Furnica electrica - 1969

La patru si un sfert dupa-amiaza, Garson Poole se destepta intr-un pat strain. Constata ca se afla la spital si, imediat dupa aceea, inca doua lucruri: mana dreapta ii fusese amputata, iar el nu simtea nici o durere.

Probabil mi-au dat un analgezic puternic, isi spuse, rotind privirile prin salon. Chiar in fata sa, o fereastra incadra sudul New York-ului. Apusul isi asternea culorile tarzii peste arterele intretesute, strabatute de masini si pietoni. Fascinat, Poole urmari coborirea imperceptibila a globului solar. Inca nu si-a sfarsit drumul, gandi. Si nici eu.

Pe masa de la capul patului se afla un videofon; ezita, apoi tasta, mai mult din obisnuinta, numarul Triplan-ului. In momentul urmator, pe ecran aparu Louis Danceman, adjunct la conducerea firmei atunci cand el, Garson Poole, era pe teren.

„Sunteti teafar, slava Domnului!” exclama Danceman, cand il vazu. Chipul sau, plin si rotund, insemnat de variola, semana cu discul selenar. „V-am cautat peste tot”

„Doar ca mana mea dreapta s-a dus”, intrerupse Poole.

„Dar asta se rezolva. Adica or sa grefeze alta, nu?”

„De cat timp lipsesc?” intreba Poole. Oare pe unde se invarteau medicii, asistentele? De ce nu se agitau, mustrandu-l pentru efortul facut?

„De patru zile”, raspunse Danceman. „Insa aici, treburile merg de minune. De fapt, am primit niste comenzi absolut extraordinare, de la trei politii statale, doua in Ohio, una in Wyoming. Douazeci si cinci la suta avans si exclusivitate pe trei ani.”

„Scoate-ma de aici”, zise Poole.

„Bine, dar cu mana cum”

„O rezolv eu mai tarziu.” Tanjea cu disperare dupa un mediu familiar. Pe ecranul de pilotaj, recompus in mintea sa, un camion comercial se contura amenintator, masiv; doar sa inchida ochii si s-ar regasi la comenzile propriului vehicul avariat, zdrobind masinile una dupa alta, semanand in urma distrugere. Senzatiile cinetice tresari amintindu-si-le. Cred ca am avut noroc, isi spuse.

„Sarah Benton e pe-acolo?” intreba Danceman.

„Nu.” Bineinteles; secretara personala - macar din simpla obligatie de serviciu - ar trebui sa fie pe aproape, exersandu-si instinctul matern, infantil si plicticos. Toate femeile voinice adora sa ingrijeasca barbatii, gandi. Si sunt periculoase; daca iti pica-n brate, risti sa te faca una cu pamantul, „Poate chiar asta s-a intamplat”, rosti cu voce tare. „Poate Sarah a cazut peste camionul meu.”

„Nu, nu. O comanda de directie a cedat in plin trafic si”

„Mi-amintesc.” Se rasuci in pat la zgomotul usii deschide. Un medic imbracat in alb se apropia, insotit de doua asistente cu halate albastre. „Revin eu mai tarziu”, incheie Poole si intrerupse legatura. Inspira adanc.

„V-ati grabit cu telefonul”, observa medicul, in timp ce-i studia fisa. „Garson Poole, proprietar ai firmei Triplan Electronics. Produce sageti de identificare aleatorie, urmarindu-si tinta intr-un cerc cu o raza de o mie de mile si ghidandu-se dupa trenurile specifice de unde encefalice. Sunteti o persoana care a reusit in viata, domnule Poole. Doar ca, domnule Poole, nu sunteti o persoana, ci o furnica electrica.”

„Dumnezeule!” exclama Poole, naucit.

„In consecinta, nu va mai putem acorda ingrijire medicala. Fireste, ne-am dat seama inca de la examinarea mainii zdrobite, cand s-au descoperit componentele electronice; am radiografiat apoi torsul, ceea ce ne-a confirmat ipoteza.”

„Dar ce e «furnica electrica»?” intreba Poole. Insa deja stia; intelesese cuvantul.

Ii raspunse una dintre asistente: „Un robot organic.”

„Pricep.” O sudoare rece ii iesi prin piele, pe tot corpul.

„Nu stiati?” spuse medicul.

„Nu.”

„Ne vin furnici electrice aproape saptamanal. Fie accidente - cum vi s-a intamplat - fie in urma cererilor proprii de internare cele carora, ca si dumneavoastra, nu li s-a spus niciodata, care au functionat alaturi de oameni, crezandu-se oameni. Cat priveste mana” Medicul tacu.

„Sa lasam asta”, rosti Poole, inversunat.

„Calmati-va.” Medicul se apleca deasupra lui, examinandu-l. „Veti fi condus la un laborator, unde vi se poate repara sau inlocui mana, la un pret convenabil, atat pentru dumneavoastra - daca nu sunteti inregistrat - cat si pentru eventualii proprietari. In orice caz, veti putea relua activitatea la Triplan, la fel ca inainte de accident.”

„Doar ca acum stiu”, spuse Poole. Se intreba daca Danceman, Sarah sau altii de la birou, stiau si ei la randul lor. Era in proprietatea unuia dintre ei - sau a tuturor? Cine il proiectase? Sunt doar un nume, isi spuse; atata tot. Niciodata n-am condus cu adevarat firma; este o iluzie pe care mi-au implantat-o la asamblare odata cu cea de a trai si crede ca sunt om.

„Inainte de laborator”, adauga medicul, „va rog sa achitati cheltuielile de internare, la biroul din hol.”

Poole riposta sarcastic: „Ce sa platesc, din moment ce nu tratati furnicile?”

„Acordarea de prim-ajutor”, explica o asistenta. „Pana cand am aflat.”

„Atunci obligati-ma sa platesc”, mormai Poole, furios si totodata deprimat. „Sau obligati firma.” Cu un efort deosebit, reusi sa se aseze in capul oaselor; inca nu se dezmeticise complet. Cobori din pat si atinse sovaielnic podeaua. „De-abia astept sa plec”, spuse el, ridicandu-se nesigur. „Si multumesc pentru omenia pe care mi-ati aratat-o.”

„Multumim si noi, domnule Poole”, vorbi medicul. „Sau mai bine ar fi sa spun doar Poole.”

La laborator, ii inlocuira mana pierduta.

Era fascinanta; inainte de a-i lasa pe tehnicieni s-o monteze, o cerceta indelung. Din afara, parea organica - si, de fapt, la suprafata asa si era. Epiderma naturala invelea tesuturi naturale si sange veritabil umplea venele si capilarele. Sub ele, insa, luceau cablaje si circuite, elemente miniaturizate In adancul inciziei de la incheietura, observa valve de flux, motorase, supape cu extindere multipla, toate minuscule. Complexe, iar mana il costa patruzeci de frogi. Salariul pe o saptamana, atat cat ii revenea conform statelor de plata de la Triplan.

„Are garantie?” ii intreba pe laborantii ce imbinau „oasele” mainii la restul corpului sau.

„Nouazeci de zile, piese si manufactura”, raspunse unul dintre ei. „Cu exceptia intrebuintarii gresita, voit sau nu.”

„E oarecum ambiguu”, remarca Poole.

Tehnicianul, un om - erau toti oameni - il fulgera cu privirea. „Te prefaceai?”

„Fara sa stiu”, raspunse Poole.

„Si acum stii?”

„Da.”

„Iti dai seama de ce n-ai banuit nimic? Fiindca semne au existat cand si cand tacanituri si zumzete in interiorul trupului. Dar n-ai banuit nimic fiindca ai fost programat sa nu le observi. Si acum vei avea exact aceleasi probleme, cautand sa afli de ce ai fost construit si cui apartii.”

„Un sclav”, facu Poole. „Un sclav mecanic.”

„Intotdeauna exista si momente de relaxare.”

„M-am bucurat din plin de viata, dar am si tras pentru astfel de clipe.”

Plati cei patruzeci de frogi, flexa noile degete si le incerca, apucand diferite obiecte, monede si altele, apoi pleca. Zece minute mai tarziu se afla intr-un transport public, in drum spre casa. Ziua fusese suficient de incarcata.

Ajuns in garsoniera, umplu ochi un pahar cu Jack Daniel’s Purple Label - saizeci de ani vechime - si sorbi din el, fara sa-si desprinda o clipa privirea de pe cladirea invecinata. Sa ma intorc la lucru? se intreba. Daca da, de ce? Daca nu, de ce? Alege. Dumnezeule, ce inseamna sa afli ce-am aflat eu. Sunt o ciudatenie; un obiect artificial maimutarind natura. Si totusi, simtea ca traieste. Insa acum privea altfel lucruriie. Mai intai, tot ce tinea de el. Apoi de restul lumii, dar mai ales de Danceman, Sarah si de toti ceilalti de la Triplan.

Ce-ar fi sa ma sinucid, isi spuse. Precis nu sunt programat pentru asa ceva: proprietarul meu a investit bani grei in mine. Pe care nu vrea sa-i piarda.

Programat. Undeva, intr-un loc din mine, se afla o matrice, o grila-ecran taindu-mi anumite ganduri, anumite acte. Si impunandu-mi altele. Nu sunt liber. Niciodata n-am fost, dar abia acum constientizez faptul; ceea ce schimba totul.

Opaciza fereastra, aprinse lumina, apoi se dezbraca cu atentie, meticulos. Fusese atent la operatiile efectuate de cei doi tehnicieni la noua sa mana; avea o idee despre cum ii era structurat corpul. Doua placi principale, cate una in fiecare coapsa; le demontasera pentru verificarea circuitelor adiacente. Daca sunt programat, hotari el, probabil acolo se afla matricea.

Labirintul circuitelor il incurca. Nu ma descurc singur, isi spuse. Ezita - imi trebuie codul telefonic, folosit la birou, pentru computerul de clasa BBB.

Lua aparatul si compuse numarul computerului, la sediul sau permanent din Boise, Idaho.

„Serviciile acestui computer se tarifeaza cu cinci frogi pe minut”, anunta o voce sintetica. „Va rog sa tineti in dreptul ecranului cartea dumneavoastra de credit.”

Se conforma.

„La semnalul sonor, veti fi in legatura cu computerul”, relua vocea. „Puneti intrebarile cat mai repede posibil, tinand seama ca raspunsul e dat in milisecunde, in timp ce intrebarile” Reduse volumul sonor. Il mari abia cand pe ecran aparu semnalul audio de intrare al computerului. Pentru moment, masina nu mai era decat o vasta ureche atintita spre el - si spre alte cincizeci de mii de intrebari de pe intreg Pamantul.

„Scaneaza-ma vizual”, ceru Poole. „Si spune-mi unde se afla circuitele ce-mi dicteaza gandurile si comportarea.” Astepta. Pe ecran aparuse un ochi mobil, multiplu-fatetat; Poole se deplasa spre centrul camerei, mai la vedere.

Computerul vorbi: “Inlaturati panoul pectoral. Presati mai intai sternul, apoi trageti usor spre inainte.”

O parte a pieptului se desprinse; o lasa jos, putin zapacit.

„Disting module de controf”, spuse masina, “Insa nu pot preciza” Urma o pauza, in timp ce ochiul parcurgea ecranul. „Observ o rola de banda perforata, instalata deasupra ansamblului cardiac. O puteti distinge?” Poole intinse gatul, cautand-o cu privirea. Da, era acolo. „Trebuie sa ma retrag”, vorbi computerul. „O data analizate datele de care dispun, voi reveni pentru a da raspunsul. La revedere.” Ecranul se stinse.

Imi voi smulge aceasta banda din piept, decise Poole. Neinsemnata - cat doua mosorase; un cap de lectura, o rola motoare si una debitoare. Nu distingea vreo miscare. Rolele pareau inerte. Probabil, gandi, banda exercita un fel de control, in anumite situatii. Control asupra proceselor mele encefalice. Si asa a fost tot timpul cat am trait.

Atinse rola debitoare. Ar fi de-ajuns sa trag si

Ecranul videofonului se lumina. „Carte de credit Nr. 3-BWX-882-HQR446-T”, rosti vocea computerului. „Aici 8BB-307DR, pentru a raspunde la intrebarea dumneavoastra de saisprezece secunde, din 4 noiembrie 1992. Rola de banda perforata, aflata deasupra ansamblului cardiac, nu este o matrice de programare, ci un releu pentru aport de realitate. Toti stimulii senzoriali, primiti de sistemul nervos central, pleaca de la acest dispozitiv si a-l atinge ar fi extrem de riscant sau chiar letal. Se pare ca nu posedati matrice de programare. Raspuns dat. La revedere.,” Ecranul se stinse.

Infinit de precaut, Poole mangaie inca o data, cu varful degetului, cele doua role. Inteleg, gandi el, ametit. Sau, mai corect, inteleg? Acest aparat

Daca tai banda, lumea mea va disparea. Realitatea va continua pentru ceilalti, dar nu si pentru mine. Fiindca realitatea mea, universul meu, provin de pe banda asta minuscula. Citita de capul de lectura, care, la randul lui, transmite impresiile sistemului meu nervos, pe masura ce ea se deruleaza agale.

Referat: Enigma Otiliei de George Calinescu - studiul operei si titlul Referat: Programul “Daciei Literare”. Literatura pasoptista

De ani si ani se deruleaza, concluziona.

Se imbraca, se aseza in fotoliu - un lux transferat de la birourile firmei in propria locuinta - si isi aprinse o tigara. Cand lasa pe masa bricheta, observa ca mainile ii tremurau. Se relaxa si sufla in fata fumul, nimbandu-se de cenusiu.

Trebuie sa actionez calm, isi spuse. Ce incerc sa fac? Sa-mi depasesc programul? Dar computerul n-a descoperit nici o matrice. Sa umblu la banda? Si daca da, de ce?

Deoarece, isi raspunse, controland acest dispozitiv, controlez realitatea. Cel putin in ce ma priveste. Realitatea mea subiectiva si nimic mai mult. Realitatea obiectiva este o sinteza, generalizare ipotetica, bazata pe o multitudine de realitati subiective.

Intregul univers mi-e la indemana, realiza surprins. Doar sa aflu cum functioneaza chestia asta. N-am dorit altceva decat sa descopar matricea de programare si sa acced la o functionare homeostatica reala: controlul sinelui. Acum insa

Acum nu si-ar mai controla doar sinele. Ar putea controla totul.

Iata, deci, ce ma deosebeste de toti cei ce s-au perindat prin viata inaintea mea, gandi el, sumbru.

Reveni la videofon si chema Triplan-ul. Cand Danceman aparu pe ecran, rosti decis: „Vreau sa-mi trimiteti acasa un set complet de micro-utilaje si un aparat de marire. Am de lucru la niste circuite miniaturale,” intrerupse legatura, evitand eventualele intrebari.

Jumatate de ora mai tarziu, suna cineva la usa. Era unul dintre maistrii de la atelier, purtand tot felul de truse. „N-ati specificat ce anume doriti, asa ca domnule Danceman a zis sa iau toata gama.”

„Si sistemul optic de marire?”

„In masina, pe terasa.”

Poate ca vreau sa mor, gandi Poole. Isi aprinse o tigara si fuma, asteptand in picioare instalarea ecranului de marire, sursei de alimentare si a pupitrului de comanda. Ceea ce urmaresc eu, de fapt, e curata sinucidere. Se infiora.

„Ceva-n neregula, domnule Poole?” se interesa celalalt, aruncandu-i o scurta privire, in timp ce-si strangea sculele. „Trebuie ca sunteti inca slabit dupa accident.”

“Intr-adevar”, rosti calm Poole. Astepta, cu nerabdare, sa ramana singur.

Marita, banda de plastic capata o noua infatisare: o pista larga, de-a lungul careia se intretaiau milioane de perforatii. Eram sigur, isi spuse. Nu inregistrari magnetice pe un strat de oxid feric, ci chiar fante perforate.

In ocular, banda se deplasa vizibil. Foarte lent, cu viteza constanta, spre capul de lectura.

Dupa parerea mea, se gandi el, perforatiile sunt niste porti logice. Ca la pianul mecanic; plin e nu, gol e da. Liniste si muzica. Dar cum sa ma conving?

Evident, acoperind mai multe perforatii.

Aprecie cantitatea de banda ramasa pe rola debitoare, calcula - foarte aproximativ - viteza debitului si obtinu o cifra. Daca ar modifica portiunea vizibila de banda, aflata chiar inaintea capului de lectura, pana la citirea ei ar trece intre cinci si sapte ore. De fapt, ar oblitera stimulii prevazuti sa soseasca peste cateva ore.

Folosind pensula miniaturala si lacul opac din trusa, acoperi fasia de banda vizibila. Am anulat stimulii pentru aproape jumatate de ora, socoti. Cel putin o mie de perforatii.

Ramane de vazut, peste sase ore, ce schimbari, daca e cazul, vor surveni in realitatea inconjuratoare.

Cinci ore jumatate mai tarziu, statea, impreuna cu Danceman, la Krackter’s, un bar splendid din Manhattan.

„N-aratati prea bine”, observa adjunctul sau.

„Nici n-as avea de ce”, raspunse Poole. Goli paharul, scotch cu lamaie, si mai comanda unul.

„Accidentul?”

“Intr-un fel, da.”

„E vorba despre ce-ati aflat la spital?”

Poole ridica privirea, cercetandu-l pe celalalt, in lumina filtrata din bar. „Deci stii.”

„Stiu”, continua Danceman, „ca ar trebui sa spun «Poole», nu «domnule Poole». Prefer insa a doua varianta si nu vad de ce as schimba-o.”

„De cat timp stii?”

„De cand ati fost numit la conducere. Mi s-a explicat ca adevaratii proprietari ai Triplan-ului, aflati in sistemul Proxima, preferau ca director o furnica electrica, pe care s-o poata controla direct. Doreau o persoana cu prestanta si autoritara”

„Adevaratii proprietari?” Era prima oara cand auzea vorbindu-se de ei. „Firma are peste doua mii de actionari. Raspanditi prin toate sistemele cunoscute.”

„Marvis Bey si sotul ei, Ernan, pe Proxima 4. Detin cincizeci si unu la suta din actiuni. Asta se stia de la infiintare.”

„Si eu de ce n-am stiut?”

„Mi s-a atras atentia sa nu va spun. Trebuia sa fiti convins ca sunteti singurul in masura sa decida actiunile companiei. Cu ajutorul meu. De fapt, familia Bey dadea adevaratele instructiuni - eu eram doar un intermediar.”

„N-am fost decat un om de paie”, spuse Poole.

„Dintr-un punct de vedere, da. Insa pentru mine veti fi mereu «domnul Poole».”

O bucata din peretele opus disparu. Si, totodata, mai multe persoane aflate la mesele din jur. Si

Dincolo de geamurile largi ale barului, linia de acoperisuri a New York-ului inceta brusc sa mai existe.

Observandu-i chipul, Danceman se alarma: „Ce se-ntampla?”

Poole avea vocea ragusita: „Uita-te in jur. Observi ceva schimbat?”

Dupa o privire cercetatoare in sala, Danceman raspunse: „Nu. Ce anume?”

„Mai sunt afara acoperisurile, terasele?”

„Bineinteles. Asa, invaluite in smog. Luminile clipesc”

„Acum stiu”, spuse Poole. Nu se inselase; fiecare perforatie obturata insemna disparitia unui obiect oarecare in planul sau de realitate. Se ridica de la masa. „Ne vedem mai tarziu, Danceman. Trebuie sa ma-ntorc acasa; am de lucru. La revedere.” iesi din bar, cobori in strada si cauta un taxi.

Nu mai existau taxiuri.

Si ele, se gandi. Ma intreb oare ce-am mai putut sterge? Tarfe? Flori? Inchisori?

In parcarea barului, recunoscu masina lui Danceman. Merg cu ea, se hotari. In lumea lui Danceman, mai sunt inca taxiuri; oricand poate opri unul. Si, in orice caz, vehiculul apartine firmei, iar eu am o dublura la cheie.

In scurta vreme decolase, indreptandu-se spre casa.

New York-ul nu reaparuse. La dreapta si la stanga, vehicule si cladiri, strazi si pietoni, magazine si in mijloc nimic. Cum as putea zbura intr-acolo? se intreba. As disparea.

Sau nu? Zbura spre neant.

Fumand tigara dupa tigara, descrise cercuri timp de un sfert de ora si atunci, fara zgomot, orasul reveni. Turti tigara (adevarata risipa) si tasni spre imobilul sau.

Daca as insera o portiune de banda virgina, reflecta, deschizand usa, as putea

Firul gandurilor se intrerupse. Cineva sedea in fotoliul sau, privind un capitan kirk la televizor. „Sarah”, spuse el contrariat.

Sarah se ridica; era plinuta si, totusi, gratioasa. „Nu te-am mai gasit la spital si mi-am inchipuit ca te-ai intors acasa. Inca mai am cheia pe care mi-ai dat-o in martie, dupa cearta aia de pomina. Vai pari atat de abatut!” Se apropie, scrutandu-i nelinistita chipul. „Te supara rana?”

„Nu e vorba de asta.” Isi dezbraca vesta, cravata, camasa, apoi panoul pectoral, ingenunchiat, incepu sa-si potriveasca manusile speciale pentru micro-utilaje. Arunca o privire catre Sarah: „Am descoperit ca sunt o furnica electrica. Ceea ce, din anumite puncte de vedere, imi deschide posibilitati pe care le explorez in acest moment.” Flexa degetele si la extremitatea aratatorului stang aparu o micro-surubelnita, facuta vizibila de sistemul optic de marire. „Poti privi”, adauga. „Daca doresti.”

Ea incepuse sa planga.

„Ce-ti veni?” Vorbi cu rautate, intorcandu-i spatele.

„Eu imi pare rau. La Triplan va consideram cu totii un sef foarte de treaba. Va respectam. Si acum, totul s-a schimbat.”

La ambele margini, banda de plastic continea o fasie laterala neperforata. Decupa din ea o sectiune orizontala, foarte ingusta, apoi, dupa un moment de gandire, taie chiar banda, lasand la derulare o rezerva de aproape patru ore. Potrivi segmentul desprins, in unghi drept fata de capul de lectura, il fixa cu adeziv, apoi prinse de-o parte si de cealalta banda originala. Inserase astfel un timp mort de douazeci de minute in fluxul neintrerupt al realitatii sale. Daca nu gresea, efectul urma sa se faca simtit putin dupa miezul noptii.

„Te repari?” intreba timid Sarah,

„Ma eliberez”, ii raspunse. Hotari sa incerce si alte modificari. Mai intai, insa, trebuia sa-si verifice teoria; banda virgina, fara perforatii, inseamna lipsa stimulilor, in care caz absenta benzii

„Cum poti sa arati” murmura Sarah. Porni sa-si adune lucrurile, poseta, haina, revista audiovizuala. „Eu plec; sa nu crezi ca n-am vazut cum te uitai la mine, cand m-ai gasit aici.”

„Mai stai. Hai sa-l privim impreuna pe capitanul kirk.” Isi puse camasa. „Tii minte, acum cativa ani, cand existau cate? douazeci sau douazeci si doua de canale? Inainte sa fie interzise posturile independente?”

Incuviinta, tacuta.

„Ce-ar fi fost daca toate canalele ar fi emis, pe acelasi post, simultan? Oare ce-am mai fi distins pe ecranul televizorului?”

„Nu stiu.”

“Incetul cu incetul, am fi putut invata. Sa alegem; sa percepem singuri ce ne intereseaza si ce nu. Si ce posibilitati, daca am prelucra douazeci de imagini deodata; gandeste-te la volumul de informatii receptat astfel. Oare creierul” Se intrerupse. „Creierul uman n-ar rezista”, relua, vorbind ca pentru sine. „Teoretic, insa, un creier semi-organic ar putea reusi acest lucru.”

„Si tu ai asa ceva?” intreba Sarah.

„Da”, raspunse Poole.

Urmarira emisiunea pana la sfarsit, apoi se bagara in pat. Poole ramase, insa, sprijinit de perna, fumand morocanos. Langa el, Sarah se agita, asteptandu-l sa stinga lumina.

Unsprezece cincizeci. De-acum putea incepe oricand.

„Sarah, am nevoie de ajutorul tau. Peste doar cateva minute, mi se va intampla ceva ciudat. Nu va dura mult, dar as vrea sa ma supraveghezi. Sa vezi daca” Schita un gest. „Ma transform. Daca par sa adorm, sau daca vorbesc fara sens, sau” Vroia sa spuna «daca dispar», dar se controla. „N-o sa fie periculos, dar n-ar strica sa ai o arma. Ai un pistol, ceva?”

„In poseta.” Acum, Sarah era treaza de-a binelea. Ridicata in capul oaselor, il privea terorizata. Umerii ei carnosi, inchisi la culoare si pistruiati, tremurau in lumina.

Barbatul ii aduse arma.

Camera capata deodata o neclintire inghetata. Apoi culorile se estompara. Obiectele palira, contopindu-se cu umbrele, ca un fum. Tenebrele se indesira, pe masura ce totul devenea din ce in ce mai confuz si nelamurit.

Ultimii stimuli dispar, isi spuse Poole. Clipi din ochi pentru a vedea mai bine. Intrezari in pat silueta lui Sarah Benton: un decupaj bidimensional proptit acolo, pierzandu-si conturul, devenind mereu mai vag si mai incert. Substante dematerializate pluteau la intamplare, suflate de colo-colo ca niste nori inconsistenti; elemente se strangeau laolalta, se separau, se reuneau din nou. Intr-un tarziu, ultimele urme de caldura si lumina se risipira; camera se inchise si se prabusi in sine, ca smulsa din realitate. Atunci totul fu invaluit in bezna, alta decat cea nocturna, un spatiu fara profunzime, cumva dur, rigid. Pretutindeni domnea tacerea absoluta.

Vru sa intinda bratele pentru a atinge obiecte. Dar nu mai avea ce brate sa intinda. Constiinta propriului trup disparuse o data cu restul universului. Nu mai avea maini si, chiar daca ar fi avut, n-ar fi gasit ce sa atinga cu ele.

Deci am dreptate in ce priveste functionarea benzii, isi spuse, folosind o gura inexistenta pentru a-si comunica un mesaj inexistent.

Se va sfarsi oare in zece minute? se intreba. Nu cumva aici am gresit? Astepta dar intuitiv stia ca sentimentul scurgerii timpului disparuse simultan cu celelalte. Pot doar sa astept, isi dadu el seama. Si sa sper ca nu va dura prea mult.

Pentru a-si impune rabdare, hotari: voi alcatui un dictionar. Mai intai, cuvintele care incep cu a. Sa vedem. Se concentra. Ananas, automobil, accident, atmosfera, Atlantic, actinie, anunt Gandurile mergeau inainte si termeni fara inteles defilau prin mintea sa inspaimantata.

Dintr-o data lumina reveni.

Zacea pe canapeaua din salon, sub razele filtrate ale unui soare pal. Doi barbati erau aplecati asupra lui, cu tot felul de scule in maini. Specialisti de la mentenanta, intelese. Mi-au desfacut trupul.

„Si-a revenit”, spuse unul dintre tehnicieni, apoi se ridica si se dadu de-o parte. Aparu Sarah Benton, frematand nelinistita.

„Slava Domnului!” striga ea, impingandu-si suflarea umeda in urechea lui Poole. „Mi-a fost atat de frica! A trebuit sa-l chem pe domnul Danceman pentru”

„Ce s-a intamplat?” intrerupse brutal Poole. „Ia-o de la cap si, pentru numele lui Dumnezeu, vorbeste mai rar. Asa incat sa inteleg.”

Sarah se stapani, gasi timp sa-si stearga nasul si relua agitata: „Ai lesinat.. Zaceai acolo, ca un mort. Am asteptat aproape doua ore jumate si n-ai dat nici un semn de viata. I-am telefonat domnului Danceman - din nefericire, l-am trezit - si, pe la vreo patru si ceva, au venit oamenii astia. De-atunci tot lucreaza. Acum e sase si un sfert dimineata. Si mie mi-e foarte frig si vreau sa ma culc; nu mai pot merge azi la serviciu; nu pot.” Se intoarse cu spatele, smiorcaind. Zgomotul ii enerva pe Poole.

Unul dintre cei doi rosti: „Ai umblat la banda de realitate.”

„Da”, spuse Poole. De ce sa nege? Oricum, descoperisera lipitura. „Nu trebuia sa raman atat de mult in neant. Am inserat doar o portiune de zece minute.”

„Da, dar ai stopat derularea benzii”, explica tehnicianul. „Banda s-a oprit; segmentul adaugat a blocat mecanismul, care s-a deconectat automat, evitand astfel ruperea benzii. Ce te-a facut sa umbli la releu? Nu stiai la ce riscuri te expui?”

„Nu eram foarte sigur.”

“Insa banuiai ceva.”

Poole replica inversunat: „Exact asta ma si interesa.”

„Nota de plata este de nouazeci si cinci de frogi. Daca doresti, poti plati si in rate.”

„O.K.” Se ridica si se aseza; era putin ametit. Isi freca ochii si grimasa. Il durea capul si foamea se facea simtita.

„Data viitoare”, relua primul tehnician, „razuie putin grosimea benzii. Asa eviti blocarea. N-ai banuit ca exista un sistem de securitate? Care sa opreasca banda, in loc s-o”

Poole il intrerupse cu voce joasa, incordata: „Ce s-ar intampla daca n-ar trece deloc banda prin dreptul capului de lectura? O lipsa totala absolut nimic. Celula fotoelectrica emitand lumina, fara nici un obstacol in cale.”

Specialistii schimbara priviri. Unul dintre ei vorbi: „Toate impulsurile neuro-electronice ar strabate intreruperile de securitate, intrand in scurt.”

„Adica?”

„Adica ar distruge mecanismul.”

„Am studiat circuitul”, relua Poole. „Nu e tensiune suficient de mare pentru strapungere. Metalul nu se topeste la un curent atat de slab, chiar daca terminalele intra in contact. Aici e vorba de aproximativ o milionime de watt, intr-un conductor de cesiu lung de aproape trei milimetri. Sa presupunem ca, la un moment dat, functie de perforatiile benzii, exista un miliard de combinatii posibile. Curentul total la iesire nu e cumulativ; intensitatea depinde de debitul bateriei folosita la acest tip de modul, or ea nu poate fi prea mare. Chiar si cu toate circuitele inchise si alimentate.”

„De ce am minti?” intreba, plictisit, un tehnician.

„De ce nu? Exista aici posibilitatea cunoasterii depline prin experienta. Desavarsita. Sa asimilezi universul in totalitatea sa, sa fii momentan in contact cu intreaga realitate. Ceva, ce nici un om n-a reusit vreodata. O simfonie completa si atemporala, patrunzandu-mi in minte cu toate instrumentele cantandu-si notele simultan si, totusi, distinct. Toate simfoniile! Intelegeti?”

„Te va arde definitiv”, vorbira deodata cei doi tehnicieni.

„Nu cred.”

Sarah interveni: „Vreti o cafea, domnule Poole?”

„Da.” Atinse cu talpile podeaua rece si frisona. Apoi se ridica. Il dureau toate incheieturile. M-au tinut intins pe canapea o noapte intreaga, isi dadu el seama. La urma urmei, putea sa fie si mai rau.

Asezat la masa, in fata lui Sarah, Garson Poole sorbi din cafea. Tehnicienii plecasera de mult.

„Acum n-o sa mai faci experiente asupra ta, asa-i?” intreba Sarah, trista.

Poole scrasni. „As vrea sa pot controla timpul. Sa-l intorc inapoi.” Se gandi, sa tai un segment de banda si sa-l lipesc cu capul in jos. Cauzalitatea s-ar desfasura astfel pe dos. Si merg, deci, cu spatele, coborind treptele, de la aria de aterizare de pe terasa pana la usa mea, deshid usa, inchisa cu cheia, ma apropii cu spatele de chiuveta, de unde iau niste farfurii murdare. Ma asez la masa, in dreptul lor, le umplu pe rand cu mancare produsa de stomacul meu Pe urma pun mancarea inapoi in frigider. De unde o scot a doua zi, o impachetez in pungi, pe care le duc la supermarket si le repartizez pe raioane. In cele din urma, mi se dau bani de la casa, din incasarile zilnice. Mancarea e sortata in navete de plastic, trimisa din oras catre culturile hidroponice de peste Atlantic, unde revine in copaci, in lanuri, in trupurile animalelor moarte sau este ingropata adanc, in pamant. Si ce-ar dovedi toate astea? Un film derulat invers nimic in plus fata de ce stiu eu, or asta nu-i de ajuns.

De fapt, imi doresc realitatea ultima si absoluta, fie si numai pentru o fractiune de secunda. Dupa nu mai conteaza, deoarece voi cunoaste totul; nimic n-ar mai ramane de inteles sau de vazut.

As putea incerca inca o modificare, isi spuse. Inainte sa tai banda. Sa fac eu perforatii in ea, pentru a vedea ce se intampla, interesant, fiindca surpriza va fi totala.

Cu varful unei micro-scule, gauri aleatoriu banda, cat mai aproape de capul de lectura Nu dorea sa astepte prea mult.

„Ma-ntreb daca si tu vei observa ceva”, ii spuse lui Sarah. Din cate-si dadea seama, probabil ca nu. „Nu stiu ce-o sa se intample”, continua. „Vreau doar sa te previn; sa nu-ti fie frica.”

„Of, Doamne”, murmura ea.

Privi la ceas. Trecu un minut, apoi al doilea, ai treilea. Si atunci

In mijlocul camerei aparu un card de rate verzi si negre. Macaiau sustinut, dupa care parasira podeaua, urcand sa se lipeasca de tavan, o masa frenetica de aripi si pene ce se zbateau in zadar sa scape.

„Rate”, spuse Poole, minunandu-se. „Am facut o gaura prin care a trecut un card de rate salbatice.”

Acum aparea altceva. Un parc si o banca, pe care statea un om intre doua varste, in zdrente, citind un ziar rupt si mototolit. Ridica o clipa privirea, intrezarindu-l vag pe Poole, schita un zambet ce descoperea dantura prost ingrijita, apoi se adanci din nou in lectura.

„Il vezi?” o intreba Poole pe Sarah. „Si ratele.” In aceeasi secunda, rate si vagabond disparura. Nimic nu ramase in urma lor. Intervalul perforat de Poole trecuse cu repeziciune.

„Nu erau reale”, spuse Sarah. „Nu-i asa? Atunci cum”

„Tu nu esti reala”, intrerupse el. „Nu esti altceva decat un stimul pe banda mea de realitate. O perforatie pe care n-o pot obtura. Dar tu, la randul tau, unde existi? intr-o alta banda de realitate, sau intr-o realitate obiectiva?” Un semn de intrebare aici: nu stia raspunsul. Poate nici Sarah nu stia. Poate existenta ei se desfasura pe o mie de benzi de realitate; poate figura pe toate benzile de realitate din lumea asta. „Daca tai banda”, continua el, „vei fi peste tot si nicaieri. Laolalta cu intregul univers. Adica atat cat il percep.”

Sarah baigui: „Sunt reala.”

„Vreau sa cunosc absolut totul”, spuse Poole. „De-asta trebuie sa tai banda. Daca n-o fac acum, o voi face altadata; pana la urma, tot se va intampla.” Atunci de ce sa mai astept? se intreba. Si, oricum, e posibil ca Danceman sa-mi fi informat fabricantul, proprietarii, sa ia masuri pentru a ma opri. Poate fiindca le periclitez proprietatea - pe mine insumi.

„Pana la urma, ma faci sa-mi para rau ca nu m-am dus la lucru”, spuse Sarah, intristandu-se.

„Du-te.”

„Nu vreau sa te las singur.”

„Ma descurc.”

„Nu, nu te descurci, O sa-ti tai alimentarea sau stiu eu ce alta prostie, si o sa te sinucizi, numai din cauza ca ai descoperit ca nu esti om, ci furnica electrica.”

Nu era foarte departe de adevar, „Poate.” Oare totul se reducea la acest unic motiv?

„N-am cum sa te conving”, constata ea.

„Nu.”

„Atunci raman”, se hotari Sarah. „Chiar daca nu pot face nimic. Pentru ca, daca plec si mori, tot restul vietii o sa ma-ntreb ce s-ar fi intamplat daca as fi ramas, intelegi?”

Incuviinta.

„Poti incepe”, spuse Sarah.

Poole se ridica. „N-o sa ma doara”, o preveni. „Chiar daca tu vei crede altfel. Tine minte ca robotii organici au circuite de minimizare a durerii. Voi simti, in schimb, cele mai intense”

„Nu ma intereseaza”, intrerupse ea. „Fa ce vrei sau, daca vrei, nu fa nimic.”

Actiona neindemanatic - ii era frica - comenzile micro-manusilor; culese o lama ascutita, minuscula. „Voi taia banda instalata sub panoul meu pectoral”, vorbi, privind ecranul de marire. „Asta e tot.” Cand ridica lama, mana ii tremura. Gandi, intr-o secunda, totul se va termina. Totul se va sfarsi. Si Va mai fi timp sa lipesc cele doua capete, realiza deodata Poole. Cel putin jumatate de ora. Daca ma razgandesc.

Taie banda.

Sarah il fixa tematoare. Murmura: „Nu s-a intamplat nimic.”

„Trebuie sa treaca treizeci-patruzeci de minute.”

Dupa ce isi elibera mainile, se aseza din nou la masa. Vocea ii fusese nesigura; fara indoiala, Sarah remarcase sovaiala. Se enerva pe sine insusi, dandu-si seama ca o speria. „Imi pare rau”, spuse, fara nici un rost; dorea sa se scuze in fata ei. „Ar fi trebuit sa pleci”, adauga, cuprins de panica. Se ridica din nou. Si ea facu la fel, un gest reflex; respira precipitat, nelinistita, cu chipul incordat. „Hai, pleaca”, rosti Poole, apasat. „Du-te la birou, unde ar fi trebuit sa fii deja. Unde ar fi trebuit amandoi sa fim.” Voi lipi banda la loc, isi spuse; nu pot suporta tensiunea asta.

Intinse mainile spre manusi, tragandu-le anevoie, cu degetele intepenite. Cand privi prin lentiie, vazu spotul celulei fotoelectrice orientat in sus, direct pe capul de lectura; in aceeasi clipa, observa extremitatea benzii disparand si intelese brusc. E prea tarziu. Banda a trecut. Doamne, gandi Poole, ajuta-ma. Banda s-a derulat mai repede decat credeam. Deci acum

Vazu mere, pavaje si zebre. Simtea caldura, textura catifelata a unor haine; valurile oaceanului ii mangaiara trupul si asprul vant nordic se agata de el, ca pentru a-l impinge undeva. Sarah il inconjura de pretutindeni, la fel si Danceman. New York sclipea in noapte si vehicule zburau, zvacnind in cerul nocturn din jurul lui, si ziua, si inundatiile, si seceta. Unt i se lichefia pe limba si, in acelasi timp, era asaltat de gusturi si arome nesfarsite: prezenta amara a otravurilor, lamaile, firele ierbii varatice. Cadea; se ineca; se odihnea in bratele unei femei, intr-un vast pat alb, in timp ce un zgomot ascutit ii sfasia timpanele: alarma unui ascensor, blocat intr-unul din vechile hoteluri decrepite din centrul orasului. Traiesc, am trait, nu voi trai niciodata, isi spuse si, simultan cu aceste ganduri, se revarsara cuvintele si sunetele toate; insecte tiuiau si bazaiau, iar el era pe jumatate scufundat intr-un ansamblu complex de agregate homeostatice, undeva in laboratoarele Triplan-ului.

Vroia sa-i vorbeasca lui Sarah. Deschise gura si incerca sa formuleze cuvinte sa ordoneze intr-un anume fel enorma multime de termeni ce-i iluminau mintea, parjolindu-l cu semnificatia lor absoluta.

Il ardea gura. Se intreba de ce oare.

Lipita de perete, Sarah Benton deschise ochii si vazu fumul spiraland printre buzele intredeschise ale lui Poole. Apoi robotul se prabusi, pe coate si genunchi, si se chirci incet intr-o gramada zdrobita, ghemuita. Nu mai trebuia sa-l examineze; isi dadu seama ca „murise”.

Poole si-o facuse cu mana lui. Nu putea simti durerea; chiar el spusese asta. Sau foarte putin; o idee doar. In orice caz, acum totul se terminase.

Ar fi bine sa-l anunt pe domnul Danceman, se hotari ea. Inca zguduita, traversa camera spre videofon, lua aparatul si compuse din memorie numarul.

Credea sa sunt un stimul pe banda lui de realitate, isi spuse. Asa incat a fost convins ca mor si eu o data cu el. Ce ciudat. De ce si-a imaginat asa ceva? El n-a fost niciodata legat de lumea reala; a „trait” intr-o lume electronica proprie. Ce straniu.

„Domnule Danceman”, vorbi ea, odata facuta legatura, „Poole nu mai e. S-a autodistrus in fata mea. Ar trebui sa veniti.”

„Deci, in sfarsit, am scapat de el.”

„Da, si nu va fi deloc bine.”

„Trimit doi oameni de la atelier.” Danceman privi, pe langa ea, la silueta lui Poole, ghemuita in apropierea mesei. „Du-te acasa si odihneste-te”, ii spuse lui Sarah. „Probabil esti foarte obosita.”

„Da. Multumesc, domnule Danceman.” Inchise si ramase nehotarita.

Pe urma observa ceva.

Mainile mele. Le duse in dreptul ochilor. Cum se face ca vad prin ele?

Dar si peretii camerei isi pierdeau, la randul lor, contururile.

Tremurand, se apropie de robotul inert, se opri, nestiind ce sa faca. Prin picioarele ei se distingea covorul, mai intai cetos, apoi tot mai transparent, pana ce vazu, prin el, straturi succesive de materie dezintegrandu-se.

Poate daca reusesc sa lipesc la loc capetele benzii se gandi ea. Dar nu stiu cum. Iar silueta lui Poole devenise imprecisa.

Vantul diminetii batea in jurul ei. Nu il simtea; incepuse, deja, sa nu mai aiba senzatii.

Vanturile continuau sa bata.

[Originally published in „Fantasy & Science Fiction” Oct. 1969]