Acasa, fanus neagu - comentariu

ACASA, FANUS NEAGU - comentariu

In proza romaneasca a existat, incepand cu epoca pasoptista, ideea de a evidentia specificul geografic, etnografic, social si psihologic al anumitor tinuturi: satul montan moldav, Banatul, nordul Transilvaniei, Baraganul, Dobrogea, universul baltilor.

Fanus Neagu se inscrie in linia prozatorilor care evoca in operele lor Sudul, un spatiu imaginar, un fel de 'ducat' in care traieste o colectivitate taraneasca cu trasaturi specifice. Sudul lui Fanus Neagu e un tinut ocolit de timp cu tarani care traiesc la modul homeric, biblic, pe ginti si triburi, epoca fiind a unui patriarhat delicat sau violent, triburile conducandu-se dupa datini imemoriale.

Toata aceasta umanitate, construita potrivit tiparelor supradimensionate ale epopeicului e proiectata pe o geografie monumentala, ale carei principale elemente sunt: campia nesfarsita, arsa de seceta sau cotropita de vifornite, intinsele zavoaie cu salcii, Dunarea si baltile misterioase, impresia fiind de vastitate, primordialitate, salbaticie, mister. Geografia, in esenta, este si o vasta metafora a formidabilelor pasiuni umane, involburate ca apele, aprinse ca un pustiu sub soarele verii, avand forta vifornitelor catastrofice din iernile Baraganului.

In spatiul prozei actuale, Fanus Neagu, posesorul unui superior simt artistic, reactionand subtil impotriva snobismului atator experimentatori in domeniul tehnicilor narative, confera naratiunilor sale,ca Sadoveanu, Rebreanu, Tolstoi sau Solohov, o grandoare epopeica. Evocand in pagini memorabile o lume elementara, prozele lui Fanus Neagu se definesc prin densitate etica, conflicte puternice cu accent pe senzational. Echilibrul dintre naratiune, descriere si dialog si evidentierea miscarilor sufletesti, prin limbaj, gesturi si taceri face din universul triburilor taranesti de la Dunare o emblema a specificului nostru national si o emblema a umanitatii.

In proza lui Fanus Neagu exista doua registre stilistice: stilul autorului, novator, colorat, metaforic, un stil al asociatiilor socante, autorul fiind remarcabilul reprezentant in proza contemporana a ceea ce Tudor Vianu numea 'stilul artist'. Stilul personajelor - expresie adecvata a starilor sociale, caracterologice si culturale, este un stil oral, pitoresc, in cazul personajelor din lumea taraneasca si stilul neologistic rafinat in cazul personajelor instruite.

Nuvela 'Acasa', cuprinsa in volumul 'Vara buimaca', aparut in anul 1967, evoca tragedia sociala a taranilor dezradacinati si siliti la un domiciliu fortat, departe de casa. Opera este o capodopera prin senzationalul situatiei si violenta conflictului social, prin alternanta dintre idilicul semanatorist si duritatea naturalista, dintre delicatete si brutalitate, bufonada si tragedie. Faptele sunt integrate in tipare mitice fundamentale, dincolo de personajele concrete stand arhetipurile din mitologia nationala. Nuvela evoca o intamplare senzationala. O batrana, Gherghina lui Oprisan Rosioru,impreuna cu nepotul ei, Eremia, se intorc in satul lor natal, Gradistea de pe malul Buzaului, de unde fusesera izgoniti in mod abuziv, impreuna cu intreaga familie, in urma cu cinci ani, in 1949. Trimisa tocmai in Maramures, fiindca avusese ceva avere, batrana venea in Gradistea sa moara acasa. Nuvela se structureaza in trei episoade: sosirea in gara, drumul spre Gradistea si mortea batranei.

In prima parte se preziata sosirea in gara a celor doua personaje, Gherghina si Eremia,cu trenul de 10,28. Batrana inalta si osoasa, cu fusta neagra pana in calcaie si sal fumuriu, adunat peste obraji, se opreste intre linii sa rasufle, iar baiatul, cu cap frumos de lup tanar pus pe un trunchi incordat cu miscari zvacnite, se oprise si el pentru a-si razui talpile cizmelor pe marginea peronului. Trenul plecase si ei uitasera ca trebuie sa se infunde pe drumul de campie care ducea la Gradistea.

Recunoscuti de nevasta sefului de gara, sunt invitati de aceasta in curtea casei si tratati omeneste cu paine calda. Batrana bolnava, obsedata de ideea mortii, intonand din cand in cand marsul mortilor invatat de la nepot, care fusese trompetist in armata, ia painea si o ascunde sub sal, iar Eremia, firesc angajeaza un dialog cu nevasta sefului de gara. Pentru Eremia si bunica Gherghina acasa e un taram paradisiac, spatiul mitic al dorului si al obarsiei, locul unde viata e buna, caci intre straini nu esti nicaieri. Pentru nevasta sefului de gara, personaj usor bovaric, visand alta lume, acasa, in campie, e un spatiu dezolant, cu ploi monotone, bacoviene, fum si intuneric prin care umbla pacanind, obsedant, din capacele lor de tinichea, greoaiele carute taranesti.

A doua parte a nuvelei evoca drumul spre satul Gradistea. Motivul central este raportul dintre satul arhaic si satul actual, evidentiindu-se ideea ca satul in numai cativa ani, sub presiunea unei istorii dure, a parcurs un proces de acuta involutie, o catastrofica prabusire a tiparelor stravechi, spectaculoasa desacralizare a lumii. Paradisul arhaic, cu inaltele sale valori estetice, etice, religioase, cuprinse in datini luminoase, este inlocuit cu o lume egoista, brutala, fara sentimentul sacrului, acceptand modele comportamentale noi, modernul, in ipostazele sale inestetice si violente. Drumul pana la Gradistea, cei doi, batrana si nepotul il parcurg in camionul colectivei, sofer fiind unul din prietenii din copilarie al lui Eremia, Geana Aurel. Scund si schiop, din care cauza toata lumea ii zicea sontorogul, mestecand tutun, moda americana, murdar, ipocrit si mitocan, cu dintii rari, cu spinarea plina de negi, ca un broscoi de Tulcea, cu unghii mari, e un demon grotesc ca-n iconografia medievala, simbol al unui sat prabusit catastrofic in tiparele demonicului. Ideea de infern este sugerata si prin culori ori sunete, prin ierburi cenusii si uscate.

In contrast cu acest acasa, cazut in zona infernalului, apare ca un spatiu idilic, satul arhaic atemporal. Aurel Geana ii spune lui Eremia ca in iarna trecuta si-a adus aminte de el, de vremea copilariei, atunci cand colindau impreuna. Eremia, privind intr-o parte, isi aduce aminte nu numai colinda cu semnificativul motiv al apocalipsului care va veni, atunci cand 'va-njura fiu pe tata, fiica-sa pe maica-sa', ci si de atmosfera de lumina, sacralitate, duiosie, care inveselea satul in timpul sarbatorilor Craciunului, atunci cand personajele din mitologia crestina coborau in sat, iar neaua avea un aspect ireal.

Partea a treia a nuvelei, de o insuportabila duritate, infatiseaza tragica moarte a batranei Gherghina a lui Oprisor Rosioru.

Ajungand in casa de altadata, acum sediul Sfatului popular, batrana ii spune primarului Pavel Odangiu ca a venit sa moara acasa. Desi acesta o alunga, ea se aseaza pe un scaun, cere nepotului sa-i cante doina 'Hai Buzau, Buzau' si, aupa o lauda a divinitatii, moare sub privirile buimacite ale nepotului si primarului. Odangiu, devenito fiara, izbeste pe Eremia cu pumnul in gura si-l alunga. Dupa ce-si sterge gura plina de sange, Eremia ridica trupul batranei si nestiind ce sa faca, se indreapta spre sirul de barci rasturnate sub gard, in timp ce vantul, rabufnit din campie ii plesnea fata cu picaturi de ploaie. Si in aceasta parte motivul central e acasa. Timpul arhaic este simbolizat de batrana Gherghina, protocolara si decisa, nepotul Eremia, ascultator si tolerant, de doina straveche, simbol al superbului rafinament spiritual la care ajunsese civilizatia taraneasca. Timpul de acum, modern, acasa e un univers degradat al carei esenta e violenta si ura.

Personajele nu reprezinta caractere, ci doua timpuri istorice, doua civilizatii, cea arhaica si cea moderna, violent contrastante.

Batrana Gherghina a lui Oprisan Rosioru, prin seninatatea mioritica in fata mortii, prin darzenia cu care respecta, cu toate violentele unui timp advers, datini imemoriale, reprezinta civilizatia taraneasca ancestrala, sinteza originala de pagan si crestin. A muri acasa este o datina geto-dacica, ascunzand credinta ca, astfel protejat, omul nu se va prabusi in marile hauri de dincolo. Moartea batranei nu este numai expresia unei mentalitati arhaice, ci si a unei revolte impotriva istoriei prapaditoare. Aceasta nuanta fiind resimtita repede de primarul Pavel care il numeste pe Eremia vipera.

Eremia, comparat de scriitor cu un lupan tanar, lupul reprezentand flamura dacilor, e si el un personaj care reprezinta frumoasele valori ale lumii arhaice. Distinctia fizica, energia si nobletea gesturilor, sensibilitatea dintre dorul de casa, respectul pentru parinti si bunici, pentru valorile spirituale ale lumii taranesti, pentru colinzi, doine, mituri si datini il definesc intre valorile emblematice.

Primarul Pavel Odangiu, ca si soferul, prin lipsa de omenie si resivitate este expresia unei istorii, al carei obiectiv a fost sfaramarea nobilelor structuri spirituale nationale.

Pentru caracterizarea personajelor se utilizeaza portretul psiho-fizic si caracterizarea prin gesturi, vorbe si atitudini. Natura e cadru, dar si stare de suflet.

Naratiunea se remarca prin compozitie riguroasa, savanta, prin gradare a conflictului si semnificative intoarceri in timp, conform tehnicii proustiene. Densitatea etica si accentul pus pe senzational, monumentalizarea actiunilor si a personajelor compun o atmosfera epica profund originala.

In aparenta, nuvela evoca tragedia taranilor exclusi in mod abuziv din locurile lor de bastina si trimisi la marginea tarii, intr-un nicaieri. Scriitorul, prin moartea batranei, realizeaza un patetic act de acuzare impotriva unei istorii violente si nedrepte.

In fond, nuvela prezinta raportul dintre doua lumi, lumea satului atemporal si lumea satului modern, evidentiindu-se ideea ca sub incidenta istoriei violente satul a parcurs un dramatic proces de involutie.