactivi, care, neavind ce face, pot sa se uite pe cer si fara indem­nul poetului. Sau se adreseaza si acesora? „Tuturor oamenilor', banuiesc ca ar protesta el cu un gest larg si afectat citind rindurile de fata.

In acest caz ce le-ar spune celor lenesi con­templarea, sa zicem, a constelatiei Orion? Ca sim si ei eterni ca si cerul instelat? Si la ce ar folosi sa se simta etern un lenes sau un hot care fura munca si sudoarea altuia? Adica cum, sa nu putem scapa de ei niciodata si sa trebuiasca vesnic sa munceasca altii pentru ei, iar ei sa stea si sa se uite prin locurile cele mai frumoase ale tarii, fara griji, in timp ce altii sa trudeasca de dimineata pina seara? Si sa nu-si gaseasca macar citeva clipe sa contemple si ei o conste-latie cereasca «au sa iasa sa vada macar cum e cimpul. care dupa mine e mai frumos decit cerul?

Dar mai exista printre noi, romanii, o categorie de oameni care sint chiar asa cum ii vrea poetul, contem­plativi Tatal meu era un astfel de om. Ar fi putut sa stea pe prispa scaldata de soare, daca nu s-ar fi lasat noaptea, nu ore, ci zile intregi, spectacolul lumii, atit cit se vedea de pe prispa lui, fiindu-i absolut suficient ca sa-l uimeasca si isa-l incinte fara slabire. Mama era disperata, fiindca stia ca nu e un lenes si ca isi crescuse copiii cu ciomagul, sa munceasca, sa se „araneasca'. Da, ii spunea el mamei, dar asta nu inseamna ca munca era valabila si pentru el si ca statul il merita toti prostii. Nu orice nerod are dreptul sa stea si sa caste gura. La munca!

Si avea dreptate, fiindca din contemplarea lui s-a nascut gindirea lui originala, care atragea si fermeca lumea, descretind fruntile, si facindu-i nu o data pe unii dintre ei sa simta ca valoarea omului nu sta in cu­mularea de bunuri, care era singura care conta pentru cei mai multi, ci in minte, adica in spirit, valoare care ii deosebea cu adevarat de boii pe care ii injugau.

Da, dar tatal meu avea si dusmani. Existau oameni care se simteau iritati numai la simpla lui vedere, si nu o data unii dintre acestia ne injurau pe noi, copiii, cind ne vedeau rau imbracati sau galbejiti de boli. „Ba, cu­tare (asa si pe dincolo), tac-tu ala ce tot face de di­mineata si pina seara si nu pune mina sa va tina? Are doua loturi de pamint, ar trebui sa aveti haine croite pe voi si pantofi in picioare, nu sa umblati desculti si trentarosi. O sa ajungeti voi oameni, daca va luati dupa el! La Chitila o sa ajungeti'

Adica dintre cei care n-o sa-si poata cistiga existenta decit adunind oase de pe cimp si vinzindu-le la Chitila, unde se colectau pentru fabricile de zahar. Era o tri­mitere obisnuita. Dar nu era adevarat, tata avea cultul muncii si stia ca nimic nu ajunge cel care nu pune mina si nu trudeste din greu. Cu citi copii avea isi spunea insa ca era acum rindul lor sa ajunga oameni si sa munceasca si sa-si faca. El considera, in sinea lui, ca isi cistigase acest drept suveran: sa stea adica si sa se uite, dupa atitia ani cit se trudise.

Aici ajungem insa la fondul dramatic al chestiunii, ca daca el cu adevarat isi cistigase acest drept, si unul din fiii lui depune marturie ca asa a fost, absolvindu-l, ce se-ntimpla cu multi dintre noi, iubitori de specta­cole ale naturii sau ale cuvintului, pe care nimeni nu ne absolva cind copiii si noi insine traim prost din vina noastra? Acest gind m-a obsedat totdeauna si niciodata n-am avut sentimentul ca am timp (desi am avut berechet) sa ma uit pe cer si sa observ mersul constelatiilor. Ce-am facut cu acel timp, cind l-am avut, de n-am descoperit pina acum unde se afla cutare stea? Nimic n-am facut. Am fost obsedat. Atit.

CIUDATELE OBICEIURI ALE BUCURESTENILOR

Pina acum citeva zile am crezut ca obiceiul de a minca mamaliga la masa il au doar taranii si nu mi-asi fi putut inchipui ca bucurestenii ar putea sa stea intr-o zi in siruri lungi, la cozi, sa obtina malai. Ei bine, am vazut fenomenul cu ochii mei: bucurestenii au deve­nit mamaligari. Vrind eu insumi sa cumpar de la casa de comenzi „Mercur' cinci kilograme, mi s-a raspuns:

― Nu, numai doua.

― Cum asa? am intrebat. Dar de ce?

― Asa!

― Cum, am exclamat eu, toamna, nu e malai?

― Cerere mare! mi-a raspuns functionara cu un glas filozofic.

― Colosal!

Cind eram copil aveam un invatator in sat, care cind intra in clasa, dupa ce ne ridicam in picioare si-i ras­pundeam la buna dimineata in cor, ne spunea sa ne ase­zam adresindu-ni-se astfel:

― Stati jos, mamaligarilor.

Adica el era un mincator de piine, dupa cum se sl cuvenea, fiindca taica-sau era foarte bogat si nu trebuia sa-si vinda griul pina la ultimul bob, in timp ce noua ne raminea doar porumbul si mincam numai mamaliga. Pe primavara, asa, incepea insa si porumbul sa se cam imputineze tin podul casei. Atunci omul incepea sa bata pe la portile altora si, pina gasea, se mai intimpla sa si rabde, fiindca in astfel de imprejurari el nu mai avea de vinzare decit puterea lui de munca si trebuia sa dea o lupta sa nu se lase chiar de tot inhamat pen­tru citiva saci de porumb. O data am fost martorul unei dezvaluiri in acest sens, cind am inteles ce s-a petrecut acasa in ziua precedenta unui coleg de-al nos­tru, pe care il chema Ion M. Ion. Frate-sau mai mic a dat totul pe fata, ca un prost, iesind fuga din curte si apropiindu-se de colegul nostru cu o expresie radioasa ca-i poate da o veste mare:

― Nene, nene!

― Ce e, ma? l-a intrebat frati-sau.

― Nene, mai e mamaliga!

Ceea ce insemna ca, cu o zi inainte, cind venise fra­ti-sau de la scoala, tot asa ca acuma, ei, cei mici, de acasa, mincasera toata mamaliga si nu mai ramasese si pentru el. Acuma mai era! Colegul nostru s-a facut rosu, l-a apucat pe pusti de mina, i-a tras un picior in spate si l-a gonit infuriat:

― Du-te, ba, de-aici!

In general am nu o data impresia ca viata bucu-restenilor e prea putin cunoscuta si nu sint deloc convins ca literatura abisala care se scrie desipre ei corespunde vreunei realitati obiective sau subiective. Desi o intim-plare povestita de mine insumi despre niste cetateni evazionisti care s-au comportat exact ca intr-o nuvela eva­zionista, ma face sa fiu mai prudent cu afirmarea taioasa de adevaruri. Totusi, nu vad cum, in mod abisal, se intoarce bucuresteanul cu punga cu malai acasa, pune oala de tuci pe foc si se apuca sa faca mamaliga!

Inainte sa ma mut in noua locuinta am primit un telefon de la persoana careia i se daduse o alta casa in locul celei in care urma sa ma mut. Voia sa-si exprime recunostinta ca, in sfirsit, avea sa locuiasca singura cu familia ei intr-un apartament, fara sa fie silita sa se intilneasca zilnic la baie, la bucatarie si peste tot, cu persoane care, orice ai zice, tot straine sint Tocmai vazuse casa si era entuziasmata. Am intrebat-o cum era. Splendida, mi-a raspuns. Intrare directa din curte, separata, trei odai, o suta de metri patrati de gradina, gaze, constructie stil vila, pereti grosi cu ornamentatii s.c.l. Un vis! I-am urat, cu ocazia schimbarii casei, sa i se schimbe si norocul si apoi am uitat de aceasta fe­ricita persoana. Asta fusese, sa zicem, azi. A doua zi, din nou un telefon. O voce jalnica ma intimpina la celalalt capat al firului. Nenorocire. Dezastru. Ceva inimaginabil. Ea, care e o persoana maniaca in materie de curatenie, sa i se intimple S-o ajut Sa intervin la autoritatea care ne-a dat repartitiile, sa Ce s-a intimplat, intrerup eu acest torent de lamentari. Podul Podul Un miros infernal, tone de gunoi zac acolo de la razboi incoace Animalele care s-au refugiat in el paisprezece pisici moarte a numarat si ciini uscati si plosnite care iti cad in cap ziua in amiaza mare de pe plafon. Si in plina vara caloriferele ard, si instalatia electrica complet deteriorata, clantele de la usi, feres­trele, storurile, putrezite, parchetul, o cocina Intre­rup suvoiul de cuvinte. Cum se poate, cine a locuit acolo? I s-a repartizat o casa parasita, pustie? Nu, nu, nu! Un director de la cutare minister a locuit in apartamentul principal, in restul odailor niste oameni niste oameni foarte cumsecade, dar dar acest di­rector era un zbir, ii ameninta pe toti tinea cheia de la apa la el si nu le dadea apa decit la anumite ore Vreti sa spuneti, apa calda? am intrerupt-o din nou. Nu, nu, apa, apa de baut apa necesara, trei ore pe zi Nimeni nu indraznea sa se ridice contra lui! Va in­chipuiti ce murdarie insecte Da' cine erau astia care spuneti ca nu indrazneau sa Niste oameni foarte cumsecade Cind m-au vazut ca am venit Da' ce pot sa fac, totul e o ruina Dar, zic, parca spuneati ieri ca vila, ornamentatii Pe dinafara, pe dinafara, in­cepe aceasta persoana din nou sa se vaiete. Cum au putut trai Tocmai mie sa mi se intimple asta, care sint o maniaca a

Ei, mi-am zis, ce sa-i faci, asta e situatia! in aceeasi zi am facut si eu o vizita in apartamentul care mi se repartizase si din care aceasta persoana tocmai isi carase lazile cu cfteva zile inainte. La intrare ma astepta, parca ar fi stiut ca vin chiar la ora aceea, fostul pro­prietar al casei (cazuta in intregime sub legea natio­nalizarii). Nu voia nimic de la mine, dar tinea sa-mi declare ca ii va urmari in justitie pe toti cei care au locuit si au plecat din fosta lui casa. De ce? Fiindca i-au furat lucruri care nu erau ale lor, ci ale lui per­sonale, galeriile de la ferestre din lemn de nuc, niste aplice, plafoniere, etetera. De unde stia, l-am intrebat. Se vede din strada, prin geam.

Am intrat inauntru. Plafonul, intr-un loc parca era din paianta din chirpici. Fusese construit un zid despar-tilor care taia holul, sa separe familiile in trecere, apoi zidul fusese darimat, dar cum! Ferestrele cu ferone­ria distrusa jumate din cele zece storuri, rupte, insta­latiile sanitare deteriorate, nefunctionind sau scotind bolboroseli groaznice si improscind cu apa pe peretii sordizi, intesati cu fire electrice de culori diferite, care duceau fiecare la alt bec. In baie, de pilda, fiecare lo­catar isi avea becul lui, dar si la bucatarie, unde nimeni nu facea curat fiindca nu era a nimanui, dar o foloseau toti. Nu trebuia sa primesc sa intru in casa astfel, imi sopteste fostul proprietar. Sa fi dres intii toti, toate stricaciunile, sa zugraveasca, sa curete parchetul si abia pe urma sa-i fi lasat sa plece. Ii raspund ca m-am gindit la asta, dar ca tot ar fi trebuit sa iau totui de la capat. Nu-ti lasa nimeni in urma o casa pe placul tau

― Daca ai sti dumneata ce-a patit una din persoa­nele care a locuit aici, o maniaca a curateniei, peste ce-a dat

Si ii povestesc intimplarea.

― Ma bucur! il aud pe omul meu exclamind cu satisfactie grasa, neacoperita. E prea putin cite i s-au intimplat, dupa cite merita. Cit despre mania curateniei sa nu mai vorbim! Se vede cit de maniaca era.

Pornesc spre iesire uitindu-ma prin odai, criticind Trecutul si vazind prezentul cu ochii viitorului. Pe cutia tabloului electric un caiet soios de marimea unui dosar, il iau si ma uit in el. E „cartea de imobil'. Incep sa citesc numele celor care au locuit in decursul anilor in odaile acestui apartament. Dobre cutare, Cutarescu Ilie, Iliescu cutare, Ionescu Gheorghe, Georgescu Petre, Petrescu George, profesori, avocati, cizmari, frizeri, con­tabili, plecati, mutati, dusi Pe unde or fi? Numarul lor mare sugereaza instabilitatea modului lor de viata, trecerea lor pe aici ca printr-o gara Unul venea din Pociovaliste, Gorj, altul din Cujmir, altul din Bora, Slobozia, altul din Jegalia, Fetesti, dar altul si din Hamburg, altul din Mihalt, Alba, altul din Greabanul, R.-Sarat etetera, etetera. Te pomenesti ca astia sint mamaligarii bucuresteni care stau la coada la malai!

SADOVEANU, SAU PLACEREA DE A SCRIE

Revista Viata romaneasca ii dedica lui Mihail Sadoveanu in intregime numarul 9, un omagiu cu prilejul implinirii a nouazeci de ani de la nasterea scriitorului. Aceste numere, dupa parerea mea, pot avea un cusur: cauta sa suplineasca un anumit gol, real sau presupus, dind deodata prea mult cind ar fi trebuit sa dea per­manent, asa cum se cuvine sa se dea despre tot ceea ce e valoare, fireste cu masura cuvenita, ca sa nu pro­voace in cititor reactia de respingere.

Trebuie sa avem grija de asta. Cultul nostru pentru valori trebuie sa aiba in vedere sensibilitatea noilor ge­neratii, care nu poate fi cistigata de la sine, doar prin superlativele celor striviti de scriitorul in discutie. Sadoveanu ― exclama acestia „cu placere' ― e scriitorul national al romanilor! Sadoveanu e ca un fluviu spre care merg toti afluentii! Conu Mihai era un om bun, foarte, foarte bun, si asa mai departe. Astfel de admi­ratori totali pot opri un cititor sa intre in universul unei mari creatii pentru simplul motiv ca o opera lite­rara nu seamana cu una cioplita sau zidita, pe care o poti privi in citeva ore si sa-ti dai seama de maretia ei. Trebuie s-o citesti si, daca e compusa din mii de pa­gini, cum e cazul lui Sadoveanu, iti trebuie timp ca s-o 96 parcurgi, sa zicem patru-cinci luni. Nu e usor sa convingi pe cineva s-o faca fara o privire mai detasata, si trufia omului de cultura si scriitorul din zilele noas­tre au afuns pina acolo incit nu o data uita ca a pa­trunde in marea masa a cititorilor nu inseamna a ignora limitele atentiei si curiozitatii acestora, solicitate in zi-lele noastre de numeroase si interesante fenomene, ci dimpotriva, se cere sa studiezi si sa stabilesti perma­nent cota acestei atentii si curiozitati, ca o fascinanta bursa a valorilor spiritului unde surprizele pot fi pen-tru unii scriitori catastrofale. G. Calinescu, socotit de admiratorii sai un geniu, se plingea, intuind aceasta realitate, ca nu e un scriitor popular. Si nu se insela.

Nici vorba, Sadoveanu a patruns adinc in constiinta noastra, si el este un scriitor popular, asemeni lui Creanga, Eminescu si Caragiale. Opera sa insa nu este, pentru cititori, cum este pentru admiratorii sai, pe de­plin reusita pe toata intinderea ei. Fireste, mi se poate raspunde, nici un scriitor nu indeplineste aceasta con­ditie, poti citi in Comedia umana a lui Balzac nu pu­tine romane in care dialogul este interminabil, abuzul de detalii ucigator, iar placerea de a scrie a autorului o ia atit de des inaintea faptelor, incit, daca in urma­torul roman nu l-ai regasi tinind din nou si bine in miini firele actiunii, ai renunta definitiv la lectura fara grija, care ar putea sa te retina, ca ai fi singurul care ar face-o.

Asa este. Recunosc eu insumi. La fel e si Sadoveanu. Volume intregi iti trec prin mina pina ce dai peste citeva sute de pagini in care motivele doar anuntate mai inainte prind relieful misterios al marilor creatii. Apoi din nou urmeaza o depresiune, si din nou urcam. Dar asta nu inseamna ca aceste sute si sute de pagini, care preced reusitele, au pentru cititor vreo justificare. Au avut-o pentru Mihail Sadoveanu, ca o conditie a cresterii ascendente a inspiratiei sale, pe drept cuvint una din cele mai lungi si mai fertile. Este insa un semn de intrebare daca e o conditie si pentru lectura. Riscul ar fi indepartarea de opera, pe care nimeni n-ar con­testa-o, dar pe care putini ar citi-o de la primul pina la ultimul volum. Mi s-a intimplat mie insumi sa fiu tinut multi ani departe de Sadoveanu din pricina en­tuziasmului nediferentiat al unui prieten, pe atunci cri­tic literar, care ma irita cu sentintele si speculatiile lui filozofice despre carti ale marelui povestitor pe care le citisem izolat si nu-mi placusera absolut deloc, cum ar fi, de pilda, Ostrovul lupilor. Intr-adevar, intelep­ciunea aceasta asiatica, atit de profunda in ochii unora si prezenta din plin in aceasta carte, nu m-a cistigat nici dupa ce l-am citit pe M. Sadoveanu in intregime, cind am descoperit ca aveam ce admira in vasta lui opera, ca sa trec usor peste scepticismul si tristetea fa­talista care pluteste ici-colo pe deasupra intinsului sau teritoriu inventat. Acesti nori de melancolie pot fi de­sigur emanatia mormintelor stramosilor nostri, spulbe­rate de vinturile istoriei, care le-au imprastiat oasele peste tot cuprinsul tarii, si scriitorul putea deci ima­gina, uimindu-se, un om care cu o simpla creanga sa descopere in pamint, acolo unde erau duse de lupte si ploi, prezenta acestor oase. Pentru popularea, in con­stiinte, a trecutului unei colectivitati nationale, efortul artistic al lui Mihail Sadoveanu este intr-adevar cel mai mare si mai implinit din cite avem si acopera, cum am mai spus si altadata, cel putin un secol de literatura culta, pe care cronicarii nu ni l-au putut da pe deplin. Pinza contemporana a fost insa pictata, cu mai mare succes, de catre altii, si a atribui palidelor sale po­vestiri despre tirgurile moldovenesti calitati care stralucesc in literatura unui Camil Petrescu, a Hortensiei Papadat-Bengescu sau a unui Liviu Rebreanu (din Pa­durea spinzuratilor, dar chiar si din Ion, unde viata invatatorului si a preotului, stilpii spirituali ai satului, stearsa la Sadoveanu, e plina de tragism si de culoare la autorul Rascoalei) inseamna sa pui in mod arbitrar peste literatura romana moderna palaria unui singur scriitor, dintr-o admiratie care dovedeste neintelegerea chiar a operei acestuia. Fiindca iata ce citim in articolul care deschide numarul omagial al Vietii romanesti: „Mihail Eminescu a rivnit o epopee aromaneasca, dar, fulgerat inainte de vreme, n-a reusit sa inalte con­structia; visul sau l-a realizat Sadoveanu: in cartile acestuia sint fragmente ale acestui tot, epopee mitica si arhetipala'.

Asadar, si Eminescu este estompat! Terminologia aceasta cu preluarea sarcinilor, ce a „rivnit' un scri­itor si cine a venit pe urma si a realizat, miroase a sociologism vulgar.

Dar poate ca ma insel, poate ca nu trebuie stin­gherita critica sa oficieze in templul unei opere, mai ales ca multi dintre critici se apropie de ea fara pre­judecatile amintite aici. Si, cine stie? Poate ca cititorul nu asista ca noi la aceste ceremonii cu o stare de spirit la pinda, ci el intelege poate doar atit, ca trebuie sa citeasca din moment ce atita lume s-a strins acolo si cinta. La urma urmei, Sadoveanu insusi a avut o mare intelegere pentru ceremonii, ca o expresie a rin-duielii care nu trebuie turburata. Placerea lui de a scrie, care nu l-a parasit nici cind natura i-a retras cuvintul, cind, nemaiputind vorbi, se apucase sa in­vete din nou limba, a fost o rinduiala de ale carei consecinte era pe deplin constient. Fiind, in tinerete, contestat cu violenta de un critic, i-a raspuns, dar pe urma a regretat, si-a ridicat privirea peste zari si nu s-a mai uitat niciodata la cei care au scris despre el, nici de bine, nici de rau. E un exemplu demn de urmat.

UN COSMAR

Un prieten mi-a povestit azi, foarte vesel, un cosmar care l-a chinuit toata noaptea. Se facea ca ajunsese pe masa de operatie si ca chirurgul ii taia o bucata de intestin si i-o vira sub nas cu o expresie sardonica: „Uita-te, parca ii spunea, si invata-te minte de-aici inainte sa mai crezi cind te doare ceva ca nu e cancer'.

Si s-a dat apoi jos de pe masa cu moartea in su­flet si s-a intors la ai lui. Era limpede: va muri curind. Da, si-a spus, il faut foutre le champ, cum a exclamat Tolstoi cind si-a dat si el seama ca totul s-a sfirsit, ca, adica, trebuie sa ne caram de pe supra­fata pamintului, sa spalam putina. Nu mai era chiar foarte tinar, avea si copii, situatia lui nu era chiar asa de disperata, totusi, a muri fiind o idee totdea­una indepartata si cu data nesigura, cind indeparta­rea se micsoreaza vertiginos si data nu mai e deloc incerta, tot ceea ce stim noi despre moarte deodata nu ne mai ajuta decit foarte putin, mi-a povestit mai departe acest prieten. „De pilda, a adaugat el, gindi-rea: moartea e un vis, domeniul imaginatiei. O fi pentru cel neamenintat, dar pentru cel aflat sub gheara ei nu e deloc un vis. Chiar in vis, cum eram eu, nu era un vis! Era un chin al existentei condamnata sa nu mai fie. O zvircolire!' „Dar spiri­tul?' l-am intrebat. „O, spiritul suferea si el fiindca stia ca o sa fie gonit din casa, si sa moara si el fa-cind sa tresara o secunda marele spirit din care facea parte si care guverneaza universul.' „Numai o se­cunda?' l-am intrebat eu nelinistit. „O, da! mi-a raspuns, si asta chiar daca unii dintre noi reusim sa prelungim aceasta secunda prin urlete de sirene care sa se auda pe o mare parte a pamintului sau daca ne ridicam statui curind dupa aceea ciocanele cu aer comprimat incep sa piriie la baza acestor statui si le vor dobori fiindca au fost ridicate datorita stiintei noastre de a specula ceea ce au in ei imbecil, oamenii, dar care isi revin totusi repede indata ce murim.' „Si pe urma? Cum te-ai trezit?' l-am intrebat.

S-a trezit inundat de o imensa fericire. Asadar, nu fusese decit un vis! Si s-a culcat la loc. Cosmarul insa a revenit. Se facea ca se afla la o masa, la o petrecere, la care era prezent si chirurgul cu echipa lui, care i-a adresat cu degetul asa, un fel de ame­nintare ca n-a fost cuminte. „N-aveti cancer!' i-a spus acesta ca si cind bolnavul i-ar fi jucat o festa si el inchidea ochii, iertindu-l, asa cum trebuie iertat cel care iese viu dupa ce salva plutonului de executie a trecut peste el. „Dar virfurile negre ale filamente­lor celulare?!' a zis atunci unul din ajutoarele lui, ca pentru a-l feri pe Marele Macelar de o eroare care l-ar discredita. „Nu, virfurile negre ale filamentelor au alta semnificatie!' i-a raspuns acela, si fi-fi-fi, si ti-ti-ti, a inceput sa-i explice cauza fenomenului. Ajutorul sau insa pastra mai departe pe chip o ex­presie de incapatinare, nu se lasa convins si isi rezerva mai departe dreptul de a nu mai reveni asupra verdictului initial. Intr-adevar, nimic nu mai e sigur cind apare o astfel de suspiciune si chinul a pus iar stapi-nire pe el si pe urma iar s-a trezit. Ce porcarie! a exclamat prietenul meu indignat si a renuntat la somn, s-a imbracat si a iesit afara.

Macar la el fusese doar un vis. Dar odata m-am, dus la un spital dupa un rezultat si l-am gasit pe medic stind de vorba cu cineva imbracat in uniforma bolnavilor. Erau amindoi pe treptele de afara ale spitalului, la soare, tacuti, rezemati de zid. Bolnavul, in halat rosu-inchis, un barbat tinar, negricios, cu vi­nele de la miini si de la picioare subtiri si fine. Avea un semn de boala la git, un mic pansament, dar foarte mic, in forma de cruce. Il aud ca rupe tace­rea. „Si la vara, zice, mergem impreuna in Moldova, sa facem minastirile si sa dormim la Varatic.'

A urmat o noua tacere, apoi medicul i-a raspuns, nu intru totul impenetrabil, totusi acoperit: „Fa-te dumneata mai intii sanatos, sa iesi de-aici, si pe urma, la vara incolo, vedem noi unde mergem'.

Am crezut ca erau prieteni cind am auzit de in­vitatia cu masinile. Dupa ce am ramas singur cu me­dicul, acesta mi-a spus ca nu erau. „Are cancer', mi-a dezvaluit el deodata, in soapta. „Ce fel? l-am in­trebat. Unde?' A facut doar cu mina un gest cu sensul ca n-avea importanta unde, ca adica acolo unde il avea era bine plasat. „La git?' l-am mai intrebat eu, facind aluzie la pansament. „Ei, la git! Daca ar fi acolo, ar scapa!' „Si el stie?' „Nu stie!' „Si de-aia ti-a facut invitatia cu masinile?'

Doctorul mi-a raspuns insotindu-si cuvintele prin-tr-o miscare a corpului sau voinic, dind din umeri in semn parca de indignare ca medicului ii e dat sa vada si sa inteleaga atitea, desi nu e si el decit tot un om, care intr-o buna zi va intra, mai devreme sau mai tirziu, intr-o categorie sau alta de pacienti con­damnati. „Ce sa faca si el! a exclamat. Are banu­ieli si crede ca o sa i le spulber eu. Cum sa i le spulber? Parca daca ii raspundeam ca mergem n-ar fi fost tot un drac?'

Si s-a uitat scirbit in zare si abia intru tirziu si-a adus aminte ca venisem si eu la el tot pentru ca sa-mi infirme o banuiala. M-a luat de brat, asa ca intre oameni sanatoti, si m-a dus spre laborator. „N-ai ni­mic, zice, colesterol crescut apare la toata lumea.' „Si ce sa fac?' zic, asteptind sa-l aud ca imi pre­scrie un tratament (fiindca, dupa articolele de popu­larizare si avertisment care apar in presa si la radio, colesterolul crescut nu e un semn bun) ― in loc de asta il aud ca imi raspunde: „Nimic, apoi amintindu-si ca e medic si ca trebuie sa spuna si el ceva, maninca, zice, mai putine oua'. N-aveam obiceiul sa maninc multe oua, totusi l-am intrebat: „Cite?' „Ei, cite, zice el cu acelasi glas cu care ii raspunsese si celui care ii facuse propunerea cu minastirile. N-o sa te apuci acuma, zice, sa maninci dintr-o data o omleta de opt oua!' „Asta nu, i-am raspuns si eu atunci, daca numai de asta depinde totul' „Dar de ce sa depinda?' a dat el iar din umeri, iar eu am izbucnit triumfator in hohote de ris si l-am parasit acolo, linga acelasi zid de care se rezemase si contempla, flegmatic, cerul albastru de primavara

BATRINUL INVATATOR

Mi-a intrat in casa batrinul invatator. A dat buna ziua si mi-a spus ca s-a invitat singur, lucru care nu mai era necesar de constatat. Asa era, nimeni nu-l invitase si nici prieteni nu eram. N-a fost invatatorul meu. I-am facut insa un portret nestiut de el in citeva capitole si si-a recunoscut numele intr-o nuvela in care apareau detalii cu totul intimplatoare legate de per­soana lui. A citit-o si el. Asta a fost demult. Cica ar fi exclamat pe ulita satului:

― Cind mama dracului m-a vazut pe mine cineva ca am belit o iapa? Ba, Stane, cica m-am dus la Va­gauni si i-am dat la un cal cu paru-n cap! Fir-ar al dracului de cal!

― Hai, ba nea Floreo, ca nu esti dumneata ala, cica i-ar fi raspuns acest Stan, care, desi era taran si nu intelectual, intelegea, se pare, sau auzise, ca numele si intimplarile dintr-o povestire nu coincid obligatoriu cu ceva real.

Batrinul invatator, insa, devenise din acest punct de vedere mai rau decit un taran. Curiozitatea lui pentru idei abstracte se tocise prin lectura ziarelor, iar amin­tirea unei instructiuni capatate in scoala normala i se sterse cu desavirsire din minte. Nu fusese un invatator cu vocatie si nici macar cu instinct, copiii nu-i spuneau nimic, dar fusese un om energic si hotarit si se straduise sa umple, cu aceste merite, lipsa de talent pedagogic, intr-adevar, copiii din clasele lui invatau prost, dar ve­neau la scoala de frica amenzilor, iar drumul din fata scolii si drumul de patru kilometri care ducea la gara, daca este marginit astazi de pomi, se datoreste lui. A facut ce-a putut, a scos chiar copiii la sapa pe propriile sale paminturi! Dar i-a scos si pe acele dealuri ale co­munei care se surpau si in care a pus de asemenea pomi. Ca acei pomi au fost smulsi, nu era vina lui. N-o sa stea acuma sa-i si pazeaisca. N-o fi mosia lui!

Ideea de invatator, in sat, o intrupa el, cel mai putin invatator dintre ceilalti, prin initiativele lui culturale, prin sarbatorile pe care le organiza, prin discursurile pe care le tinea cu aceasta ocazie, folosind acelasi limbaj verde, pe care il folosea si in viata zilnica si in relatiile cu taranii si care daca facea sa se asocieze greu in mintea consatenilor sai ideea de invatatura, care in­seamna ceva inalt, cu vocabularul acesta grosolan, in schimb cistiga teren si consideratie o alta idee care, nu va strica niciodata sa se asocieze cu aceea de intelectual roman, si anume: ideea de activitate practica, de efort util, reinnoit consecvent. Intr-adevar, noua, muntenilor, ne place sa stam de vorba pina ne dor falcile, capaci­tatea speculativa ne e bogata, placerea de a privi in sinea noastra caracterul celorlalti si a face din asta apoi o adevarata sarbatoare, e fara limite!

Dar drumurile noastre erau pline toamna si prima­vara de noroaie adinci si balti in care puteai sa-ti rupi, cazind, picioarele de la sold. Si cu toate astea era satul nostru, desi aveam curti bine ingradite, si ai fi crezut ca putin ne pasa de ceea ce era dincolo de podisca fie­caruia. Dar nu treceam totusi prin el, si nu suiam pe 106 dealul lui cind ieseam la cimp? Cine punea umarul jos la roata carutei si biciuind caii scotea un urlet de ti se zbirlea parul, luind in brate capatina rotii s-o salte din cirmoaca? Urlet nu e cuvintul care se potriveste cu ceea ce mi-a ramas in amintire. Nu era atit sonor acest racnet, cit inspaimintat, ca intr-o ceata de vis in care groaza e insotita si de indoiala: adica nu se poate sa-mi ramina caruta aici, sa ma scoata altul si sa rida de caii mei si de mine. Mai bine ii omor cu biciul. Si incordatele animale, simtind arsurile cumplite ca niste fulgere pe spinarile lor, se opinteau, gifiind ca de apro­pierea mortii, cadeau deodata in genunchi si in clipa urmatoare scoteau afara caruta aceea la care erau in­hamati, si care era infundata in ghearele pamintului. Cine sa iasa cu lopetile si sa umple drumurile degra­date? Pai cine sa iasa? Nimeni! Dar nu ne smulgea noroiul cind ieseam dupa-amiezile in sat, devale, in zilele de lucru si de sarbatoare, talpile opincilor si ale bocancilor? Ei, si ce daca ni le smulgea? Nu le pinge­leam la loc? Neputindu-se adapta la acest joc com­plicat al pierderilor si al compensatiilor pe care il cu­nosteau atit de bine concetatenii mei, acest invatator, care venise in satul nostru de pe undeva de la munte, capatase cu timpul in felul lui de a fi un soi de indirjire fara obiect, care ii inveselea foarte tare nu numai pe tarani, dar si pe ceilalti intelectuali ai satu­lui, preotul, inginerul agronom, notarul Indirjire insa nefasta in activitatea lui pedagogica dupa cum se va vedea.

Dracuia. Fir-ar al dracului! Si pe urma a inceput sa si injure. Injura: pe ma-sa si pe tat-sau. Pe urma vocabularul i s-a nuantat cu adjective care priveau prostia, inapoierea, tigania, dar totdeauna la altii si mult prea tirziu, abia la batrinete, le-a descoperit si la el. Prostu ala de da in gropi! Chioru ala care am auzit ca, da timpit ce e, se bate singur, crezind c-o bate pe muierea-aia a lui! Mamelucu-ala care Cuvintul mameluci aparea des in conversatia lui. Nu-l simpatiza propriu-zis nimeni, sau foarte putini, dar intrind fara sa-si dea seama in viziunea de comedie umana, pe care taranii stiau ca o joaca si care era propria lor viata, era si el prezent in constiinta si in discutiile lor. Si-l insusisera. Cu virsta incepusera sa nu-i mai spuna dom­nul, ci nea, iar el, bai, nea Vasile. „Tui mama ma-sii, zicea, ce ma-sii e cu vremea asta, cit o sa ne mai ploua in cap? Murim dracu inecati, ne ia girla la vale, ca pe purcei.' „Hai, ma, nea Floreo, ca purceii inoata, nu se ineaca ei', zicea celalalt. „Crezi ca inoata? zicea batrinul invatator. Eu am auzit ca chiar la Academie, un academician a pus intrebarea asta: Domnilor! Por­cul inoata? Si n-au stiut sa raspunda.' „Hai, ma, nea Floreo, ca inoata!'

Astea erau dilemele intelectuale ale batrinului inva­tator, care, de fapt, nu era batrin deloc, era verde, mergea drept si apasat si nu-l durea nimic. Are, bine­inteles, televizor, dar are si trei nepoate.

― N-am venit cu mina goala, zice, si scoate o sticla din buzunar. Am venit neinvitat.

Nu zic nimic, fiindca nu s-a purtat frumos cu un copil pe vremuri, l-a batut degeaba, acum treizeci de ani. Imi dau seama ca e o durata de timp mai mult decit suficienta ca sa prescrie orice pacat. Il consider prescris. De-atunci s-au intimplat multe, au trecut peste destinele noastre un razboi si o revolutie. Bine ca traim. Sa uitam. Batrinul invatator a avut de indurat, numai cerbicia lui l-a salvat. Ar trebui sa am un sentiment ij de siguranta, stiind ca printre noi traiesc astfel de oameni cu vina tare. Si totusi Nu zic ca acel elev n-o fi fost vinovat, dar l-a batut prea tare si razbunator, jignit, el, om mare, de faptul ca un copil a pretins ca stie el sa rezolve mai bine decit invatatoarea cutare problema. Invatatoarea s-a dus la director, el era di­rector, si l-a reclamat pe baiat, nepregatita si fara in­tuitie pedagogica. Ce i-o fi spus, ca batrinul invatator din fata mea, pe atunci in plina putere, a intrat in clasa  si l-a batut pe baiat cu pumnii si picioarele ca pe hotii de cai. Ma intreb cum se pricep englejii sa transforme aceste amintiri despre dascalii care i-au batut odinioara in incintatoare si pline de umor revederi. Pesemne ca elevii nu pacatuiesc in fata lor prin laudarosenie si invatatorii lor prin nepregatire. Or fi avind alte cusururi sau poate elevii or fi mai sportivi si or fi incasind lovi­turile ca la un fel de meci, in care regula e sa stii sa rabzi, si dupa ce te dai jos de pe calul de lemn, sa spui o vorba de spirit de care apoi, peste treizeci de ani, sa-ti amintesti cu incintare. Dar ce vorba de spirit sa spui cind omul din fata ta iti da la falci scrisnind din dinti bestial? Elevul acela l-a iertat demult. L-a in­vitat la nunta, unde s-au impacat. Nu cred in aceasta impacare, fiindca mie cind mi s-a povestit acest fapt (multa vreme s-a vorbit despre aceasta istorie) mi-a ramas in minte o intrebare. Ce-a avut cu baiatul? De ce l-a batut atit de injositor, tavalindu-l pe jos in fata clasei cu lovituri de picioare? Ma uit la parul lui alb si la intreaga lui figura tabacita de atatea decenii de viata prin care a trecut, cu aceste caderi si poate cu inaltam, dar care nu i-au fost cunoscute si pretuite, si nu gasesc raspuns la intrebarea mea.

Imi spune pe nume si ciocnim paharele. Il intreb ce-i fac cele trei mici nepoate.

― Fir-ar al dracului sa fie, zice. Ma intilnesc alal­taieri cu alde baiatul asta care mi-a fost elev si care stii si tu ca e director al scolii.

Si spune numele acestui fost elev, ajuns cu chiu, cu vai invatator si apoi director. Sa-i zicem Ghita.

― Ba, Ghita, zice, ce facem noi cu piinea asta, cu alde Pantazi, am si eu citeodata nevoie stringenta de piine, ca am trei nepoate! Si asta face pe-al dracu! „De, ma, nea Filoreo, zice, daca si dumneata iai cite patru piini odata!' Si mi-a intors spatele si s-a urcat in masina. Are o Dacia mica, nu-i pasa, se urca in ea, intr-o ora e la Rosiori si vine acasa cu de toate. Ma rasucesc pe calciie si ma intorc la alde Pantazi. Il ga­sesc acolo cu al lui Necsulescu, contabilul, cu Ilie, tir-covnicul, cu Nicolae al lui Pintur. Beau niste vin. „Ba Necsulescu', zic. „Ce e, ma, nea Floreo?' „Cita piine iau eu, ma, pe zi de-aici?' „Pai cit sa iai? O piine!' „Ba, Ilie, cita piine iau eu, ma, de-aici?' „Pai cit sa iai, n-auzisi, o piine, o piine jumate.' „Ba, Niculae, cu cita piine m-ai vazut tu ca plec eu de-aici acasa?!' „Ai, ba, nea Floreo, ce mai intrebi? O piine' „Ma, Pantazi, cita piine imi dai tu mie!?' „Ei, zice Pantazi, ba iti dau, ba nu-ti dau' „Dar cit imi dai?' „O piine, cit sa-ti dau!' „Pai bine, ma, fir-ar el atunci al dracului de om, cu hainele negre de pe el, cu cravata de la git, cu palarie, cu cheile lui din buzunar pe care sa le vire mai bine in ma-sii decit in usa masinii, atunci de ce spune el, ba, ca iau patru piini deodata?'

Ma uit si ramin uimit in fata indignarii batrinului invatator. Nu zic nimic.

― Pe seara veneam de la alde Geaca, ma intilnesc pe drum cu Trafulica, relua el cu acea voce hotarita si plina, inalta si egala, fara urcusuri sau coborisuri chiar si in indignare, si pe care i-o cunosteam atit de bine. Avea un sac in spinare, abia il ducea. „Ce-ai, ba, Trafulica, in sacul ala?' „Pai niste piine', zice. „Cine ti-o dete?' „Pai, Pantazi.' „Pai mie imi spune ca n-are.' „Pai de, i-am dat si lui zece lei.' „Si ce dracu faci cu atita piine?' „Pai de, o inmoi, zice, si o dau la vaca.' Merg eu mai incolo, ma intilnesc cu al Mizdri. Venea si asta cu un sac in spinare. „Ce-ai, ba, acolo in sacu-ala? il intreb. Te pomenesti ca ai si tu piine.' „Am', zice. „De unde, de la Bucuresti?' „Care Bucuresti, zice, de la asta, alde Pantazi.' „Si cum ti-a dat-o? Pe ce baza? Esti salariat, sau ce dracu esti?' „Nu sint, dar i-am dat si lui cinspe lei, ca am nevoie, de,; ce sa fac?' „Parca numai tu ai nevoie?' Intru la Mat sa beau ceva, il gasesc pe Costica al lui Nae, sta de vorba cu al lui Nafliu. „Costica, zic, am auzit ca iti da Pantazi si tie piine.' „Era sa zic eu ceva, zice Costica, l-am chemat la mine pe nenorocitu-asta de Pantazi, ca sa fie asa cum zici tu, si i-am dat un chil de tuica (mai mult nu i-am dat, ca un chil de tuica face mai mult ca zece lei) si-i spun muierii: «Fa, acuma s-a aranjat, o sa avem si noi piine cit o sa vrem de la Pantazi, gata, s-a aranjat» Si cind ma duc sa-mi dea, «n-am, ba, il auz ca striga la mine, de unde sa-ti dau, trebuie sa dau la salariati». Lasa, zic eu in gind, a zis el asa de forma, sa-l auza ailalti, si peste un ceas ma intorc iar. «Iesi, ba, afara, il auz ca urla iar la mine, nu ti-am spus ca n-am? Ce tot cauti tu p-aici?» Zic eu s-o trimit pe muiere, ca nu se uita nimeni la ea. Asa o fi smecheria. Se duce muierea, si ala, cind o vede, «iesi, fa, afara, zice, nu veni barbat-tau de doua ori, si i-am spus ca nu-i dau?» L-am lasat in pace. Peste trei zile imi trimite vorba sa-l astept seara acasa, ca vine cu patru piini si sa pregatesc niste bautura, sa mincam ceva. I-am trimis si eu vorba ca il bag in aia a ma-sii. Va sa zica, sa-mi bea iar tuica, sa-i dau sa si manince, si sa ma puna sa-i platesc si piinea!' „Ba, zic, pe Trafulica l-am vazut cu un sac plin, i-a dat zece lei. Tuica ta costa mai mult!' „Pai eu ce-ti spusei, zice Costica! Ar mai fi vrut inca una. Si sa manince piinea la mine!' „Si sa te mai puna s-o si platesti!' zic si eu.

Batrinul invatator se opri citeva clipe fara nici-o expresie asupra acestei enigme: de ce Pantazi acela le-a dat alora saci intregi, si astuolalt care il cinstise cu mai mult nu i-a dat nimic

― De dimineata, izbucni el apoi, ma intilnesc cu Ghita in fata scolii, directorul de care iti pomenii. „Ba Ghita, zic, ce facem noi cu Pantazi asta?' „Ce e cu Pantazi?' zice. „Pai cu piinea asta!' „De unde sa stiu eu, zice, ce sa facem cu piinea!' Si si-a bagat cheile in masina si mi-a intors c

Si batrinul invatator isi inalta fruntea, si intre noi, pe raspunsul acelui Ghita, director de scoala, se lasa tacerea. Mi se paru apoi ca ridica din umeri, dar in­telesei imediat ca ma inselasem. A da din umeri in­seamna a intelege si a incerca sa te debarasezi. Ori din tacerea care se prelungea nu se confirma cu nimic ca pe umerii batrinului invatator ar apasa vreo tristete neinteleasa, vreo melancolie turburatoare sau vreo in­trebare insolubila. Era secretul lui. Sa nu fii trist, ci sa actionezi impotriva motivelor care te-ar indemna sa fii. Sa nu-ti pui intrebari care sa te apese, ca doar nu esti buricul pamintului, si sa nu fii melancolic, ca nu esti poet, fir-ar al dracului sa fie!

SERPI PE HIRTIE

Cinta-mi, zeita, minia ce-aprinse pe doi fii ai Ardea­lului cind auzira ca tatal lor si-a desfacut casa din satul natal si s-a mutat in satul mamei lor vitrege Pline de serpi erau scrisorile pe care vintul le aducea si le arunca in noua batatura a tristului tata Dragii mei parinti, in primele mele rinduri de scrisoare pe care vi le pot comunica, ne gasim sanatosi, care sanatate va do­rim si dumneavoastra, asa cum ati facut cu procedeul cind ati plecat din sat, sa stiti, viata de trait nu mai aveti cu mine, ca sinteti un fel de oameni escroci, in fata lumii plecati din sat si nu-mi lasati din partea mamei nimica sa va fie rusine, n-am fost eu acasa ca nu duceati voi nimica, ca ati dus voi mai inainte, nu va temeti ca va bate Dumnezeu, ca sinteti oameni batrini, dupa faptele ce le faceti, ca mie din partea mamei nu mi-ati lasat nimica, nici macar o lingura, si mai scriti sa iam cheile la picheru, sa bage hainele acolo, va arat eu picher, si la fratele Gheorghia, minca-i-as eu dumnezeul lui de frate, ca mai face el promisiuni, ca merge pe la toti fratii si le da la fiecare cite o suta de lei parte din casa, el pina acuma si-a batut joc de cineva, sau acuma, vrea sa-si bata? Sa vie el aici la mine sa-mi dea mie o suta de lei si om vedea noi cum o fi. Si ne scrieti ca sa avem grija de capre, sa stiti ca nici grija nu avem de ele, ca pe una am omorit-o si la celelalte le vine rindul. Si mai scrieti si de pari, ca i-ati numa­rat, sa stiti ca pe toti ii ard eu, pe toti i-am dus acasa si ii ard, si daca nu va place sa scrieti mai departe, ca nu v-a fost rusine, va condamna tot publicul care aude. Sa stiti ca va urez din partea mea ca nici la moartea voastra sa nu aveti pe cine sa va tie lumi­narea la cap, asa dupa cum ati facut, va dau pe mina tribunalului, escrocilor

Tatal citeste si geme (nascut in 1898) si isi aduce aminte cum s-a chinuit cu fiecare ca orisice tata si cum s-au imprastiat toti, s-au calificat si si-au intemeiat familii proprii. Un singur baiat i-a mai ramas din cei cinci, iar despre cele doua fete nu stie aproape nimic fiindca nu-i scrie nici una macar o scrisoare. Stie doar atit, ca sint foarte bine maritate, una cu un director, iar cealalta la fel de bine, si nu le-a mai vazut la fata de cind au plecat. Furtuna care s-a abatut peste capul lui de invalid din primul razboi mondial nu l-a doborit insa pina intr-atit incit sa-mi spuna mie intreg ade­varul. Sta si se tinguie inspaimintat de violenta nein-frinata cu care e judecat nefericitul lui gest de a fi luat-o de la capat la batrinete si de a fi cautat, ca orice muritor, un strop de fericire pina in ultima clipa Celalalt fiu pare mai ponderat in exprimare, are judecati despre inteligenta tatalui si a mamei vitrege, s-ar parea ca se tine la distanta, e ironic, vrea sa fie muscator cititi insa

Tata, nu va prea suparati ca nu v-am scris acum aici unde v-ati mutat, eu v-am scris acolo unde v-ati nascut, dar nu am primit nici un raspuns, dar nu-i nimic, tata, caci noi nu sintem ai dumitale, nici eu nici Mariuca, nici Suzanea, pe noi ne-a facut altcineva. Asta n-am stiut-o, ca daca o stiam, stam de vorba in alt fel. Nu am stiut ca vei ajunge vreodata sa-ti lasi casa si sa te duci unde te-ai dus, ca dupa aceea sa vii si sa duci si gardurile si cosara aia de nuiele. Despre, gard si vrasnita pot sa-ti spun, tata, ca au fost facute de mine si de Letitia, noi am adus nuiele, nu proasta aia cu care ai venit sa le iai si sa le duci in Oltenia. Daca a putut sa te prosteasca o proasta cu care ai trait, si a carat tot la fetele ei, acuma am auzit ca ati fost acasa cu unii prosti de pe-acolo, dintre care unul este Teodor care in curtea noastra nu a taiat un lemn, el si-a primit din casa de la ripa dupa cum ne-ati povestit cind am mai fost pe-acasa Ori, si acest nenorocit care era cit un dop cind il stiu eu, a ajuns sa comande in casa in care m-am nascut eu si ceilalti frati ai mei. Ati avut noroc ca n-am fost eu pe-acasa in timpul cind ati plecat si cind ati venit, ca nu mai plecati de-acolo, acolo va inmormintam, si dupa aceea ma prezentam singur la procuratura si faceam puscarie, ca altceva nu meritati toti decit sa va omor. Nu ti-e rusine, tata, de ceea ce ai facut si ce vrei sa mai faci, sa-ti strici tot ce-ai muncit? Daca stateai la o margine de sat, si nu in centrul satului, nici atunci nu trebuia sa faci ceea ce ai facut. Dar te-a prostit proasta aia pe care ai adus-o in casa mamei, cu doi prunci. Eu si ceilalti frati nu prea am avut loc pe acasa, dar ai ei au avut sa-i cresti si acuma vad ca ati avut un prunc impreuna si noi v-am lasat in pace sa-l cresteti, dar, tata, daca as fi fost acasa cind am aflat ce-ati facut, va legam pe toti unul de altul si va duceam in spate sau cu caii colec­tivului pina la vadut si acolo va aruncam, sa nu mai traiti, ca nu meritati sa traiti, ca sinteti prea prosti. Daca ati plecat si acuma cind v-ati intors dupa gar­duri, de ce v-ati dus la Nastasia si v-ati certat cu Irina?

Ati profitat ca nu a fost ea acasa cu unchiul Micula sa puie mina pe voi sa va suceasca gitul? Asculta, tata, eu pot sa-ti spun ca cel mai mare prunc al tau ca puteai s-o lasi pe proasta aia sa plece la fetele ei si puteai sta cu Nastasia sa maninci numa o zama, dar erai la tine in sat si mureai acolo unde te-ai nascut si ai crescut, dar asa te-ai facut de rusine in tot satul, ca te-a putut prosti o femeie. Nu i-a fost de ajuns ca a dus tot la fetele ei? Daca stiam ca asa stau lucrurile, va dadeam foc si ardeati toti ca soarecii. Te mai intreb de ce ai stricat casa care ai facut-o cu mama? Cit traiai, te tinea, nu se darima si cui ii trebuia alta sa-si fi facut mai departe, dar ti-am mai spus, i-a fost frica la proasta aia cu care ai trait, ca daca mori o stringem de git. Daca stiam ca te prosteste chiar asa, o strin-geam eu de atunci de cind am fost pe acasa cu nevasta-mea dar n-am vrut sa ma fac de rusine in sat, sa va bat Dar eu cred ca ne vom intilni si vom vorbi. In luna asta am si eu concediu si viu acasa in sat, la cine am, ca tata nu am, si as vrea sa veniti ca sa stam de vorba si sa veniti cit mai multi, nu citi ati fost dupa garduri, veniti citi vreti si sa vedem citi plecati inapoi. Spune-i lui Gheorghia si nevesti-tii ca daca mori inain­tea lor, pe mine sa nu ma anunte, ca nu viu. Cind am vazut ce faceti, cum fugiti ca hotii dintr-un loc in altul, am vrut sa fiu om, ca sint cu un ceas mai destept decit voi, dar vad ca nu am cu cine, nenorocitilor

UN NOU SCRIITOR

Nu s-ar cuveni ca in preajma unui nou an sa salutam un nou scriitor? Despre toti cei cunoscuti s-a tot scris, n-ar fi rindul lui acum sa-i apara numele in paginile cronicilor literare, al emisiunilor de radio si televiziune si al presei de mare tiraj? De ce nu? El exista! Betia succesului il asteapta, i se cuvine, fiindca debutul lui il afirma ca pe un scriitor adevarat, desi n-a trecut de douazeci si cinci de ani. A mers drept la tinta scriind nu povestiri sau nuvele, ci direct un roman de doua sute de pagini, care va aparea in citeva zile la Editura Cartea Romaneasca si pe care si l-a intitulat Dihorul. Numele acestui nou scriitor este Alexandru Papilian, nepot al lui Victor Papilian. Totusi numele e un pseu­donim ales de el la insistentele noastre. Intr-adevar, prea multi tineri scriitori debutanti cred ca pot razbi cu nume ca Niculae Vasile, Ion Ilie, Gheorghe Petre, Dumitru Niculae, Stan Dumitru etc.

Nu am vocatia de a descoperi talente. Viitorul scriitor, imi spun, s-ar putea sa-ti dea, sa citesti la in­ceput o simpla nerozie, in care semnele vocatiei sa fie cu desavirsire absente. Si atunci ce faci? Rezulta ca trebuie sa-i spui in mod obligatoriu tinarului din fata ta ca are talent, chiar daca nu-l are, ca sa te pui la adapost de surpriza care te-ar astepta mai tirziu. Dar s-ar putea ca necunoscutul care iti calca pragul editurii sau revistei, sau chiar al casei proprii, sa-ti aduca o carte pe deplin reusita, si atunci cu atit mai mult trebuie sa bati toba si sa spui ca ai descoperit un mare talent sau geniu. Ei bine, si daca dupa aceea el nu mai scrie nimic reusit? Ce-i faci? Gorki a spus pe vremuri des­pre Leonov cind l-a descoperit ca are talent pentru toata viata. Citind azi aceasta apreciere stam pe ginduri. Drumul spre ocean e o carte greu de citit acum, din pricina prejudecatilor literare fundamentale care stau la baza ei, dintre care cea mai iritanta este maniheis­mul, iar Padurea Rusa e un roman prolix in care zace o btna istorie de o suta de pagini, dar pe care autorul a inecat-o si compromis-o prin solutii sablon, inceputurile lui sint insa stralucite, romanul Soti si Hotul (pe care am banuiala ca autorul l-a stricat la batrinete, scriindu-l din nou si triplindu-i volumul) sint lucrari echilibrate si profunde. E greu de crezut ca Gorki nu stia ca talentul nu ne e dat in mod sigur pe toata viata si ca inflorirea lui depinde in mod hota-ritor de felul in care il cultivam. Dar descoperitorul de talente n-are incotro, el trebuie sa spuna astfel de fraze, fiindca incepatorul n-are nevoie nici de indoie­lile, nici de rezervele lui. Plina de umor a fost reac­tia lui Sherwood Anderson, autorul admirabilului Winesburg in Obio, care avea un tinar prieten la care tinea foarte mult, fiindca era o personalitate intere­santa. Era obisnuit ca acest tinar sa-l caute zilnic si sa faca impreuna plimbari, dar deodata aceste vizite incetara, si dupa citeva saptamini, cunoscutul roman­cier baga de seama absenta si se duse intrigat si batu cu bastonul in geamul tinarului. „Ce e cu dumneata? ii striga de jos. De ce n-ai mai venit pe la mine?' „Am scris un roman', ii raspunse atunci tinarul.

„Sfinte Dumnezeule', exclama Anderson si ii intoarse spatele si pleaca. Indepartindu-se insa se razgindi. Cum sa piarda un tinar prieten atit de interesant? „Sa vii, ii zise, sa-ti dau o recomandare catre o editura, dar sa nu-mi ceri sa ti-l citesc.' Si se tinu de cuvint ' si romanul aparu si intr-adevar nu avu nici un suc­ces. Era o carte cam plicticoasa. Autorul de pe coperta seama William Faulkner, viitorul laureat al Premiului Nobel.

Noul scriitor roman a aparut in birourile Editurii Cartea Romaneasca prin primavara. Romanul lui pla­cuse foarte tare unui redactor, dar displacuse profund altuia, care chiar scrisese pe toata coperta manuscri­sului, parca indignat, Respins. L-am lasat pe tinarul debutant sa discute cu ambii redactori si intre timp am citit si eu romanul. Era bun, dar era plin nu nu­mai de cuvinte si expresii cu care cititorul roman nu e obisnuit si care exprimau in mod inutil anumite la­turi ale eroului (cruditati, cuvinte obscene, trivialitati din domeniul fiziologiei), ci si idei care dezvaluiau prea violent o gindire si o constiinta maculata. De cine? Nu voi dezvalui substanta romanului, fapt e ca exista in el suficient material inacceptabil pentru a displace. De pilda: eroul vorbeste in treacat despre copii. Urmeaza un epitet scabros extras din activi­tatea digestiva a micilor fiinte. „Ce nevoie ai, i-am spus tinarului romancier, sa-l faci pe cititorul care are copii sa te dispretuiasca si sa arunce cartea din miini?' „De ce sa ma dipretuiasca?' m-a intrebat. „Fiindca, i-am raspuns, sufletele pure nu pot fi atinse de nici un fel de murdarie. Omul din curte din Moar­tea lui Ivan llici, de Tolstoi, care ingrijeste in toate amanuntele pe stapinul sau muribund si neputincios, ra-mi complet senin in timpul acelor indeletniciri si are aerul sa spuna: «Ce sa facem! E un om! Toti vom ajunge la fel!».' „Dar, a protestat viitorul scri­itor, nu eu, ci eroul meu are o gindire care vede ceea ce e murdar. Ce sa fac? Eroul meu e contrariu celui la care va referiti!'

Avea dreptate. Operele unor scriitori moderni ca Joyce, Celine, Genet si chiar Sartre abunda de tri­vialitati, in La nausée, de pilda, eroul are mania de a cauta pe jos ziare murdare de excremente si de a le rupe cu placere, autorul vrind, adica, sa sugereze in­fantilismul eroului, care, asemeni copiilor, nu distinge, in fazele prin care trece materia, ceea ce e degradat, iar in momentul cind aceasta placere il paraseste, apare raul de existenta, greata adica, si nu cum crede cititorul obisnuit ca ar trebui sa apara aceasta greata cind sfisie acele ziare. Foarte subtil! Ceilalti macar urmaresc si alte efecte pe care le obtin din plin, de pilda, umorul negru, scatologic. Sartre ia insa lucrurile cu totul in serios, filozofic!

„Mon cher Alexandru Papilian, i-am spus viitoru­lui romancier, parerea mea e ca la noi cititorul roman sta mai bucuros de partea lui Tolstoi decit de a lui Joyce, pe care inca nu-l cunoaste. Eroii dumitale fac parte din galeria demonilor meschini si nebuni, bine descrisi, in descendenta dostoievskiana, de F. Sologub si L. Andreev. Celebrul roman al lui Sologub are o expunere epurata de trivialitati, pe alocuri chiar plina de lirism, desi eroul e insasi trivialitatea. Nu-ti pune probleme metafizice, taie cuvintele urite si tempe­reaza acele idei murdare pe care cititorul ar putea, confundindu-te cu eroul, sa ti le atribuie.'

Ceea ce ai si facut.

Recitesc acum cartea tiparita, si impresia initiala ca ma aflu in fata unui nou scriitor mi se intareste.

Viitorul romancier are prezente toate instinctele ne­cesare creatiei. Nu-i scapa cuvintele pe hirtie fara sa fie constient ca ele alcatuiesc propozitii, care o data materializate sint departe de a fi inocente, cum cred unii debutanti si chiar consacrati. O fraza in plus, si deodata puterea celor anterioare e diminuata. Una in minus, si sensul e ciuntit. Limpiditatea si transpa­renta stilului si absenta unei gesticulatii haotice a gin-dirii (care dau la un moment cititorului senzatia ca nu mai citeste o carte, ci mesteca in gura cilti ames­tecati cu saciz, cum se intimpla cu multe romane ana­litice care apar) sint pentru mine dovada incontesta­bila a talentului la Alexandru Papilian. Iar intriga e prezenta, una adevarata, al carei deznodamint violent, anuntat curajos inca din primele cincizeci de pagini, ne intareste convingerea ca viitorul romancier poate scrie si carti bune si care sa si placa unui public larg.

Nu voi spune in incheierea acestor insemnari ca Alexandru Papilian are talent pentru toata viata. O sa vedem. S-ar putea sa inceapa sa scrie versuri. Asta ar fi culmea! Sau s-ar putea sa inceapa sa faca cri­tica si teorie literara! Cine stie ce-ar putea sa mai faca!

Germenele surprizei poate fi descoperit chiar in fi­nalul acestui debut, unde scena pe care el ne-o descrie minutios ne aminteste de o cunoscuta exemplificare a lui Caragiale cu privire la o anumita halba ridicata in aer si care urmeaza sa se sparga in capul cuiva. Alexandru Papilian o cunoaste, este absolvent al Fa­cultatii de filologie, totusi se preface ca n-o intelege. Sau chiar n-o intelege! De unde ar reiesi ca sfaturile maestrilor nu sint luate in seama de generatiile ur­matoare, care vor sa ia totul de la capat pe cont propriu. Si ca, prin urmare, esteticeste vorbind, nu exista in arta progres!

FARMECUL UITAT AL TEATRULUI

Publicul a uitat oare de farmecul teatrului, teatrul de totdeauna care se straduia sa aduca pe scena un rege cu coroana pe cap, sau un general in mijlocul statului sau major, sau un revolutionar in mijlocul maselor al caror exponent era? Se simte oare publicul despartit de esenta teatrului din pricina decorului? il supara oare semnele care sugereaza ierarhiile si structurile de viata in mijlocul carora se petrece drama sau comedia? Iluzia vietii autentice despre care se vorbea ca trebuie sa ne-o ofere scena a in­cetat oare sa-'l mai intereseze pe spectatorul din zilele noastre? Se petrece un fenomen curios. Teatrul, des­puiat de faldurile lui de odinioara, care ii ingreuiau miscarile, a revenit la sursa sa initiala, cind regizorul juca impreuna cu actorii si spectacolul se pregatea in vazul publicului: asa ne apare Regele Lear pe scena Teatrului National intr-un spectacol care a fost apoi dus si peste hotare, unde cica ar fi stirnit entu­ziasmul cronicarilor teatrali, spre satisfactia naiva a regizorului si directorului teatrului.

Actorii sint imbracati ca acasa, in moda timpului nostru, chiar daca e vorba de imparati sau misei (mi­seii apar desculti, ca sa li se vada miselia din cap 122 pina in picioare), iar un tinar nobil e imbracat in pantalon de vacar american cu o camasa neagra stra­vezie, care sa sugereze toata ticalosia neagra a per­sonajului. Va sa zica nu renuntam nici la decor, nici la costumatie, ci le dam alt inteles. Care? Nu se in­telege bine. Raspunsul ar fi, jucam totul in stilul in care au fost probabil jucate piesele pe vremea lui Shakespeare, adica, incropit cu ce avem. Da, sintem regizori saraci, teatrul n-are cu ce sa ne plateasca de­corurile scumpe, nu vine lumea, abia putem sa pla­tim lefurile actorilor, lumina, caloriferul, si alte mi­zerii care ne strica viziunea regizorala

Asta imi aminteste de un spectacol pe care l-am vazut la Hanoi cu o piesa de Molière. Mizantropul si femeia pe care el o iubea atit de tare erau im­bracati in costume vietnameze, cu umbrelute deasupra capului si evantaiuri in mina, pe care le agitau per­manent. De ce nu?

Altceva poate fi suparator intr-o punere in scena in care regizorul e atit de dornic sa se afirme. In­carcarea spectacolului tocmai cu elemente de care el a vrut sa se descarce. Chiar acel putin decor si acele sumare costume care au ramas. Chiar ideea sa regizo­rala, a carei prezenta n-ar trebui s-o simt, dar pe care o simt mereu si care pina la urma oboseste. Prin ce? Prin neclaritatea ei. Nu se poate ca pe vremea lui Shakespeare, fiindca se poate ca pe vremea noas­tra. Se regizeaza ca pe vremea noastra, dar cu idei de demult. Dar nu chiar. Tot felul de zgomote si de alergaturi si zdupaituri bruiaza aproape permanent textul, si in loc sa uit de decor, cum ar vrea regizorul, ma uit nedumerit la mantilele de nylon ale regelui Lear si ale fiicelor sale, care de altfel in scena respec­tiva joaca admirabil. Dar asta si pentru ca in acele momente regizorul are buna inspiratie sa inceteze cu miscarea acolo in fund, pe schelele acelea metalice care imi amintesc de cele care mi s-au pus in vara asta in jurul casei ca s-o zugraveasca.

Nimic nu e inocent intr-un spectacol dupa cum nu e nici in text, si gestul, care nu e o consecinta a gindirii dramatice, cu alte cuvinte a celei din text, devine o consecinta a gindirii particulare a regizoru­lui, care construieste un spectacol al sau ignorindu-l total pe autor, care are totusi si el idei regizorale, in­cluse in text si in armonie cu viziunea sa proprie des­pre pasiunile oamenilor si care ar trebui respectata. Altfel ce facem cu mostenirea unei culturi? Schelele acelea in orice caz imi atrag mereu privirea, mate­rialitatea lor fara sens imi deturneaza atentia si plec de la spectacol cu ele in minte, insotind in mod stu­pid fiorul tragediei. Tot asa picioarele desculte ale acelui ticalos. Asta inseamna naturalism in teatru. Iar isteria celor doua surori ne propune de asemenea o viziune viscerala, zolista, asupra pasiunilor. Exista si un astfel de teatru, nu trebuie amestecat cu cel shakespearean. Nici vorba, spontaneitatea, miscarea mai larga, libertatea gestului, care nu se mai impie­dica de o scara de palat, de un fald de mantila, de un palos imens agatat la sold, sint lucruri menite sa fascineze publicul, si multi se simt pe drept cuvint foarte atrasi de aceste tendinte de primenire a artei regizorale. Am fost pe punctul sa fiu eu insumi fas­cinat de experimentul de la Teatrul National, si ar fi foarte trist daca felul de a vedea al celor care, ca si mie, nu le-a placut in intregime spectacolul ar putea constitui un argument ca astfel de experimente sa nu fie incurajate. Bineinteles, sa nu aiba loc chiar pe prima noastra scena, chiar daca directorul Teatrului National si-ar fi descoperit, in ultima instanta, un suflet de hippie. Si, desigur, regizorul sa nu exagereze si sa doreasca atit de tare sa acopere complet ceea ce avea frumos si dadea totusi atita farmec clipelor cind in vechile interpretari aparitia regelui era anun­tata de salve de tunuri si cintec de trompeti, iar pa­siunile se dezlantuiau sub acoperirea unor acte de cruzime zguduitoare, si nu prin hohote dubioase. Oricum, Lear e un rege, nu un batrin care s-a smintit tavalindu-se pe jos in mijlocul unei cete de hippies,ci s-a scrintit in spiritul sau, prin devitalizare, fiind un biet mosneag, si nu un barbat in puterea virstei plesnind de sanatate. N-are sens! Ce-ar face atunci regizorul in cazul in care ar avea de pus in scena o piesa cu hippies? Te pomenesti ca le-ar pune la toti coroane de regi pe cap! Lucru care n-ar fi absurd in sine. Dar noi nu judecam aici lucrurile in sine, ci in raport cu o opera pe care n-o putem imprumuta al­tora, cind ea apartine unui anumit tip de civilizatie care a dat pasiunilor ideale si injosirilor umane o anumita maretie. Daca miscarea hippie are pretentia Ia existenta, n-are decit sa-si creeze ea valorile ei. De ce trebuie sa i le dam noi pe ale noastre sa ni le po­ceasca!

AGRESIVITATEA LA VOLAN

Am crezut multa vreme ca tot ceea ce se spune des­pre psihologia omului de la volan nu sint decit sim­ple speculatii menite sa sperie pe conducatorii auto si sa-i faca prudenti ca sa se micsoreze numarul ac­cidentelor.

Omul de la volan, se spune, isi insuseste psihologic o parte din puterea motorului sau si devine agresiv. Ce idee pur literara! Cum sa-si insuseasca o astfel de putere? De ce? ii lipseste cumva o doaga? Ce sa faca el cu puterea aceea decit tot sa mearga pe drum si sa ajunga cu bine la destinatie?

Si cu toate acestea mi s-a intimplat mie insumi sa descopar ca faptul e adevarat, si chiar in clipa aceasta cind mi-aduc aminte si vreau sa incep sa povestesc, vad rosu inaintea Dar sa nu anticipez. Veneam prin urmare cu Fiatul meu pe Bulevardul Ana Ipatescu spre Piata Minai Eminescu. De departe am vazut stopul, am incetinit, si la trei metri distanta am frinat si am oprit. Mergeam pe culoarul unu. Era inainte ca acest bulevard sa fie modificat si sa aiba pe-o sin­gura parte trei culoare. Apare verdele si pornesc drept inainte. In clipa aceea vad cum o Dacia 1100, din spatele meu, executa o manevra curioasa. Trece de pe culoarul unu pe culoarul doi, manevra care in fata unei piete constituie o incalcare a regulilor de circu­latie, ma depaseste taindu-mi periculos drumul si vi-rind la dreapta in sens giratoriu, ceea ce constituie o alta, de asta data grava, incalcare a regulilor de circulatie, fiindca puteam accelera si intra in el. N-am avut timp sa-mi dau seama ce e cu aceasta masina smintita, ca o vad ca-mi iese inainte in plin bulevard, mi se pune de-a curmezisul si din ea coboara repede un individ care se apropie de mine si-mi cere actele.

― Da' cine esti dumneata? il intreb.

― De la Militie, imi raspunde.

― Sa vad legitimatia! zic, parindu-mi-se bizar sa fiu controlat de un militian de la circulatie in civil. Mi se intimpla pentru intiia oara.

Imi vira sub ochi un carton. Da. Era ceva care do­vedea ca individul avea legatura cu militia, dar n-am inteles de ce natura.

― Dar ce e? zic.

― Actele, cere el imperios.

Formula militienilor de la circulatie: intii actele si pe urma stam de vorba. Cu actele in mina se sta de vorba intr-un fel, fara ele putin altfel, desi inte­resul cetateanului e sa dea el insusi actele daca a sa-virsit vreo greseala si sa plateasca pe loc amenda, de­cit sa se mai trambaleze pe la sectorul 4, care e greu de gasit chiar daca ai mai fost o data pe acolo. Am avut o clipa de ezitare, dar tocmai acest detaliu m-a determinat sa i le dau totusi: imi ia numarul si pierd pe urma o groaza de timp sa ma duc la circa secto­rului 4.

― Ma urmati pina la primul stop, zice individul plin de sine si trufas se indeparteaza cu actele mele in mina silindu-ma sa-l urmez. Trebuia, altfel, cum am spus, sa umblu eu pe urma pe la militie sa-mi caut actele, daca nu lamuream atunci incidentul.

Ne oprim la militianul care regla, pe atunci, circu­latia in apropierea Cinematografului Patria, ne dam jos si ne ducem la el.

― C456720 (numarul acesta e fictiv, n-am putut sa-l memorez pe cel adevarat), zice individul si scoate acelasi carton si-l vira sub nasul militianului. Am un caz. L-am prins la Piata Romana angajat pe culoarul unu si in loc s-o ia la dreapta si sa faca sens gira­toriu a mers drept inainte.

Ascultam stupefiat. Stiam bine ca acel culoar, ca si la alte intersectii, sageata alba poate indica si drept inainte si viraj la dreapta sau la stinga. Aveam insa o indoiala: n-oi fi vazut bine! Poate ca acolo sageata drept inainte o fi fost desfiintata. Pe aceasta indoiala individul preda actele mele militianului, se intoarce si, aratindu-mi un spate insolent si un balans tifnos al fundului, o ia spre masina, se urca si dema­reaza in tromba mare.

Ramin cu militianul, care schimba imperturbabil culorile semaforului.

― Bine, zic, dar eu stiam ca la Piata Eminescu in­dicatorul arata doua sageti: inainte si la dreapta.

Il vad ca tace. Schimba iar, neturburat, culorile.

― Dumneavoastra, imi spune el cam tare, asa cum faci cind trebuie sa dascalesti parinteste pe cineva, trebuia s-o luati pe directia pe care v-ati angajat.

― Serios? Si daca sageata alba e dubla si iti arata doua directii, dupa cum ai pofta?

Il vad ca iar tace. Pune mina pe telefon.

― Vasile, zice, la Piata Eminescu

Si spune acelui Vasile despre ce e vorba. Il vad ca inchide telefonul. Nu prea era entuziasmat. Acel Va­sile il contrazisese, aveam dreptate eu, conducatorul auto. Il vad ca schimba iar culorile, imperturbabil. Iar eu aveam treaba si simteam cum ceva nou, o agresivitate impinsa pina la limite incepea sa-mi turbure.: mintea. Dar nu impotriva lui, ci a celuilalt, civilul, care disparuse.

― Poftiti actele, zise militianul binevoitor.

― Bine, zic, dar cine era ala? Spuneti-mi cine e!

― Nu putem!

― De ce?

― Lucreaza pentru noi

― Benevol?

Iar vad ca tace, confirmind.

― Adica cum, zic, si n-am dreptul sa stiu cine, in numele militiei, ma opreste ca un imbecil pe drum, imi ia actele, se fitiie ca un cretin tirindu-ma dupa el, dispunind nepedepsit de timpul meu? De ce nu l-ai oprit aici pina se lamurea ca nu cunoaste legile circu­latiei, dar ii sfiriie sufletul sa dea si el ordine altora, sa le tulbure viata, sa-si satisfaca apetitul de putere, apetit care i s-a cam taiat de vreo cinci ani incoace, dar zace in el una din acele bestii care ar fi gata ori-cind sa minjeasca umanitatea cu balele ei otravite si puturoase. Daca aveam un pistol ii trageam sase gloante in fundul lui abject, si niciodata n-as fi dor­mit apoi mai bine ca in noaptea care ar fi urmat.

― Ce e cu dumneavoastra? zise militianul atit de nedumerit, ca uita sa mai schimbe culorile, si masinile se ingramadisera de-o parte si de alta a bulevardului.

M-am trezit ca dintr-o betie. Am luat-o spre ma­sina mea, m-am urcat si am pornit si eu in tromba. A trebuit sa merg insa pe urma incet, stind cuminte in spatele troleibuzelor. Simteam, stiam ca devenisem periculos de agresiv si ca era un sentiment stabil care nu voia sa ma paraseasca si mi-era frica sa nu patesc ceva.

CITITORUL NEINFRINT

Sa dai o carte buna unui cititor bun si cartea sa-i placa, iata un lucru firesc si reconfortant, asupra caruia n-avem ce gindi. Cititorul bun cade in capcana de la primele capitole si se preda. Spiritul sau critic, atins de primele imagini reusite, lasa loc entuziasmului, si e cu neputinta ca apoi, pe parcurs, sa nu izbucneasca de mai multe ori in hohote de ris sau de plins. Fiindca el nu va considera niciodata o carte buna drept o carte ra­tata, care l-a incintat de la inceput pina la sfirsit iesindu-i perfect in intampinare si dindu-i toate satis­factiile: certitudinea ca a citit o carte mare, mindria ca a inteles totul, orgoliul ca solutiile autorului ras­pund pe deplin celor ale lui in cazul¹ dat. Inchide voios cartea si vorbeste despre ea in societate cel putin doi-trei ani.

Am descoperit insa un cititor care nu se da niciodata batut, sau foarte rar. E un bun cititor, iubitor de lite­ratura, om cultivat, de profesiune medic. El ridica doar din sprinceana la primele capitole. „E bun, iti place?' il intrebi. „Sa vedem, zice. Deocamdata sint la inceput, abia se face introducerea in viata personajelor. Sa ve­dem!' Dupa o saptamina mi-aduce cartea inapoi. Nu e multumit, dar nici nu face vreo remarca. „Ei, zic, ti-a placut?' „Hm! raspunde. E un caz clinic, care n-are valoare pentru toata lumea, un dement' „Bine, zic, dar scena aceea cind eroul se intoarce acasa si ca sa-i faca in necaz proprietaresei incepe sa scuipe pe pereti si sa-si stearga picioarele de ei? Si discutia lui despre Puskin?' „Da, zice, da'

Dar se vede ca lectura nu i-a spus nimic si genul acesta de literatura care scoate la iveala sau descrie noroiul vietii oamenilor ii e profund dezagreabila. Bine, zic in sinea mea, luindu-i cartea din mina si punind-o in raft, o sa-i dau acum ceva in care prin pasiunile oamenilor trece fiorul tragediei, dar purificat de betia care ii impinge pe autori spre efecte tari, fortate, spre socuri psihologice care inai mult iti smulg decit iti obtin adeziunea.

„Iata, zic, o carte in care autorul, spre a te feri de vulgaritati, purifica descriptia atit de bine, indt ai impresia ca esti in plin fantastic. Asta trebuie sa-ti placa' „Da, zice el dupa o saptamina, e bine descris, dar nu e convingator. Chiar asa, procesele astea se ti­neau fara sa stii de ce erai acuzat?'

Si se strimba profund nemultumit. „Adica cum e, zic si eu si mai nemultumit decit el. Nu ti-a placut scena cind cei doi politisti intra la erou in casa sa-l aresteze si-i maninca in prealabil micul dejun? Chiar nu ti-a placut, sau n-ai inteles-o?' „Ba da, am inte­les-o, ca nu e mare filozofie, dar asta e asa, o gluma, sa-ti bea cei care vin sa te aresteze cafeaua cu lapte. Eu stiu altele mult mai rele.' „Bine, atunci ce sa-ti dau? Ia, de curiozitate, cel mai tare lucru care se poate citi, de acelasi autor, e vorba de o colonie penitenciara, in care celor care se fac vinovati de incalcarea regula­mentului li se aplica pe spinare o pedeapsa pe care o executa o masina cu ace, care scrie in carnea lui chiar cuvintele care inseamna denumirea pedepsei. Dupa ore de tortura victima citeste prin suferinta sa ceea ce i s-a scris pe spinare si atunci fata lui capata o iluminare care Dar citeste!'

A citit si nu i-a placut. „Bine, zic, dar nu te-a im­presionat deloc suferinta ofiterului, care deplingea noile moravuri, cind nu mai puteai vedea o condamnare ca lumea, masina e prost ingrijita, nu i se aduc piese de schimb, nu mai asista nimeni la executie. Si cind ex­clama: Ce timpuri, camarade!'

Cititorul meu suride. Parca i-a placut ceva! „Da, zice, si cum trebuia sa iei calusul in gura si-ti venea sa versi si daca voiai sa ridici capul sa-l eviti, iti intra un cui in crestet. Ce imaginatie anormala!' „Crezi! zic. Chiar atit de anormala? imi spuneai altadata ca stii tu altele in privinta asta mult mai rele.' „Da, da, zice, dar ce cauta lucrurile astea in literatura!?' „Si, ma rog, il intreb, ce-ai vrea tu sa gasesti in literatura?' Tacea, uitindu-se cu privirile sticlind de curiozitate prin rafturile bibliotecii. „Oi fi vrind, zic, romane poli­tiste? Astea nu ridica nici un fel de probleme!' „Nu, zice, sint plicticoase, dupa ce citesti doua-trei, vezi ca pe urma toate seamana intre ele.' Am inceput sa rid „Te las, zic, sa-ti alegi ce vrei. Sint curios sa vad daca exista vreun autor in fata caruia sa capitulezi.'

A capitulat in zece ani de doua sau trei ori. O data in fata unui roman american intitulat A l'est d'Eden de John Steinbeck si in alte doua dati citind carti de importanta mai mica, dar bune. Sa fii curios atitia ani si sa-ti placa atit de putine carti! Am reusit sa aflu care era si ce sens avea rezistenta sa in fata seductiilor scrisului si de ce cadea el atit de rar prizonier. L-am intrebat. „Vechile valori, vechile creatii literare, mi-a raspuns, sint frumoase, dar nu mai corespund epocii noastre. Iar in epoca noastra literatura care se face nu-ti mai vorbeste despre nimic frumos'

Atit! Asta a fost tot ce mi-a spus. Si degeaba am incercat eu sa aflu pe urma ce intelege el prin cuvintul frumos. Nu-l obsedau aceste probleme, ci cele ale pro­fesiunii lui, si deci nu putea sa-mi spuna mai mult decit atit, si nici sa raspunda obiectiilor mele: nu e ade­varat ca vechile valori nu mai corespund epocii noastre si nu e adevarat ca literatura care se face acum nu-ti mai vorbeste despre nimic frumos, desi e adevarat ca a aparut in culturile Occidentului, care au dat mari valori in secolul trecut, un lirism al ocnelor si al vi­ciilor de tot felul, asa-zisii „sfinti' si „martiri' ai raului, care pot indreptati sentimentul ca stam prost daca s-a ajuns sa se cada in genunchi in fata creatiei literare care nu cauta, in mod premeditat, nici o raza de lumina intr-o lume in care consumul de lumina fizica al aseza­rilor umane de pe pamint face sa paleasca, in noptile senine, luna de pe ce$

„Da, da. Da, da,' mormaia cititorul meu, care era un vechi prieten, cercetind rafturile, nu prea atent la spusele mele, da, da! Si isi alegea de ici, de colo cite-o carte. „Da, da, te ascult.' Dar nu ma asculta deloc. Am tacut si pe urma i-am spus si eu suparat: „La urma urmei, de ce mai alegi tu cartile? Ia-le la rind, de la un raft pina le termini, pe urma incepi si raftul cela­lalt si asa mai departe.' „Nu, de ce, mi-a raspuns el senin, le aleg. Ce, ai impresia ca mi-e indiferent ce citesc?'

SOCIETATEA AGRARA Sl UMANISMUL

Eseistul francez Jean Onimus m-a facut sa tresar citind intr-un extras din Realités ce parere inalta are el despre tarani. Iata ce scrie: „Cultura traditionala pe care noi o transmitem copiilor nostri, indeosebi prin intermediul scolii, apara umanismul, cu alte cuvinte un anumit numar de valori idealiste, care nu mai au nici o legatura cu viata practica si care sint chiar contrazise de aceasta. Ea s-a format intr-o societate agrara cu o economie saraca: aceasta societate era, in acel timp, o societate a penuriei. Cultura exalta deci un anumit numar de valori, cum ar fi spiritul de sacrificiu, renun­tarea, sublimarea pasiunilor, eroismul, care erau justi­ficate de contextul vietii. Astazi, noi am iesit din socie­tatea agrara, traim intr-o societate industriala si tehni­cista, care este in tot mai mare masura o societate a abundentei. Ea se fundamenteaza pe cu totul alte valori, cum ar fi eficacitatea, randamentul, utilitarismul, reu­sita materiala, consumul etc, care imping cultura uma­nista spre margine, in timp ce triumfa cultura stiinti­fica si tehnica, care e bazata nu pe concepte ideale, ci pe obiectivitate si care implica o noua viziune a lucru­rilor.'

Este greu sa ne reprimam un sentiment de alarma citind toate acestea, mai ales ca eseistul ne explica linistit, ba chiar cu simpatie, cum reactia la aceasta cultura e de tip irational si se manifesta in rindul unei anumite categorii a tineretului impotriva societatii teh­niciste si a culturii ei. El povesteste cum a asistat la Stanford in S.U.A. la un spectacol uimitor. Niste stu­denti au strins bani ca sa cumpere un frumos automobil american, simbol al reusitei. Apoi au sapat o groapa adinca in care au ingropat automobilul, cu un intreg ceremonial insotit de cintece funebre. O data cu acest automobil ei ingropau gustul pentru reusita materiala, al carei simbol era masina, aceasta reusita fiind sursa poluarii planetei, pacatul omului modern.

Intr-adevar, s-ar parea ca traim intr-o lume in care solutia care ni se ofera nu poate fi acceptabila, pentru ca oricit de stiintifica poate fi aceasta cultura tehni­cista bazata pe obiectivitate, ea nu este deci capabila sa ne satisfaca nevoia noastra de valori ideale. Fiindca oricit de turburat as fi eu de ideea ca societatea agrara, din care am venit, a generat prin penuria ei economica valori spirituale idealiste care au format o cultura cu caracter universal, n-o sa cred ca o sa putem si ca va trebui sa renuntam de-aici inainte la spiritul de sacri­ficiu, la eroism, la sublimarea pasiunilor, fiindca nu mai corespund sau sint chiar contrazise de contextul vietii.

Chiar asa, nu mai corespund? Cu alte cuvinte, ran­damentul, eficacitatea, utilitarismul, reusita materiala, consumul pot tine in friu instinctele noastre? Prin ce? Fiindca satisfacerea din abundenta a unor nevoi ma­teriale nu imblinzeste, prin faptul ca atare, fiinta umana, care pe linga marile ei virtuti, capacitatea de a aspira spre eternitate, dorinta ei mistuitoare de a o realiza, esie in acelasi timp o speta vicleana si plina de rautate, care nu se multumeste mult timp cu ceva. Ii dai un automobil, dupa un timp vrea doua si asa mai departe. E insa adevarat (si aici meditatia care ni se propune nu poate fi ocolita) ca despovarat de conflic­tele si umilintele generate de lupta pentru existenta, omul, asemeni unui animal hamesit care a descoperit in sfirsit in natura sursa unei prazi abundente, se mai potoleste in pornirile lui. Consuma! Si, inteligent cum e, nu renunta la mijloacele care l-au ajutat sa ajunga aici, adica la stiinta, ci dimpotriva, isi creeaza valori spirituale pornind de la ea. Care ar fi aceste valori? Nu vad, nu inteleg si nu pot sa-mi imaginez ca ar fi altele decit cele care i-au adus pina acum atitea victorii in spirit: nobletea atitudinii, detasarea, compasiunea, ge­nerozitatea simtirii, lupta eterna cu trufia, lupta cu teama de moarte.

Si totusi, nelinistea nu ma paraseste. Stiu ca omul isi poate modifica intr-un mod ametitor felul de a vedea incit nu-l mai recunosti. Optica lui poate fi ras­turnata. Dramele de ieri sint nu atit uitate, cit rastal­macite, diminuate cu buna-stiinta, intelese gresit, sau pur si simplu neintelese deloc, ca si cind o inversu­nare stranie l-ar apuca impotriva intelepciunii. Din su­ferintele indurate nu trage nimeni nici o concluzie, raz­boaiele, despre care am proorocit ca le vom desfiinta, nu le desfiintam. Pe linga interese economice, care ar justifica ciocnirile si antagonismele, descifram si pozitii irationale, adoptate de state si guverne, consecinte ale pasiunilor oarbe, nesublimate.

In acest context, pentru a ne linisti, ca sa gindini? Cultura nascuta ca o proiectie a unei societati tehniciste poate modifica psihologia umana intr-o directie care n-ar contrazice in mod obligatoriu vechiul umanism al societatii agrare, a penuriei. Fiindca nu e obligatoriu sa gindim neaparat ceea ce facem, sintem destul de suciti sa realizam de pilda acest paradox: construim masini, dar le dispretuim. Producem multe alimente, dar mincam putin, tinem dieta. Ne umplem garderoba cu haine, dar ne imbracam modest. In felul acesta viata noastra si noi insine am avea poate si mai mult haz Iar singu­rul lucru care sa ne tulbure somnul sa nu mai fie decit urmatorul: ne distrugem planeta, o poluam, ce anume sa mai inventam ca sa-i protejam aerul si apele izvoa­relor si marilor, ce lege sa facem ca sa-i impiedicam pe vinatori si mai ales pe obsedatii randamentului in dauna naturii sa ne distruga speciile rare, ierburile care fac sa straluceasca pamintul, animalele si pasarile?

CITI OAMENI NE VOR HRANI

A inceput sa-mi fie frica de stiinta si de statistica, ii spuneam unui prieten mai deunazi, ia uite ce scrie aici in legatura cu ziua de miine, o vrajitoare te-ar spe­ria mai putin, fiindca n-ai crede, dar aici sintem in domeniul cifrelor si al calculelor electronice, care nu dau gres, iti arata toate variantele posibile si n-ai cum sa te inseli.

„Desigur (citez doar acest pasaj care ma intere­seaza in mod deosebit), tarile care au inca o buna parte din populatia lor activa folosita in agricultura (Japonia, Italia, Franta, Austria, Suedia, Norvegia) dispun de rezerve de productivitate sporite in raport cu celelalte. In masura in care scaderea accelerata a miinii de lucru agricole (specialistii O.C.D.E. considera ca la o anumita data mina de lucru agricola nu va reprezenta nici ma­car 5% din populatia activa in tarile organizatiei: aceasta cifra, care se apropie de situatiile existente as-stazi in S.U.A. si Belgia, este prevazuta sa se realizeze peste douazeci de ani) se traduce printr-un cistig impor­tant de randament in agricultura, degajindu-se in acelasi timp bratele suplimentare pentru dezvoltarea industriei si serviciilor.'

Pun ziarul jos (Le Monde) si ma frec la ochi. Care va sa zica taranii vor disparea, iar agricultura va avea un cistig de randament. Cu alte cuvinte, taranii au devenit o piedica in calea randamentului in agricul­tura! Colosal! Si acest lucru aiuritor s-a si realizat in S.U.A. si Belgia.

Cum adica, doar 5% din populatia unei tari sa asi­gure restului alimentele de tot felul, hrana vitala, fruc­tele, verdeturile, laptele, carnea, ouale? Dar albinele? Prin ce fel de flori si pomi fructiferi or sa alerge sa-si caute polenul si cine o sa aiba grija de ele in toate ano­timpurile anului? Dar omizile? Cine o sa mai curete pomii de ele? Dar caii? Unde sint caii? Ce-au facut cu caii? Si frantujii, care ar trebui sa ridice caprei, de la care obtin cele mai bune brinzeturi din lume, ar trebui, zic, sa-i ridice, linga obeliscul din Place de la Concorde, o statuie, ce-or sa faca, cine o sa mai aiba grija de ele? Ca doar n-o sa se poata face toate astea cu cei 5% din populatia tarii! Cind stiut este ca daca nu ai om nu poti ridica recolta de pe cimp, si nici sfecla, varza, poftim, tutunul, acest produs cancerigen, care stiu de mic cita truda si citi frati lucram la el pina il insamintam si il culegeam. Culesul asta era o istorie intreaga, se facea pe etape. Intii foile de jos, calitate inferioara, pe urma cele de mijloc, galbene ca lamiia, tutun fin, si in sfirsit cele de la virf. Trageam lipanele pe-o sfoara si faceam siruri, puneam aceste si­ruri la soare pe un soi de suporti de lemn, construiti special, umpleam toata batatura cu ei, ba chiar le intindeam si prin gradina, si apoi, dupa ce se scorojeau, luam sirurile si le urcam in pod, unde se inmuiau la loc de frig si atunci ne apucam de papusit. Papusitu-asta era dandana mare, nu se mai termina, intram in iarna cu el Pe urma venea tata de-acolo de unde se ducea sa-l predea in baloturi mari, injurind. Nu numai ca nu lua un leu pe tot ceea ce produsese, dar mai iesea si dator, fiindca fumau toti, si el si fratii mei mai mari, ca niste turci, si il piteau, nu-l predau tot, fiindca trebuia sa le ramina si lor pina la anu. Ei ce sa fu­meze? Tata credea ca de obicei ca o sa-i pacaleasca el pe-aia pe-acolo! Regia C.A.M. Ii cam urmarea si individual, ii amenda si de aceea nu prea ieseau la drum cu tigara in gura in vazul lumii.

Asadar acesti producatori, daca nu li s-ar mai in­credinta lor producerea acestor produse fara de care nu putem trai deloc, produsele s-ar produce mai multe, fara ca vechii producatori care consumau ei inainte aproape tot ce produceau sa inceteze, prin parasirea de catre ei a paminturilor, sa mai consume. Se presu­pune dimpotriva ca ar consuma mai mult, datorita pro­ductivitatii crescute.

Asta e totusi curata vrajitorie, nu mai e stiinta. Fiindca nu e posibil! Avea dreptate acel taran care a vazut intr-o zi, intr-o gradina zoologica, o girafa. A stat si s-a uitat la ea o zi intreaga, incremenit, si nu se mai satura vazind-o cum ajunge ea cu botul prin virfurile copacilor. Lasindu-se seara, si-a luat in cele din urma ochii de la ea si plecind a clatinat din cap si a exclamat: „Asta e ceva care nu exista!'

UTOPIE MODERNA

Un cunoscut economist american, domnul Galbraith, propune lumii capitaliste dezvoltate un ritm mai lent de crestere economica, pornind de la ideea ca princi­piul societatilor de consum este un principiu artificial, care impiedica pe om sa se bucure cu adevarat de bo­gatia vietii. Sfintul Petru, la poarta raiului, cica nu l-ar mai intreba pe om ce fapta buna sau pe cine a facut fericit pe pamint, ci numai ce a facut pentru a spori produsul national brut. Sporirea consumului nu consti­tuie o garantie a fericirii maxime, pentru simplul motiv ca omul nu consuma din necesitate, ci fiindca e impins de o publicitate aiuritoare. Lucrurile n-ar fi atit de complicate daca s-ar limita numai la atit, fiindca ar fi suficient sa suprimam excesul de publicitate, dar con­sumul reprezinta pentru imensa majoritate a oamenilor masura realizarii, cu cit cineva poseda si consuma mai multe produse, cu atit mai mult e cineva. Fireste, sint exclusi din aceasta categorie oamenii saraci. Asta imi aminteste de un mic sef de la noi dintr-un judet, care la o petrecere organizata de el cu mijloacele puse la dispozitie de cei in subordine, adica ale satului, dupa ce s-a ghiftuit bine, ca sa arate el cit e de grozav, a inceput sa joace fotbal cu pui fripti. Bineinteles ca a fost dat afara, dar asta pentru ca a gasit el un mod prea original de manifestare a satisfactiei consumului, altii insa o fac pe tacute, cunoscind in secret tot ceea ce poseda ceilalti.

Asta e de cind lumea! Se vede ca acest economist american, cu ideile lui, traieste intr-o lume a carei vechime nici n-are bine citeva sute de ani! Fiindca ce vrea el? O schimbare de optica in psihologia omului de asa maniera incit, de pilda, un automobil Cadillac sa devina comic! Cu alte cuvinte, sa rizi de el cum ai ride daca cineva ti-ar propune sa te duci la serviciu sau sa iesi dumineca la Baneasa, cu nevasta sau iubita, intr-o cotiga trasa de un magar. Si nu fiindca acest Cadillac ar fi demodat, ci asa, pur si simplu, ca am descoperit noi ce stupid e sa fii aservit dorintei de a-l poseda. Stupid ar fi intr-o prima faza, comic in cele din urma, prin amintirea a ceea ce idolul fusese odi­nioara in ochii nostri.

Mi se pare tonica aceasta viziune a acestui ginditor idealist care imagineaza o asemenea utopie, care e in felul ei sublima. Dar e utopie fiindca niciodata omul nu si-a imbunatatit conditia prin renuntare voluntara la ceva, prin virtute, ci prin epuizarea unei experiente, chiar daca cu rezultate previzibil tragice. Numai asta il convinge, sau mai exact numai asta l-ar trezi, in cazul de fata, din betia posesiunii. Telul, in aceasta lume, zice ginditorul, nu este consumul, ci folosirea vietii. Ei bine, bucuria asta a vietii este sa ai un Ca­dillac, sau chiar o Dacia 1300, fiindca atita timp cit nu definim exact si concret in ce poate consta aceasta bucurie a vietii, dorintele noastre se vor mula pe ceea ce exista si ne vom face din indeplinirea lor un tel, chiar daca asta se va solda cu un adinc dezechilibru dintre munca si satisfactii, cu alte cuvinte chiar daca vom descoperi ca satisfactiile nu izvorasc din tot mai multa munca, pentru a consuma tot mai mult. Da, vom raspunde, asa este, dar ce sa facem? Nu sintem intelepti, nu putem, de pilda, noi, care constituim colec­tivul unei uzine, sau unui minister, sa ne stringem tri­mestrial sau anual si sa constatam cu satisfactie ca nu ne-am dezvoltat deloc, ca ritmul de crestere a pro­ductiei a ramas neschimbat, ca numarul functionarilor a ramas acelasi, promovarile au fost cu totul neglijabile, sporirile de salarii nu s-au produs, iar valorile uzinei noastre n-au contribuit cu nimic la sporirea valorilor nationale. Dimpotriva, pornim de la ideea ca nu vom deveni niciodata liberi si fericiti pina nu ne vom eli­bera complet de obseseia nevoilor materiale, care daca prezinta si forme aberante in sensul ca unii dintre noi, scapati de aceasta obsesie, nu mai stiu ce sa faca si joaca fotbal cu pui fripti, nu inseamna ca toti oamenii s-au si eliberat de aceasta obsesie si ca omenirea are destule paturi de spital, destule medicamente, ingrijirea medicala gratuita, piinea gratuita, cartile si in general bunurile spirituale gratuite. Da, aceasta lume in care o parte a societatii se zbate inca in lipsuri si griji, in timp ce alta vrea sa ingroape automobilul cu ipocrite cintece funebre, in timp ce in alta parte a lumii o mama isi pierde copilul fiindca n-are cu ce sa-l tras-porte pina la spitalul cel mai apropiat, este clar ca nu e o lume bine intocmita. Si in aceasta privinta, chiar daca nu este eficienta, gindirea idealista a economistului american, .prin apelul ei indirect la decenta, la lupta pentru intoarcerea la sursa primordiala a vietii, este macar frumoasa, mai ales ca aspectul ei de utopie nu-l impiedica sa constate lucid ca majoritatea roadelor cresterii economice a tarilor capitaliste au luat drumul bogatului si ca o redistribuire rationala a bunurilor se impune. Ar fi, zicem noi, o solutie revolutionara si singura urgenta.

ORA DESPARTIRII DE UN PRIETEN

Cind scriu aceste rinduri e ora patru dimineata si pe masa mea cinta in soapta un mic tranzistor. Ascult si vad in adincul fiintei mele: pentru el, prietenul meu care a murit, nimic nu va mai cinta. Lumea in care ma misc s-a micsorat. El nu mai e acolo unde imi placea sa stiu ca traieste, scrie si isi creste copilul.

Niculae Iorga, care a trait in acelasi oras in care se stabilise in cele din urma si Miron Radu Paraschivescu spunea despre cineva ca „locul ramas gol e asa de mare ineit oricine-si poate da seama ca numai printr-o apropiere a tuturora el poate fi intrucitva umplut'. De­sigur, pentru literatura romana contemporana asa se va intimpla, cei pe care Miron Radu Paraschivescu i-a descoperit si le-a pus condeiul in mina vor duce mai departe flacara poeziei, si in privinta asta el va putea raspunde linistit in Cimpiile Elizee, cind va fi intrebat: „Miron Paraschivescu, ti-ai cultivat talentul, sau l-ai ingropat?' „Nu, nu l-am ingropat si m-am straduit toata viata sa-l cultiv si pe-al altora, si nu numai pe-al poetilor, ci si pe-al prozatorilor!' „Ti-a ramas vreo dorinta neimplinita?' „Da, mi-a placut de cind ma Stiu sa am o revista ca sa primesc tinerele talente in ea.' „Si n-ai avut-o?' „Ba da, in tinerete, prin 1947, dar de atunci sanatatea si imprejurarile vietii mele care nu m-au crutat m-au impiedicat sa mai am una!'

Intr-adevar, la el o revista literara era ca o fiinta vie. Traia din pasiunea mistuitoare pe care el i-o insu­fla, si nu e de mirare ca viitorul scriitor gasea in pa­ginile si in atmosfera ei zilnica ambianta ideala fara de care, daca unul sau altul dintre noi se poate lipsi, o literatura sufera. Fiindca lipsita de idealismul debu­tului, personalitatea literara creste asemeni copiilor la orfelinat, unde ingrijirea chiar fara cusur nu poate suplini caldura si dragostea materna. Talentul e insotit de cinism, moravurile se inaspresc, virtutile au revers, poezia si farmecul tuturor inceputurilor vor fi luate in deridere. Dupa Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de scriitor si nimeni n-a luptat mai mult sa-i pastreze intreaga noblete ca Miron Paraschivescu. Avea pentru asta tot ceea ce trebuia, entuziasm si capacitatea de a-l transmite si credinta statornica in viitorul artelor, intr-o epoca in care multe intrebari si indoieli insotesc aceasta incapatinata acti­vitate a spiritului uman care este creatia artistica, intr-adevar, creatia artistica nu este oare unul din raspunsurile cele mai energice pe care le da omul „bles­tematei probleme insolubile?' Nu admiram noi oare in ea victoria noastra asupra mortii? Nu opreste artis­tul clipa, imortalizind-o si dindu-ne noua, care o con­templam materializata, fiorul nemuririi, trait intii de el? Miron Paraschivescu, imi amintesc, a fost si el citva timp nelinistit de patima oamenilor pentru stadioane, pentru istoriile pe pinza, din ce in ce mai fascinante, si care ii placeau si lui, pentru micul ecran si pentru muzica usoara, adusa in preajma noastra aproape per­manent prin tehnica miniaturizarii aparatelor de radio. 146 „Ce facem? ma intreba. Ce se va intimpla cu arta cuvintului?' Am uitat ce raspuns i-am dat atunci, dar el avea si acest dar pe care vanitosii nu-l au, de a retine un raspuns dat, de a se gindi la el, de a-l con­frunta cu propriul sau raspuns si de a-ti aminti apoi peste ani: „Mai tii minte ce mi-ai spus atunci?' „Nu mai tin minte, Miroane, ii raspundeam, despre ce era vorba?' „Ai zis ca' Si incepea sa-mi spuna lucruri atit de surprinzatoare pe care eu le-asi fi exprimat incit ma miram singur ca le-asi fi spus. Bineinteles, erau ale lui, dar gindirea sa generoasa ti le atribuia, fiindca erau legate de o intilnire cu el, de un ceas petrecut im­preuna, de un gind sau o neliniste impartasite. „Nu, Miroane, cica i-asi fi spus, arta cuvintului nu se va deprecia atita vreme cit oamenilor le va face o imensa bucurie si placere sa te vada intre ei, sa se duca unii pe la casele altora si sa stea de vorba ceasuri nesfirsite. Ce este oare o carte buna daca nu un prieten cu care poti sta de vorba oricind in singuratatea odaii tale? Si atunci crezi oare ca ne vom putea vreodata lipsi de carti?' „Nu, dar va trebui sa impartim cu filmul, ou televizorul, cu toti ceilalti!' „Nu impartim cu nimeni nimic', cica i-asi fi raspuns, si Miron Paraschivescu a inceput atunci sa rida in felul lui, parca inecindu-se de delectare, cum facea totdeauna cind ceea ce i se spunea ii placea.

Cum sa nu iubesti un astfel de om? Cum sa nu do­resti, tinar scriitor fiind, sa scrii bine, stiind ca el te va citi? Iar acum el nu mai este si, oricit ne-am apro­pia noi unii de altii, nu vom putea deloc umple golul pe care el il lasa

UN CETATEAN CARE SCRIE

Din literatura americana am aflat ca alaturi de gradini incarcate de fructe ca intr-un paradis pot muri de inanitie oameni care n-au voie sa le culeaga si sa fie platiti pentru asta fiindca proprietarii nu sint in­teresati de o cantitate asa de mare de fructe pe piata, care ar strica un anumit echilibru al preturilor. Din literatura R. F. a Germaniei aflam ca exista scriitori deceptionati de succesele economice ale tarii lor, si asta nu pentru ca ar exista carente fundamentale in distributia bunurilor, ci pentru ca, vedeti, prosperi­tatea nu aduce un remediu conditiei umane actuale si ca genul de fericire in care cred concetatenii lor e artificial, nu are un caracter universal si ca atare e efemer.

Asta e, bineinteles, adevarat! Nu stim de azi pina miine! Pe urma, morala crestina nu ne spune de mult ca bogatia e un rau? Tolstoi credea cu simplitate ca fericirea apare in sufletul nostru in momentul in care din munca pe care o depunem ne putem hrani si ada­posti. Restul e de la diavol. Ei bine, restul acela, ce facem cu el? Ce sa faca oamenii de afaceri cu sumele lor uriase de bani inghesuiti in seifuri? Am auzit ca acesti posesori de valuta se ikitilnesc din cind in cind in adunari ultrasecrete si hotarasc sa arda o anumita cota din ceea ce a strins fiecare pentru a nu lua toti foc de cita bogatie au inchis in casele lor de bani

In ceea ce il priveste pe Günther Grass, scriitor din R. F. a Germaniei care pe timpul lui Hider (cind acesta se casatorise inainte de a se sinucide) avea doua­zeci de ani, el preconizeaza tocmai o astfel de intoar­cere tolstoiana la simpla satisfacere a necesitatilor, re-fuzind, de pilda, inlesnirile oferite de o societate a abundentei, fumind nu tigari prezentate luxos, ci luind direct diatsr-o tabachere taraneasca tutunul cu doua degete si rasuokidu-l intr-o foita. Asta m-a impresio­nat mult cind l-am vazut. Iata, mi-am zis, un om natural, care intelege sa-si puna si in practica teoriile, nu numai sa propovaduiasca altora simplitatea, iar el sa se lafaie in toate bunurile. Intr-o revista am dat de el in fruntea unor tineri care manifestau.

Günther Grass e social-democrat convins si repro­seaza societatii Statelor Unite ca nnau produs o social-demooratie oare ar fi salvat-o de nelinistile si tensiunea prin care trece in prezent. Scriitorul e prietenul ac­tualului cancelar de oare sna legat destinul politic si care n-a imtirziat sa se implineasca. Dar eu zic scri­itor cind lui nu-i place acest cuvint, prea adesea legat de multe compromisuri si succese materiale, tipice in­tr-o societate in care un tiraj de citeva sute de mii de exemplare poate imbogati pentru totdeauna pe au­torul unei carti. Scriitor, deci, nu-i place sa fie numit, ci cum? Cetatean care scrie! Iata! Cum ar fi, de pilda, oa in loc de electrician sa zicem cetatean care se ocupa cu electricitatea. Se innobileaza cuvintul ce­tatean, terfelit, ce-i drept, intr-o perioada sinistra in tara sa.

Aceste naivitati nu au insa limita, cum s-ar parea, ele sinit totale, si scriitorul nu pastreaza in mod egoist nici un fel de secrete in fiinta sa. Lui nu-i pasa de asta, chiar diaca e vorba ide lucruri dintre cele mai intime. Nu exista intimitate. Omul e o faptura egala in tot ceea ce are si in tot ceea ce face, in casa sau in strada: cum putem darima barierele si zidurile care ne impiedica sa comunicam? Pur si simplu comuni-cind, spunind totul. Nu era nimeni prieten cu el din cei care ne aflam la o masa, impreuna, totusi el ne-a povestit, la o intrebare intr-un gol de conversatie, ca da, are copii, patru, dintre care doi gemeni. Cu ge­menii astia a fost o istorie. Doctorul i-ar fi spus, spe-riindu-l, ca pipaie doua capete si opt membre, dar un singur corp! Adica ce sa insemne asta? E posibil sa fie un monstru, i-a raspuns mamosul. La prima nas­tere a sotiei lui a cerut voie sa fie lasat sa se uite. Un alt doctor decit un neamt nu l-ar fi lasat. Mamosului aceluia, insa, nu i s-a parut nimic neobisnuit in asta. Ei, l-am intrebat eu fara ironie, si oe-ati vazut? Ca sotia lui, dindu-si seama de ce venise si ce face el acolo, ar fi strigat la el scoasa din sarite: „Treci in­coace si tine-mi capul, idiotule!'

In cartea sa cea mai buna, Tobosarul, apar astfel de scene descrise minutios. Acest tobosar e un pitic a carui mama nu l-a conceput cu sotul, ci cu aman­tul. Sotul, un viitor S.S., avind banuieli, l-a lasat pe copil sa cada pe scara unei pivnite, uitind intentionat chepengul deschis. Copilul pateste ceva la spinare si nu mai poate depasi in crestere un metru inaltime. Parea apoi si putin arierat, ii placea, la o virsta ne­potrivita, sa bata in continuare toba lui de copil si mai ales sa sparga geamurile si vitrinele orasului cu 150 tipatul sau care era atit de patrunzator si de o atit de inalta frecventa incit urechile obisnuite nu-l per­cepeau. Mama, cu amorul ei adulterin, are un sfirsit tragic, si aici interesul cartii devine maxim. Sotul a inventat pentru ea suferinte inumane. De pilda s-o faca sa asiste la un pescuit de tipari folosind drept mo­meala capete moarte de cal, pline cu viermi. Femeia moa­re. Apoi cind armatele sovietice patrund in regiune, co­pilul se razbuna, si o razbuna si pe mama lui, scotind de unde fusese ascunsa insigna S.S. a tatalui si dindu-i-o sub ochii soldatilor, simulind sau poate chiar nestiind la ce pericol il expune prin acest gest. Tatal o inghite fulgerator, dar convulsiile il apuca imediat si par sus­pecte ostasilor cu infatisare mongola sau turcmena, care il lichideaza imediat. Asta ar fi trebuit sa fie epilogul, daca autorul n-ar fi avut reaua inspiratie sa caute dincolo de aceasta naratiune, cam posomorita, dar foarte solida, si memorabila, alte semnificatii, urmarindu-si piticul sau si in perioada postbelica. Sint foarte livresti si deloc serioase evenimentele care ur­meaza, si autorul abia gaseste cu greu o idee de in­cheiere, care nu se retine.

Nu citisem aceasta carte si poate ca nici n-as fi citit-o vreodata, daca o reclama exceptional de efi­cienta nu m-ar fi infuriat si nu m-ar fi determinat in acest fel s-o citesc. Eram la Viena, invitat la o asa-zisa masa rotunda, cincisprezece-douazeci de scri­itori europeni, sa ne spunem parerea despre relatiile noastre cu publicul si cu lumea in care traim. Inter­ventiile erau scrise dinainte si multiplicate, pentru ca indata dupa ce luai cuvintul, in pauza, toata lumea sa le poata reciti. Chiar din primele ore a luat cu­vintul un critic literar, cunoscut sub numele, daca nu ma insel, de doctorul Mayer. A vorbit si a intervenit de nenumarate ori in discutii, ca un ciocan, cuvintele lui te izbeau parca in cap, fortindu-ti atentia si sco-tindu-te literalmente din sarite prin vointa pe care o avea sa-ti acapareze atentia cu ideile lui. In pauza i-am luat textul tradus in frantuzeste si l-am recitit; era intitulat decis si agresiv (sau asa mi se parea din pricina vocii care inca ma urmarea): Connaissez-vous Günther Grass? M-am trezit exclamind: „Nu-l cu­nosc si nici nu vreau sa-l cunosc'. Am citit totusi textul: era delirant. Ulterior, dupa lectura romanu­lui, am gindit cu sila: iata ce ne lipseste noua, scri­itorilor romani, un doctor Mayer, incapatinat, indirjit, agresiv si entuziast, care sa puna pe unde se duce, si sa se duca, astfel de intrebari-ciocan, cu care sa nu inceteze sa izbeasca in capetele indiferente ale opiniei europene pina ce efectul nu se va fi produs chiar si pe aceasta cale strimba: nu, nu cunoastem literatura romana! Si sa sfirseasca prin a o cunoaste. Dar sa nu ma indepartez de subiect si sa inchei aceste insemnari care mi-au fost prilejuite de o cro­nica intr-o revista literara pariziana in care se spune ca ultimul roman al scriitorului, intitulat Anestezie locala, e cam dezamagitor. N-am citit romanul, ca sa-mi dau seama direct daca are sau nu valoare, dar subiectul si ideea lui (un elev contestatar, care vrea sa-si arda in piata publica dinele, ca sa sensibilizeze opinia orasului fata de razboiul din Vietnam) m-au inveselit si mi-au evocat figura scriitorului mustacios pe care mi l-am inchipuit agitindu-se in continuare pe scena lumii lui, atragind atentia, stirnind discutii si in cele din urma, pe la saizeci de ani, luind Premiul Nobel. Daca va fi consecvent si daca cei patru copii pe care ii are nu-si vor impune impreuna cu energica lor mama punctul lor de vedere (o mama e mai atenta la bani decit un tata cu gargauni), Günther Grass va refuza acest premiu. Un singur lucru insa e necesar ca acest eveniment sa aiba loc. Günther Grass sa nu mai scrie romane de valoare indoielnica (Tobosarul ii ajunge) si miracolul economic al tarii sale sa nu se stinga. Fiindca atunci din ce s-ar mai alimenta deza­magirea sa si a colegilor sai, cetateni care scriu? Ar fi atunci siliti sa devina cetateni care rabda, motiv care a aruncat de citeva ori Germania in cele mai grave convulsii pe care le-a cunoscut istoria moderna.

SPERIETORI DE CIORI

Am vazut zilele astea ceva foarte vesel in saloa­nele de ana „Apolo' de pe Calea Victoriei. Sculptura pop-art, daca nu cumva ma insel asupra denumirii. Era prezent mult tineret. Nu stiu daca aceste sperie­tori de ciori (fiindca asa imi pareau acele productiuni plastice expuse in salonul de jos, se puteau vedea si din strada) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-au descretit fruntea. Grotesti, copilaresc sinistre, aceste intruchipari caraghioase, compuse din fier for­jat, masti de gaze si alte elemente constituind parca probe ale unei civilizatii arse de incendii uriase, ne inveselesc prin prezenta imaginatiei care contribuie la alcatuirea lor si care pe aceasta cale au, deci, ceva legatura cu arta cea mare, asa cum a avut totdeauna caricatura in formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de aceasta apropiere poate rasfoi si gasi ase­menea viziuni intr-un album de reproduceri de Bosch, Bruegel sau chiar Goya.

― Cum poti sa afirmi asa ceva? imi spune in clipa aceea un cunoscut care parca imi ghicise gindurile. Nu merita apropierea de arta cea mare nimic care poate fi facut cu usurinta de oricine, chiar daca istoria civilizatiei artistice ar fi creat de mult tipare si pentru astfel de elucubratii. Stam prost, mon cher, continua el intr-un autentic si nesimulat stil caragia-lesc, daca am ajuns sa ne impacam cu ideea ca nu mai avem ce spune si am inceput sa-i imitam pe copii, cazind in mintea lor, care orice-ai zice nu pot crea nimic, lipsindu-le, fiindca sint prea mici, Ideea, singura capabila sa coaguleze intr-o viziune originala ceea ce ne aduc simturile. Arta abstracta are, fara in­doiala, un sens: e o arta decorativa! Pus pe pereti, un tablou de Kandinsky sau de Vasarely nu arata deloc rau. Dar unde sa pui nazdravaniile astea, in ce loc? in parcuri, sa sperie noaptea pe indragostiti? In holurile caselor de cultura, sa nedumereasca pe tinerii muncitori, sau nu cumva crezi ca isi au locul in muzee? Cum?! Linga Paciurea, autorul genialelor Himere? Blasfemie! Ai sa zici ca in acest caz ar tre­bui scoase si aruncate la gunoi si acele opere de arta primitiva ale negrilor, compuse din simple bucati de lemn in care un mar de metal in burta inchipuie bu­ricul, si niste cuie infipte in cap, parul din cap. Ei bine, ce-i fi gasind dumneata interesant chiar si in asemenea asa-zise opere in care deformarea si mon­struosul nu sint decit expresia nestiintei de a crea, ca si la copii, si care isi au o justificare in muzee doar fiindca reprezinta copilaria autentica a artei, si nu arta copilareasca facuta cu premeditare? Ei bine, mie nu-mi plac si faic vinovata de decaderea artei acea tendinta din arta plastica contemporana care impinge creatia artistilor spre disparitia formelor coerente. Eu nu concep ca din tragedia unui oras distrus de bom­bardament domnul Picasso sa faca arta abstracta. Moartea si suferinta nu sint abstracte, iar tipatul unei femei nu-mi apare in constiinta sub forma unor miini diforme ridicate in sus si a unui chip scalimbaiat cu ochii pusi de-a curmezisul figurii. Nu trebuie intitulat un asemenea tablou Guernica. Si inca Picasso nu e un exemplu convingator, fiindca el a pictat admirabile pinze cu femei si copii in care membrele corpului stau la locul lor intr-o armonie care ne aminteste de cei mari Arta inseamna, intre altele, si memorie. Ad­miram pe regina Nefertiti nu numai pentru ca e o frumoasa persoana, ci si pentru ca prin ea imaginatia noastra reconstituie vechiul Egipt, vechea sa civilizatie, virsta noastra, dindu-ne fiorul eternitatii! Or, ce fior pot da aceste dracovenii din fata noastra omului din anul 10.000, presupunind ca ele s-ar pastra pina atunci printr-o intimplare? Ei, ce fior?!

Si fiindca eu continuam sa fiu vesel si sa surid, omul meu tacu, ma privi piezis citva timp, asteptind, si pentru ca probabil vazu ca n-aveam de gind sa re­nunt la veselia mea si sa-i raspund, imi intoarse spa­tele si iesi furios din expozitie.

CONFESIUNI

UN INVATATOR CIUDAT

Aventura constiintei mele a inceput intr-o zi de iarna cind o anumita intimplare m-a facut sa inteleg deodata ca exist. Era multa lume in casa, fiinte mari asezate in cerc pe scaune mici si care se uitau la mine fara priete­nie, daca nu chiar cu ostilitate. Atunci am auzit o voce: „Lasati-l in pace! Na, ma, si pe asta!' Si cel ce ros­tise aceste cuvinte a luat de undeva de pe soba o piine mare si rotunda si mi-a intins-o. Atunci mi-am dat seama sa tinem strins ceva in brate, tot o piine, si ca asta era cauza privirilor rele indreptate asupra mea. Pusesem mina pe piinea de pe masa care era a tuturor si nu mai vroiam sa dau la nimeni din ea. Iar tatal meu, in loc sa mi-o ia cu forta, cum, furiosi, se pare ca vroiau ceilalti, facindu-ma sa scot racnete, imi mai daduse una: „Ia-o, ma, si pe-asta!' Parca m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toti linistit si am pus incet si cuminte piinea din brate pe masa. Nimeni nu mai m-a luat dupa aceea in seama, au inceput sa rupa din ea si sa manince.

Din aceasta intimplare ar reiesi ca instinctele de acaparare m-au dus departe in viata, ceea ce nu s-a dovedit. Totusi aventurile vietii noastre sint ale con­stiintei, desi viata ei adevarata nu e niciodata libera de instincte si nu o data e neputincioasa in fata lor, in rau, dar si in bine.

N-as putea sa spun azi cui datorez faptul ca desi am fost dat la scoala la opt ani, cu scopul marturisit de tatal meu sa invat doar sa ma iscalesc si pe urma, asemeni fratilor mei mai mari, sa ar pamintul si sa cresc vite, totusi intreaga familie a renuntat mai pe urma la aceasta idee. Fiindca in primul an abia am trecut clasa, n-aveam ochii chiar buni si nu vedeam bine ce se scria la tabla. Atunci de ce m-au dat mai departe sa urmez si clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ul­terior toti au spus ca invatam bine. Dar asta nu era adevarat. Numai eu stiu ce-am putut trai in anul ur­mator, la ce tortura am fost supus si cum soarta mea s-a decis parca ignorindu-ma pe mine. De la inceputul anului nu putusem invata nimic, nu aveam carti. Mama imi facuse rost de cinci lei, mi-i daduse si-mi spusese sa-mi cumpar cu ei „macar Citirea'. M-am dus acasa la invatator, pe care l-am gasit in curte cu altii, beau cafele si jucau tabinet, si l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce vroiam, si el a intins mina si i-am pus in palma mica moneda galbena.

― Ce sa-ti iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costa vreo douazeci si cinci de lei.

― Dom' invatator, i-am spus eu atunci, care ma gindisem o clipa ca ar putea da de la el restul, dar imi spusesem in acelasi timp ca nu putea sa faca asa ceva, ca nu eram fi-sau, luati-mi un maculator sa am macar pe ce scrie, ca de invatat pot sa mai ma im­prumut, dar de scris nu pot sa scriu in caietele altora.

― Asa e, zice, bine, eind o sa ma duc pe la Rosiori, o sa-ti cumpar un maculator. Da' tac-tau de ce nu-ti da bani de carti, ca nu e om sarac?

― Ma mir ca ma lasa sa viu si asa, darmite sa-mi mai cumpere si carti.

― Asa e, a zis invatatorul senin si a dat creanga de mar pe sub care venise la mine la o parte si s-a in­tors la masa sa-si continue jocul intrerupt.

In iarna aceea hotarirea tatalui meu de a nu ma mai lasa sa ma duc la scoala a devenit, practic, un fapt, desi din gura nu ma oprise: nu aveam cu ce ma incalta. M-am dus doar cind am putut merge descult, si atunci am trait acele ore de spaima despre care am po- « menit al carei motiv daca s-ar fi dezvaluit s-ar fi pe­trecut o catastrofa. Constiinta masura proportiile de­zastrului care ar fi urmat, iar instinctele tremurau: nu se stie ce-asi fi ajuns in viata daca jocul intimplarii, al carei erou eram, s-ar fi destramat si eu asi fi aparut in ochii invatatorului asa cum eram si nu cum, prin nu stiu ce mister, credea el ca sint. Adica cel mai bun elev din clasa. Se apropia sfirsitul anului si dascalul examina toata clasa, sa vada pe care trece, pe cine premiaza si pe cine lasa repetent. Scotea cite cinci sau sase la tabla si ii asculta. Jumatate din ei parca inva­tasera ceva, cealalta jumatate insa parca nici nu trecu­sera pe la scoala si atunci invatatorul incepea sa-i bata la palma cu o nuia de corn foarte agera, de care tot unul dintre noi facuse rost. Era atit de furios incit une­ori ii batea la palma pe toti cei care eraiu scosi odata, desi unii dintre ei protestau indignati ca ar fi raspuns bine la intrebarile puse. Asteptam tremurind sa-mi vie rindul. Nu stiam nimic si ascultam infiorat plinsetele care umpleau clasa. Baietii suportau bine loviturile in clipele cind le primeau, dar in banci nu mai puteau, fluturau miinile inrosite in aer, sau si le virau dezna­dajduiti intre genunchi. Plingeau cu inversunare, si obida nedefinita fiindca nici unul nu stia sa urasca, durerea lor era pura si in ea puteai ghici cel mult pro­testul impotriva ei, a durerii in sine, fiindca durea, si nu a invatatorului sau a scolii, cu cartile si istoriile ei care trebuiau invatate cu sila.

Prima zi a trecut fara sa fiu scos si eu la examen. A doua zi, vazind cum stau lucrurile, in loc sa fug si indarat sa nu ma mai uit, am venit totusi la scoala, desi stiam ce ar putea sa mi se intimple. Nu m-a scos nici in acea zi si nici in cele urmatoare. Si pentru ca aceasta intimplare sa fie dusa pina la capat, in nefirescul ei, la sfirsitul anului m-am pomenit printre premianti.

Faptul uimi pe ai mei si tata nu mai zise nimic cind in toamna ii spusei ca vreau sa urmez si pe-a patra. Dar tot nu-mi lua carti. Incetul cu incetul insa se ras-pindi intii printre copii, apoi si printre vecini ideea ca eu asi sti atita carte inck era clar ca dupa terminarea cursului primar trebuia sa fiu dat sa urmez mai departe, la liceu sau la scoala normala de invatatori. Incepui si eu sa cred acest lucru, cu atit mai mult cu cit viata de taran, in ciuda faptului ca se petrecea intr-un spatiu liber, mie mi se parea ca se petrece intr-un tarc. Dar eu nu vreau sa povestesc aici „amintiri', ci doar lucruri pe care le contemplu si azi fara sa le inteleg, straine parca de mine, cu un sentiment de neliniste ca s-ar fi putut totusi sa nu aiba loc, si atunci nici lumina ciu­data care le insoteste azi in amintire si pe care o sa incerc in aceste insemnari s-o scot la iveala, sa nu fi existat

MAREA CALATORIE

Nicaieri nu a fost timp in cele o mie de pagini ale Morometilor sa descriu calatoria pe care a facut-o Niculae cu tatal sau, la virsta de doisprezece ani, la CimpuLung, unde dorinta lui de a evada din familie si din sat trebuia sa devina un fapt. In realitate aceasta calatorie avea sa se termine cu un esec din care insa soarta ma ferea de o prabusire.

Nu exista fiinta care sa nu fie inzestrata cu instinc­tul primejdiei. La oameni el agita presentimentele cu atit mai mult cu cit ratiunea nu-si da seama de nimic. Tatal meu era posomorit si nu scotea un cuvint mergind pe linga cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a caror expresie il impiedica, pesemne, sa inteleaga avertismentele turburi pe care le simtea zdruncinindu-i credinta in steaua mea. Ce eram eu? Ce putea sa-i spuna lui increderea naiva a unui copil ca intr-acolo unde mergeam ne asitepta toata lumea cu bratele deschise, sa confirme adevarul inzestrarii baiatului din caruta, de care in sat nimeni nu se mai indoia demult? Si daca toata lumea se insela? Invatatorul acela care ma premiase fara sa stiu nimic murise demult si luase cu el in mormint secretul comportarii lui ciudate. El, tatal, nu fusese niciodata convins ca nu se petrecuse atunci ceva nefiresc. Ai mei toti stiau bine ca sint un bleg, totusi de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroana pe care n-asi fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obis­nuiti din prostie sau din partinire, dar ce l-ar fi putut indemna pe un invatator care nu era mai bun decit altii, ba chiar era mai rau, suferind de piept, si folosind foarte des nuiaua sa ma scoata din blegia mea vizibila si sa ma impinga de la spate in fata satului? Patul sau de moarte pe linga care am trecut toata clasa si i-am sarutat mina, acestui om slabut, stins in floarea virstei, cu o mica mustata neagra si cu o expresie ca de icoana pe chipul sau supt de suferinta, nu-mi apare niciodata in amintire fara un adinc fior: e pentru mine semnul ca pe aceasta lume, destinul orb nu e atotputernic, ca hotaririle lui pot fi smulse, ca fulgerul intuitiei noastre il poate abate din mersul lui implacabil. Si ca, o data infrint, el cedeaza mereu netezindu-ti drumul nu fara a-ti lasa in constiinta de fiecare data o spaima, semn ca nu te va proteja la infinit.

Aceasta spaima o traia pe drum tatal meu, inaintea mea. El se apropie la un moment dat de botul cailor si trase caruta la marginea drumului. Alaturi era o poiana si o fintiha. O fata desculta isi spala picioarele, aparitie parca de vis pe aceste tinuturi necunoscute cu vai adinci si dealuri uriase. Se sui apoi linga mine. Ramase citva timp tacut fara sa ma priveasca. Imi puse insa mina lui mare pe picior si ma mingiia cu o mila nesfirsita pe care a trebuit sa treaca douazeci de ani ca s-o inteleg. Apoi imi spuse cu o duiosie pe care i-o dadea numai tristetea pricinuita de hartuiala la care il supunea de la o vreme familia noastra cu trei soiri de copii, si pe care numai eu si mama i-o cunosteam.

― Unde ne ducem noi acum, Marine!?

Am inteles fara sa ma turbur ce vrea sa-mi spuna: era oare asta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea noua ca din zecile de carute care se indreptau ca si a noastra spre orasul de munte cu renumita lui scoala, a noastra nu va face parte din cele care se vor intoarce cu sperantele pierdute?

― Iti pun aceasta intrebare, a continuat el ca si cum mi-ar fi spus pentru intiia oara ceea ce avea sa urmeze, cind de fapt totul fusese demult rasucit pe toate fetele, ca sa stii ca n-ajunge sa reusesti sa treci din trei sute, citi am auzit ca sint inscrisi, printre cei patruzeci ad­misi. Trebuie sa fii printre cei sapte-opt ou bursa. Fara bursa nu pot sa te tin!

Mi-am dat capul pe spate:

― Heeee! Si de-aia ai tras tu caruta la marginea drumului!! Din mers nu puteai sa-mi spui, heeee!

Si l-am aratat cu mina ca sa-l mai vada si altii si am continuat sa behai.

― Nu, ca putem sa intoarcem caii si sa ne ducem acasa! a zis el atunci cu simplitate, vrind parca cu o ultima sfortare sa ramina in mijlocul acestei simplitati care ne-ar fi izbavit de toate grijile si de toate teme­rile. Spunem ca n-au mai fost locuri si gata. Altfel iti inchipui ce rau o sa fie. Ce-o sa te faci tu, cum o sa te aranesti? Lasind la o parte faptul ca n-o sa se poata sa nu-ti pese de toti prostii care or sa rida de tine.

Ma uitam la el si ca totdeauna glasul cu care imi spu­nea aceste cuvinte ma facu sa inteleg mai putin ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O vesnica surpriza. Reiesea in acele clipe ca lumea n-ar fi atit de greu de suportat, daca n-ar fi impanata cu prosti. Ei, ce-o sa fac? Sint eu in stare, asa ca el, sa nu-mi pese de ei? N-o sa fiu, cum o sa fiu? Sint un copil, putini sint cei care cu adevarat se pricep sa le faca fata. Si atunci?

― Si ce vreai tu acum de la mine?

― Te intreb. Stii?!

― Ce sa stiu?

― Cum ce sa stii? Pai despre ce vorbim noi aicea? Stii tu carte?

Am tacut. Cum puteam sa-i alung indoielile? Sa-i spun ca stiu sa rezolv ecuatii de gradul intii, sau ca stiu toata istoria evului mediu asa cum se preda ea in clasa a doua de liceu?

― Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresarind parca el insusi ca aceasta idee nu-i venise mai demult in minte, care sint bogatiile tarii?

Vroia sa ma examineze el, sa auda cu urechile lui ca stiu si sa se linisteasca.

― Care sint bogatiile tarii? Eeee! Heeee!

Si l-am aratat iar cu mina, sa fie martori si altii, si sa rida si ei de intrebarea lui. A inceput sa rida el insusi, redevenind senin si a pus mina pe haturi. Convingerea mea il subjugase.

La Cimpulung am ajuns pe seara si am tras sub soproanele unui han. Era frig, am inceput sa tremur, m-am invelit cu cerga, care nu tinea insa deloc de cald.

― Ce e cu tine? m-a intrebat tata.

― Tu nu vezi? i-am raspuns eu cu dintii clantanind. Mi-e frig, pune dulama pe mine si ia cerga asta de-aici.

Mi-a adus sa maninc doi mici si mi-a pus o ceasca in mina.

― Bea si tu, zice, mi-o dadu mocanu asta de-alaturi. A tras si el cu caruta ca noi, e de prin Rachitele. Are si el un copil sa-l dea la scoala. A venit cu ei in caruta si cu un butoi, eu zic ca are o suta de chile. Ei, adauga el, pot eu sa fac fata? Se duce si da la unul si la altul si tuica si bani si admitem cazul ca si baiatul e bun. Intre tine si el nu-l alege pe el?!

N-am putut nici sa maninc, nici sa beau si nici nu mai auzeam bine ce spunea. Dimineata m-am trezit mirat ca nu prea imi simteam greutatea corpului. Stiam ce e, dar aceasta boala, frigurile, imi trecuse demult si nicio­data nu ma apucasera toamna, ci totdeauna in iunie. Nu i-am spus tatalui meu nimic, nici nu prea credeam, de asta data am mincat bine si starea aceea de slabiciune mi-a trecut.

Am plecat la scoala. Curtea era imensa, plina de co­pii si de parintii lor. Vederea mocanilor cu palariutele acelea ca niste ceaunuri si cu pantalonii de aba alba strinsi pe picioare m-a inveselit si am uitat ca fusesem aseara bolnav. Tatal meu insa era din nou ingrijorat: se adeverea ceea ce auzise, in timp ce el mai crezuse poate ca n-o fi adevarat, si ca n-or fi avut toti ambitia sa-si dea copiii aici si nu in alta parte: pareau nu trei sute, ci parca o mie.

Programul din ziua aceea, dupa cum citiram pe un afis, era apelul si vizita medicala. Nu trecu mult si iesi un ins care ceru foarte autoritar sa se faca liniste, dupa care incepu sa ne citeasca numele dupa o lista. Erau intr-adevar foarte multi, nu se mai terminau. Cit timp sa fi trecut? O jumatate de ceas? Poate mai mult? Cutarescu Ilie, prezent, Pantirescu Toader, prezent, toaderii astia erau foarte numerosi. Tocmai ma miram de ce mocanii isi spun Toader, si nu Tudor, cind deodata peste curtea marginita de ziduri inalte cu ferestre mari si cu copaci batrini cu frunza de un verde bogat si ne­gru se lasa linistea. Se strigase un nume si nu raspundea nimeni. In clipa urmatoare insul care citea de pe lista repeta ridicind vocea:

― Preda Marin!

Tacerea reveni in timp ce ma miram de ce-o fi lipsind cel strigat. O fi renuntat de bunavoie sau n-or mai fi putut ai lui sa-l dea. Atunci de ce s-o mai fi in­scris? in clipa urmatoare o voce dramatica se auz inaintind din spate de unde se retrasesera parintii si o mina brutala mi se infipse in umar.

― Raspunde, ma, prezent! Marine!

A! Da, eu eram ala! Cum de uitasem? Omul care facea apelul ridica fruntea din hirtii si imi spuse ceva neplacut. Refuzai sa inteleg ce anume, gasind in sinea mea, cum aveam sa fac totdeauna gata pregatita nepa­sarea si justificarea ei: am stiut eu de ce nu mi-am inteles numele. Iar pe ala si n-o sa-i dau eu lui expli­catii de ce l-am facut sa ma strige de doua ori. Asa, uneori trebuie sa strigi pe cineva de mai multe ori, nu toti oamenii seamana unii cu altii. N-am auzit, fara sa fiu surd. Ei si?

Indata dupa aceea am intrat la vizita medicala care s-a terminat pe la orele trei. Dezbracati, eram cercetati fugar de doi doctori, dintre care unul care purta oche­lari grosi, ne punea o carte in fata din care trebuia sa citim la o anumita distanta. N-am putut citi de la dis­tanta vruta de el si atunci ma apuca de ceafa, spunin-du-mi sa nu ma aplec. Cum puteam sa nu ma aplec, daca nu vedeam bine!?

Revenind dupa citeva ceasuri in aceeasi curte, acelasi ins care ne facuse apelul citi apoi o lista cu nouaspre­zece candidati respinsi la vizita medicala. Ma aflam printre ei. De asta data imi auzii clar numele.

― Cum? De ce? facu tata intrerupindu-l. Ce-a avut copilul meu?

― Copilul dumitale, zise insul, sufera de miopie. N-are ochi buni! Poate sa si-i strice si mai tare daca intra la scoala. N-avem dreptul sa ne luam raspunderea.

Va sa zica medicul cu ochelari nu admitea ca si altii sa mai poarte ochelari si sa invete carte. N-am inteles de ce s-a purtat astfel cu mine. Tata parea sa fi inteles, dar eu nu eram curios sa aflu. Ne-am luat actele, ne-am intors la han si am plecat.

― De unde au stiut ei ca n-ai ochi buni? m-a in­trebat tatal meu intru tirziu.

Acum arata linistit. Parca era mai bine ca s-a intimplat asa! Nimeni n-are ce sa zica! Ochii sint asa cum te nasti cu ei, ce poti sa faci!

― M-au pus sa citesc, zic.

― Ei, si tu n-ai vazut?

― Ba da, dar nu asa bine!

― In fine, ce facem? zise el imperios. Ce facem?! Ca acasa, asa, nu ne putem intoarce. Ce-i facem?!!

FALSUL LIBRAR

Ce puteam face? Nu vedeam nimic inaintea ochilor dar nici nu-mi dadeam seama ca drumul spre care cre­zusem atitia ani ca aveam dreptul sa pornesc este in­chis acum pentru mine.

― Si daca ne ducem noi la Mirosi? zise tata cu un glas din care intelesei ca ezitase indelung pina sa-mi spuna acest trist lucru.

La Mirosi, era o scoala numita „de arte si meserii', cu o durata de patru ani, invatai in ea timplarie, tinichigerie, croitorie, cizmarie, fierarie (da, fierarie, sa faci roti, potcoave, sa dai zimti la seceri, sa ascuti cazmale si otice, sa faci carute, gabriolete! Ce mai incoace si incolo, ca Iocan!).

― Acolo, continua el, ai sa iai bursa fara doar si poate, fiindca cine vine? De-aia cu capetele mari cit dovlecii, care nu sint in stare de altceva si sint si bo­gati, platesc intretinerea, aduc de-acasa alimente, plus sapte mii de lei taxele de internat. Trebuie sa-si cum­pere si carti!

Se informase, deci, din timp, prevazind ceea ce avea sa se intimple la Cimpu-Lung, sau auzise toate astea din fritimplare si socotea acum ca acest drum era totusi 170 mai bun decit intoarcerea acasa?

I-am raspuns ca mergem si la Mirosi, gindind in ace_: lasi timp ca o sa vad eu ce-o sa fac pe urma la anu, desi imi dadeam seama ca voi avea atunci saisprezece ani si ce liceu sau scoala normala m-ar fi putut primi atit de tirziu?

Aveam sa aflu curind ca tata gindea la fel, ca nu se impaca nici el cu ideea aceasta ca dupa ce atita vreme toata lumea crezuse ca rostul meu era intr-o parte, acuma sa afle ca nimerisem in alta parte.

Totul e ca gindirea noastra sa nu slabeasca deloc si sa nu ocoleasca nimic, sa bata cu degetul chiar si in­tr-un gard. Dincolo de el s-ar putea sa se gaseasca un om care sa fie tocmai cel care iti trebuie.

Aflaram la Mirosi indata ce sosiram ca inscrierile nu s-au incheiat si ca chiar a doua zi incepeau examenele. Hotariram sa nu ne ducem acasa, desi satul nostru era la citiva kilometri. Trebuia sa facem o cerere si sa predam actele si intraram intr-o librarie care se afla pe-aproape. Un domn ne intimpina cu o voce subtire si energica:

― Buna ziua, ce doriti? Un caiet, o coala de hirtie? Ce e cu baiatul? Vrei sa-l inscrii aici la scoala, mo­sule!?

Tata nu era mos deloc, iar acest domn atit de pers­picace si de elegant nu era nici el mai tinar de patruzeci de ani, cum aveam sa aflu mult mai tirziu. In pro­pria lui librarie statea cu palaria pe cap si purta un costum gri-deschis, cu o cravata tipatoare.

― De ce esti necajit, mosule, continua el fara gres, ia spune, ce ti s-a intamplat?

Tata avea privirea rotunda si ii jucau ochii in cap ca si cind ar fi fost fascinat de vocea ascutita si atraga­toare a acestui om, de siguranta lui, si de felul decis si protector cu care pusese el degetul pe rana care ne durea.

― Cum! exclama in sfirsit tatal meu indignat, neca­jit arat eu? Necajit esti azi si miine nu mai esti! Ori eu, ce sa fac?

Adica el se simtea, lovit pentru toata viata si niciodata n-avea sa-i mai treaca rana pe care o primise. Si incepu sa-i povesteasca acestui librar care nu parea sa fie ceea ce este tot ceea ce ni se intimplase la Qmpu-Lung.

― Mosule, zise el cind tata termina, iti bag eu ba­iatul intr-o scoala normala de invatatori, dar trebuie sa-mi dai bani!

― Iti dau, domnule, zise tatal meu parasind orice prudenta si isi si duse mina la briu, unde avea banii, prima rata pe caxe ar fi trebuit s-o platesc la Cimpulung.

― Imi dai o mie de lei acum si o mie de lei dupa ce primesti scrisoarea de la scoala ca fiul dumitale a fost admis, zise falsul librar. Mosule, eu sint profesor la Bucuresti si stiu unde sa ma duc la minister ca sa aflu la ce scoala din tara sint locuri libere. O sa intre chiar fara examen de admitere, numai pentru bursa va trebui sa candideze. E bun baiatul? Cum te cheama? mi se adresa Ia scrie tu, Marinica, sezi colea

Si imi dicta una din acele obisnuite fraze din care se putea vedea daca stiai sau nu sa desparti un verb de un pronume prescurtat. Dar Stefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron si ce batalii a dat?

― E bun, mosule, o sa ia si bursa, eu chiar miine plec la Bucuresti si ma intorc cu aprobarea in buzunar, daca nu, iti dau banii inapoi.

Tata scoase o mie de lei si i-o dadu. Falsul librar (mai tirziu aveam sa aflu ca era si fals profesor) imi dadu o cutie pe care o deschise tot el si lua din ea un fel de alvita moale si alba indemnindu-ne si pe noi sa mincam.

― Miine baiatul sa se prezinte aici la examen si sa-l dea, ca in caz ca nu reusesc eu sa obtin un loc undeva ? (si trebuie sa te astepti, mosule, sa fie cine stie pe unde, dar ce-ti pasa; daca costa scump trenul in vacante n-are decit sa stea si el pe la un coleg mai bogat) sa nu piarda anul si sa invete aici, unde trebuie sa stiti ca predau si eu si profesorii sint foarte severi. Nu se invata numai meserie, se invata foarte multa carte! Stu­diile de-aici sint egale cu cele secundare, daca se da o echivalenta. Asa ca fii fara grija, o sa fie bine oricum, daca nu acum, la anul. Sa ia aici medie mare, fiindca s-ar putea sa am nevoie sa-i spun ministrului: „dom­nule ministru, are zece! Va rog respectuos sa aprobati!'

Am mas noaptea in caruta la marginea satului si a doua zi am intrat la examene. N-aveau deloc capete de dovleci concurentii. Dupa probele scrise, a doua zi am intrat la cele orale. Ne-am intors acasa spunindu-mi-se ca vom primi rezultatul prin posta. In acest timp fal­sul librar se intoarse si el de la Bucuresti si veni dupa noi.

― Mosule, striga el din poarta, am reusit. Baiatul dumitale va pleca cu mine chiar acum la Abrud la scoala normala, am repartizarea in buzunar. Trebuie sa-l duc eu fiindca nu stiu ce e acolo si e necesar sa fiu de fata, sa insist daca va fi cazul. Trebuie sa-mi dai bani de tren! Ia vin incoace, Marinica!

Si ma lua de brat si ma duse mai incolo, zicind ca are sa-mi spuna ceva secret. Imi sopti:

― Bine ca n-ai intrat la examene la Cimpulung. Examenul de-aici de la Mirosi n-a fost greu si cu toate astea abia ai luat sapte la matematica si opt la romana, iar la oral sapte. Ti-am vazut tezele. Sint rele. Sapte e nota de admitere, dar pentru bursa aveai nevoie de noua. La Cimpulung ti-ar fi dat patru.

O nedumerire grea se abatu ca o negura asupra mea. Cum adica, nu stiam? Convingerea mea fusese deci o iluzie? Sau nu cumva stiam ce nu trebuie, lucruri foarte grele care nu eram obligat sa le stiu si in schimb nu stiam, sau stiam prost aceile lucruri care se cer la examene, si care trebuiesc foarte bine stiute? Intr-adevar, salvarea mea a fost acel medic cu ochelari. Daca nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar mai fi putut drege pentru mine. Si nu fiindca m-ar fi asteptat imediat acasa taiatul cocenilor, apoi aratul, si tot timpul ingrijitul cailor, tesalatul lor, rinitul la grajd, ci faptul ca n-asi mai fi avut cum sa iau dupa aceea o carte in mina, chiar daca toate aceste treburi ar fi fost facute bine si fara sila. Linga noi era unul Cirstea al lui Ion Dumitrache care avea acest obicei de a citi. Avea si un cufar plin cu carti. Ei si? Tot Cirstache era, nu-i folosea la nimic acel cufar. Si cel putin el nu cazuse la nici un examen, si indeletnicirea aceasta a lui nu era considerata ca o trista zadarnicie, d ca o placere a lui, asa cum altora le place sa creasca porumbei sau sa cinte din cimpoi. Se presupunea ca el intelege ce citeste. Des­pre mine s-ar fi spus de aici inainte ca nu, nu inteleg ce citesc, dovada ca am fost pus acolo la examen si n-am stiut, iar incercarea mea de a le dovedi ca se in-sala ar fi fost primita cu rinjete batjocoritoare, sau cu mila, asa cum facem cind avem in fata noastra un ratacit sau un nebun inofensiv.

FUSESERA ACOLO EXAMENELE MAI GRELE?

N-am plecat direct spre Abrud, ci intii spre Bucu­resti, falsul librar cu trenul iar eu cu autobuzul, cu „chioara', care trecea prin sat totdeauna seara, dar nu oprea, avea statie la Rica. I se spunea asa fiindca de cind o stiam masina asta n-avea decit un far.

In Bucuresti am tras la falsul librar si au trecut doua saptamini pina ce am plecat spre Abrud, timp in care am ratacit de dimineata pina seara prin marele oras fara sa-l cunosc si nedorind sa-l cunosc, traind doar sub fascinatia vitrinelor lui, a cladirilor sale inalte, a ma­rilor lui bulevarde, a vietii lui secrete din care veneau spre mine doar stralucirea si miscarea vie a reclamelor orbitoare si frumusetea fetelor si femeilor.

Ne-am urcat intr-un accelerat si falsul librar mi-a spus ca mi-a facut rost de un carnet de elev care imi da dreptul sa platesc numai cincizeci la suta din bilet. Mi se pare ca l-a prins un conductei¹, caruia a trebuit sa-l dea ceva. Nu mi-era gindul la viata lui, ci la a mea. Abia am observat cum a cucerit in citeva ceasuri o eleva in tren. Ulterior am aflat ca avea doua neveste, una la Bucuresti si alta la Mirosi, cu copii si o multime de alti copii prin toata tara si ca era totusi institutor, si din cind in cind profesor suplinitor la liceul „Mihai Viteazul'. I-am scris mai pe urma din dorinta de a avea un mentor, dar in afara de muieri si de astfel de aranjamente pe care le facea folosindu-se de informatii de la minister, cum imi facuse mie, nu se pricepea la nimic. Era insa un om inimos si daca n-ar fi avut reaua inspiratie sa se bage in politica, fanatizat de idei care in fond ii erau straine, nu si-ar fi pierdut cirma dupa raz­boi si ar fi imbatrinit cucerind mai departe fete si muieri.

Era noapte cind ne-am dat jos intr-o statie de munte, ca sa schimbam trenul. Gara frumoasa, asezata la poalale unor dealuri incarcate cu brazi, era la ora aceea pus­tie si trebuia sa asteptam citeva ore. M-am asezat pe o banca de lemn din fata peronului si am stat asa tot tim­pul coplesit de o emotie puternica in timp ce o cadere de apa de undeva departe imi insotea, intensificind-o, aceasta stare de singuratate si fericire, care venea din sentimentul ca evadarea mea se infaptuieste si ca e fara intoarcere.

Am continuat apoi lunga calatorie. Stateam la geam, rotile pacaneau, orase si sate, si vai adinei sau brazi inalti imi ieseau gonind inainte izbindu-mi ochiul, repezindu-se uneori cu violenta asupra ferestrei mele si facindu-ma sa ma trag inapoi inspaimintat.

La Turda ne-am dat jos si ne-am urcat intr-un tren mic care oprea foarte des si mergea foarte incet. Era plin de moti, cu muierile si fetele lor, urcau si coborau neincetat. Ai fi zis ca e trenul lor, facut de ei, anume asa de mic ca sa urci si sa te dai jos din el din mers, cum se si intimpla. Seara, pe la orele noua, aceasta „mocanita' si-a terminat drumul si s-a oprit la Abrud.

Peste oras cadea o ploaie marunta. Am gasit usor cladirea scolii, care era pe un deal la marginea orasului si portarul ne-a aratat care era locuinta subdirectorului scolii, profesorul Mayer.

― Cine e acolo? ne-a intrebat el.

― Cineva din Bucuresti, i-a raspuns falsul librar si a adaugat: sint profesorul

Ne-a primit inauntru si in citeva minute am devenit elevul acelei scoli. A doua zi falsul librar a plecat, iar eu am aflat ca era adevarat ce spusese el, la aceasta scoala nici macar nu se dadeau examene de admitere, fiindca locurile nu erau complecte. In clasa intiia aveam patruzeci de locuri si elevi abia douazeci si sapte. Se dadeau insa examene de bursa si bineinteles m-am in­scris si eu. Profesorul de matematici pe care il chema Lokspeiser vorbea prost romaneste, punea totdeauna vi­itorul inaintea oricarei actiuni in care ne implica. Unui elev care a declarat ca el nu poate rezolva tema si re­nunta la examen si ca ar vrea sa iasa afara i-a raspuns:

― Veti rezolva tema si veti tacea. Veti fi disciplinat si veti statea pina la sfirsitul orei.

Examenul de istorie cu profesorul Mayer a fost insa foarte obositor. Ma saturasem sa-i tot raspund. Mai pe urma am aflat ca el nu dadea niciodata nota zece si ca mie a trebuit sa-mi dea fiindca i-am raspuns la toate intrebarile.

Am iesit din clasa impleticindu-ma si seara in dor­mitor am simtit iar ca de fapt nu adorm, ci imi pierd cunostinta, asa cum mi se intimplase la Cimpulung. M-am trezit tirziu cu o senzatie apasatoare de chin. Nu stiam unde sint si am luat-o spre fereastra pe care am deschis-o si am sarit jos in strada. Am cazut pe brinci si mi-a clantanit barbia de pavaj. Asta parca mai m-a racorit. Am intrat indarat pe poarta si m-am intors in pat. Dimineata m-am uitat sa vad de la ce distanta sarisem. Mi s-a parut ca am visat desi aveam barbia vinata si ma dureau coatele si genunchii. Nu inteleg cum de n-am murit sau nu mi-am rupt picioarele.

Spre prinz s-a afisat in hol lista celor reusiti la exa­menul pentru bursa. Eram in capul ei, pe toata scoala, cu media generala zece. M-am indepartat nedumerit: atunci de ce a iesit asa de prost la Mirosi?! Fusesera acolo examenele mai grele? Si daca si la Cimpu-Lung asi fi iesit ca aici? Mai poate cineva sa spuna ca n-ar fi fost tot asa!?

Si in minte imi veni, o data cu un suris si inainte ca toate acestea sa ramina definitiv in urma, o scena care se petrecuse acolo in curtea scolii din Mirosi. Citiva din cei vechi iesisera afara din ateliere sa-i vada si sa stea de vorba cu cei noi. Ca de pe unde sinteti, c-o fi, c-o pati. In acest timp un domn corect imbracat, dar nu prea ingrijit, nu prea tinar si parca neras, cu pantalonii burlan, putin adus de sale, se apropie tiptil iesind de undeva si cind ajunse in spatele celor care parasisera lucrul ii cirpi naprasnic dupa ceafa si facu acelasi lu­cru cu picioarele trintind vreo doi-trei din ei la pamint, care se dusera de-amboua, imprimindu-le parca in ace­lasi timp si miscarea de ridicare, care ii retrimise glont prin usile atelierelor.

Si imi amintesc expresiile lor. Pareau, in orice caz, veseli! Cine stie? Poate ca intr-adevar era vesela viata lor acolo, cu acest sistem mostenit de la romani, in care invatatura severa de carte sau de meserie era insotita de pumni cumpliti dupa ceafa si picioare indesate in spate.

STILPUL DE FOC IMAGINAR

Ceea ce pasioneaza un elev in scoala si e revelator pentru inzestrarea pe care o demonstreaza el mai tirziu e un simplu accident, alteori e o bizarerie. In scoala primara, la cererea de asemenea ciudata a celui de-a! doilea invatator al meu, d. Georgescu din Balaci (pe primul despre care am vorbit mai inainte il chema Io­nel Teodorescu si era originar din sat) am scris vreo optsprezece pagini despre istoria inventiilor. Toata scoala a ramas uluita. Domnul Georgescu m-a pus sa-mi copiez lucrarea, s-o publice el undeva. Ar reiesi ca ar fi trebuit sa ajung fie inventator, fie, in orice caz, un spe­cialist in aceasta materie. N-am ajuns!

In ceea ce priveste literatura, colegul meu Ion M. Ion, cel caruia fratele sau i-a iesit intr-o zi inainte sa-l anunte cu o extrema incintare ca acasa „mai e mama­liga', a scris tot sub tema data, cea mai buna „poves­tire neobisnuita' din toata clasa. Dupa ce a citit-o, mi-aduc aminte ca au intrat la noi si ceilalti invata­tori, chemati de domnul Georgescu, sa asculte si ei. Rideau toti afara de mine, care nu intelegeam de ce: tot ceea ce citea colegul meu mi se pareau minciuni, lucruri incredibile, si ma miram ca nimeni nu baga de seama. Cum s-a luat dupa un cocos care a zburat peste cosar, cum l-a apucat un cal cu dintii de fund si l-a aruncat afara din grajd, cum a cazut intr-o fintina si a iesit de-acolo deselat si rascracarat

Abia acum citiva ani mi s-a dezvaluit misterul aces­tui personaj, cind i-am facut o vizita la Rosiori, unde e maestru mecanic. M-a invitat la el acasa si la intre­barea mea de ce instalatia electrica nu e ingropata, mi-a raspuns ca n-o avea, a instalat-o el personal si n-a vrut sa mai sparga zidul. A inceput dupa aceea sa-mi po­vesteasca, desi nu mai vedeam oe se mai putea adauga, in acest timp privirile i se aprinsera de o luminita in­tensa, care ma subjuga:

― Sa vezi ce s-a petrecut in ziua cind am termi­nat cu montatul tuburilor si racordul la retea. Lucram la instalarea contorului si a sigurantelor. Afara ploua si trasnea, uite-asa alergau fulgerele in jurul casei, ca niste serpi de foc. Eu lucram pe viu, fara manusi si fara cizme de cauciuc. Trece curentul prin mine si eu nu simt nimic. La scoala de maistri demontam intreru­patorul de linga usa, puneam doua degete pe fire si cind intra cineva, hai noroc, ma, ii spuneam, si ii intindeam mina si ala mi-o stringea si fleasc! cadea jos bitiind. Nevasta-mea, zice, Ioane, vezi sa nu patesti ceva si n-apuc sa-i raspund, ca o data bum! un stilp de foc trasneste in mijlocul casei, si intra in pamint si lasa in urma fum, flacari si miros de pucioasa

Si privirea lui se largi in acea clipa si se uita la mine dind putin capul inapoi, dar nu prin indoire, ci prin recul, ca in fata unei realitati invizibile profanilor, asa cum fac dansatorii indieni cind mimeaza lucruri obis­nuite dar care prin spirit devin misterioase. Luminita stranie din privire i se marise si ea si ardea incan­descent.

― Si nu ti-a luat casa foc? zic eu.

― Nu!

― Si nici tu n-ai patit nimic?

A clatinat din cap si a negat mut si parca autofas-cinat de viziunea care parca ii traia inca inaintea ochi-lor si ii dilata nu numai pupilele, ci si sufletul sau tur­burat de aceasta predispozitie care nu-l parasise cu tre­cerea anilor: pornirea irezistibila si inconstienta de a iesi din real si de a intra in lumea inchipuirii in care insa incepi sa crezi si tu ca e tot reala.

Dar oare nu asta e si predispozitia artistilor? M-am simtit, uitindu-ma in ochii lui, parca exclus din aceasta lume aleasa. Imaginatia mea nu s-a infierbintat nicio­data in felul acesta. Nu eu trebuia sa ajung scriitor, ci el.

Abia astazi aflu ca alev fiind, scriam si eu scrisori prin sat fostilor colegi intr-un stil nu prea obisnuit. „Voi ce mai beti, ce mai mincati? Soarele tot de la rasarit rasare? Popa Alexandru tot cu ata alba isi coase izmenele?'

Ar trebui sa le vad aceste scrisori, ca sa cred ca nu sint inventate de altii.

PROFESORII

Din ciocnirile sau prieteniile mele cu profesorii des­copar cel mult ca se invata bine cu profesorul care in­spira simpatie, dar se invata in cele din urma bine si cu cel rau, de frica. In nici una din ciocnirile sau prie­teniile de care imi amintesc nu descopar un conflict sau o afinitate intre aspiratiile inca in fasa ale viitorului romancier, cu obtuzitatea sau, dimpotriva, intelegerea protectoare a cutarui profesor.

Mie imi placeau de pilda istoria si matematicile, dar amindoi profesorii de la aceste materii erau personali­tati lipsite de har, cel dintii era urit, cu capul mare, buzele groase rasfrinte si cu o expresie parca de grajdar care petrece, desi se straduia sa zimbeasca si sa ne atraga. Avea pe deasupra doua cusururi, unul ca ii placea prea mult materia pe care o preda si nu mai rarninea in mintea lui nici un pic de loc ca sa-i mai placa si de noi si al doilea, avea mania sa ne arate pe harta locurile pe unde se petreceau evenimentele isto­rice, amestecind deci istoria cu geografia, lucru care ne plictisea pentru ca geografia o invatam cu alt profesor. Cel de matematica era un ingimfat si pe deasupra de o solemnitate deplasata, de parca ai fi zis ca a intrat intr-o biserica. Si lui ii placea prea mult materia. Ne vorbea mereu cu admiratie de marii matematicieni ai antichitatii, dar si de ai nostri, de pilda despre Serban Titeica, pe care il diviniza dindu-ne sa intelegem ca pe un om mare nu-l poate admira unul mic. Intr-a­devar facea acest lucru strivindu-ne in acelasi timp prin ironii muscatoare si calificative care ne injoseau; ca, de pilda, niciodata vreunul dintre noi nu va ajunge nici un Euclid, nici un Serban Titeica. „Bine ca ai ajuns tu!' ii raspundeam eu in gind si nu invatam nimic. „O sa te lase corigent!' imi spuneau ceilalti speriati. „Ei si? O sa invat pe trimestrul III si o sa fie silit sa-mi dea zece si imi iese media de trecere. Si n-o sa-i fac eu lui pe plac' Si il trimeteam la origine sa predea acolo matematica si geografia.

Asa s-a intimplat. In primele doua trimestre mi-a dat trei.

― De ce nu inveti, uritule? m-a intrebat fara mi­rare. O sa te las corigent.

― N-o sa fiu nici primul, nici ultimul corigent din lume.

Nu m-a auzit bine (rasfoia catalogul), ma inecam de furie ca ma facuse urit si credeam bineinteles ca ii da­dusem un raspuns ucigator. Ar fi trebuit sa-i spun, ca sa exprim exact ceea ce simteam, ca mi-e atit de nepla­cuta vederea lui incit as fi in stare sa ramin repetent de atitea ori pina s-ar cara el din scoala noastra.

Pe trimestrul trei am inceput insa sa invat. Groaza de corigenta era mai mare decit repulsia fata de antipaticul profesor. Ramineam seara singur in clasa si invatam elementele lui Euclid si teorema lui Pitagora, care n-aveau nici o logica: suma patratului catetelor este egala cu patratul ipotenuzei! Perfect! Daca s-a aflat chestia asta si a ramas litera de lege ca asa e, atunci la ce bun sa mai faci vreo demonstratie? Era exact ceea ce nu stia si nu gasea ca trebuie sa ne explice profesorul nostru cu infatisarea lui de tigan distins. Pe aceasta truda a mea, ne-am pomenit ca ne anunta sa ne pre­gatim pentru teza. Cind in ziua respectiva ne-a dictat cele trei probleme pe care trebuia sa le rezolvam, o ta­cere ingrozita s-a asternut asupra clasei. Unul din putinii lui simpatizanti s-a ridicat atunci in picioare si i-a spus ca teza e prea grea, n-o sa poata nimeni sa rezolve toate problemele.

― Atunci o sa ia toata clasa nota trei, a spus profe­sorul cu un glas din care reiesea atit de clar in evidenta ca dintr-o asemenea premisa nu putea sa decurga decit o asemenea consecinta, incit pentru intiia oara am ui­tat ca il detest si am chicotit.

Exprimarea spontana a unei gindiri care tisneste pura ca un izvor mi-a placut totdeauna la oricine, chiar si la ticalosi.

S-a intors spre mine surprins.

― Rizi! in templul matematicii si al geometriei nu se ride chiar daca esti un profan!

Si m-a intrebat cum ma cheama, s-a dus la catedra, s-a uitat in catalog si a facut un mic semn cu creionul, dupa care si-a reluat plimbarea printre rinduri, dominind si speriind cu statura lui mare orice intentie de a copia ceva de la vecin. Am terminat cu o jumatate de ora mai inainte, am inchis caietul si m-am rezemat de banca uitindu-ma intr-adevar provocator la profe­sor. Pe urma, m-am ridicat, am depus caietul pe catedra si am iesit. Dupa teza, nimeni nu ma lua in seama, ni­meni nu discuta cu mine ce facusem. Toti aratau jalnic, foarte putini rezolvasera una sau doua probleme si nu erau siguri ca le-au rezolvat bine nici pe-alea si nici unul pe toate trei. Eu, le-am spus, eu le-am rezolvat. Sa va arat cum. Dar nici unul nu avea incredere si nu era atent la spusele mele. Mi-am dat atunci bine seama de umilintele pe care trebuie sa le indure cel care este pe nedrept printre ultimii intr-o profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu are cuvint, chiar daca isi-, da seama ca se afla in posesia adevarului. El nu e auzit chiar daca se exprima. Nu-l crede nimeni, sau zice ca a auzit si el asta de undeva. El nu exista, e un simplu figurant, condamnat sa asiste neputincios, strivit de imprejurari sau de demonul sau interior, la spectacolul afirmarii celorlalti.

In centrul atentiei era colegul nostru Nasea, cel care protestase ca teza e prea grea. Arata foarte posomorit: era un baiat ambitios si parea deprimat ca nu-i iesisera bine toate solutiile.

― Dumneata ai copiat, mi-a spus apoi la ora urma­toare profesorul cu obisnuitul sau sisiit dispretuitor, oprindu-mi teza.

― De la cine, domnule profesor? l-am intrebat eu in sfirsit cu o ironie la care nu mi se mai putea raspunde.

― Cum de la cine? De la vecini!

― Vecinii mei au patru!

― O sa vedem. Daca ai copiat o sa-ti dau trei, sa ai media generala anuala trei.

― Ce puteam copia de la ei? Vreti cumva sa spu­neti, dom' profesor, ca am copiat din manual? Sau de pe vreo fituica?

A tacut. Singur ne spunea ca la tezele lui (si avea dreptate) temele erau in asa fel concepute de el incit nici daca ai fi stat liber cu manualul pe banca si tot nii ti-ar fi folosit la ceva. In acest timp priviri nedu­merite, dar nu admirative se ridicau spre mine. Sta­team mai in spate si cei din fata se rasucisera si se ui­tau increduli, nu prea curiosi, strimbi ca in fata oricarei intimplari care iese din albia obisnuintei: daca putusem invata de zece (fiindca, miriind de neplacere, profesorul ma anunta ca imi da zece, dar ca ma va verifica in­data printr-un examen oral) atunci de ce luasem in doua trimestre, trei?

Oamenilor nu le plac astfel de deturnari. Trei ai luat, cu trei sa ramii! Si multi au continuat sa creada, chiar si dupa ce am dovedit ca stiam, ca eu cel adevarat eram cel din primele trimestre si nu cel din ultimul, si cea mai mare furie pe care o puteam stirni in sufletul lor era sa determin marturisirile de recunoastere ale al­tora, in satul meu natal s-a intimplat acelasi lucru, multi continua sa creada si acum ca cel adevarat era blegu-ala pe care il stiau ei de-acasa si oricit m-asi pre­face n-o sa-i pacalesc eu pe ei, desi recunosteau ca altii se lasau pacaliti. Da, o fi, dar si aici acesti detractori pe care aveam sa-i descopar curind si in orasul lumina faceau asa un semn cu degetele desfacute la timpla, ca adica ceva n-ar fi in regula cu gindirea mea. Conside­rati de toata lumea normali, acesti insi au acest obicei curios sa ne arate pe noi, cei normali, cu degetul la timpla. Tocmai ei, despre care afli, azi despre unul, miine despre altul, ca si-a omorit nevasta, ca a fost internat pentru reale turburam de comportament pri­cinuite de sifilis, ca a infundat puscaria, sau a ajuns pe cea mai umila treapta in profesiune din pricina betiei sau a vreunei muieri oarecare

O ORA DE ISTORIE

I

De ce imi placea istoria? Fiindca aveam sentimentul ca traiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor si asiri-enilor. Aveam cincisprezece ani, dar imi simteam gin­direa milenara (sentiment miraculos, care se micsoreaza pe masura ce incepem sa traim) si imi dadeam seama ca la capatul viu al acestui fluviu care inainta spre necunoscut eram eu. Asta era neindoielnic: nu eu eram punctul la care ajunsese pina atunci istoria? Cine alt­cineva? Cei dinaintea mea erau batrini si vedeam pina unde o adusesera. Era acum rindul meu.

Stateam rezemat de banca si ma uitam, in timpul ore­lor, la profesori fara sa-i vad si adesea fara sa-i aud, coplesit de acest sentiment divin care ne face atit de batrini fiind atit de tineri si din care ni se formeaza pentru totdeauna idealurile si visurile. Totul e posibil pentru noi. De ce nu? Si una din cele mai frumoase ore din cei patru ani de scoala normala pe care i-am urmat nu se poate reda, fiindca relief au numai lu­crurile negative, iar lumina din sufletul nostru, cu cit e mai puternica, cu atit mai mult subtiaza toate contu­rurile din amintire si ne descurajeaza sa le reconstituim. Profesorul nostru de istorie de la Cristur-Odorhei, unde fusesem transferat in urma desfiintarii scolii normale din Abrud, era un om mic de statura, chiar foarte mic, la limita dintre un pitic si un om normal, cu toate acestea nu se intimpla nimic rau intre el si noi, reusi sa ne impuna respect fara sa fie silit sa ne determine sa ne fie frica de puterea pe care o avea, ca orice profesor, de a ne da note pedepsitoare sau subiecte grele la teze. Pentru un om pindit de complexul staturii sale, desi­gur ca asta era o victorie pe care o apreciam doar cu instinctul, tinind la ei in mod nejustificat, desi in pri­vinta notelor era la fel de sever ca orice profesor care nu doreste sa aiba in clasa lui corigenti. Nici macar nu-mi amintesc sa-mi fi dat seama ca pina la ora aceea ar fi stiut atita istorie incit sa ne faca la orele lui sa-l ascultam cu rasuflarea taiata.

Si intr-o zi intra in clasa noastra un necunoscut in­sotit de directorul scolii, un domn ale carui picioare pa­reau mai inalte deeit profesorul nostru intreg. Direc­torul s-a retras si acest necunoscut s-a urcat la catedra si a inceput sa urmareasca tacut desfasurarea orei. Era, desigur, un inspector. Micul nostru profesor incepu sa se plimbe linistit printre banci, desi de obicei se ferea, fruntea lui abia se zarea dintre noi. Cu un glas al ca­rui timbru ma atinsese ca o surpriza niciodata traita de mine, imi rosti in tacerea care se lasase numele. Glasul sau era aproape fratesc, parea sa-mi spuna: uite, tot ce gindesti si simti tu eu stiu de mult, dar te-am lasat si nu ti-am dat note mari fiindca mi-am dat seama ca daca te turbur poate ca nu vei mai iubi atit de mult istoria, care e secretul lecturilor tale, dar acum am nevoie de tine si trebuie sa-mi spui ce stii. M-am ridi­cat in picioare si in clipa aceea toate culorile pe care le imbracau lucrurile si chipurile celorlalti parca s-au intensificat brusc, lumina geamurilor inalte a devenit parca violeta, cotoarele albastre ale manualelor de pe banci au prins dungi rosii

__ Pe cine, a rostit micul nostru profesor punctindu-si

Intrebarea prin apasari cu pumnul in podul palmei, a chemat Ludovic al XlV-lea sa redreseze finantele si, cind, in ce moment al domniei sale?

Mi-am dat seama ca nu trebuie sa ma laud cu stiinta'' mea si raspunsul sa nu faca p demonstratie, dar nici sec sa nu fie. Trebuia sa aratam ca stim si nu ca am invatat.

― Ludovic al XlV-lea, am inceput eu, a anuntat in consiliul de ministri, in 1661, ca are intentia sa dom­neasca de-atunci incolo prin el insusi si una dintre pri­mele lui masuri a fost sa-l destituie de indata pe Fouquet, care era un jefuitor, si sa-l numeasca in locul lui la finante pe Colbert.

― Cine era Colbert?

Cum sa nu stiu cine era acest om care, dupa ce facuse atitea pentru Franta si regele sau, murise in dizgratie, fiindca incercase (de altfel zadarnic) sa-l impiedice pe monarhul cheltuitor sa nu ruineze regatul? Abila ma­nevra a profesorului, care prin raspunsurile mele reim­prospata memoria celorlalti si obtinea apoi de la ei ceea ce dorea si fara sa insiste in mod deosebit ca si cind toata clasa era pasionata de materia lui Dupa care a inceput sa vorbeasca el insusi, intrind in materia lectiei urmatoare, in timp ce, cu un mormait gros, de satisfactie nedefinita, omul cu picioare inalte de la ca­tedra se ridica si o lua spre iesire.

Nici un semn de complicitate nu s-a schitat intre noi dupa plecarea lui, micul nostru profesor si-a continuat lectia si la sfirsit si-a luat catalogul prea mare pentru el, si-a pus palaria pe cap si a iesit, in timp ce noi toti ne-am ridicat in picioare. O data usa inchisa si ramasi singuri, ne-a apucat pe toti deodata o sminteala, am racnit literalmente de entuziasm si am inceput sa ne incaieram azvirlind unii in capetele altora cu ce ne venea in mina, manuale, caiete A intrat pedagogul, care ne-a intrebat foarte nedumerit din usa ce era cu noi innebunisem?

Citeva luni mai tirziu, micul nostru profesor deodata a lipsit. Si atunci am aflat cu tristete ca a fost chemat in concentrare. Nu s-a mai intors la noi pina la sfirsitul anului si nu stiu nici azi daca s-a mai intors vreo­data undeva, din razboiul care avea sa inceapa curind

VIOLENTA

Nimeni nu scapa de violenta altora, dupa cum ni­meni nu scapa ocazia, cel putin pina la virsta in care devenim morali, de a fi violenti cu altii. Dupa aceasta virsta, violenta e o slabiciune. M-a impresionat totdea­una acest fenomen.

Intr-o zi profesorul nostru de geografie ma scoate la lectie numai pe mine singur. N-arn inteles de ce, avea obiceiul sa asculte cite trei-patru odata. Era un domn trecut de patruzeci de ani, mai degraba blind si cu maniere alese. Geografia mie nu prea imi placea, dar nu eram singurul care repudia acest obiect de studiu. Mai tirziu a inceput sa-mi placa si rasfoiam ore intregi atlasuri bogate incercind sa-mi imaginez existenta reala a uriaselor fluvii si orase despre care, singura, geogra­fia nu ne spune mare lucru. La Hanoi, unde nu credeam ca am sa ajung vreodata, cind am intrat in oras am ra­mas timp de aproape un ceas fascinat de ceea ce oferea ochiului viata strazii, cu toate ca ceea ce vedeam nu avea in sine nimic senzational: erau barbati si femei pe biciclete. Da. Dar asta trebuie vazut, fiindca barbatii erau mici si pareau toti tineri, iar femeile, datorita ha­latelor lor multicolore, pareau toate fete. Cuvintul ha­lat suna insa nepotrivit, trebuie precizat ca era vorba de un vestmint inchis sever pina sub barbie si despicat in doua parti in asa fel incit pantalonul, violet sau alb, care inlocuieste la ele fusta sau rochia, sa se vada de la sold in jos. Acest vestmint usor flutura in urma bici­cletei, fara sa jeneze pedalarea. Nici o urma de masina, nici un zdranganit de camion de mare tonaj, nici un au­tobuz al carui motor Diesel iti zgiltiie creierii nu se vedea si nu se auzea pe strazile acestui oras. Cind se intimpla sa treaca, o data la o ora, de pilda, un Gaz, aparitia si disparitia lui iti amintea de un bondar care a nimerit intr-un stup de albine, de unde repede este alungat. Cine poate sa-si imagineze, invatind geografia, sute de ochi oblici, frumosi in limpiditatea lor ex­presiva privindu-te intr-o trecere continua in care mersul bicicletei fisiie doar atit ca sa-ti dea senzatia de vis, de ireal? Trebuie mers acolo, in orasul sau pe fluviul aratat pe harta pentru ca geografia sa ne pa­sioneze.

Nu stiu daca batrinul domn care ma scosese linga uriasa harta agatata intr-un cui alaturi de catedra fu­sese vreodata macar pina colea in Grecia, leaganul ci­vilizatiei noastre, dar era clar pentru mine ca undeva pe pamint tot dorise el sa se duca, altfel de ce si-ar fi ales, ca profesor, chiar geografia? S-o fi dus, nu s-o fi dus? Incepu sa ma siciie cu intrebarile. Stiam atit cit era necesar sa fiu lasat in pace. Dar nu ma lasa si siciiala deveni chin. Ca pe fluviul acela ce orase se mai ga­sesc? Le spusesem pe toate. Si in orasele acelea ce fel de locuitori mai traiesc? Ii spusesem pe toti. Mai erau insa orase si locuitori pe care nu-i spusesem, sa ma mai gindesc. Se lasa o tacere nefireasca in marea incapere de clasa. Timpul trecea, profesorul statea neclintit la catedra si astepta. Totul parca incremenise. Ce vroia de la mine? Atita stiam, atita spusesem, n-aveam la ce ma gindi.

― Gindeste-te! ma soma batrinul domn ca si cind mi-ar fi ghicit gindurile. Si deodata racni: gindeste-te!

Si se dadu jos, se repezi la mine, ma lovi cu pumnii in cap, inghesuindu-ma in uriasa harta la care nu vroiam sa ma gindesc, apoi facindu-si din degete gheare mi le infipse in abdomen horcaind bestial:

― Iti scot matele din tine!

Vroia intr-adevar sa mi le scoata, fiindca, dupa ce ma indoii si imi ferii burta, se retrase la catedra si-si relua, gifiind, interogatoriul: ce orase se mai aflau inca pe fluviul acela? Si in orasele acelea ce fel de locuitori mai traiesc? Sa spun. Clopotelul sunase, dar el continua sa ma tortureze. Acolo pe harta, la marea cotitura a uri­asului fluviu, se gasesc niste asezari omenesti si niste locuitori. Ce stiu despre ele? Degeaba ma uit ca a su­nat sfirsitiul orei, pina nu spun nu scap Apoi, deodata, si-a luat catalogul si a iesit din clasa.

M-am dus in banca mea si m-am asezat si abia atunci un val de ura mi s-a urcat navalnic in inima impotriva batrinului domn. Ce-avusese cu mine? Ce rau ii fa­cusem? Adica de ce sa-mi scoata el mie matele din mine? Ma facuse el, imi platea el taxele, muncea el din greu sa-mi cumpere haine si carti? Numai tata avea acest drept, fiindca numai pe el putea sa-l exaspereze ceva si sa ma ameninte, dar nu acest strain, care daca nu stiam n-avea decit sa-mi dea nota proasta, dar sa nu se atinga de mine.

In jurul meu se strinsesera sapte-opt baieti cu care eram prieten si taceau toti turburati de strania intim-plare. Cind, intra monitorul, un elev dintr-a opta, si spuse din prag ca elevul cutare, adica eu, sa pofteasca in biblioteca profesorului de geografie, care ma chema. Avea o astfel de biblioteca speciala plina cu carti de calatorii, harti si atlase si globuri pamintesti de muzeu. I-am raspuns monitorului ca nu ma duc. Acesta iesi si reveni dupa citva timp.

― Domnul profesor, zise el, te roaga sa poftesti nu­mai citeva minute.

Simtind ca se petrece ceva neobisnuit, m-am sculat din banca, am iesit pe coridor si am intrat fara sa bat in usa in mica biblioteca geografica. Batrinul domn ma intimpina in picioare, dar intors in profil, cu fata spre rafturi, si asa ramase in timp ce rosti:

― N-am vrut sa-ti fac nici un rau dar imi dau seama ca ti-am facut nici eu nu stiu ce mi-a venit impotriva dumitale te rog, dragul meu, sa ma ierti

Si vocea i se sparse si din ochii batrinului domn tisnira lacrimi si ii inundara profilul sau blind si distins indreptat teapan spre cotoarele cartilor. Nu stiam, pe atunci, nici sa acuz si nici sa iert, incit am tacut citva timp, apoi fiindca nici batrinul domn nu mai spunea nimic m-am rasucit spre usa si am iesit. Nu-l mai uram, dar nici nu-l iubeam.

DESPARTIREA NESTIUTA

Si intr-o zi, fara sa-mi spuna, tata lua hotarirea sa se desparta de mine. Era in septembrie 1940 Inainte sa ajung s-o fac eu, istoria, turbure si amenintatoare, dadea buzna peste noi: scoala normala unde invatasem, din Cristur-Odorhei, nu mai exista, impreuna cu jumatate din Ardeal Primisem o hirtie in care eram anuntat ca sint inscris la Bucuresti Plecasem cu caruta spre gara si tata lasase caii la pas foarte incet Nu intelegeam nici de ce plecasem asa devreme

― Marine, incepu el, te duci la Bucuresti

Si tacu vreme indelungata. Nu eram atent la el, dar nu eram nici nelinistit. Nu credeam in adevarul eveni­mentelor care se petreceau, asa cum nu credeam in lu­crurile nefiresti. Acest sentiment de neincredere care mi se nastea in constiinta in acea toamna era adinc si cu anii a devenit foarte stabil si m-a eliberat pentru multa vreme de presiunea timpului tragic Rasturnari nefi­resti puteau avea o durata nu puteau avea viitor

― Te duci la Bucuresti, relua tata

Si cu o insistenta cu care vocea sa groasa se ferea sa ma sperie, dar nu sovaia sa ma faca totusi sa inteleg ca mcepind din clipele acelea ma aflam pe un drum pe care urma sa merg singur, incepu sa-mi spuna ca mai mult decit facuse pentru mine pina atunci nu mai putea, ca el bani nu mai avea cum sa faca rost, ca chiar atunci cind ma insotea sa ma urc in tren nu avea sa-mi dea nici un leu, nu avea, intelegeam sau nu intelegeam?! ― Ba, tu auzi ce spun eu aicea?! Nu auzeam. Adica auzeam, dar nu intelegeam. Nu mi se parea ca nu mai auzisem ceea ce imi spune el. Nu avea bani! Ce mai noutate! Parca avusese vreodata!? Parca il auzise cineva spunind, chiar daca avea briul plin (si se intimplase sa-l aiba) ca are? N-am! Asta parca chiar si gindea in clipa cind mina lui pipaia miile fosnitoare in chimir. Ca sa ma duc si eu la noroc, continua el, intru in scoala si spun ca n-am acuma bani de taxe si de internat, dar ca voi avea, o sa primesc de-acasa si sa stau si eu cit m-or tine Si daca n-o sa mai pot sa mai stau, si or sa ma dea afara din scoala, ei, era asa rau? Nu era, cum sa fie? Un om cu patru clase secundare nu se aseamana cu unul care n-a invatat ni­mic si nu stie sa care decit caramizi cu spatele, ca bietul Nila, care pe urma a avut noroc la blocul Algiu, de pe Cheia Rosetti, l-a luat proprietarul la el, l-a facut por­tar Adimitind cazul ca o sa pot si eu, tirisi, grapisi, sa termin si pe-a patra dupa sistemul lui cu fonciirea, prin aminari si promisiuni Ea, nu se schimba? Cu patru clase am capacitatea, daca vin si intru undeva functionar, dimineata ma duc la slujba, dupa masa ma intorc in odaita mea cu cartile mele si ma apuc sa in­vat Ce treaba am? Si cu capacitatea luata pot sa dau liceul in particular, sa trec pe-a cincea, in particular nu sint atitea taxe si din leafa pe care o s-o cistig, ei?! N-o sa-mi ramina acolo citeva mii de lei intr-un an si sa rezolv daravela? Numai daca n-o sa capat daruil be­tiei, ca alde frati-meu Uie, ca atunci bineinteles ca nu numai ca n-o sa am cu ce plati lasind la o parte faptul ca nici de invatatura n-o sa-mi arda, dar nici n-o sa-mi ajunga sa-mi duc zilele si o sa-mi curga hainele dupa mine jurabii Dar nu sint eu ala, ei si ce? Strica daca imi spune?! Macar daca n-are bani sa-mi dea, el ce sa zica?! Sint baiat mare, pot sa inteleg ce-au patit altii si sa nu patesc si eu Inteleg?

― Ba, tu intelegi ce spun eu aicea?! Sau tu nici n-asculti?

Ascultam, dar cuvintele lui imi treceau pe de laturi, fiindca nu erau destinate pentru clipa de fata si nici pentru viitorul apropiat. Cum sa inteleg eu chiar ime­diat ca el, tatal meu, isi lua in acea ora mina de pe mine si ca ma trimetea in lume cu gindul nemarturisit ca indarat n-aveam ce mai cauta? Sigur ca mai devreme sau mai tirziu un lucru ca acela trebuia sa se petreaca, dar, chiar asa, venise intr-adevar acea clipa? Ma uitam la marea de porumburi printre care trecea soseaua spre gara, si in nici un fel n-aveam sentimentul ca lucrul pe care-l dorisem atit de mult, adica ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar in acea ora si ca multi ani de-atunci incolo n-aveam sa-l mai vad pe tatal meu si nici stind cu el astfel in caruta, simtindu-ma adica tot mic, desi nu eram, n-aveam sa mai stau.

De ce adica, continua tatal meu, sa nu pot si eu sa izbutesc, chit ca prea bun la treaba n-am fost eu, dar de aia au cheltuit toti si au muncit pentru mine, si el, si mama si Mita si Ilinca si pina si baiatu-ala mai mic, Sae, a avut saracu grija de vite, ba chiar a dat si la se­cere si la sapa, ca sa pot eu sa invat, sa nu trebuiasca sa ma intorc dupa ce toti au rabdat de pe urma mea, si sa umblu prin noroi in opinci. Ce adica, a izbutit bie­tul Nila, care abia stie sa se iscaleasca, si n-o sa izbu­tesc eu? De ce adica sa nu izbutesc?!

― De ce sa nu izbutesti, ma, Marine?! Sau tu nici nu asculti ce balmajesc eu aicea?!!

Auzindu-i cum se ia singur peste picior, tresarii, ma uitai la el si vazindu-i chipiul il apucai de umeri si vese­lia mi-o auzii singur printr-un fel de strigate pe care le scosei si care speriara caii parca adormiti Asta, da, intelegeam, iata, sa stai sa-ti dai singur seama ca bal­majesti de pomana si ca in nici un fel nu poti face pe cineva sa inteleaga prin cuvinte ceea ce i se intimpla Tu ii vorbesti si el se uita inainte si nu vede decit soarele si cerul si fundul cailor batuti de cozile lor in ritmul pasilor si al carutei Tata se mira, cu o ex­presie de deznadejde vesela pe chip, dind din umeri, vrind parca sa spuna ca el si-a facut datoria, dar daca astuia ii arde de ris cine sa-l mai inteleaga Dum­nezeu stie ce s-o mai alege si de asta

― Eu stiu, zisie el, la ce te gmdesm tu!

― Ei, la ce ma gindesc?! raspunsei eu batjocoritor.

Si el se intimida si tacu. Mai vazuse si el elevi prin sat, dar nici unul nu facea ca mine Umblau in gru­puri, rizind, sclifosindu-se organizau baluri, serate E drept ca nici n-aveam cu ce sa ma imbrac si sa ma incalt ca sa ma duc si eu, dar chiar de-asi fi avut si chiar de m-asi fi dus, credea el, nestiind ca de fapt asta era suferinta mea ascunsa, nu acolo mi-era mie gindul Dar unde? „Cum adica, exclamase el odata uluit, sa faci treizeci de kilometri pe jos, pina la Recea, dupa o carte, domnule?! Dar ce, e aurita? Si sa-l fi pus la o treaba mai mica decit asta, ar fi iesit galagie mare' Facusem intr-adevar acel drum, dupa tata cel putin bi­zar, si nu era aurita acea carte in patru volume, cu care ma intorsesem, dimpotriva, avea un titlu pe care el il silabisise absolut nedumerit: Victor Victor Da, asta mai intelegea, Victor, cum sa nu, pe multi ii chema asa, dar Hugo si pe urma, Mi-ze-ra-bi-lii Se strimbase foarte suparat si-si vazuse de caii lui. Si el vroia acuma sa-mi spuna mie ca istie la ce ma gindesc eu! De fapt nu stia! Dibuia, si ar fi vrut sa afle macar in ultima ora de la mine daca era sau nu ceva in capul sau in sufletul meu, un gind sau o tarie ca sa-i faca despartirea usoara. Cum puteam sa-i spun?! Marile se­crete nu se dezvaluiesc nimanui Ne purtam chiar cu cei mai apropiati, ca si cind nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luati in deridere, batjocoriti sau umiliti

― Ma rog, zise el atunci in fata tacerii mele: Eu sper (si ti-o spun asta ca sa ma tii minte), ca m-ai in­teles! Ca daca nu m-ai inteles, exclama el cu totul detasat de asta data, o sa fie vai de capul tau

Intre timp ne apropiasem de gara, dar mai era un ceas pina la sosirea trenului. Tata deshama, dadu cailor sa manince niste mohor si iesiram pe peron. Bani de bilet avea, scosei biletul si ne asezaram in fata pe o banca. Peronul era plin de elevi si eleve, care, ca si mine, ter­minasera vacanta si plecau spre orasele in care invatau, la licee sau scoli normale Veselia care anima altadata peroanele, la sfirsit de vacanta, era acum umbrita de o melancolie grava care abatea privirile in laturi sau in pamint Stiam toti Clujul nu mai era al nostru si toti aflasem ca-l pierdusem fara sa tragem un foc de arma Ca ministrul nostru la Viena, unde forte mai puternice decit noi ne dictasera conditiile lor, lesinase vazind harta cu trupul ciopirtit al tarii. Ca soldatii, retragindu-se, plingeau si se rugau de ofiteri sa-i lase sa lupte

Trenul sosi. Urcindu-ma in el cu graba sa nu se puna in miscare si sa-l pierd, cu geamantanul meu de lemn, vopsit in negru, in mina, uitai de tata, cind il auzii ca nu striga. Lasai geamantanul pe culoar si iesii pe plat­forma. Trenul se urni si incepu, lin, sa paraseasca gara. Tata imi spuse cu un glas impiedicat, parca nesigur, pe nume, ca si cind nu m-ar fi recunoscut, urcat cum eram, ca sint copilul lui. Isi duse bratele in sus, tot cu o mis­care frinta. Pornire tirzie de imbratisare care nu avu­sese loc, nu se gindise din timp

― Marine, repeta el, si facu citiva pasi cu mine in timp ce miscarea lina a trenului se accelera.

N-am schitat nici un gest si nu i-am adresat in prima clipa nici un cuvint. Nu-l recunosteam nici eu Nu stiam ca poarta cu el, pentru mine, astfel de ingrijorari fara nume, care sa-i smulga un astfel de strigat sugru­mat insotit de o astfel de miscare neconvinsa a bratelor, care ar fi vrut sa ma apuce de-acolo de pe platforma si sa ma traga indarat

― Ei, i-am raspuns strigind, ce este?

― Marine Trenul

Atit l-am auzit ca zice si l-am pierdut din vedere pe dupa coroana bogata a salcamului care strajuia peronul

REFLECTII RISIPITE

TEMA POVESTITORULUI

Daca imprejurarile nu m-ar fi silit sa devin scriitor profesionist, poate ca tot ceea ce am scris ar fi stat in sertar, si ar fi suferit atitea modificari si transformari de teme si subiecte de la o carte la alta, incit pina la urma nu s-ar mai fi inteles nimic si m-asi fi trezit la cincizeci de ani fara sa fi avut ceva gata. Poate ca asi fi ratat totul, dar poate ca asi fi pus intr-o singura carte totul, si acea carte ar fi Dar mai bine sa nu ma mai gindesc cum ar fi iesit acea carte. Ar insemna sa invinuiesc conditia scriitorului care trebuie sa tra­iasca din scrisul sau chiar daca nu are talent de profe­sionist, ceea ce ar fi prea comod. Ori cum nici pe mine n-am chef sa ma invinuiesc (fiindca la noi, daca faci astfel de lucruri, ceilalti zic aha, va sa zica tu esti de vina, si te infunda si ei si mai tare), mai bine sa-mi rasfoiesc, vesel, inainte de a le arunca la cos, aceste manuscrise din care s-a extras tot

Iata, intr-unul e topit Moromete insusi. Se numeste Matei Dimir si apare in 1950, intr-o situatie specifica, intr-un conflict in care protagonistii sfirsesc unul ucis, altul spinzurat, altul executat pentru ucidere.

Iata altul, cu scene inchegate. E descrisa o masa taraneasca, o discutie cu perceptorul satului, o scena a iesirii la seceris, alta in care era implicat cel mai mic dintre Morometi, si citeva portrete (portretul Guicai si al lui Traian Pisica). Restul, adica mai bine de juma­tate din ceea ce este azi primul volum al Morometilor, precum si tema timpului care are cu oamenii nesfirsita rabdare lipseste. Cum mi s-a impus aceasta tema care m-a ajutat sa incheg aceste scene? Intr-un mod foarte firesc. Era tema lor, a taranilor. Dar si cu aceasta tema cartea a zacut multi ani aruncata prin dulapuri. Dupa ce am scris-o m-am simtit atit de epuizat, incit mi-ar fi parut bine daca as fi murit. Cartea fusese scrisa, si din viata mea proprie nu razbatuse nimic in ea. Ce valoare mai avea? Unde era tema mea, a povestitoru­lui, de mii de ori mai interesanta decit a taranilor care sint atit de plini de ei incit isi inchipuiesc ca lumea e o lume de tarani si orasele sint asezari izolate, care nu le aduc decit chemari la razboi, impozite de platit si nenumarate alte constringeri? Plecind dintre ei, traisem caderi din care nu inteleg cum m-am inaltat si inaltari despre care deprimarea imi soptea ca nu le voi mai atinge niciodata.

De ce nu s-a strecurat nimic din ceea ce sint eu in aceasta compozitie? N-am gasit raspunsul, dar a apa­rut ideea ca s-ar putea ca acest raspuns nici sa nu existe. Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poti. Si mi-am zis atunci ca nu face nimic, exista o tema a taranilor si merge si fara tema mea. O sa vedem mai tirziu daca exista sau nu o tema a povestitorului; si in cazul ca exista si o poate insoti pe cea a taranilor, voi adauga si voi sterge zece sau cincizeci de pagini si voi introduce astfel tema mea. In cazul in care se va dovedi ca e necesar sa adaug ou zece pagini si nici cincizeci, ci unul sau mai multe volume, care sa preceada sau sa urmeze acest volum, atunci chiar ca publicarea primei carti nu-mi va aduce nici un prejudiciu. Au trecut de atunci cincisprezece ani, am scris in acest timp povestiri si noi romane, am scris volumul doi al Morometilor, si tema mea, pe care o asteptam si la care reflectez si acum ori de cite ori termin o carte, nu vrea sa se lase intrezarita. Visez insa la ea, imi place sa ma plimb gindindu-ma cum va fi. Si nu o data un gind ca o arsura ma trezeste si ma face sa-mi dau seama ca anii trec, ca scriu putin in asteptarea acelei revelatii si ca ar tre­bui sa renunt la acest vis si sa-mi vad, dupa exemplul lui Balzac, de profesiunea mea de scriitor, si sa scriu romane macar cite unul pe an. Nu i-a venit lui ideea cea mare abia la urma? Comedia umana? Care i-a salvat jumatate din tot ceea ce a scris, carti multe la numar, care, fara aceasta idee, care le-a strins la un loc, s-ar fi risipit ca o lume fara nucleu? Ma tem insa ca e prea tirziu pentru mine sa mai invat sa muncesc atit de mult ca el. Ma tem ca zarurile sint aruncate: mai am de scris doar o singura carte, inrudita cu cea a lui Moromete, si careia nu-i lipseste decit prima fraza! Sa iesim si sa ne gindim le ea

IMPOSIBILA INTOARCERE

Ce se intimpla astazi cu poiana fierariei lui Iocan in care taranii din Morometii se stringeau sa faca poli­tica? Cine sint, ce sint, unde sint ei acum? As putea sa spun ca aceasta poiana exista inca si ca „liberalii' mei care mi-au incintat copilaria traiesc si astazi si sint cooperatori. Multi dintre ei chiar traiesc si sint chiar cooperatori.

Dar pentru mine ei toti nu mai sint si nici nu-i mai recunosc atunci cind ii caiut si incerc sa stau de vorba cu ei. Poiana este un loc care parca si-a micsorat di­mensiunile, polita fierariei lui Iocan a disparut, caii care erau adusi acolo sa fie potcoviti au fost omoriti cu ciomegele in curtea cooperativei, au fost dati la porci, deoarece, dupa cum mi s-a spus, „consumau mult'. Cu alte cuvinte, nu-si mai aveau rostul lor in lumea tara­neasca, mincau fara sa munceasca.

Si cind ma duc pe acolo, am impresia ca visez, parca as fi in Spania. Vad oameni cu magari, in cite o troaca pe doua roti. Iar la gara nu ma intimpina nimeni, nici o caruta cu nici un taran cu caciula in cap care sa ma aduca in sat si de la care sa aflu primele stiri despre viata consatenilor mei.

Si mai ciudat pentru mine este faptul ca „liberalii' mei par sa-si fi pierdut memoria de odinioara, si viata lor pare sa fi inceput de curind, de vreo zece-cincisprezece ani. Iar aceasta viata pare sa fie si ea fara amin­tiri. N-au nimic de spus, zadarnic incerc sa le aduc aminte de tatal meu, de Iocan, de Cocosila

O viata foarte intensa au trait toti in deceniul 50―60. Cind vrei sa le reamintesti cite un amanunt din aceasta viata, asculta citva timp si pe urma iti raspund ca trebuie sa plece sa faca procente. Procente? Nu stiu ce inseamna asta si nici nu ma intereseaza. Ce sa inteleg eu din aceste procente? Dar chiar si satul, cind ajung la marginea lui, pe deal, si ma uit in jos, nu-l mai recunosc. Se vad casele cu acoperisurile lor, ulitele si deasupra cerul. Satul este complet descoperit in fata cerului. Au taiat salcimii, pe toti. Asta nu e satul meu. De ce au taiat ei salcimii? As putea sa aflu. Dar ma retin.

Ma uit prin curtile lor. Sint mari si pustii. Ce rost mai au asemenea curti? Sint simboluri fara sens: au disparut din ele vitele si uneltele agricole. Nu vreau sa ma gindesc la faptul ca un iscriitor din alta generatie sau chiar un orasean de astazi, ducindu-se in satul meu, n-ar intelege nimic din ceea ce simt eu si nici n-ar fi de acord cu mine. Gindul ca ar avea dreptate el, si nu 206 eu, nu-mi produce nici o turburare. Sint oare atit de batrin? Este pozitia mea o reeditare a pozitiei scriito­rului samanatorist care cauta cu mihnire o lume trecuta in cea prezenta pe care n-o mai recunoaste?

Imi recitesc ultima proza despre tarani si nu constat nici o alunecare spre samanatorism. N-ar ramine decit sa cred ca am imbatrinit, la patruzeci si opt de ani. Pentru unii dintre cea care au acum in Silistea douazeci de ani, nu e nici o indoiala ca sint un om foarte batrin. Dar lumea nu e facuta din oameni de douazeci de ani, e dretpt ca nici din oameni de patru­zeci si opt-cincizeci. Dar si acestia care au cincizeci de ani ma cred probabil mai batrin decit sint, fiindca prea mult le vorbesc despre trecut.

Fireste, eu ma cred mai tinar decit ei toti si nu din pricina virstei ma uit si nu mai inteleg ce vad. Strim-tarea poienii nu s-a produs datorita compresiunii pamintului, ci pentru ca pe ea nu se mai aduna oameni.

Eu stiu ca ei se aduna acum in alta parte si ca dis­cutiile de-acolo sint mai putin gratuite, sint chiar efi­ciente. Dar nu cred ca mai au naivitatea de-atunci, care dadea atita sens gindini lor ciudate si care pe mine ma arunca intr-o lume miraculoasa.

Erau foarte saraci, dar pareau doritori sa afle cauza saraciei lor, erau mai carind interesati sa puna in discutie situatia din Parlament, ce a zis Iorga „cel care-avea doi creieri', ce a zi; Madgearu, ce-a zis Bratianu.

Daca aceste amintiri despre acea poiana ma stapinesc cu atita putere nu este pentru ca sint prizonierul copi­lariei mele, ci pentru ca abia acum, la maturitate, des­copar in viata ei din amintire vocatia profund demo­cratica a poporului nostru. Reprosul ca traiau, practic, intr-o iluzie nu infirma adevarul ca aveau dreptate in spirit.

Din cind in cind mi se povestesc insa si lucruri care imi reamintesc de umorul lor de atunci, care imi pla­cea mie. Dupa vizionarea la scoala din sat a filmului Desfasurarea consateanul meu Ilie Barbu, care n-are, in afara de nume, nici o legatura cu Ilie Barbu din nuvela si din film, a fost chemat la sfatul popular de catre doi insi de la raion.

― Tovarase Ilie Barbu, i-au spus acestia, dumneata l-ai cunoscut pe Marin Preda. Ce poti sa ne spui de­spre el?

La care Ilie Barbu, ce s-o fi gindit el si ce socoteli si-o fi facut, s-o fi gindit si la soarta mea (n-a inteles ce rost are aceasta intrebare si cine ar fi cei care i-o adreseaza), dar s-a gindit, bineinteles, si la soarta lui, pe care trebuia negresit s-o puna la adapost pentru parerea pe care ar fi putut s-o aiba despre mine, si pe care trebuia s-o exprime fara ocol; le-a dat urmatorul raspuns:

― Tovarasi! Marin Preda a fost un prapadit. Tra­iasca Partidul Comunist!

Nu mai adaug ca eroul meu s-a contaminat de pofta de cistig a unora dintre concetatenii sai si a inceput sa spuna in dreapta si-n stinga ca ar fi trebuit sa impart cu el drepturile de autor si de la nuvela si de la film.

Poate ca asi fi facut-o daca si el, in amintirea mea, ar fi ramas un participant la discutiile din poiana fie­rariei Dar el nu venea pe-acolo decit ca sa-si potco­veasca din cind in cind caii. Ba nu, nici pentru asta nu venea, ca mai erau sase fierari in sat, unde insa nu se discuta ca la buzatul fierar. Poiana acestuia era unica.

CUM AM SCRIS „RISIPITORII'

Televiziunea mi-a pus intrebarea de ce a treia editie Ur­care tocmai a aparut a Risipitorilor a fost din nou re­facuta. Acum, cind acest roman a ajuns in sfirsit la forma lui definitiva, ma gindesc daca cu efortul scrierii lui n-asi fi putut sa scriu cel putin trei carti noi. Intre­barea care mi se pune insa si care este pentru mine linistitoare este daca aceste carti noi ar fi putut fi Friguri, Morometii, voi. II, si Intrusul. Strat convins ca n-ar fi fost si iata de ce.

Prin 1953, adica dupa terminarea Morometilor, vol. I, dar care era inca la mine in sertar, m-am apucat sa scriu volumul al doilea. M-am chinuit o iarna si o vara. Zilnic luptam cu o neputinta de a scrie a carei explicatie imi scapa. Pur si simplu nu stiam sa scriu. Stateam in fata hirtiei si nu reuseam cel mult decit sa descriu scene scrise deja in volumul anterior, reluate insa intr-o forma penibila si care mi se impuneau in mod bizar, desi imaginatia imi era indreptata asupra altor subiecte. Ma simteam stapinit de dorinta imperioasa de a vorbi eu, si nu personajele mele taranesti, de a gindi cu mintea mea, si nu cu a lui Ilie Tabirgel (era unul care ma obseda), sau mai stiu eu cu a carui alt taran care isi scotea capul printre rindurile mele trudnice si vorbea tot el, dar fara sa-mi dea sentimentul ca spusele lui reprezinta sensul vietii lui pe acest pamint (si pe acele timpuri) si ce soarta il astepta! Exasperat, am abandonat totul si ma gindeam chiar cu seninatate sa ma las de scris. Nu-mi placea ideea ca nu pot sa fac altceva decit sa ma impleticesc printre picioarele per­sonajelor mele, descriind intr-un mod naiv psihologii naive, desi ele erau expresia unei credinte si a unei sperante ca intr-o nuveila pe care am publicat-o in acei ani si care s-a bucurat pe atunci de un mare succes. Inocenta trebuie sa apartina numai eroilor, nu si scrii­torului. Din aceasta trufie nu m-a scos decit intimplarea si, desigur, instinctul. O carte netiparita la timp rataceste apoi multa vreme pina isi gaseste locul po­trivit in constiinta publicului si a istoriei unei culturi. Din pacate pentru dorinta de atemporal a multor in­cepatori de azi, romanul e legat de istorie si fara ea se asfixiaza. Trebuia sa tiparesc ceea ce scrisesem atunci si nu mai tirziu, cu toate ca romanul acesta de­spre taranimea antebelica era neterminat: nu ma inte­resa daca taranimea romana continua sa se ruineze in capitalism, asa cum spunea o fraza la sfirsitul volu­mului, pe care ulterior am scos-o, ci viata unei categorii umane pindita de vicleniile istoriei; ori, aceste viclenii erau abia anuntate. Cine poate insa sa asigure un scri­itor ca o obsesie a sa aflata in plina desbatere a con­stiintei va trece in mod sigur si pragul expresiei artistice? Sa pastram, mi-am zis, in rezerva marea intrebare despre curgerea timpului si ce poate ea aduce oameni­lor, si sa dam la o parte pinza de pe tabloul gata ter­minat al unei epoci care s-a scurs. Pentru ceea ce va urma, vom vedea. Si, astfel, m-am hotarit sa dau dru­mul primului volum din Morometii. Dupa aceea insa reveni amintirea esecului, care se confirma curind la o noua incercare cind vrui sa continui acest roman. Ma imbolnavii de exasperare, seninatatea ma parasi, zacui in spital, apoi ma insanatosii. Si intr-o zi imi veni urmatoarea idee: Foarte multi oameni din vre­mea noastra patesc ce-am patit eu. Nu este oare exas­perarea, provocata de neputinta de a-ti atinge un scop dorit, o realitate a lumii noastre moderne? Socurile la care sintem supusi din pricina pierderii seninatatii si echilibrului sufletesc, seninatate si echilibru supuse unei continue agresiuni a mediului si de care nici macar nu sintem totdeauna constienti, nu sint ele oare cauza unor mari tulburari in comportamentul omului de azi? Si asa am inceput sa scriu romanul Risipitorii, aminind si chiar renuntind la continuarea Morometilor. Si deo­data neputinta de a scrie a disparut. Eram atit de entu­ziasmat incit socoteam acest roman, in sinea mea, mai bun decit tot ceea ce scrisesem pina atunci. In doi ani l-am terminat si avea peste opt sute de pagini. Urma sa apara. Profitind insa de o defectiune editoriala de ultima ora, mi-am recitit romanul si nu l-am mai gasit bun. Din opt sute de pagini l-am redus la trei sute cincizeci, pentru ca apoi, in spalturi, sa-i mai adaug o suta. in ciuda acestor contrarieri si reveniri istovi­toare, nu simteam nici o oboseala, ceea ce iesea imi placea, aveam sentimentul ca am biruit ceva, ca am capatat un stil al meu, al gindirii mele directe, si nu cum era cel din Morometii, in care gindirea mea se exprima indirect prin aceea a taranilor. Era tocmai ceea ce imi daduse mai inainte sentimentul neputintei, faptul ca nu aveam format si un stil direct, fara de care con­tinuarea chiar a tabloului Morometilor nu era cu pu­tinta, caci intram in plina contemporaneitate in care, fatal, scriitorul stia mai multe decit eroul sau taran si la al carui unic punct de vedere, sau viziune asupra lumii, nu putea ramine. Descoperind acest adevar al experientei mele, nu mai mi-a placut nici a doua editie a Risipitorilor, care ea insasi a fost rescrisa in intre­gime. Fiindca intre timp scrisesem povestirea Friguri si volumul al doilea al Morometilor. Desigur, structura Risipitorilor a ramas, in parte, neschimbata, stilul insa, aceasta tesatura de cuvinte care incheaga figuri si pa­siuni umane, nu mai e aproape deloc acelasi. Simtind in mina un instrument din ce in ce mai aproape de scopul sau, format in aceste nesfirsite refaceri ale Risi­pitorilor, si curajul minuitorului lui se schimba. Intru­sul a fost scris intr-o vara. Martin Bormann si Friguri in doua luni, Morometii, voi. II, in doi ani. Pentru un scriitor care cu zece ani in urma se gindea cu toata seriozitatea sa se lase de scris, aceste performante, care nu trebuiesc comparate decit cu el insusi, au desigur o semnificatie: sentimentul neputintei de a scrie, impa­sul, nu sint totdeauna reale. Dar ma opresc la timp si nu insist asupra acestui subiect.

Astazi se scrie mult si n-am auzit pe nimeni plingin-du-se ca i-ar fi secat forta creatoare, ca sa incurajez prin experienta mea pe altii. Detaliile si reflectiile pe care as putea sa le dau in continuare pe aceasta tema ar risca sa para neverosimile.

FACATORII DE CUVINTE

Ce este un scriitor facator de cuvinte? Un astfel de scriitor este dupa parerea mea acel scriitor inzestrat cu talent literar care n-are nimic de spus si care face cu­vinte pe toate temele date, cu predilectie insa pentru natura si dragoste. Fireste ca el spoieste cu cuvinte si restul realitatii, dar asta o face cam plictisit si cu o dispozitie evidenta, pe care nu si-o ascunde, ca ii dis­place aceasta indeletnicire de a face „analiza', sau alte mofturi de acelasi gen, cu atit mai mult cu cit asta il sileste sa constate ca oamenii sint greu de „de­scris', sint cam agitati, nu stau pe loc, si ca se misca in societate dupa niste legi foarte complicate pe care n-are nici un rost sa stai sa-ti spargi capul sa le stu­diezi, (in aceasta privinta ei se aseamana cu o eroina dintr-o povestire antologizata de celebrul Hitchcock, care nu putea sa picteze ceva care se misca; ca atare, daca era un arbust batut de vint, il taia, sau daca era un animal, il omora, pe urma voia sa-si omoare pro­priul nepot, dar i s-a infundat.) intr-adevar, omul sub imperiul naturii sau al dragostei, mai ales, daca e un mos hitru cu barba alba sau o fata cu parul balai, nu-ti ofera nici o enigma a existentei lor de dezlegat, dupa conceptia facatorilor de cuvinte, ci numai aceea a unei deveniri vegetale si animale care are ca focare vizuale prisacile, florile, butoaiele, cramele, padurile, frunzele galbene, tigancile, haiducii, cusmele, flintele, gurile de rai, picioarele de plai, razoarele, viroagele, luna, strigatele misterioase, ciinii, pasarile, grajdurile, griul ca lan, griul ca boabe (copt sau cu lapte in el), tufisurile, piraiele, viteii cu botul crud, minjii, rastoa­cele, si toate acestea chiar si astazi, in ciuda neconte­nitei schimbari a peisajului nostru, care modifica toate aceste vaioage, sipote si cavalcade, nu numai ca viziuni ale unei imaginatii idilice, ci si ca psihologie a locui­torilor, fie ei mosnegi sau fete tinere.

Facatorii de cuvinte cei mai numerosi s-au recrutat, cum lesne se poate deduce, din curentele samanatoriste si neosamanatoriste, dar si din cele moderniste, cei mai mari facatori de cuvinte in acest sens dindu-i de pilda suprarealistii intirziati, sau chiar suprarealistii propriu-zisi (in paranteza fie spus, din acestia din urma s-au recrutat in mod surprinzator cei mai radicali prolet­cultisti, ei gasind in proletcultism satisfactia ruperii de traditie, pe care oricare alt curent le-o refuza). O ca­tegorie de facatori de cuvinte a fost desemnata prin de­numirea de scriitori pasunisti, asta ineluzind adica pe acel scriitor care sta infipt cu ambele picioare in pa­sune si sub vraja si seva care simte cum i se urca din adincuri la cap, face cuvinte, in special poezii. Faca­torii de cuvinte nu s-au recrutat insa numai de prin pasuni sau de pe plaiuri, adica de prin acele asezari in care psihologia si moravurile oamenilor sint intre sat si oras, prin urmare cu o cantitate deosebita de pito­resc, forme tipatoare, vulgaritate groasa, forme de viata ale unei gindiri inecate in alcool si sexualitate, parali­zate de spaima devenirii, spaima care nu se traduce si nu duce la o hotarire de a lupta cu imprejurarile vitrege, indiferent de soarta luptei, si sa capete astfel maretia cuvenita omului, ci se bilbiie si se grozaveste exprirnind rudimente de notiuni, amenintari controlate de comisarul de politie sau de negustorul sau crismarul din colt, unde-si are arvunite leafa lui nefericita si constiinta. Facatorii de cuvinte isi inchipuie ca au de partea lor pe Sadoveanu si pe Matei Caragiale, mari scriitori, pe care ii citez tocmai pentru opozitia lor, definind astfel cu doua nume o intreaga geografie a valorilor stilis­tice majore. Dar facatorii de cuvinte se scalda intr-o dulce iluzie crezind ca stilul folosit de acesti mari scri­itori ar avea vreo contingenta cu stilul lor. La marii scriitori, stilul se incadreaza perfect cu intregul lor univers de substanta. Deci substanta exista. Ori, tocmai lipsa de substanta este aceea care ii desemneaza pe facatorii de cuvinte, si nu stilul. Stilul insa e cultul lor. Incapacitatea exprimarii unei problematici umane ve­ritabile naste facatori de cuvinte si in peisajul urban, nu numai la tara si la mahala, si anume chiar in sinul acelei categorii sociale care prin profesiunea ei ai zice ca e cea mai familiarizata si apropiata de spe­cificul cultural si literar: intelectualitatea. Facatorul de cuvinte nascut in mediul urban si intelectual nu e mai putin facator de cuvinte decit cei la oare ne-arn referit mai sus, ba uneori ai fi tentat sa crezi, datorita usurintei cu care curg la ei notiunile abstracte, ca primii facatori de cuvinte importanti s-au recrutat din mediul urban. Ei descriu la nesfirsit nu stiu ce obiect care a avut nu stiu ce semnificatie pentru bunicul, sint imi­tatori prin structura, proustieni sau hemingwayeni si de citva timp salingerieni, adesea fara sa-i fi citit pina la capat, sau foarte putin, pe cei pe care ii imita (cate­goria contemporana a facatorilor de cuvinte urbani fiind mult inapoiata fata de predecesorii lor dintre cele doua razboaie mondiale, acestia rasfoind totusi in limbi straine editii complete din maestrii pe care ii imitau, spre deosebire de cei din zilele noastre, care se multumesc cu traducerile incomplete aparute la noi). Un facator de cuvinte (proustian obscur) se spune ca l-ar fi scos chiar si pe Eugen Lovinescu din zodia senina­tatii lui imperturbabile, si la o a treia sedinta de ce­naclu in care acela continua sa descrie minutios gindurile eroului care statea cu un betisor in mina si pindea un soarece la un capat de burlan, i s-ar fi adresat astfel cu zimbetul lui incurajator si lipsit de malitie (redam aceasta scena cu toata rezerva pe care o impune aceasta amintire neverificata, celebrul critic fiind el insusi mare iubitor de anecdote literare): „Daca nici de asta data, a zis el, n-o sa omori soarecele-ala, sa stii ca te dau pe mina domnului Mircea Damian!' (Mircea Damian fiind bine cunoscut prin iesirile lui intempestive).

Dar facatorul de cuvinte de acest gen nu era numai imitator prin structura, cum parea la prima vedere. Exista un gen de facatori de cuvinte posesori ai unei vaste experiente livresti, care au strabatut mari spatii ale culturii, asa cum pasunistii au strabatut cu talpile lor goale pasunile si plaiurile descrise de ei. Tipul acesta e foarte rar si reprezinta pentru facatorul de cuvinte de pe plaiuri fascinatia „inteligentei', dupa cum pen­tru facatorul de cuvinte livresc fascinatia o reprezinta „glasul frust', „seva' celui de pe pasuni. Este lesne de inteles ca, prin urmare, facatorii de cuvinte nu au nici cea mai vaga idee ca ei n-ar fi scriitori veritabili, si avem astfel si explicatia fortei de atractie care ii tine uniti in mari grupuri, instinctul soptindu-le ca numai astfel pot ei supravietui, ca scriitori, eroziunii la care timpul supune operele lor pline de cuvinte.

ADEVAR Sl INCHIPUIRE

Cind intilnesc un scriitor, cititorii il intreaba inva­riabil ce e adevar si ce e inchipuire in ceea ce a scris el. Dupa ce primesc raspunsul ramin dezamagiti. Ei ar vrea, poate, sa afle cu ocazia asta daca exista sau nu mister al creatiei si daca scriitorul le raspunde ca nimic nu e inventat din tot ce-a scris el, aha, ar zice ei atunci, va sa zica a auzit si el cutare si cutare intimplare si s-a apucat de scris, asta nu e asa greu, sau daca totul e imaginat, aha, va sa zica scorneli. Eu insa am complicat putin lucrurile, dindu-le urmatorul raspuns: adevarate sint sentimentele, fictiuni sint imprejurarile.

Se spune de obicei ca exista o nostalgie a paradisului pierdut, care este copilaria. in realitate copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile. Omul matur sau chiar foarte tinar descopera, de pilda, conditia sa, ca mai devreme sau mai tirziu, fericit sau nu, bun sau rau, el trebuie sa moara. Si-si aduce aminte ca odini­oara aceasta mare trecere se putea face surizind. Am descris o scena cind unui copil, prins de friguri, i se pune tocmai atunci pe cap o coroana de flori. Nu sentimentul copilariei paradisiace a stat la baza acestei scene, ci nostalgia identificarii finale cu elementele lumii. Exista apoi o alta scena in care nelinistea stirnita de pierderea acestei seninatati ia o forma paroxis­tica. Eroul intreaba patru preoti, care stiu multe despre viata si moarte, de ce ne mai nastem daca trebuie sa murim. Ambele scene sint fictiuni, sentimentele insa au fost reale. In schimb urmatoarea scena reala imi vine abia acum in minte, dar cu tot atit de putine sanse de a se asocia vreunui sentiment care sa-mi stimeasca imaginatia. Copilul zace in mijlocul bataturii, si tatal, cu sanitarul, discuta calm situatia, in timp ce bolnavul ii aude si intelege totul: „N-o mai duce mult, zice sa­nitarul, fa-i ce-i trebuie ca nu mai e speranta'. „Crezi?' zice tatal cu gindul la ceea ce reprezinta pentru familie eventuala pierdere a copilului, cum ar socoti moartea oricarei vietati aflata in strinsa legatura cu existenta sa. „Da, da, zice sanitarul, n-ai ce sa-i faci, se duce' Apoi cei doi se indeparteaza si, dupa un timp, copilul aude masina de cusut turuind prin geamul deschis, in mijlocul zilei de vara, in care el e zguduit de valuri de frig. „Ce faci, tata Joito, ii faci camasa?' Tacere lunga, dupa care copilul aude vocea mamei: „Cu ce sa-l duc, Aristito?' Pentru ca fratii lui vitregi, pe ur­ma, sa-i dea ghionturi prin coaste, ca are camasa noua, uitind cu totii ca el isi purta propria camasa de inmormintare, si nu fiindca i se nazarise maica-sii sa puna mina si sa cheltuie pentru el, si lor sa nu le ia E o intimplare adevarata, dar de prisos ca sa mai sublinieze marginirea lui Paraschiv, Nila si Achim, la care in realitate copilul a tinut si scriitorul de mai tirziu s-a ferit sa-i ponegreasca. In fond, abjectia sau sublimul nu sint suficiente prin ele insele ca sa puna in miscare imagi­natia si inspiratia unui scriitor. Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata, si de aceea cruzimea, cit si josnicia, omorurile si spinzurarile intilnite des la Rebreanu si Sadoveanu, si existente de altfel si in viata taranilor, nu si-au mai gasit loc si in lumea mea scaldata in lumina eterna a zilei de vara. In realitate, in amintire, imi zac fapte de violenta fara masura si chipuri intunecoase, infernale, dar pina acum nu le-am gasit un sens Poate ca nici nu-l au!?

INSUSIRE PIERDUTA

Am uitat sa mai povestesc. Odinioara, in ziua in care am scris O adunare linistita, credeam ca voi ajunge povestitor. E o insusire pe care am pierdut-o si ma in­treb daca nu simt in mine niste regrete amare la aceasta „amintire'. Ia sa vedem! Sa ma gindesc Nu, nu simt nici un fel de regrete!

CUM SCRIEM

Psihologia creatiei a interesat totdeauna pe cititor cum scriem? Arghezi povesteste undeva ca Slavici, fiind la inchisoare, a cerut in clipa cind temnicerul a venit sa-l anunte ca e liber sa i se mai prelungeasca sederea cu citeva zile fiindca avea de terminat o nuvela. Nu stiu citi ani avea clasicul ardelean pe atunci, mi se pare ca chiar saptezeci. Insa pe linga aceasta performanta, isprava mea, de pilda, ca la nouasprezece ani am putut sa scriu o povestire in plin vacarm pe linga Piata Balcescu, unde e acum Teatrul National nou, pe atunci loc viran, mi se pare ca nici nu merita sa fie amintita. Scriitorul american Faulkner povesteste ca a scris ro­manul sau In timp ce trag sa mor pe dosul roabei cu care cara noaptea carbuni intr-o centrala electrica. In general relatarile sale despre meseria de scriitor sint demne de cel mai mare interes. Cu citiva ani inainte de a muri raspundea intr-un interviu in revista vest-germana Merkur la intrebarea despre documentare si spu­nea ca cel mai bun mod pentru un scriitor de a se documenta este cel pe care l-a gasit el odata, cind era tinar si foarte sarac: era angajat intr-o casa de tole­ranta ca boy. Aducea petrecaretilor bauturi si statea si se uita la ei pina la ora doua noaptea; ziua era liber si putea sa scrie cit poftea, avind deci existenta asigurata si material uman sub forma celei mai veridice panorame la care poate visa un scriitor, societatea va­zuta prin viciile ei, virtutile fiind etalate in vazul lumii si nemainecesitind un efort special de a le cunoaste. Nu-l deranja si nu-l supara nimeni, statea linistit in odaita lui si scria! Mai tirziu, dupa ce scriitorul a facut rost de niste bani, si-a cumparat fireste o ferma si a scris acolo, in ferma lui. Dar e interesant de observat ca figurile pe care el le-a cunoscut pe vremea cind era boy in acea casa, gangsterii si prostituatele mai ales apar in opera lui cu un relief halucinant, aproape unic. In general, dupa ce ajung celebri si bogati, scriitorii isi amintesc cu nostalgie sfisietoare de anii cind erau ne­cunoscuti si strimtorati (vezi amintirile despre Paris ale lui Hemingway). In acest sens cred ca Truman Capote, care a cistigat recent cu ultima sa carte, intitulata Cm singe rece, doua milioane de dolari, va avea mult de suferit, mai ales ca e si tinar, are abia in jurul a patru­zeci si cinci de ani.

Povestind despre altii ma feresc in felul acesta sa fac eu marturisiri. E adevarat ca ma feresc, nu cred ca e acuma timpul de confesiuni. Confesiunea sau mar­turisirea inseamna linistire, adica privire inapoi. Or, sentimentul meu e ca la ora actuala se asteapta de la scriitorul roman din generatia mea opere, si nu „mar­turisiri'.

CIND SCRIEM CEA MAI BUNA CARTE

Nici un scriitor nu se opreste cu placere la o anu­mita treapta a creatiei lui dupa care sa coboare linistit scriind carti mai slabe. In realitate, nu se stie niciodata ce se mai poate intimpla. Unii considera, de pilda, ca J. P. Sartre abia acum si-a scris cea mai buna carte a sa, in jurul a saizeci de ani, e vorba de volumul Cuvintele. Numele lui a fost insa legat timp de peste douazeci de ani de opere care dadeau dreptul oricui sa considere cariera lui incheiata, cum ar fi volumul de povestiri Le mur, piesa Les mouches (pe care eu o pun alaturi de Fedra) si romanul La nausée, fara sa mai vorbim de anii 46, dupa razboi, cind pentru ideile lui filozofice unii se bateau chiar in duel si erau fete care purtau bluze cu portretul lui imprimat in fata si pe spate. Acum s-au dus timpurile de atunci, inutil sa le  mai rascolim, desi acum doi ani scriitorul-filozof a refuzat Premiul Nobel, ceea ce nu e putin lucru, mai ales ca printre argumentele lui era si acela ca de ce nu i s-a decernat acest premiu mai inainte lui Solohov! Ei, acum i s-a dat si lui Solohov, si-a vazut domnul Sartre visul cu ochii.

CONTRIBUTIE DE ISTORIE LITERARA

Debutul meu e legat de inceputurile literaturii noas­tre postbelice. Lucrarile care au marcat profund o noua perioada au aparut in toamna anului '48, iar eu am debutat ceva mai inainte, in primavara. Gresesc D. Micu si N. Manolescu, ca si alti critici si istorici literari, cind trec ca pe linga ceva fragil pe linga aceasta perioada de inmugurire a literaturii noastre noi, cind in realitate efectul ei, in anii care au urmat, s-a dovedit viguros. Sigur e ca, dupa povestirea S-a spart satul de Gheorghe Cristea, aparuta in toamna anului 48, au urmat apoi rind pe rind povestirile Andrei Buda merge la scoala de cadre si Ion Lascan s-a pus pe ginduri. In povestirea S-a spart satul un tinar sarac spune intr-o sedinta ca el nu iese inca la semanat fiindca nu e vremea potrivita, si atunci se ridica secretarul organizatiei, care il cunoaste si stie ca e baiat sarac: „Antoane, zice el, astea nu sint vorbele tale, sint vorbele lui Tanase Gherase'. (Acest Tanase Gherase era un chiabur notoriu, dar si ruda acelui tinar naiv, chiabur care in modul acesta perfid voia sa saboteze campania de insamintare.) in ce con­sta spargerea satului? in faptul ca nepotul acelui chia­bur trece dincolo de gradul sau de rudenie si-si demasca unchiul in fata organizatiei. Povestirea aceasta, cu sensul ei atit de profund, nu poate fi ocolita de nici un istoric literar. A doua povestire, Andrei Buda merge la scoala de cadre, nu are valoarea primei, dar si ea tre­buie citata. Numele autorului este Petre Dragos. Acest nume nu mai spune nimic tinarului scriitor de azi, intr-o zi insa s-ar putea sa reusesc sa-i evoc totusi fi­gura. Pe vremea aceea tineam ceva mai multe sedinte decit acum, erau multe probleme noi care asediau tur­nul nostru de fildes si multi se rataceau in ele, mai ales scriitorii din vechea generatie, care incercau sa le re­zolve dupa metodele lor perimate. Nu atparuse inca Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu, care sa insemne un bun exemplu pentru ei. Si cind lucrurile pareau ca se incurca tot mai mult, se deschidea atunci usa si aparea Petre Dragos. Era un om cu o statura mai degraba inalta, cu ochelari negri, cu parul abundent de asemenea negru si putin mai batrin decit mine, sa fi avut vreo douazeci si opt sau treizeci de ani. Era totdeauna in­sotit de o femeie de bratul careia se tinea fiindca in urma unui accident voluntar scriitorul isi pierduse vede­rea. Se aseza modest in rindul din fata si asculta ca oricare, dar noi ne dadeam atunci seama, datorita pre­zentei lui, ca chestiunea care se dezbatea era deosebit de importanta. Ne aflam adunati ca de obicei intr-o cladire de pe strada Romana nr. 64. Se ridica intr-ade­var, nu dupa multa vreme, Petre Dragos, si se indrepta spre prezidiu. Nu inteleg de ce scriitorii cu forta de evocare, cum era Eusebiu Camilar, sau altii la fel de inzestrati nu ne-au lasat nimic despre felul de neuitat cum vorbea Petre Dragos in aceste sedinte, ele insele memorabile. De fapt nu era un orator, dar avea in el ceva de Pitie, care spune lucruri dincolo de sensul atri­buit de noi cuvintelor. Stia in cuvinte putine, si chiar sarace, sa-ti inculce in asa fel o idee incit sa-ti fie rusine ca n-ai descoperit-o singur, sugerindu-ti totodata ca dezbaterea la care asista el de citeva minute de cind a intrat are in ea ceva steril, prin vanitatea partici­pantilor de a rezolva problemele literaturii in afara realitatii, care ne astepta de fapt afara, plina de sim­boluri mari. Ce discutam noi acolo? ne intreba el, si adauga: Chiar in ziua aceea intre Agnita si Botorca se perforase ultimul metru de tunel care ii mai despar­tea pe brigadieri sa se intilneasca. Trebuia sa ne ducem acolo, erau clipe mari, pe care n-aveam sa le mai intilnim in istorie. Ce stam acolo inchisi intre niste zi­duri?! Literatura trebuie sa descrie viata, si viata nu e printre fum de tigari si scaunele pe care le rodeam de atita stat

RISCUL SCRIITORULUI Sl AL CITITORULUI SAU

Un cititor nu poate citi nimic dupa ce a murit, dar nu se poate spune ca un scriitor, dupa ce moare, nu va mai fi citit de nimeni. In acest sens nu este exclus ca unui scriitor, la nevoie, sa nu-i pese daca nu e citit de contemporani. Unii cititori au intr-adevar aerul ca daca nu le place lor un scriitor, cu asta relatia acelui scriitor cu cititorii in general prezenti si viitori s-a incheiat si sint mirati cind altii continua nu numai sa-l citeasca si sa-l discute, ci sa si ceara tiparirea lui. Pina mai anii trecuti, chiar se spunea, de pilda, in presa literara acest lucru, ca daca nu placi cititorului din timpul tau, atunci zadarnic te consolezi cu ideea ca vei placea cititorului viitorului, cu alte cuvinte se pornea de la ideea existentei unui tip de cititor care s-a nascut in zilele noas­tre si ale carui gusturi si preferinte vor fi aceleasi si miine, intepenite adica pe vecie. Intre cele doua pre­judecati, a scriitorului, care nu e atent la cititorul tim­pului sau si spera sa fie mai bine inteles in viitor, si cititorul care da cu piciorul in scriitorul pe care nu-l intelege, mai rea mi se pare prejudecata cititorului, fiindca a scriitorului nu face rau nimanui, pe cita vreme a cititorului e daunatoare. Fiindca ideea de creatie este legata in constiinta scriitorului de ideea de reusita, ca sa nu mai vorbim de glorie, si deci prin natura insasi a relatiei dintre creator si consumator dominatia con­sumatorului e asigurata in mod natural: artistul se verifica prin publicul sau concret contemporan cu el. Riscul artistului e sa nu fie inteles si sa fie aruncat in chinurile incertitudinii care nu-l scutesc oricit ar fi el constient de valoarea sa. Care e insa riscul publicului? Nici unul! Si atunci cum poti in relatia aceasta sa iei tot partea celui care nu risca?

NOUTATEA TIPURILOR UMANE

Taranimea a incetat de mult sa mai fie un mediu sen­zational pentru cititor, dar daca stam sa ne gindim bine, nici orasul nu se poate lauda ca nu e un mediu explorat pina la satietate. Avind undeva in adincurile ei tendinta de a se constitui intr-o lume inchisa, capa­bila sa se dispenseze de miscarea turbulenta si anexionista a oraselor, taranimea a putut, in aceasta incercare a ei disperata, sa creeze valori morale si spirituale care au fost apoi preluate de intregul popor. In zilele noas­tre studierea prin arta a umanului nu mai are inainte nici un fel de prejudecati care sa-i bareze drumul. Cu­tare erou al lui Becket e un batrin sordid sau un vaga­bond, si nu intra in interesul discutiilor despre arta opi­nia celor care cind aud de romane cu subiecte din lumea taraneasca exclama: A, iar tarani? De ce iar tarani? intrebam la rindul nostru. E mai interesant cu cersetori, idioti, vagabonzi, estropiati sau dementi? Nici asta nu mai e nou dupa Faulkner si Becket, si la urma urmei dupa Dostoievski si Gogol, care au tratat si mai inainte aceste subiecte.

Daca un scriitor ar tine seama de prejudecatile cu­rente, ar ajunge sa nu mai scrie nimic. Fiindca n-a mai ramas categorie sau clasa sociala despre care sa nu se fi scris la fel de mult ca si despre tarani. E drept ca existenta unui Creanga, Slavici, Sadoveanu si Re-breanu intr-o literatura poate da cititorului senzatia de satietate. In fata unor noi creatii, insa, senzatia aceasta nu mai are importanta. Asupra scepticismului lui Lovinescu si Camil Petrescu merita insa sa ne oprim. Fi­indca in ciuda literaturii despre tarani a unui Faulkner si Steinbeck, multi impartasesc si astazi acest scepticism. Camil Petrescu l-a admirat pe Proust. Dar ce este in­tr-adevar superior, aici, este arta naratorului care se exercita cu aceeasi magie si cind descrie tarani sau lap­tarese. Servitoarea Fransoise este poate, dupa Swann, cea mai reusita figura din opera sa. Nivelul de con­stiinta al baronului Charlus se reduce in ultima instanta la strategia complicata a unui salonard, iar gindirea sa nu este superioara celei unei mahalagioaice vorbarete. Ca in orice mare creatie, si aici nu mediile sociale pe care le evoca amintirea scriitorului dau complexitate si adincime, fiindca totul e egal pentru un scriitor, un lucru nefiind mai important decit altul. Oriunde e om arta care il exprima este superioara si egala prin ideea naratorului, prin viziunea pe care ne-o ofera artistul despre conditia omului, si nu prin gradul de civilizatie tehnica si urbana a mediului social in care el traieste. Taranul de pilda avea sentimentul ca singura sa spe­ranta si iesire este el insusi cu tot ceea ce reprezinta. O grebla in ochii lui nu era o simpla grebla, iar un cal, un simplu cal. Punerea sub semnul intrebarii a plugului sau a vitei, a gardului si a bataturii sale, ca­pata deodata un caracter tragic. Intrucit asta e mai putin tragic decit tristele peregrinari ale lui Swann si casatoria lui nedorita cu o demimondena?

DESPRE „INTRUSUL'

Intrusul a fost scris in vara anului 1967, imediat dupa Morometii, voi. II, si fara sa se fi nascut din vreun embrion mai vechi, cum mi s-a intimplat intot­deauna. L-am scris zi de zi intr-o progresie constanta si foarte sigura, ca si cum as fi redactat o lucrare inde­lung gindita inainte. E o carte scrisa cu un sentiment acut, si in cele din urma inexplicabil pentru mine in­sumi, cu atit mai mult cu cit venea imediat dupa efor­tul considerabil depus pentru Morometii, volumul II. Ce este un intrus? Un om care se introduce fara sa intrebe intr-o adunare, intr-o casa, sau intr-un oras. Cum in cazul nostru orasul e chiar al eroului, aici apare jocul dialectic intre existenta si idee. Existenta eroului si a orasului, in relatia care se creeaza, este imprevizi­bila, iar in cazul nostru impinsa la limita. Sint subiecte care atrag totdeauna pe scriitori. Descriptia vietii zil­nice daca nu e impinsa undeva n-are sens in literatura.

Un om care nu reuseste sa-si realizeze planurile lui in viata poate aparea drept un invins. Eroul meu vrea sa actioneze sa ajunga inginer electrician, dar esecul sau vine din alta parte si il antreneaza si pe acest plan spre nereusita. Cu toate astea, eu nu4 consider nici invins si nici victima. Este un om care face o expe­rienta tragica pentru timpul sau, si il consider in afara categoriilor adaptabil sau inadaptabil. Nu numai ca nu e inadaptabil, ci e un constructor al unei noi lumi. Intr-un cuvint, este un erou al timpurilor noastre mo­derne, in care notiunile invingator si invinis nu mai ex­prima exact o realitate de la cauza la efect, ci, adesea, una rasturnata. Eroul meu e un senin, care e silit sa devina sumbru. Pastreaza in el aceasta stare, dar rede­vine in cele din urma senin. Cu ce pret? Iata subiectul cartii.

Fiinta cea mai apropiata de acest erou si de care viata sa se leaga strins, adica sotia lui, pretinde ca in momentul savirsirii unui act de eroism, cel care il savirseste nu mai iubeste in clipa aceea pe nimeni, respec­tiv, in cazul nostru, sotia si fetita. Cum putem afla daca aceasta femeie are sau nu dreptate? Are! Dar are? in lumea orasului ei nou, fara traditie, ce valoare pot avea astfel de justificari? Si totusi ea a iubit un barbat care apoi nu mai era acelasi, chipul sau era desfigurat. Trebuia deci acuzat, chiar daca acuzatia era salbatica! Fiindca mai nefericita avea sa ramina ea, dupa cum eroul avea sa afle, si nefericirea ne da dreptul sa chemam la judecata pe oricine, fiindca la ea concu­reaza intreg universul. Si totusi, desi ii lega un copil, si era la al doilea esec, ea nu dadea nici un semn de in­toarcere. Am fost prins de acest personaj, si nu de Ca­lin, si mai mult pentru asta am putut scrie acest roman, in care nu sint nici macar sigur ca am reusit sa aflu despre ea mai multe decit eroul.

Accidentul lui nu are o valoare existentiala, ci una simbolica. Am imaginat un accident care in existenta inseamna neprevazutul sau irationalul, insa care are darul sa impinga la limita existenta zilnica si sa evi­dentieze adevarata ei valoare. Intr-o tratare realista ar fi trebuit descrise mai indelung suferintele eroului accidentat.

DESPRE TEATRU

Exista piese de teatru si exista scenarii teatrale. De pilda, piesele lui Maiakovski. Citindu-le nu intelegi mare lucru, vazute insa la teatru (si in special jucate de rusi) sint fascinante! Am vazut odata, la Kiev, Plosnita. Desi nu stiu limba, m-am dus de doua ori la spectacol, atit de tare m-a atras creatia regizorului, subtextul creat de el pe scena, inexistent in piesa.

Ar fi interesant de discutat de ce actorii romani sufera pe scena daca nu au posibilitatea sa faca publi­cul sa rida. Cred ca avem de-a face cu o trasatura specifica actorului roman, care in materie de comedie detine primele locuri din Europa. Actorul roman are capacitatea de a reinnoi comedia pe o experienta ce da­teaza de aproape un secol si in care credeam ca nu se mai poate spune nimic nou; totusi, am avut surpriza sa descoperim un nou Caragiale in D-ale carnavalului, sau o noua manifestare a comicului cind apare un nou autor de comedie. Actorii se adapteaza perfect, cu intuitii proaspete, la noua viziune a comicului. Dar din. aceste mari calitati de comedian rezulta si cusurul acto­rului roman. El iti creaza impresia ca daca nu trans­forma in comedie chiar si un text de drama, nu are sentimentul ca joaca teatru. L-am intrebat pe un autor dramatic cum s-a ajuns pina aici. A dat din umeri. Apoi mi-a povestit ce-a patit el la prima lui piesa. In text exista de pilda o replica: „Ce mai faci, Ilie, nu te-am mai vazut de mult'. Pe scena actorul o spunea in felul urmator, spre uluirea tinarului dramaturg: „Ia asculta, ma Ilie, da' ce crezi tu, ca eu sint caraghiosul tau? Te caut la telefon si tu umbli asa teleleu, nu te mai vede omul cu lunile!' Trebuie sa recunoastem ca ideea e aceeasi, dar exprimata altfel, cu sublinieri grase pe cuvintele „caraghiosul tau', „teleleu' Acto­rul a ingrosat replica, sa poata palavragi in mod vulgar. Am fost tentat, dupa Martin Bormann, si aceasta, tentatie n-a disparut, sa scriu o piesa despre Vlad Tepes. Partea fascinanta din biografia lui Vlad Tepes este mo­dul in care se grefeaza pe un temperament demential idei mari, inspirate dintr-o ideologie antiotomana. Ges­tul sau, cind cu o mina de luptatori patrunde in tabara sultanului spre a-l ucide, egaleaza, daca nu chiar intrece in maretie, gestul lui Mihai Viteazul la Calugareni. Ceea ce poate inflama, din viata acestui cumplit om, inspiratia unui scriitor, este acest amestec straniu de vir­tuti inalte, violenta impinsa dincolo de limitele norma­lului si consecventa in apararea unor idei politice.

POLEMICA

Nu sint admiratorul celor care in discutiile de idei, in loc sa raspunda cu argumente, coboara dialogul in domeniul defectelor fiziologice si incearca sa-si descali­fice adversarul minjindu-l. Intr-o discutie polemica pe teme grave, preopinentul poate fi invins numai o data cu ideile pe care le sustine. Daca ii descriem cu talent sau cu geniu chelia, timiditatea, ticurile, eventualele josnicii comise cindva, avaritia, asemanarea lui cu un soarece, si asa mai departe, ce putem obtine in cel mai fericit caz? Ca talentul nostru e o simpla secretie cere­brala, incapabil sa se mentina in sfera ideilor, si ca tre­buie sa puna pe hirtie doar venin ca sa se descarce o glanda, dar nici o argumentatie capabila sa-l lipseasca pe preopinent de sustinatori, si daca ideile lui sint gresitie, sa-l izoleze, sa-l readuca la ei insusi, la dimensiu­nile lui reale! Fiindca numai atunci putem sa fim siguri ca s-a produs un progres real intr-o chestiune in dis­cutie. Cautarea unui adevar, ce sens are? Am asistat intr-o seara la o scena intr-un restaurant unde un baiat, Incoltit intr-o discutie, a inceput deodata sa-i spuna adversarului sau niste adevaruri care nu se anuntau citusi de putin placute. Am asteptat curios sa-l vad pe celalalt cum reactioneaza, ce mai poate zice. A fost o clipa de stupoare, apoi el a intins palma in laturi, i-a acoperit celuilalt gura si i-a raspuns cu dispret: „fara adevaruri'. Adica eu nu agreez sportul asta, nu ma intereseaza nici sa-l practic si nici sa-i las pe altii sa-l practice. Am alt stil de viata, in care nu ma intrece nimeni: Iau la misto! Aici sa te vad. E terenul care

Imi convine! Si, umilit si dezorientat, cu un suris strimb, baiatul n-a mai zis nimic, in tamp ce adversarul sau l-a luat intr-o noua serie

CIRCUITUL UNIVERSAL

Actiunea de difuzare incheie si nu incepe manife­starea universala a unei culturi nationale. Sa nu se in­teleaga de aici ca problema unei bune difuzari, tradu­ceri, circulatii peste hotare a unei literaturi ar fi lipsita de importanta. Aceasta problema este insa legata de dificultatea cea mai mare pentru scriitorul care apar­tine unei culturi mici sau unei culturi medii, cum este a noastra. Trebuie sa fii tradus, o actiune care cere unei opere din patrimoniul unei asemenea culturi sa intru­neasca calitati parca mult mai mari decit cele ale unei opere din cadrul unei culturi intr-o limba de larga raspindire. Exista scriitori care intemeiaza o literatura si in care virtutile geniului expresiv national sint atit de mult si cu atita autenticitate si amploare puse in va­loare, incit o traducere care sa fie in stare sa dea in­treaga echivalenta a unui asemenea text este, practic, imposibila. Exista, de pilda, traduceri din Rabelais sau Villon, sau Puskin, sau Dante, dar poate cineva sa spuna ca ele n-au saracit enorm savoarea unica a textului original? Sa ne intoarcem la literatura noastra. Pentru ca un scriitor roman sa poata fi tradus si sa circule peste hotare, literatura lui nu trebuie sa ridice obstacole de neintrecut din punctul de vedere al limbii. Ni se dau asigurari ca Ion Creanga a avut mare succes in Anglia, dar este evident faptul ca nu putem fi convinsi ca operatiunea de traducere nu s-a produs fara o saracire a expresiei, care atit la Creanga, cit si la alti scriitori romani este atit de tare incorporata in continut. Ia, de pilda, pe Dostoievski si da-l pe mina unui traducator care sa-l masacreze, tot ramine sufi­cient ca sa-ti dai seama ca te afli in fata unui scriitor neobisnuit. La un scriitor de tipul Rabelais sau Creanga se produce fenomenul invers: da-l pe mina celui mai bun traducator si tot e aproape cu neputinta sa-ti dai seama cit de mare e. Problema nu este insa insolubila, si parerea mea este ca solutionarea ei de catre scriitorul roman contemporan nu presupune, cum ar parea la prima vedere, evadarea lui din solul national sau renun­tarea la exprimarea specifica. Problema pina la urma este tot una de continut. Ramine deci sa traduci ceea ce se spune si mai putin felul cum se spune. Care din­tre noi nu va simti imediat in ce consta, de pilda, far­mecul „de continut' al acestei fraze din Ion Creanga? „ta-va Dumnezeu sa va bata, privighetori'. Urmeaza insa sa traducem intr-o limba straina aceasta expresie. Si daca mi se va raspunde ca este intraductibila (ceea ce este cazul) mai ramine sa adaugam ca o mare parte din opera lui Creanga este compusa din expresii cum e cea de mai sus. Problema traducerii literaturii romane in limbi straine, ma refer la proza, ridica aproape ace­leasi probleme pe care le ridica traducerea poeziei in general, pentru ca proza noastra, cind nu incalca do­meniul poeziei, cum ar fi la Creanga si Sadoveanu, atunci se bizuie nu o data pe ideea inautenticitatii limba­jului, a comediei cuvintului, cum este la Caragiale, si la alti scriitori contemporani. Este necesara traducerea-creatie, care insa, practic vorbind, nu poate fi decit un accident fericit. Noi insa trebuie sa tindem sa ne expri-232 Tnam intr-un limbaj care fara sa renunte la geniul national al expresiei sa ramina totusi comunicabil si dupa traducere. Si aici revenim la ceea ce spuneam mai inainte, la problema continutului si la ceea ce se intimpla cu Dostoievski, a carui opera este cea mai pu­tin dependenta de limbaj din cite cunosc. Este, totusi, de presupus ca in cadrul limbii si literaturii ruse el ramine un scriitor care se exprima ruseste si mi-e greu sa presupun ca n-ar fi admirat de cititorii rusi si pentru felul cum se exprima. Marea forta creatoare a artei noastre ar trebui sa se reverse de aici inainte dincolo de formele de expresie, care nu-si dezvaluie secretul decit pentru noi, si sa gaseasca forme de ex­presie care, pastrindu-si mai departe farmecul specificului national, sa fie totusi covirsite de continut, si acest con­tinut sa-si caute astfel nestingherit drumul spre univer­salitate.

CREATIE SI MORALA

Unii oameni exclud din viata lor sentimentul priete­niei, pe care il sacrifica premeditat pornind de la ideea ca acest sentiment mai mult ii incurca decit ii ajuta in activitatea lor sociala. In general oamenii nu sint crutati in viata de suferinta. Suferinta nu e un lucru dorit, ea totusi vine. Am cunoscut oameni care aveau fata de acest fenomen o atitudine curioasa: ei intimpina, de pilda, suferinta complet descoperiti. Ce inseamna acest lucru? Ca suferinta care venea nu era pentru ei o surpriza, cu alte cuvinte, ca in­treaga lor fiinta era deja unita si ca mobilizarea for­telor sufletesti, mobilizare care produce de obicei in constiinta o anumita panica, era deja infaptuita, in­tr-un cuvint am avut revelatia unui anumit tip uman care a inceput sa ma obsedeze si care in cele din urma mi s-a schitat sub forma unui personaj literar femi­nin. Critica numeste aceasta preocupare a unui scri­itor pentru dezvaluirea unei atitudini exemplare fata de un anumit fenomen sufletesc preocupare etica. N-am avut aceasta intentie, ci doar sa creez si, daca reusesc, sa-i determin pe cititor s-o admire pe eroina mea, mo­rala nefiind pe primul, ci pe al doilea si chiar al treilea plan. Daca cititorul nu admira creatia, nu sesizeaza nici morala.

CE VOM CITI MI1NE?

Ce vom citi miine? Incotro se indreapta romanul romanesc contemporan? Pentru a raspunde la o astfel de intrebare este necesar, in prealabil, sa raspundem la o alta. Care este destinul literaturii in lume la ora actuala? Cu alte cuvinte, ce loc mai ocupa ea in atentia publicului si ce semnificatie mai au valorile estetice in ochii oamenilor? Mai e literatura tot atit de suverana in sfera manifestarilor de constiinta ca in secolele trecute? Mai poate cineva scrie ca Saint-Simon „memorii' de zece mii de pagini (cit opera lui Balzac) si sa mai aiba intacta constiinta ca revelatiile lui vor interesa publicul, in acest secol in care nimic nu scapa reporterului, camerei de televiziune, jurna­lului de actualitati si documentului revelator, care nu 234 mai sta ascuns in arhivele secrete? Ce putere mai are un scriitor in fata dezvaluirilor senzationale pe care o presa bine organizata le face publicului cu o rapi­ditate perfecta? Mai poate el conta ca psihologia citito­rului a ramas intacta si ca acelasi cititor mai poate parcurge sute de pagini de inventie cind realitatea in­trece orice inchipuire? Fiindca intr-o jumatate de secol s-au produs atitea rasturnari si omul a asistat la atitea tragedii, si cind n-a asistat si cind n-a luat parte la ele s-au relatat despre ele si continua sa i se relateze cu lux de amanunte, in reviste cu fotografii de o fru­musete si o claritate coloristica buimacitoare, sau in filme in care bubuitul tunului se aude aievea si ex­plozia bombei dilata privirea aproape ca in fata fap­tului trait, incit ce mai poate face un roman, oricit de ingenios construit, in fata acestei curiozitati avide prompt satisfacute? Ce mai poate spune literatura? Si anume romanul? In fata acestei realitati ce reactii sint posibile? Prima care mi se pare evident verosimila e a scriitorului orgolios care va ramine la conceptia secolului al XlX-lea si va declara pur si simplu ca toate acestea n-au legatura cu creatia artistica, si ca cel mai cuminte e sa-si vada de treaba linistit si sa puna mai departe pe hirtie rodul imaginatiei sale ca si cind nu s-ar fi intimplat nimic. Dar oare nu s-a intimplat chiar nimic? Iata intrebarea! Poti sa continui sa scrii, dar mai e sigur ca vei reusi in aceste conditii sa determini o miscare in constiinte? O alta reactie este cea opusa acesteia. Nu mai e nimic de facut cu lite­ratura legata de istorie si de eveniment! Scoatem din plasmuirile noastre tot ce ar avea vreo legatura cu razboaiele, cu miscarile de masa, cu relatiile sociale. Arta cuvintului e „scriitura', sa scriem deci si sa imaginam orice, care sa ne duca departe, oriunde si oricum, numai sa fie departe de batrinul realism. Chiar cind vei fi tentat sa incropesti o istorie interesanta, dupa ce ai scris-o in mod normal, o iei si o incurci ca sa se inteleaga din ea cit mai putin. Sa pofteasca atunci sa mai rivalizeze cineva cu noi, aceasta presa, acest cinematograf, acest televizor Asa e, dar intre­barea e daca aceasta literatura este lizibila si nu ne face intr-adevar sa cascam de plictiseala.

O alta reactie posibila o vom gasi la scriitorul care nu va ignora nici puterea documentului care fascineaza pe cititor astazi, si nici imensa capacitate de informa­tie pe care o reprezinta presa si care, ea, cea dintii, ia, ca sa zicem asa, pentru cititor, spuma evenimen­telor. El va renunta sa mai conteze pe descrierea acestor evenimente deja stiute, dar nu le va in­toarce spatele si va incerca sa iasa invingator folosindu-le altfel, dind batalia si cistigind-o chiar cu ar­mele adversarului. Cum? Prin cunoscuta putere de generalizare pe care documentul brut n-o poseda, si nici reportajul de actualitate, oricit ar fi el de senza­tional. Exista oare document cu o priza mai mare la cititor ca Procesul lui Kafka, sau Colonia peniten­ciara, sau Ciuma lui Camus, sau Peretele lui Sartre? E nevoie sa ne mai oprim sa explicam enormul succes al tuturor operelor de acest gen tocmai intr-o epoca in care am fi tentati sa vedem o indepartare a publi­cului de literatura?

CARTI SI EROI

Nu trebuie sa gasim cu orice pret un numitor co­mun pentru toti marii scriitori. Poti sa sustii in acest caz, fara sa clipesti, cum de altfel s-a si sustinut (G. Calinescu), ca si Dostoievski e balzacian, fiindca si la el dramele sint declansate de existenta banilor; Raskolnikov ucide ca sa prade o batrina; in Fratii Karamazov, faimoasele trei mii de ruble ale lui Fiodor Pavlovki provoaca crima in jurul careia se incheaga drama. Cine ne-ar mai opri insa atunci sa spunem ca si Balzac e dostoievskian? Vautrin nu e un erou de­moniac, care vrea sa cucereasca Franta raminind in umbra, asemeni lui Piotr Verkovenski din Demonii? (opera care nu datoreaza nimic nimanui). Si asa mai departe, poti sa sustii orice, fara sa depasesti insa, asta e riscul, domeniul speculatiei gratuite.

Am citit un excelent roman de Hans Fallada inspi­rat dintr-un caz real si senzational descoperit in ar­hivele Gestapoului, in care eroul, un maistru care lucra la o uzina din Berlin, se hotaraste sa actioneze impo­triva lui Hitler. In timp de citiva ani, cu o grija a amanuntelor specific nemteasca, depune in diferite colturi ale orasului mici manifeste scrise de el insusi in care cheama la lupta impotriva lui Hitler. Este in cele din urma prins de Gestapou si, inainte de a fi condamnat la decapitare, i se smulge ultima iluzie, ca actiunea lui ar fi folosit la ceva: i se arata pe o uriasa harta a Berlinului niste stegulete infipte exact prin locurile unde el insusi depunea de fiecare data manifestele; ele erau aduse voluntar de oameni la Ges­tapou si, cu ajutorul lor, care declarau strada unde au fost gasite, s-a putut intocmi o harta, si apoi, prin calcule si deductii tehnice, s-a putut stabili dupa un anumit timp exact strada unde locuia cel care le de­punea. Franz Kafka, cu problematica lui atit de spe­cifica, este deci un scriitor german. Cosmarul pe care l-a trait el cu ochii deschisi a inspirat si pe autorul acestui roman la care reflectind dupa lectura simti incetul cu incetul cum te cuprinde groaza care nu l-a cuprins insa pe erou nici cind i s-a smuls ultima iluzie. Ceea ce traieste eroul traim noi mai putin, fiindca asistam doar la un spectacol, in timp ce trecerea lui printr-un univers de groaza, pe care nu-l traieste, ne ingrozeste pe noi.

Tolstoi admira pe Stendhal si il indemna si pe Gorki sa-l citeasca, sa invete cum se scrie un roman. Cine citeste pe Stendhal si pe Tolstoi vede ca intr-adevar acesta din urma a invatat el insusi multe de la scriito­rul francez. In La Cbartreuse de Parme exista un ca­pitol de mare interes, celebru de altfea, in care Fa­brice del Dongo ia parte la batalia de la Waterloo, vede toata acea invalmaseala nemaipomenita de oameni si nu intelege: este vorba de o victorie, de o infringere? in orice caz, tabloul nu are in el nimic eroic, creind impresia ca razboaiele, bataliile nu pot fi fenomene gindite, dezlantuite si dirijate de cineva, ci un fel de harababura generala. Cine citeste Razboi si pace ob­serva ca aceasta idee este preluata de Tolstoi si dusa la forme grandioase, extragind de aici o intreaga teorie ca, adica, generalii n-ar avea nici un rol in batalie, inclusiv un Napoleon, al carui rol poate fi asemuit doar cu o eti­cheta pe o sticla: arata denumirea continutului, dar n-ar avea nici o legatura cu el. In general, determinismul acesta al lui Tolstoi lasa impresia ca isi are originea in lectura scriitorului francez, desi determinismul ca atare este strain lui Stendhal. Scena despre care po­meneam se zice ca n-ar fi nici ea o descoperire a lui Stendhal si ca i-a fost inspirata din lectura unor memorii ale unui soldat englez participant si invingator la batalia de la Waterloo, dar din care n-a inteles nimic.

Este o imagine cu totul inedita asupra razboiului. De atunci aceasta idee a cucerit tot mai mult teren, si astazi toata lumea recunoaste ca a fi modern in lite­ratura inseamna a fi cit mai aproape de o viziune au­tentica asupra faptelor de existenta. Fiindca s-a desco­perit ca nu poti cu un ton de explicatie sa spui ceva inexplicabil. Pentru a adopta un tom potrivit trebuie sa schimbi nu numai tehnica si mijloacele de exprimare, ci si punctul de observatie. Cind, de pilda, Remarque in­cearca sa povesteasca despre lagarele de concentrare cu tonul si cu viziunea celui care a studiat aceste lagare dupa documente, nu putem afla nimic mai mult de la el decit spun documentele, ba chiar mai putin. Pentru a reda o ist»rie de cosmar trebuie o viziune de co;mar. Din acest punct de vedere iata cum deodata Kafka nu mai apare ca un scriitor, cum s-a spus, de admirat, dar de pus in dulap. Este, deci, evident ca scriitorul care are de tratat teme specifice timpurilor noastre si vrea sa faca o literatura credibila fara s-o repete pe cea clasica trebuie sa invete de la scriitorii mari ai secolului XX, care au excelat in descoperirea unor noi forme de ex­primare si viziuni inedite asupra indivizilor si eve­nimentelor.

Pentru ce oare acest Joseph K., de pilda, din Caste­lul, este atit de fascinat de toti acei functionari din satul in care este chemat de o stranie hirtie (un me­saj mistic?!) si nu paraseste aceasta asezare populata de tarani molipsiti si ei de acel birocratism de cosmar? De ce se indeiaza el insusi cu doua femei de acolo si se impotmoleste ca un melc in propria lui substanta alunecoasa? Imi facuse impresia ca toti oamenii care populau acest univers semanau cu acele insecte despre care vorbeste Fabre ca sint prinse de altele mai pu­ternice, li se paralizeaza printr-o intepatura care ra-mine un mister sistemul nervos motric, raminind vii, dar neputindu-se misca, si sint puse linga larvele celor dintii pentru ca acestea sa le gaseasca proaspete in momentul in care se vor fi trezit sa manince. Astfel omul kafkian nu se mai poate apara, cineva misterios paralizindu-i vointa de actiune. In Metamorfoza eroul e chiar vazut paralizat in actiunile sale de o astfel de metamorfoza intr-un gindac, dind o imagine atit de inspaimintatoare asupra instrainarii omului de natura sa, incit intelegi in cele din urma, dupa ce trec multi ani de la lectura, ca acest autor nu numai ca a stiut sa vada esenta societatii timpului sau, dar a vazut prea mult si s-a speriat el insusi atit de tare, incit a fost sfisiat de indoieli si nici nu si-a incheiat opera, a incercat chiar s-o distruga. Intr-o cultura mare, insa, se fac toate experientele. Inaintea lui Kafka, Kleist a creat un erou caracterizat printr-o mare vointa de actiune (Michael Kohlhaas). Unui taran, crescator de cai, i se ia, tot de la un castel, un cal, la trecerea unei bariere arbitrare, este pus la munca si adus in stare de plins. Taranul navaleste cu argatii sai asupra cas­telului, ii da foc si cere apoi printului elector pedep­sirea vinovatului si inapoierea calului, dar pe care castelanul sa-l hraneasca el insusi cu ovaz si cu apa, pina se va inzdraveni ca inainte. Cererea lui este res­pinsa, si atunci fostul crescator ataca orasele si le da foc, in cautarea castelanului. Pina la urma este atras intr-o cursa: intervine Luther, care il asigura ca i se va face dreptate. I se face, dar, o data prins, eroul este condamnat sa i se taie capul pentru delictul de revolta impotriva ierarhiei. Kleist insusi, dupa ani de zbateri tragice, se sinucide

Desigur, daca tribulatiile bietului Ioanide ar fi fost descrise realist de catre creatorul lui, n-asi fi fost atit de rau impresionat de acest roman (Scrinul negru). In carte, lui Ioanide i se deschid toate usile, fara sa i se ceara altceva decit declaratii lozincarde despre so­cialism, ii era usor sa le dea? in realitate, in viata adica, dupa aparitia romanului Bietul Ioanide, G. Ca-linescu a fost scos cu brutalitate de la catedra sa de profesor, unde lasa amintiri si regrete de nesters gene­ratiilor de studenti prin improvizatiile sale geniale si talentul sau oratoric atit de rar la un ginditor de mare clasa.

Multi nu cred ca trebuiesc judecate astfel erorile sau scaderile unei mari personalitati si ca trebuiesc tre­cute in mod decent cu vederea, mai ales ca toti avem asemenea scaderi, si rar meritul de a fi mari. E ade­varat, dar din ce e formata atunci o constiinta? Nu din totalitatea actelor si gesturilor ei adevarate? Puse in lumina adevarata a imprejurarilor in care s-au pro­dus, si care il pot absolvi dar si apasa?

Nu toti marii scriitori sint si martiri ai unei cauze care adesea n-are nici o legatura cu lumea pentru care s-au nascut ei s-o descrie sau s-o picteze. De pilda, Chagall, care a fost comisar, sau ceva in acest gen, in Vitebsk in timpul perioadei revolutionare sovietice. Ce legatura are asta cu rabinii lui verzi din frumoasele sale tablouri, sau cu tinerii lui evrei care zboara prin aer sarutindu-se cu giturile indoite? Splendidul Nud deasupra orasului, pe care l-am admirat indelung in­tr-o retrospectiva Chagall la KSln, era tot ce putea fi mai demn de dispret pentru un Maiakovski care cu adevarat se nascuse sa cinte revolutia proletara din Rusia. Un culpabil a fost socotit de catre opinia fran­ceza la sfirsitul celui de-ad doilea razboi mondial L.F. Celine, un mare scriitor si intr-adevar o constiinta asaltata de intuneric, care in primele sale doua romane (si cele mai bune), cutremura din punct de vedere mo­ral mult mai tare pe cititor decit o constiinta lumi­noasa. Intransigenti insa, francezii, care indurasera atitia ani rusinea infringerii si a ocupatiei, nu l-au iertat decit tirziu, cind spiritele s-au mai potolit si cind vinele obiective ale scriitorului s-au dovedit ca nu cad sub rigorile legii care condamna colaborarea cu ocupantul. Si cu toate astea unii din compatriotii sai nu uita nici azi tristele lui rataciri, si nu-i acorda locul pe care il merita, de cel mai original scriitor fran­cez al secolului 20.

La noi moravurile culturale sint mai blinde, datorita vicisitudinilor istoriei, care au dislocat in numai un se­col, in atitea directii disparate si de atitea ori, constiinta omului de cultura incit l-au facut adesea fatalist si sceptic in forul sau interior si cu o filozofie a com­promisului in viata exterioara. Blindetea aceasta a noastra pe care citeodata o ridicam la rang de virtute nu e totdeauna cea mai buna arma cu care sa ne putem mindri, fiindca pe terenul ei lipsit de vigilenta si pe cultul ei fata de valori, ridicat adesea sus, pina la dis­paritia oricarui relief viu a unui om de cultura sau scriitor si transformarea lui in icoana, apare intole­ranta extrema, intii in idei si apoi in fapte in fata ca­reia, cu stupoare, vedem cum cedeaza chiar si marele creator, desi o analiza a momentului respectiv ne dovedeste ca adesea nu erau de pierdut decit oarecari pozitii sociale de favoare, dorite cu patima si care patima trebuia ferm suprimata. Iata ceea ce nu se vede in tribulatiile bietului Ioanide.

A murit Hemingway, autorul crincenului Si soarele rasare si al unor mici dar splendide povestiri, dintre care una (Batrinul si marea) i-a adus Premiul Nobel. Despre el Gorki zicea ca e un „divers' („Joyce, Proust, sau diversi Hemingway', scria el intr-un articol, indig­nat ca literatura acestor autori nu se ocupa de prole­tariatul tarilor lor, modelul fiind, probabil, Mama).

Se pare ca e vorba de o sinucidere, Hemingway ne-putind sa se impace cu ideea unei degradari fatale a fiintei lui: era amenintat ca ficatul lui sa se usuce si sa se macine. Cu citeva luni inainte parasise Cuba si se internase intr-o clinica. Viata sa deci avea sa se curme peste citva timp si, curajos, a ales el insusi mo­mentul si modul. Si-a oferit siesi si admiratorilor sai un final tragic, in locul unuia obisnuit, cu suferinta atroce si anonima. „Nu vreau sa platesc, si-o fi zis el, bucuriile vietii mele cu chinurile finale, nedrepte si injositoare. Un act de vointa ma poate scuti de acest tribut, si lasitatea de a nu accepta agonia fireasca va fi rascumparata prin curajul de a renunta la zilele pe care le-asi mai avea de trait.'

Si n-a vrut sa mai scrie, sa arate ca ii place omul care risca, omul care, desi zareste moartea dindu-i tircoale, nu renunta la ceea ce socoteste al ca trebuie sa infaptuiasca. Sa arate ca bucuria care urmeaza dupa ce omul a riscat si a invins e dintre cele mai mari si sa descrie aceasta bucurie, in stilul sau, cu luciri metalice, in maniera sa care ajunsese sa fie cunoscuta si pretuita de milioane de cititori. N-a vrut sa mai iasa la pescuit. N-a vrut sa mai iasa in larg. Avea dureri insuportabile, de la sira spinarii (cazuse cu avionul pe care si-l pilota singur in 54) si avea o fractura care atingea probabil maduva. A acceptat sa i se i faca edectrosoc. Durerea a incetat, dar si-a pierdut memoria. S-a sinucis cu un glont de argint, cu aceeasi arma cu care se sinucisese si tatal sau.

Ma simt stapinit de o senzatie ciudata, ca si cind asi fi comis ceva care m-a facut sa scad in propriii mei ochi: Am uitat parca tot ce-am citit, nu mai stiu exact cine e Homer, Shakespeare, Dante, Corneille, Racine, Moliere, Stendhal, Voltaire, Rousseau, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Sadoveanu. Au trecut multi ani de cind i-am citit, si memoria mea seamana acum cu o fintina parasita: izvoarele sint parca astupate, desi le presimt pe aproape, sub straturi de ani, de viata traita

Incep sa recitesc, si curind sentimentul de vinovatie incepe sa se atenueze: Da, desigur, imi reamintesc, iata cronicile istorice shakespeariene, sint intr-adevar pa­sionante, comediile stralucitoare, Titus Andronicus, o oroare, dramele, marete, impresia de ansamblu, su­blima Andromaca lui Racine, plina de vigoare si scrisa parca astazi, cu acel dublu conflict, Orest, Hermiona―Andromaca, iar Britannicus probabil ca tre­buie mai bine vazut la teatru, lectura fiind greoaie; Neron, al lui Suetonius, e mult mai pasionant. Fedra in schimb e o capodopera moderna, rezistenta la intem­perii, ca o statuie de bronz. La lectura Molière mi se pare acum mai mare si in acelasi timp mai mic decit il aveam in memorie. Harpagon, de pilda, e prea con­ventional dupa ce stim ca exista Gobseck si Grandet. Mizantropul insa e o surpriza, ca si Fedra. In scoala (unde elevul e silit sa se familiarizeze cu marile creatii), 244 nu intelegem bine ce citim. Les femmes savantes nu e atit de buna cum se spune in manuale, probabil ca naiva satira pe socoteala gustului literar al Armandei si mamei sale au, in scena, un efect mult mai mare decit contine textul. Domnul Trisotin e mult prea ne­sarat ca sa ne smulga un zimbet. In schimb Les fourberies de Scapin si Le malade imaginaire sint, asa cum stim, fermecatoare. Sint insa uimit cum a putut un bolnav de piept, cum era Moliere, sa-si bata joc de medici cu atita seninatate incit ai crede ca a fost cel mai viguros om si a trait optzeci de ani, cind in reali­tate a murit pe scena la cincizeci, in urma unei hemop­tizii. Probabil ca era un sanatos inchipuit? N-am aici cuvinte de admiratie pentru cel care, cu doua sute de ani in urma, scria Micromegas cu aceeasi naturalete cu care ar scrie astazi cineva despre o calatorie in luna: Voltaire! Scrisorile filozofice sint o incintare (cea de­spre Quakeri am citit-o rizind in hohote), iar Candide e primul teritoriu modern al candorii cucerit de litera­tura noastra europeana, inaintea printului Miskin. G. Calinescu spunea ca spiritul voltairian ar fi cam se­nil. Taci, ca spiritul calinescian e foarte viril in Cartea nuntii, platitudine artificiala, sau in Bietul Ioanide, unde estetismul ucide totul, in ciuda faptului ca eroul doarme pe frig cu geamurile deschise si cucereste la cincizeci si la saizeci de ani tinerele fete din anturajul sau: aceste cuceriri sint ridicule, prin ideea de demon­stratie care le anima.

La cincizeci de ani, Stendhal, inspirindu-se din cro­nici italiene, isi insuseste naivitatea unui june nobil, Fa­brice del Dongo, care pentru a atrage atentia iubitei lui tine predici in bisericile orasului cu patos disperat. Iar iubita lui, care a jurat sa nu-l mai vada, nu pentru ca nu l-ar iubi, ci pentru ca are sentimentul ca Dum­nezeu nu ingaduie dragostea lor, il primeste totusi in odaia ei, insa „pe intuneric', cu alte cuvinte nu-si calca juramintul, fiindca nu-l „vede'. Hm! Admirabil! Cu atit mai frumoasa ne apare dragostea lor, in cele din urma nefericita, si cu atit mai veridica creatia. Curioasa si fascinanta e si sursa insasi de inspiratie a lui Stendhal. Adevarata generozitate masculina, adevarata bar­batie, transfigureaza date biografice urite si le proiec­teaza in creatie, fara sa le modifice legea secreta, dar capatind, prin sufletul sau, sublimul fara de care arta ar cadea in pornografie. Angela Pietragrua il inseala pe Henry Beyle si ii toarna, fiind vazuta goala in bra­tele amantului, o minciuna nerusinata, spunindu-i ca a facut-o pentru tatal ei, care, chipurile, ar fi fost ruinat si bagat la puscarie daca ea, Angela, n-ar fi cedat dus­manului sau. Stendhal prefera sa creada in aceasta desvinuire grosolana, si douazeci de ani mai tirziu, distilind acest borhot, o creeaza pe Sanseverina, care si ea, ca si Angela, cedeaza printului de Parma ca sa-l salveze pe Fabrice de la moarte. Dar ce diferenta! Recitat patru, cinci mii de pagini din Balzac. De unde o fi stiut acest scriitor „grand comme Machiavel', cum spune despre el Stendhal, cum este, cum devine si ce este o fata batrina? Fiindca a surprinde odata o psihologie originala intr-un personaj, asta ne arata pu­terea talentului cuiva, dar a face acest lucru de mai multe ori si de fiecare data altfel, asta e puterea ge­niului. Sa zicem ca Balzac a cunoscut o fata batrina. Dar la el sint mai multe, in variante uluitoare Co­media sa umana nu e perfecta si ar fi putut fi, daca autorul ei ar mai fi avut timp sa-si revada linistit opera (si ar fi putut avea, fiindca scrisul l-a ucis prea de timpuriu, la cincizeci de ani). Adesea Balzac e prea grabit, si, curios lucru, atunci e prolix, e prea vorbaret 246 (Peau de chagrin, César Birotteau, Les employés), alteori e neconvingator mistic (Ursule Mirouet), alteori excesiv in descrierea unei femei virtuoase, devenind criptic (Le lys dans la vallée). Curind insa urcam foarte sus: Père Goriot, Eugénie Grandet, Illusions perdues etc. Balzac ramine, ca specie, cel mai mare dintre scriitori, cu toate ca el nu ne cutremura ni­caieri ca in Moartea lui Ivan Mei, a lui Tolstoi. E si firesc: creatia trebuie admirata. Daca ne cutremura, curind nu ne va mai cutremura. Dar daca o admiram, o vom admira din ce in ce mai mult Si iata si un roman cu o viziune grandioasa: omul, dupa el, este o fiinta care, traind pe linga lacuri, in paduri si pe dumbravi, se amesteca impreuna cu animalele si pa­sarile, fara sa le fie, pe planul unei mari finalitati biologice, superior sau inferior. Pe planul constiintei de sine omul sadovenian nu e stapinul naturii, nici nu vrea sa fie si e fericit sa se retraga in sinul ei ori de cite ori e lovit sau urgisit de soarta printre semenii sai, lacomi de a pune stapinire si a distruge cit mai curind lacurile pe care nu vor sa le lase asa cum au fost ele odinioara, riurile si ostroavele, copacii si ce­lelalte vietuitoare, chiar si pe acelea care de mii de ani i-au ajutat sa traiasca. In cele peste douazeci de vo­lume pe care le citesc in intregime tirziu gasesc multe variante care ar fi putut lipsi. Nu-mi mai place, la aceasta lectura, sau nu mai imi spun atit de mult ca intiia oara, lucrarile citite inainte, Baltagul, Divanul persian etc. In schimb ramin in transa citind Tara de dincolo de negura si in general toate povestirile in care omul apare singur in mijlocul naturii, ca fiinta umila, sau cu pusca in mina, la vinatoare sau la pes­cuit Sadoveanu indeamna sa punem scriitorilor ro­mani intrebarea: ce este omul? Cum raspund ei la aceasta intrebare? Omul e o fiinta insetata de iubire si nemurire. Sfirsitul sau e totdeauna tragic. Ne vine acest raspuns gindindu-ne la Eminescu. Omul e un comediant al prostiei, cind nu e demn de compatimit, raspunde Caragiale. Iar Bacovia ni-l arata strivit de ploi putrede si amurguri violete, in timp ce Arghezi ni-l arata incatusat in lupta cu sine, incercind sa se defineasca prin cuvint. Nu gasim usor un raspuns in opera tacuta a lui Rebreanu: omul ar fi, dupa el, o fiinta slaba, strivita de marile structuri in criza, in care traieste si pe care nu le poate infrunta (Padurea spinzuratilor) sau la care se adapteaza, mintuindu-se de greseli printr-o credinta (Ion, viata preotului si a invatatorului). Nu am indoieli: de la Creanga la Matei Caragiale gasim un raspuns la eterna intrebare, in literatura noastra. Nu avem o literatura mica, chiar daca scriem intr-un limbaj greu traductibil, care ne impiedica inca sa fim, si pe planul difuziunii, uni­versali.

SCRIITORUL Sl CUVINTUL

Poate ca niciodata meditatia asupra conditiei scri­itorului n-a fost mai actuala ca in zilele noastre. De­sigur, cititorul vrea sa vada ideile in miscare, sa-i fie relatate cit mai pe scurt si, daca e posibil, intr-un montaj vizual in care imaginea sa fie placuta, gindu-rile scriitorului atragatoare, iar aluziile la conditia vietii noastre sa fie eliminate; omul stie si singur ca e pindit de boli, ca e adesea jucaria istoriei, indiferent daca traieste intr-o tara mai mare sau mai mica, si ca in cele din urma trebuie sa paraseasca fortat aceasta viata.

Dar de ce ar fi mai actuala meditatia asupra con­ditiei scriitorului decit a omului in general? Pentru ca scriitorul foloseste cuvintul, care e la indemina tuturor, in timp ce bisturiul nu e decit la indemina me­dicului, iar rigla de calcul la aceea a specialistului. Un muncitor poate exclama cu mindrie atunci cind con­ditia lui in profesiune poate fi amenintata: nimeni nu-mi poate lua ciocanul din mina! in timp ce un scriitor poate el sa exclame cu aceeasi mindrie ca e stapin pe cuvint? Nu stapin absolut, fiindca nimeni nu e stapin absolut pe nimic, ci doar atit cit e nece­sar ca profesiunea sa sa-si pastreze prestigiul, si incre­derea lui in cuvint sa nu se zdruncine. Ori, scriitorul epocii noastre, impreuna cu cititorul sau, au asistat uluiti cum cu ajutorul cuvintului au fost create mi­turi colosale, primitive si barbare, care au produs tra­gedii nemaivazute in lume, cu atitea victime si atitia calai incit numai o umanitate vindecata si gata de noi aventuri, cum in mod bizar arata umanitatea noastra in prezent, ne mai poate linisti. Torente de minciuni s-au varsat ani de zile in lume, la radio, prin presa si in cartii dovedind prin efectele care au avut Ioc forta teribila a cuyintuIuL Rarriine un miracol ca scriitorii nu au aparut cu totii in acest secol ca niste tristi dezmosteniti, asa cum multi dintre ei au ajuns adevarati martiri, pierind in lagarele de concentrare sau in fata plutoanelor de executie. Arta lor n-a ra­mas insa neatinsa. Prestigiul cuvintului s-a clatinat si generatiile actuale au de luptat cu restabilirea acestuia in propriii lor ochi si in ai cititorului.

Ca urmare a acestei situatii si in mod paradoxal, unii cred ca un drum de ales in acest sens este acela al negarii intelesului consacrat pe care il are pentru noi cuvintul. Cuvintul n-ar mai fi pentru ei instru­mentul marilor constructii epice sau poetice in care eroul sau sufletul poetului, calarind naprasnic, ar dis­parea in marele incendiu al evenimentului. Eroul tre­buie sa fie un antierou, o figura de carton sau de cau­ciuc, o figura in orice caz deliberat moarta, autorul declarind cu mindrie ca el nu cunoaste decit un sin­gur fel de a crea oamenii vii, si anume, in pat In cel mai fericit caz avem de-a face cu jocuri de cuvinte care abia daca exprima un joc al imaginatiei, dar fara o relatie solida cu viata omului, asa cum o traieste el in viata cea adevarata. E o forma de protest fata de di­minuarea puterii cuvintului? O incercare de-al reinnoi prin devalorizare? Ar fi justificarea superioara a acestei pozitii, si desigur viitorul ne va spune repede daca ei au sau nu dreptate.

Altii, dimpotriva, pastreaza o naiva incredere in cuvint si construiesc linistiti povestiri si romane mora­liste, ferm convinsi ca au cititorii lor si ca rosturile artei si conditia scriitorului au ramas neatinse de trau­mele secolului. Confortabila lor pozitie este insa o iluzie care repede se destrama la cel dintii soc cu rea­litatea; ei nu raspund la nici o intrebare si nici nu pun vreuna, si nu au nici macar instinctul sa faca in asa fel incit morala lor sa ramina macar ingropata in fapte. Nu vad ca instrumentul pe care ei il folo­sesc senini si creduli, ca sa emotioneze cititorul prin descriptia dramei puiului de pasare care e parasit de ai sai fiindtca nu poate sa zboare, este, in acelasi timp, instrumentul marilor cinici care il incurajeaza cu batai pe umar sa-si vada linistit de descriptiile sale induio­satoare si sa nu-si ridice privirea asupra lumii timpului sau; o lacrima smulsa cititorului, i se spune, face mai mult decit o tragedie, care mai mult sperie decit convinge.

Care e rostul cuvintului si conditia scriitorului intre aceste extreme? Nu e nici o indoiala ca oricare i-ar fi conditia si oricare situatia cuvintului, scriitorul nu trebuie sa paraseasca omul, chiar daca omul, satul de propriile sale fapte, n-ar dori sa i se puna in fata o oglinda si sa-si vada in ea chipul. Nu intotdeauna e placuta sa te vezi asa cum esti. Dar nu poti urca nici un fel de culmi morale si ale constiintei daca nu stii cum arati. In deceniul 50―60 aceasta gindire, pe care o mostenim de la cei vechi, era considerata o grava erezie; omul nu trebuia aratat asa cum e, ci asa cum ar trebui sa fie, punind astfel arta sub tutela unui cod abstract de morala bizantina care, asa cum era si usor de prevazut, nu putea decit sa condamne crea­tia la uscaciune si dulcegarie. Si asta tocmai intr-o perioada de mari convulsii sociale si de rasturnari spectaculoase.

Intarirea prestigiului artei nu e posibila decit prin crearea de opere durabile, in care cuvintul, asemeni unor pietre cioplite, sa se aseze unul linga altul pina ce edificiul se va ridica trainic si impunator. Nu exista alta cale pentru destinul creator al cuvintului.

Arta creeaza in inamicul ei retinere. Opera de arta da nastere la o temere superstitioasa, ca in fata unei zeitati, despre care dusmanul ed stie ca o data creata nu mai poate fi distrusa. Trebuie sa stim sa profi­tam de acest efect magic al artei, sa cautam sa-l ob­tinem, si atunci forta cuvintului va spori, si conditia scriitorului va fi mai buna. Cine altul sa creada mai adinc si mai patimas in eternitatea artei daca nu scri­itorul insusi?