Valorificarea resurselor litosferei

Valorificarea resurselor litosferei

Litosfera este geosfera cea mai importanta sub raportul resurselor de substante minerale utile, care stau la baza dezvoltarii industriei. Litosfera este, in acelasi timp, suportul invelisului de sol, precum si al unei insemnate parti a biosferei, contribuind, deci, in mod indirect la asigurarea principalelor surse de existenta ale omului. Dupa particularitatile si importanta lor economica, substantele minerale utile se grupeaza astfel:

a. resurse energetice, care cuprind combustibili fosili (carbunele, petrolul, gazele naturale, sisturile bituminoase) si substantele radioactive (uraniu, thoriu, plutoniu), care stau la baza obtinerii energiei electrice, combustibilii fosili constituind totodata si o materie prima pentru diferitele ramuri ale industriei (industria chimica).

b. resursele metalurgice, care cuprind minereurile feroase (cel mai important fiind fierul) si minereurile neferoase (care cuprind cuprul plumbul, zincul, cositorul, bauxita, etc.).

c. resurse chimice, dintre care pot fi mentionate sarurile de potasiu, utilizate in productia de ingrasaminte chimice, sarurile de natriu, care constituie principala materie prima pentru obtinerea produselor sodice, piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric, fosforitele si apatitele, utilizate pentru obtinerea productiei de superfosfati.

d. materialele de constructii, cele mai insemnate fiind marmura, granitul, calcarul, argila, etc.

1. Resursele energetice

A. Aspecte generale

Anul 1973, primul soc petrolier mondial declansat de ridicarea pretului petrolului de 4 ori de catre tarile O.P.E.C.. La scurt timp, in 1979, din nou s-a operat o modificare in pretul petrolului dublandu-l. Cresterea pretului titeiului s-a resimtit ca un soc violent in economia multor state dezvoltate, tari care se bazau pe un sistem monoenergetic ce folosea cu precadere combustibili fosili in obtinerea energiei electrice.

Pentru a-si reduce dependenta fata de anumite areale geografice bogate in petrol, unele state dezvoltate si-au intensificat prospectiunile in cadrul teritoriului lor national pentru a identifica purtatori de energie, actiuni care s-au soldat pentru unii cu rezultate benefice. In prezent, Marea Britanie, Norvegia si Niger exploateaza noi rezerve de hidrocarburi ajungand la o productie care le permite chiar exportul acestora. Ca atare, tarile O.P.E.C. (in cadrul acestei organizatii, infintate in 1960, sunt incluse Arabia Saudita, Iran, Irak, Kuweit, Venezuela, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Indonezia, Algeria, Nigeria, Libia, Gabon si Ecuador), chiar daca detin 76.1 % din rezerve si 40.5 % din productia mondiala, si-au pierdut suprematia pe piata mondiala.

Productia mondiala de energie a crescut continuu, de la 2.7 miliarde t e.c. in 1950 la 9.53 miliarde t e.c. in 1995 pentru ca in anul 2005, dupa unele previziuni economice, sa ajunga la 15.8 miliarde t e.c.. Aceasta crestere s-a datorat procesului de industrializare atat de caracteristic pentru perioada contemporana.

Acest ritm de dezvoltare economica poate fi sustinut numai de prezenta unor resurse energetice, de importul acestora precum si de o putere financiara considerabila care permite producerea sau achizitionarea de echipamente tehnice necesare exploatarii purtatorilor de energie. La nivel global, datorita raspan-dirii neuniforme a resurselor energetice apar discrepante majore intre diferite state, determinand dependenta energetica a statelor sarace in resurse fata de cele bogate in astfel de resurse.

Ca atare, si productia de energie prezinta valori diferentiate de la o tara la alta, precum si o participare variata a diferitilor purtatori de energie. La inceputut secolului, carbunii contribuiau cu 90 % in productia mondiala de energie dar ponderea lor a scazut pana la 28.7 % in 1975 datorita folosirii hidrocarburilor pentru obtinerea energiei electrice. Dupa 1979, carbunii reintra in atentia producatorilor de energie dar totusi nu depasesc procentual aportul petrolului sau a gazelor naturale. In schimb, datorita avantajelor pe care le prezinta, petrolul este principalul combustibil folosit pentru obtinerea energiei electrice ajungand in 1975 la o pondere de 45.8 %. Gazele naturale sunt folosite din ce in ce mai mult pentru obtinerea energiei electrice, ele participand cu 24.6 % in productia mondiala de energie (1995).

Principala problema pe care o ridica acesti combustibili fosili este caracterul limitat al rezervelor. In actualul ritm mediu de consum mondial, rezervele de petrol se vor epuiza in 40-44 de ani, rezervele de gaze naturale in 60-64 ani iar cele de carbune in 232-236 ani. La nivel regional apar si in acest caz diferente care favorizeaza sau defavorizeaza anumite state. De exemplu, in Orientul Apropiat si Mijlociu, rezervele de petrol ajung pentru 110 ani in timp ce in Europa si America de Nord ele se vor epuiza in 13 si, respectiv, 10 ani.

Pentru a avea o imagine clara asupra acestor probleme si pentru analiza lor obiectiva, O.N.U. a stabilit o unitate etalon care este egala cu 1 t. huila, cu o putere calorica de 700 kcal./kg. O tona de carbune brun este echivalenta cu 0.4 unitati conventionale (u.c.), 1 litru de petrol - 1.43 u.c., 1000 m³ gaz natural - 137 u.c., 1000 Kwh hidroenergie - 0.5 u.c.

Si in cazul consumului de energie electrica apar o serie de diferentieri teritoriale pe fondul unei valori medii mondiale de 9441.5 milioane t. e. c.. Astfel, in 1982, principalele continente consumatoare de energie electrica erau Europa (inclusiv C.S.I.) si America de Nord si Centrala, urmate de Asia, pentru ca cel mai mic consum sa se inregistreze in Oceania. Interesanta este analiza consumului energetic pe cap de locuitor, analiza care evidentieaza un consum ridicat de energie in tarile dezvoltate si unul redus in tarile slab dezvoltate. Cele mai ridicate valori inregistrate sunt in Qatar (23693 kg/loc.), Emiratele Arabe Unite (20183 kg./loc.), Canada (10255 kg/loc.), S.U.A. (9958 kg/loc). La polul opus se situeaza multe state care au consum sub 100 kg/loc (Laos, Bangladesh, Cambogia, Sudan, etc.).

Analizand insa acest consum energetic mondial prin prisma dezvoltarii durabile, intalnim notiunea de eficienta energetica care mentioneaza ca superioritatea unei economii nu rezida din cantitatea de energie consumata ci din modul in care aceasta este folosita.

De asemenea, datorita caracterului limitat al resurselor, se impune o rationalizare a consumului energetic si dezvoltarea unui sistem plurienergetic in care sursele neclasice sa aiba un rol din ce in ce mai important in producerea energiei electrice.

B. Combustibilii fosili

B.1. Resursele globale de carbune

Originea carbunilor. Carbunii sunt roci sedimentare, causto-biolitice, formate prin acumularea si transformarea complexa a resturilor vegetale in conditii anaerobe. Prin procesul de incarbonizare (sau carbonificare) aceste resturi se transforma lent eliminand oxigen, sub forma de dioxid de carbon si apa, hidrogen, sub forma de metan si apa precum si azot sub forma de amoniac, dar mentinand preferential carbonul care se acumuleaza in roca.

Dupa gradul de incarbonizare carbunii se impart in:

- carbuni superiori; antracitul si huila

- carbuni inferiori; carbunele brun, lignitul si turba

Antracitul, se gaseste intr-un grad foarte inaintat de incarbonizare, are un continut ridicat de carbon fix, precum si o putere calorica de peste 8.000-9.200 kcal/kg. Datorita calitatilor sale este folosit atat in energetica cat si ca materie prima in industria chimica.

Huila, este al doilea carbune pe scara valorica prezentandu-se compact, cu aspect fibros sau sistos, negru stralucitor. Detine un continut ridicat in carbon fix (pana la 86 %) avand o putere calorica ce variaza intre 7000-9000 kcal/kg. Este folosit in fabricarea cocsului, a gazului de iluminat si a gudroanelor.

Carbunele brun se prezinta cu un grad mediu de incarbonizare, cu un continut moderat in masa combustibila si o putere calorica inferioara (3000-6000 kcal/kg). Sunt utilizati cu precadere ca combustibili, dar poate fi si cocsificat.

Lignitul, are un grad incipient de incarbonizare, continut destul de mic in masa combustibila (40-60 % C) si o putere calorica redusa, de 2600-4100 kcal/kg. Are o larga utilizare in energetica, transporturi si pentru incalzirea locuintelor.

Turba, contine resturi vegetale incomplet incarbonizate. Carbonul este prezent intr-un procent de 28-40 % ceea ce ii confera o putere calorica foarte redusa (900-1500 kcal/kg) fiind folosit mai ales ca material izolant si ingrasamant pentru culturile agricole.

Conditiile de exploatabilitate. Acestea depind in primul rand de adancimea la care se afla stratele de carbune, in general la peste 1000 m, temperatura ridicata, cresterea pretului extractiei si al pomparii apei limitand posibilitatea de exploatare. Cele mai rentabile exploatari sunt cele efectuate la suprafata, cu utilaje de mare capacitate (in Germania o mare parte din productia de carbune se obtine din cariere, S.U.A. peste 50 %, iar C.S.I. circa 35 %). Se coboara la adancimi mari doar in stratele relativ sarace in carbune, dar acesta fiind de buna calitate (Franta si Belgia, la -100 m).

Grosimea stratelor carbonifere este un alt factor natural important, in bazinele carbonifere cu strate groase putand fi introduse mult mai usor in exploatarea mecanizata (astfel, in bazinul carbonifer Ekibastuz, C.S.I., unele strate de carbune pot atinge 100 m grosime, exemple care se mai intalnesc si in Germania). Uneori calitatea carbunelui compenseaza dezavantajul grosimii reduse a stratelor (de ex. in Dombas, unde unele strate ating doar 0.4 - 1.2 m grosime dar carbunele exploatat este de calitate foarte buna).

Primele evaluari asupra rezervelor mondiale de carbune au fost elaborate la inceputul secolului nostru, acestea facand, insa, cu timpul, mari progrese prin descoperirea a numeroase bazine noi si prin aprofundarea cercetarilor in bazinele cunoscute.

Rezervele mondiale totale sunt apreciate foarte vag, valorile diferind de la un autor la altul. Potentialul resurselor carbonifere se ridica la circa 16500 miliarde tone.

Rezervele economice exploatabile sunt insa mult mai mici, cu putin peste 1000 miliarde tone si pot asigura consumul mondial la nivelul actual, de circa 4.5 miliarde tone, pentru mai bine de 230 ani. De altfel, rezervele de carbuni detin 90 % din totalul rezervelor de combustibili fosili.

Repartitia teritoriala a zacamintelor carbonifere favorizeaza statele din emisfera nordica, intre latitudinile de 35-60°, unde sunt concentrate majoritatea bazinelor carbonifere mari. Daca luam in considerare rezervele probabile, cel mai bogat stat in carbune este C.S.I. (56.7 % din rezervele mondiale) urmat de S.U.A. (24 %), R.P.Chineza (9.4 %) si Australia (Fig. 3). Daca luam insa in considerare rezervele sigure, S.U.A. este pe primul loc (23.9 %) urmate de C.S.I. (23.1 %), R.P.Chineza (18.1 %), Australia (6.6 %), Germania si Marea Britanie.

In viitor se asteapta ca aceste rezerve sa creasca substantial prin descoperirea unor zacaminte de carbune in Africa de sud-est sau in alte areale geografice mai putin explorate.

Productia totala de carbune a avut in general un mers ascendent chiar daca ponderea acestui combustibil s-a redus in balanta energeticii mondiale. La nivelul anului 1991, productia mondiala de carbune a ajuns la 4472 milioane tone (de 2,3 ori mai mult decat in 1950) pentru ca in 1995, aceeasi productie sa fie de 4506.6 milioane tone.

Fig. 3 - Repartitia rezervelor de carbuni - 1995 - (dupa Erdeli G. et. al.)

In structura productiei predomina majoritar carbunii superiori (78 %), iar primele trei state care au obtinut productii remarcabile au fost: R.P.Chineza cu 1309 milioane tone, S.U.A. cu 934.9 milioane tone si India cu 288 milioane tone (Fig. 4). In ceea ce priveste productia la un locuitor, care reflecta mai clar gradul de asigurare a necesarului de consum, pe primele locuri se gasesc Australia (12034 kg/loc), Polonia (5252 kg/loc) si Grecia (5001 kg/loc).

Repartitia geografica a principalelor bazine carbonifere

Europa. Principalele tari producatoare de carbune ale vechiului continent sunt: C.S.I., Germania, Polonia, Marea Britanie, Republica Ceha, Grecia, Romania, Spania, Bulgaria, Franta, etc.

Comunitatea Statelor Independente, detine primul loc in lume in ceea ce priveste rezervele de carbune si locul al treilea ca productie. Principalele bazine carbonifere se inlantuie de la vest la est, din randul carora amintim: bazinul Donetk (Ucraina), bazinul Karaganda (Kazahstan), bazinul Kusnetk (Kuzbas), bazinele Kolama, Kansk-Acinsk, Ceremhova, Iacutiei de sud, Bureia, etc. (Federatia Rusa). In nordul acestui sir se gasesc bazinele Moscovei, Peciorei, Ural, Tunguska, Lena, Kamceatka, etc. (Federatia Rusa). Se mai exploateaza carbune in Muntii Caucaz, in Gruzia, etc.

Bazinul Donetk (Dombas), cu o suprafata de 25000 km² cantoneaza zacaminte de calitate superioara ce se ridica la circa 90 miliarde tone. Dintre principalele centre de exploatare amintim: Donetk, Gorlovka, Kamensk, etc. Valoarea economica a acestor rezerve de carbune este sporita de existenta rezervelor de fier (Krivoi-Rog) si mangan (Nikopol) din apropiere.

Bazinul Karaganda, localizat la nord de lacul Balhas, are carbune de calitate superioara, cocsificabil, folosit in industria metalurgica din Ural.

Principalul bazin carbonifer din care se exploateaza lignitul si carbunele brun este cel al Moscovei. Cele mai rentabile centre de extractie sunt: Sovorov, Kaluga, Borovici, Novomoskovsk, etc.

Bazinul Peciora are cea mai mare suprafata din Europa, ingloband si centrele de exploatare de la Vorkuta, Intra, etc. Carbunele obtinut este folosit in industria din regiunea Sankt Petersburg.

Din bazinul Ural se exploateaza atat carbune superior (la Bredi, Celiabinsk, etc.), cat si carbune brun (Karpinsk). Toata productia este destinata zonelor industriale din Ural.

Germania, detine o cantitate apreciabila de carbune, din totalul rezervelor 230 miliarde tone fiind carbunii superiori pentru ca cei inferiori sa totalizeze 90.7 miliarde tone. Principala zona carbonifera este localizata in vestul Germaniei, alaturi de care se mai gasesc si alte bazine carbonifere.

Bazinul Ruhr produce circa 90 % din productia carbunilor superiori ai tarii, extinzandu-se pe o suprafata de 7600 km². Aceasta productie se obtine in special din centrele de extractie Dortmund, Essen, Bochum, Duisburg, Oberhausen, etc.

Bazinul Aachen, localizat in apropiere de granita cu Belgia, dispune de cantitati insemnate de huila, care se exploateaza si in bazinul Sachsen la: Zwickau, Dresda, Olsnitz, etc.

Situat in apropierea zacamintelor de fier din Lorena (Franta), bazinul Saar are un rol important in regiunea respectiva datorita posibilitatilor de comert cu astfel de materii prime minerale.

In sud-estul muntilor Harz este localizat bazinul carbonifer Saxono-turingian care cantoneaza zacaminte de carbune inferior exploatat in centrele Torgau, Leipzig, Borna, Halle, etc. Tot carbune inferior, dar intr-o cantitate apreciabila, se exploateaza in bazinul carbonifer Cottbus, situat pe raul Spree.

Rezervele totale de carbune din Polonia se ridica la aproximativ 60.5 miliarde tone (1989) din care o mare pondere apartine carbunilor superiori. Majoritatea zacamintelor de huila se gasesc cantonate in Silezia Superioara, unde principalele centre de extractie sunt: Katovice, Rybnic, Gliwice, etc., carbune ce se exploateaza si in Silezia Inferioara (la Nowa Ruda) precum si in podisul Lublin. In partea de vest a tarii, la Luban, Cybinca, si in nord, la Darlowa, se extrag carbuni inferiori.

Exploatarea carbunilor in Marea Britanie constituie o traditie veche, activitate economica care se practica inca din secolul al XVIII-lea. Majoritatea rezervelor de carbune sunt de calitate superioara si se extrag din cateva bazine carbonifere mai importante.

In Muntii Penini se extrage carbune in centrele: Yorkshire, Sheffield, Notthingham, etc., acesta fiind de calitate superioara. In Wales, la Cardiff si Swansea se exploateaza in special antracit, pentru ca in nord-estul Angliei principalele centre de extractie sa fie Durham si Northumberland.

Aproximativ jumatate din productia tarii este obtinuta in bazinul Scotiei unde principalele exploatari sunt localizate in apropierea oraselor Glasgow, Edinburgh, Tife, Grangemouth, Lanark, etc.

Carbunele asigura intr-o masura insemnata productia de energie electrica a Spaniei cu toate ca nu se gaseste intr-o cantitate foarte mare. Principalele zacaminte de huila ale tarii sunt localizate in Muntii Cantabrici (la Barruela, Matallana, etc.) si Sierra Morena (cu exploatarile de la Penarroya si Espiel).

Franta are principalele exploatari de carbune in bazinele carbonifere Mosela (in regiunea Lorena) si Valanciennes-Pas de Calais, alaturi de care se participa, dar intr-o mica masura, si centrele de extractie din Masivul Central Francez.

Circa 90 % din rezervele de carbune ale Bulgariei sunt de calitate inferioara ele fiind localizate cu precadere in bazinele Marita, Pernik, Sofia, Burgas, Delcev, Gote, etc. Huila se exploateaza in partea de nord-vest a tarii la: Traska Ciuka, Belogradcic si in bazinul Sofiei.

Rezerve importante de carbune se gasesc si in Republicile Ceha si Slovaca, ele totaliziand circa 11.6 miliarde tone carbune superior si 9.8 miliarde tone cel inferior. Cel mai important bazin carbonifer este Ostrawa-Karvina care aprovizioneaza in buna parte industria siderurgica din cele doua state. Alte bazine carbonifere,dar care au un aport mai redus in carbzne, sunt: Plzen, Kosice, Kladno, etc. Cele mai bogate zacaminte de carbune inferior se gasesc in bazinele Most, Sokolov, Modry Kamen, Novaky-Handlova, etc.

Asia. Cele mai insemnate productii de carbune sunt obtinute de R.P.Chineza si de India cu toate ca in perimetrul acestui continent sunt localizate importante rezerve de carbune.

Republica Populara Chineza este principalul producator mondial de carbune, el gasindu-se in acelasi timp pe un loc de seama in ierarhia tarilor detinatoare de rezerve carbonifere. Aceste rezerve sunt de buna calitate si usor de exploatat, rezerve cantonate mai ales in partea de nord-est a tarii, regiune care participa la productia de carbune cu circa 70 % din total. Principalele centre de extractie sunt: Fushun, cu mari exploatari in cariera, Boshan, Fusin, Beijing-Kailuan, etc. O mare parte din carbunele obtinut din aceste exploatari este utilizat in industria siderurgica de la Anshan.

Rezerve importante sunt cantonate si in arealul Podisului de loess si Podisului Ordos, cu centre de extractie in provinciile Shanxi, la Datong si Tayuan, Shenxi, la Ynchuan, Mongolia Interioara, la Baotou, etc. Carbune se mai extrage la Chonqqinq (in Bazinul Rosu), Anyuan (in Muntii Chinei de Sud), Hami, Turfan (in regiunea Xinjiang-Uigur), Aning (Podisul Yunan, cu zacaminte de carbuni inferiori), etc.

India este a doua tara asiatica producatoare de carbune pentru ca la nivel mondial sa se situeze pe locul trei. In structura acestei productii predomina net huila care este exploatata in bazinele din Bengalul de Vest (Sindri), Madhya-Prades, Bihar (Hazaribag), Orissa (Hiracud), in bazinul raului Godavari (Singareni), etc. In partea de est principalele exploatari sunt in apropiere de Madras.

In Japonia, majoritatea zacamintelor de carbune sunt localizate in insulele Hokkaido (49 %), Kyushu (39.5 %) si Honshu (10 %), dar datorita grosimii reduse a stratelor de carbune si a conditiilor tectonice nefavorabile aceste zacaminte nu sunt rentabile pentru exploatare. Principalele bazine carbonifere sunt: Kushiro, Ishikari si Wakkanai (ins. Hokkaido), Chikuho (ins. Kyushu) si cele din Muntii Abukkuma (ins. Honshu). Marea majoritate a necesarului de carbune al Japoniei este insa importat.

In cadrul Asiei se mai exploateaza carbune, dar in cantitati mai reduse care acopera partial necesarul tarilor respective, in R.P.D. Coreeana (in special antracit in bazinele carbonifere Phenian si Tokchon, precum si lignit in partea de nord a peninsulei), Coreea de Sud (carbune cocsificabil la Samchock), R.S. Vietnam (in bazinele Quang Yen si Hue), Thailanda (la Lampang), Indonezia (huila si carbune brun in insulele Sumatera, Kalimantan, Laut, etc.)

Australia si Noua Zeelanda. Australia este principalul teritoriu din emisfera sudica care detine rezerve insemnate de carbune (circa 170 miliarde tone) pe baza carora obtine si o productie insemnata (232.6 milioane tone, 1995). Principalele bazine carbonifere sunt cantonate in statele Nuoa Galie de Sud (in centrele Lithgow, Illawara), Queensland (in Muntii Morgan si Peninsula York), Australia de Sud si Australia de Vest (la Northampton, Perth, Collie, etc.).

Carbunii inferiori predomina in Noua Zeelanda fiind exploatati in special in provinciile Westland si Southland. Principalele centre de extractie a huilei sunt Mokau, Westport, Hikurangi si Malvern Hilles.

America de Nord. Continentul nord american se remarca atat prin rezerve insemnate de carbune (in structura carora predomina carbunii superiori), cat si prin productia realizata, in contributia careia S.U.A. detine un rol de seama, urmata de Canada.

Statele Unite ale Americii detin cantitati impresionante de carbune, rezerve care pot fi grupate in trei provincii:

- Provincia Muntilor Appalachi, reprezinta cea mai mare zona de exploatare a carbunilor din lume, obtinandu-se aici 2/3 din productia de antracit si huila a tarii. Principalele centre de extractie sunt: Wheeling, Huntington, John Sevier, Gallath, Colbert, in apropierea orasului Pittsburg, etc.

- Provincia interioara detine aproximativ 17 % din rezervele de carbune ale S.U.A. si circa 1/3 din productia de carbune. Exploatarile de seama sunt localizate pe teritoriul statelor Illinois, Iowa, Kansas, Kentuky, Oklahoma, etc.

- Provincia vestica, cantoneaza principalele rezeve de carbune ale S.U.A. incluse in bazinele carbonifere din statele Colorado, Wyoming, Dakota de Nord, etc., dar carbunele exploatat aici este de calitate slaba, fapt ce a dus, coroborat si cu alte cauze (relief accidentat, departarea zonelor industriale), la o productie redusa.

Canada are o productie echilibrata, nu prea mare desi cantoneaza rezerve relativ insemnate. Cele mai importante bazine carbonifere se gasesc in provinciile Newfoundland (Sydney, Inverness, etc.), Columbia Britanica, Alberta (Castor, Pembina, etc.) si Saskatchewan.

Productia de carbune realizata de Mexic nu acopera necesarul intern fapt ce impune importul unor cantitati insemnate de carbune. Cele mai importante bazine carbonifere ale Mexicului sunt amplasate in bazinul San Juan de Sabinas, la sud de Pueblo si in nordul tarii la Nacozari de Garcia.

Africa. Continentul 'negru' detine rezerve reduse de carbune, cele mai insemnate fiind localizate in Africa de Sud si Nigeria. Ca atare, ponderea acestui continent la productia mondiala este foarte mica, cele mai multe state din cadrul lui fiind nevoite sa importe carbune pentru satisfacerea necesarului intern.

O mare parte din carbunele Africii de Sud este cocsificabil fapt ce determina utilizarea lui in special in siderurgie. Principalele zacaminte de carbune sunt amplasate in provinciile Natal si Transvaal. In cea din urma se disting trei regiuni carbonifere care participa in productia nationala cu ponderi diferite: High Veld, Witbank si regiunea carbonifera de sud-est. Carbunele din provincia Natal prezinta un continut ridicat de carbon fix ceea ce ii confera o buna calitate. La Vryheid este principalul centru de extractie. Principalele rezerve de carbune ale Nigeriei sunt cantonate in apropierea localitatilor Enugu, Lofia, Okaha, etc. Rezerve mici de carbune se mai gasesc in Tanzania, Zimbabwe, Botswana, Tunisia, Algeria, etc.

America de Sud. Rezervele de carbune din acest continent sunt nesemnificative, in structura carora predomina carbunii de slaba calitate localizati in locuri greu accesibile. Principalele rezerve de carbune sunt cantonate in Columbia, in apropierea localitatii Medellin, urmata de Chile (cu centre de extractie la Lota, Punta Arenas), Venezuela, Peru, etc.

Rezervele de carbune din Romania

In structura rezervelor de carbune din Romania predomina net cei inferiori, cu circa 3.7 miliarde tone, urmati de cei superiori cu circa 1 miliard tone. Productia de carbune din 1995 a crescut fata de 1990 de la 38.2 mii tone la 41.1 mii tone, productie care nu acopera necesarul de consum intern, fapt ce impune importul acestora. Raportata la numarul de locuitori, reiese o valoare medie a productiei de circa 1813 kg/loc.

Antracitul detine o pondere foarte mica in totalul rezervelor de carbune din Romania si este exploatat doar la Schela-Viezuroiu (Fig. 5). Carbuni antracitosi se mai extrag in arealul Muntilor Banatului la Svinita-Rudana, Baia Noua si Clocotici, dar in cantitati nesemnificative.

Principalul bazin carbonifer din care se extrage huila este Depresiunea Petrosani, secondata de regiunea carbonifera a Banatului. Cele mai de seama centre de extractie din bazinul Petrosani sunt: Lupeni, Uricani, Vulcan, Paroseni, Petrosani, Campu lui Neag (unde se exploateaza huila cocsificabila), Petrila, Livezeni, Aninoasa, Dalja, Barbateni (cu rezerve de huila necocsificabila), etc.

In cadrul Muntilor Banatului, rezervele de carbune sunt dispersate si mai putin rentabile in exploatare. Din acest areal se obtine atat huila cocsi-ficabila, la Anina, Secu, Ponor, cat si huila necocsificabila, la Bigar, Lupac, Baia Noua, Cozla, etc.

Carbunii bruni se exploateaza doar din bazinele carbonifere Comanesti (cu centre de extractie la Asau, Comanesti, Larga, Laloaia, etc.), Almasului si in regiunea localitatii Brad. Zacamintele de carbune sunt intens tectonizate, cu grosimi reduse ceea ce face ca exploatarea lor sa fie dificila.

Lignitul se gaseste in cantitati mai mari, rezerve care sunt localizate in mai multe regiuni ale tarii. Principala regiune este cantonata in Subcarpatii Getici si ai Curburii, precum si in Podisul Getic. Cele mai importante bazine carbonifere sunt Rovinari-Rosia-Jiu si Motru. In primul bazin carbonifer mentionat, exploatarea se face in cariera, la Beterega, Rovinari, Rosia, Cicani, Garla si Tismana. Principalele centre din bazinul Motru sunt: Horasti, Lupoaia, Leurda, Plostina, etc. Celelalte centre de exploatare a lignitului din aceasta regiune sunt: Cucesti, Alunu, Albeni (in judetul Valcea), Berevoiesti, Godeni, Poienari, Jugur, Margineanca, Filipesti de Padure, etc. In partea de nord-vest a tarii, intre vaile Crisului Repede si Crasna, se gaseste a doua regiune din care se exploateaza lignitul. Principalele centre de extractie sunt la: Varzari, Varviz, Borumlaca, Ip, Sarmasag, Derna, etc.

A treia arie carbonifera cu exploatari de lignit este conturata in jurul centrelor de extractie de la Racos, Varghis, Capeni, etc. din Depresiunea Baraolt, precum si la Valea Crisului din Muntii Baraolt.

Centre mai mici de exploatare a lignitului sunt localizate in Culoarul Timis-Cerna, Depresiunea Fagaras, bazinul Bozovici, etc.

Fig. 5 - Harta combustibililor

Zacamintele de turba se gasesc cantonate in special in depresiunile intramontane din arealul Carpatilor Romanesti. Astfel de rezerve sunt localizate in Depresiunea Dornelor (la Vatra Dornei, Neagra Sarului, Poiana Stampei), in Depresiunea Fagaras (la Mandra, Sercaia, etc.), in Depresiunea Ciuc, etc.

Comertul cu carbune

Comertul cu carbune se desfasoara intre tarile care detin rezerve importante de carbune si tarile consumatoare, reprezentand in acelasi timp o parte importanta a schimburilor economice mondiale. Carbunele cocsificabil este exportat de tarile din vestul Europei (in special Germania) si de S.U.A. catre alte tari europene care nu dispun de rezerve de carbune si catre Japonia, tara care mai importa carbune si din India si Australia.

Ucraina exporta carbune din bazinul Donetk catre tari din Europa centrala prin intermediul fluviului Dunarea. Datorita rezervelor reduse Marea Britanie si Franta importa carbune.

B.2. Resursele globale de petrol

Petrolul (titeiul) este un amestec natural (considerat ca roca sedimentara organogena, caustobiolitica) care se prezinta, de obicei, in stare lichida, vascoasa, de culoare neagra-bruna. Are o densitate de 0.82-0.92 (la 20°C), este inflamabil si detine o putere calorica de 9500- 11000 calorii

In privinta genezei sale s-au formulat mai multe ipoteze din care doua sunt mai viabile; ipoteza originii minerale (dar care presupune o sinteza care se poate efectua doar in conditii de temperatura si presiune ridicata, ceea ce in scoarta terestra se pot forma doar la adancimi foarte mari) si ipoteza originii organice. Conform acestei ipoteze, petrolul s-a format din componentii de baza a substantelor organice (lipidele, hidratii de carbon si albuminele), depuse intr-un mediu de sedimentare (marin, salmastru, etc.) unde, in anumite conditii de temperatura, au avut loc procese de transformare complexa.

Carbonul si hidrogenul sunt principalele elemente din care este constituit petrolul, proportia acestora variind intre 28-87.5 % pentru carbon iar hidrogenul intre 11-14 %. Secundar se mai gasesc oxigen, sulf, azot, etc.

Exista numeroase criterii de clasificare a petrolului (dupa gradul de participare a hidrocarburilor componente, dupa greutatea specifica, dupa continutul in parafina, etc.), dintre care cea pe care o prezentam are un vadit caracter geografic-geologic. Astfel, zacamintele de petrol pot fi de platforma si de geosinclinal.

Exploatabilitatea zacamintelor de petrol este direct influentata de conditiile geologice si, in primul rand, de dimensiunea zacamantului, deoarece, in general nu se exploateaza daca nu are rezerve pentru minim 10 ani de extractie. Cea mai rentabila este exploatarea zacamintelor 'supergigantice', pe glob cunoscandu-se doar 33 de astfel de zacaminte, cu rezerve recuperabile de peste 0.7 miliarde tone petrol fiecare, din care 25 sunt in Golful Persic, cate doua in C.S.I., S.U.A., Africa de Nord si cate unul in R.P. Chineza si Venezuela.

Coeficientul de recuperabilitate al petrolului este un parametru de o deosebita importanta, el depinzand la randul sau de permeabilitatea si porozitatea rocii magazin, de presiunea gazului, etc. De regula, acest coeficient oscileaza intre 0.2-0.5, printre zacamintele cu un coeficient de recuperabilitate foarte ridicat numarandu-se in special cele din bazinul Golfului Persic. Numai coeficientul de recuperabilitate poate permite evaluarea productivitatii unui zacamant, dupa ce se cunoaste volumul rocii magazin, porozitatea acesteia, precum si alti parametri.

De mare importanta este si adancimea la care sunt cantonate aceste zacaminte, deoarece acest parametru influenteaza pretul extractiei. Desi s-au facut foraje de exploatare pana la circa 10000 m in C.S.I. si S.U.A., adancimea medie a zacamintelor exploatabile industrial este mult mai mica, in mod obisnuit la 3000-4000 m.

Rezervele mondiale de petrol au cunoscut o dinamica aflata in stransa legatura cu dezvoltarea tehnologica, care a permis investigarea unor noi teritorii. Daca in 1949 rezervele mondiale de petrol se ridicau doar la circa 7 miliarde tone, in prezent rezervele economic exploatabile se cifreaza la 140.6 miliarde tone, la care se adauga aproape 360 miliarde tone rezerve probabile (Fig. 6).

Tara cea mai bogata in petrol este Arabia Saudita, cu un volum de rezerve de 35.62 miliarde tone, urmata de Irak si Kuweit cu 13.41 si, respectiv, 13.35 miliarde tone. Analiza regionala a acestui indicator pune clar in evidenta regiunea Orientului Apropiat si Mijlociu care, de departe, este cea mai bogata in petrol (66 % din total). Pe locurile urmatoare se situeaza America de Nord si Centrala (8.3 %), America de Sud (8.2 %), Africa (7.2 %), Europa (6.8 %, inclusiv Federatia Rusa) si Oceania (0.2 %).

O mare parte din aceste rezerve sunt cantonate in zona platformelor continentale unde, in prezent, s-a ajuns la o adancime a exploatarii de 200-250 m sub nivelul marii. Principalele rezerve se gasesc in apele teritoriale ale statelor din regiunea Golfului Persic, a Marii Nordului, a Golfului Mexic si a Golfului Guineii.

Productia de petrol a cunoscut o crestere accentuata pana in anul 1980, an in care s-a obtinut 3020 milioane tone, dupa care a urmat o perioada de stabilitate determinata de pretul ridicat al petrolului si de utilizarea rationala a acestuia.

Fig. 6 - Repartitia rezervelor de petrol (miliarde tone - 1995) (dupa Erdeli G. et. al.)

In 1995, productia mondiala de petrol a fost de 3031 milioane tone, productie realizata in special in Asia (42%), urmata de Europa (20%) si de America de Nord (18.8%)

Repartitia geografica a principalelor resurse de petrol

Asia. Este continentul cel mai bogat in rezerve de petrol, fapt ce ii da posibilitatea de a avea si cele mai ridicate productii. Principalele rezerve de petrol sunt cantonate in regiunea Orientului Apropiat si Mijlociu, regiune care detine 2/3 din rezervele cunoscute ale lumii. Dupa volumul extractiei se remarca:

Arabia Saudita, are un volum de rezerve de petrol care se ridica la 35.62 miliarde tone si o productie de 426 milioane tone (1995). Acest petrol este extras atat din regiunea terestra, la Ghawar, Al Qatif, Air Dar, cat si din regiunea submarina, la Manifa, Safaniyah, Ras Tannurah, etc.

Cele mai cunoscute exploatari de petrol din Iran sunt in regiunea Muntilor Zagros (cu centrele de extractie de la Gach Saran, Agha Jari, Naft Safid, Marun, etc.) precum si cele din zona submarina de la Cyrus, Daryus, etc. Cea mai mare parte din petrolul obtinut este exportat.

Irakul, inainte de razboiul din Golf, a fost unul din producatorii de importanti petrol din lume dar, ca o consecinta a agresiunii exercitate impotriva Kuweitului, in prezent, prin embargoul constituit de O.N.U. pentru petrolul irakian, productia acestui stat se cifreaza in valori mici. In nordul tarii sunt localizate principalele centre de exploatare a petrolului, la Kirkuk, Aia Zalah Mosul, etc. alte cateva gasindu-se in partea sudica, la Rumaila, Ez Zubair.

Urmarile razboiului au fost resimtite si de catre Kuweit, urmari care, datorita ajutorului financiar oferit de catre statele dezvoltate, au fost rapid solutionate, astfel incat, in 1995, productia de petrol a Kuweitului a fost de 104 milioane tone. Cel mai important zacamant, considerat al doilea din lume datorita rezervelor sale de circa 9 miliarde tone, este Burgan, unde se obtine 90 % din productia tarii. Alte exploatari sunt la: Wafira, Mina al Ahmadi, etc., cea mai mare parte a petrolului extras fiind exportat mai ales in Europa Occidentala.

Tot in aceasta regiune geografica productii importante de petrol mai sunt realizate de catre Emiratele Arabe Unite (Emiratul Abu Dabi, Emiratul Dubai, Emiratul Sarajah), Qatar, Oman, Siria si Turcia.

O evolutie foarte rapida a productiei de petrol a fost inregistrata in R.P.Chineza, stat care in 1995 s-a situat pe locul al saselea in randul producatorilor mondiali de petrol. Cele mai importante rezerve sunt cantonate in regiunea Xinjang-Uigur, in Bazinul Rosu, Podisul de loess, Depresiunea Tarim, Depresiunea Tsaidam, etc.

Cea mai veche producatoare de petrol din Asia de sud-est este Indonezia care, in prezent, se impune prin productile realizate pe aceasta piata. In insula Sumatera sunt principalele centre de exploatare a petrolului (Palenbag, Minas, Perlak), acesta obtinandu-se si in insulele Djawa si Kalimantan. Diferite cantitati de petrol se mai exploateaza in India, Myanmar, Japonia, Brunei, Federatia Malaysia, etc.

Europa. Luat in ansamblu, impreuna cu C.S.I., Europa este al doilea producator de petrol din lume, pozitie ocupata prin aportul major a putine state.

C.S.I.-ul este principalul producator de petrol din Europa, cu toate ca a inregistrat in ultimii ani o regresie a productiei. In cadrul acestei comunitati se contureaza mai multe regiuni de exploatare a petrolului.

- Regiunea Baku II, desfasurata intre Volga si Ural, asigura necesarul de petrol pentru multe zone economice din C.S.I.. Principalele centre de extractie sunt la: Perm, Kuibasev, Bugulma, Isimbai, Volgograd, etc.

- Regiunea Caucazului cuprinde centrele de exploatare Groznai, Maikop, Karadag, Neftianaia, etc.

- Regiunea Siberiei de Vest, participa cu o pondere insemnata la productia nationala, petrolul fiind localizat in special in bazinul mijlociu al fluviului Obi si pe afluentul sau Irtas.

- Una din cele mai vechi arii de exploatare a petrolului este regiunea Baku, cu principalele zacaminte cantonate in Peninsula Apseron si in platforma continentala din fata litoralului.

- Regiunea Emba-Magaslak, cu centrele de extractie Makat, Emba, Dossor (in bazinul inferior al raului Emba), Uzen, Prorva (in Peninsula Magaslac), etc.

- O regiune petroliera noua este localizata in partea de sud-est a Marii Caspice.

Se mai extrage petrol si din alte teritorii ale C.S.I.-ului, dar in cantitati mai reduse (Subcarpatii Ucrainiei, Republica Belarus, insula Sahalin, etc.).

Al doilea producator de petrol din Europa este Norvegia (139 milioane tone in 1995), tara in care principalele rezerve sunt submarine: Ekofisk, Eldfisk, Bream, etc. (in Marea Nordului). Alte rezerve au fost identificate in Marea Barents si in Marea Baltica, precum si in zona terestra.

Marea Britanie are o productie mare (130 milioane tone in 1995), care este bazata tot pe rezervele submarine din Marea Nordului. Principalele platforme de exploatare sunt:Brent, Magnus, Piper, Forties, Josephine, etc., de unde petrolul este trimis pe uscat prin intermediul conductelor de petrol. In perimetrul insulei se mai exploateaza doar cantitati mici de petrol la Nottingham si Manchester.

Germania, detine rezerve de petrol localizate intre Elba si Ems, dar productia este insuficienta fata de necesarul intern, ceea ce o obliga sa importe mari cantitati de petrol (106 milioane tone in 1995).

America de Nord si Centrala, cu aproximativ 5 % din rezervele mondiale, asigura 18.8 % din productia mondiala de petrol.

Statele Unite ale Americii, cu o productie de 384 milioane tone (1995), se situeaza pe locul al doilea in lume, fiind devansata doar de Arabia Saudita. In cadrul lor exita mai multe regiuni care participa cu ponderi variabile la productia tarii.

- Regiunea Golfului Mexic, cuprinde centre de extractie pe teritoriul statelor Texas (Ranger, Corpus Christi, etc.) si Louisiana (Baton Rouge, Lake Charles).

- Regiunea Midcontinent, cu exploatari mai insemnate in statele Oklahoma, Kansas si Arkansas

- Regiunea vestica a S.U.A., in arealul montan, cuprinde principalele centre de exploatare in perimetrul statelor Montana, Colorado, Wyoming si New Mexico

- Principalele centre de extractie din regiunea California sunt localizate in bazinele San Joaquin, Ventura-Santa Maria, precum si in apropierea orasului Los Angeles.

- Cele mai importante rezerve de petrol sunt cantonate in regiunea Alaska, exploatate la Swanson River, Granite Point, Prudhoe Bay, etc.

Mexicul a obtinut in 1995 o productie de petrol de 136 milioane tone, situandu-se astfel pe locul secund in cadrul continentului nord american. Principalele centre de extractie sunt in peninsula Yucatan, pe litoralul vestic al Golfului Mexic si in regiunea submarina a Golfului Campeche.

Canada, doar in ultimul deceniu s-a remarcat pe piata mondiala a petrolului, obtinand in 1995 o productie de 89 milioane tone. Cele mai importante rezerve sunt cantonate in provinciile Alberta (cu centrele Penbina, Leduc, Swan Hills), Columbia Britanica, Saskatchewan, Manitoba, etc. In acelasi timp, Canada importa si mari cantitati de petrol din Venezuela, Iran, Emiratele Arabe Unite, etc.

Trinidad-Tobago, este singura tara producatoare de petrol din Marea Caraibe, cu principalele rezerve localizate in insula Trinidad si in zonele submarine din apropierea acesteia.

America de Sud. In acest continent sunt cantonate rezerve importante de petrol (8.2 % din rezervele mondiale), localizate in special in Venezuela.

Realizand o productie de 152 milioane tone in 1995, Venezuela este plasata pe locul cinci in ierarhia producatorilor mondiali de petrol. Cele mai importante centre de exploatare a petrolului sunt localizate in regiunea Maracaibo-Falcon (Mara, Rio de Oro, Cabimas, etc.), in bazinul inferior si delta fluviului Orinoco (Las Mercedes, El Temblador, etc.), in arealul golfurilor Vela, Triste, Paria, precum si in platforma continentala estica.

: Olimpiada de Biologie - clasa a VII a, faza judeteana : Anatomia aparatului locomotor

Principalele exploatari ale Argentinei sunt localizate in Patagonia, Tara de Foc, regiunea Salta, provinciile Mendoza si Neuquen.

Brazilia importa insemnate cantitati de petrol pentru a-si acoperi necesarul intern. Rezervele sale, nu prea mari, se gasesc in statele Amazonas, Ciara, Rio de Janeiro, Espiritu Santo.

Africa. Rezervele de petrol ale acestui continent nu sunt inca pe deplin cunoscute, fapt ce da sperante multor tari de a identifica noi rezerve, determinand astfel cresterea ponderii statelor africane la totalul rezervelor mondiale de petrol. Cele mai importante rezerve cunoscute in prezent, sunt localizate in urmatoarele tari:

Nigeria, este cea mai mare producatoare de petrol dintre tarile Africii, obtinand in 1995 o productie de 98 milioane tone. Principalele zacaminte sunt cantonate in Eastern Region (Imo River, Wari) si in Central Western Region (Olomaro), in zone terestra, pentru ca in dreptul Deltei Nigerului sa mai existe si alte rezerve de petrol.

Libia se situeaza, cu cele 69 milioane tone de petrol extrase in 1995, pe locul al doilea intre tarile africane, productie obtinuta in special din rezervele localizate in partea de nord a tarii (la Bir, Tlacsin, Bahi, Bir Zelten, Dahra, etc.) si in cea de est (la Intisar A, Intisar B, Gialo, etc.).

Cele mai importante zacaminte de petrol ale Algeriei sunt cantonate in zonele Hassi Mesaoud si Polignac. O parte din productia de petrol a Algeriei este exportata, iar restul este prelucrat in rafinariile de pe litoral.

Egiptul a inregistrat o crestere lenta a productiei de petrol (care a ajuns la 46 milioane tone in 1995), obtinuta preponderent din regiunea Golfului Suez (la Ramadan, Belayim), la care se adauga si exploatarile din Peninsula Sinai (El Morgan, Gemsa). Beneficiind de rezerve terestre (in regiunea Cabinda) si submarine de petrol, Angola a obtinut o productie de 30 milioane tone in 1995. O parte se prelucreaza la rafinariile de la Luanda, iar restul se exporta.

Aproximativ 75 % din totalul veniturilor realizate de Gabon prin export, se datoreaza petrolului. Cele mai importante rezerve sunt localizate in bazinul si delta fluviului Ogove, ce centrele de extractie: Gamba, Oklo, Ozuri, etc. Cu productii mai modeste se inscriu pe lista producatorilor africani de petrol si statele Tunisia, Zairul, Congo, Ghana, etc.

Oceania participa cu circa 8 % din productia mondiala de petrol datorita Australiei, care a realizat in 1995 o productie de 25 milioane tone. Principalele areale din care a obtinut aceasta productie sunt localizate in zona stramtorii Bass si in statul Queensland (la Moanie).

Resursele de petrol ale Romaniei

Romania este una din primele tarii ale lumii care a folosit o tehnologie moderna pentru exploatare petrolului. In prezent, dupa estimarile Serviciului de Cercetari al Congresului S.U.A., Romania dispune de rezerve certe de petrol in cantitate de 95 milioane tone, rezerve probabile, evaluate la 73.3 milioane tone, pentru ca rezervele nedescoperite sa varieze intre 61.6 si 246 milioane tone (Fig. 5).

Productia de petrol a cunoscut in decursul timpului variatii, determinate de diferite cauze, pentru ca dupa 1990 sa fie relativ constanta, inregistrand in 1995 o valoare de 6.6 milioane tone. Aceasta cantitate nu este insa suficienta pentru necesarul intern, tara noastra fiind nevoita sa importe annual anumite cantitati de petrol, mai ales din C.S.I., Orientul Apropiat si Mijlociu si din Africa. Datorita prospectarilor efectuate in anii trecuti, in Romania exista mai multe regiuni din care se exploateaza petrolul.

In Subcarpatii Moldovei se contureaza o mai veche regiune de extractie a petrolului, zona revalorificata in ultimul timp. Cele mai importante centre sunt: Zemes -Solont, Bogata, Lucacesti, Moinesti, etc.

Subcarpatii de Curbura si cei Getici cantoneaza rezerve de seama, exploatate la: Ocnita, Moreni, Gura Ocnitei, Boldesti, Berca, Arbanasi, Ticleni, Balteni, Barbatesti, etc.

Rezervele de petrol din Podisul Getic sunt cantonate la adancimi cuprinse intre 600 m si 2700 m. Cele mai de seama sunt: Merisani, Vata, Leordeni, Bogati, Babeni, Romanesti, Iancu Jianu, Malu Mare, Simnicul de Sus, Ghercesti (ultimele trei centre fiind localizate in apropiere de Craiova). Recent introdusa in exploatare petrolului este Campia Romana, unde sunt conturate doua zone de extractie. Una la vest de Bucuresti (la Videle, Glavacioc, Tufeni, Cartojani, Harlesti, etc.) si una in Baragan (la Ulmu, Liscoteanca, Jugureanu, Ianca, Oprisenesti, etc.).

In vestul tarii se remarca centrele de extractie de la Satchinez, Varias, Turnu, Ortisoara, Zadareni, etc. (in Campia de Vest) si Surplacu de Barcau (in Dealurile Barcaului). Centre de exploatare a petrolului de mai mica capacitate se mai gasesc in Podisul Moldovei (in sudul Colinelor Barladului si in Platforma Covurluiului), in Depresiunea Maramures (Sacel) si pe platforma continentala a Marii Negre (care participa cu o productie anuala de circa 1 milion tone).

Comertul cu petrol

In functie de nivelul de dezvoltare economica, consumul de petrol si produse petroliere este diferentiat pe tari. Principala regiune exportatoare de petrol cuprinde tarile limitrofe Golfului Persic (Iran, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Oman etc.) la care se adauga cateva tari africane (Nigeria, Libia, Algeria etc.) precum si C.S.I.

Destinatia petrolului exportat este Europa Occidentala, mai ales: Franta, Germania, Italia, Olanda, Marea Britanie. De asemenea, S.U.A. si Canada sunt mari consumatoare de petrol si produse petroliere lucru care le deteremina sa importe petrol din aceleasi regiuni, la care se adauga Venezuela si Mexic.

B.3. Resursele globale de gaze naturale

Desi sunt cunoscute inca din antichitate, sub forma unor focuri nestinse, ele intra in atentia omenirii mult mai tarziu, fiind semnalate in Europa in secolul al XVII-lea, la Copsa Mica. Exploatarea sistematica a gazelor naturale incepe doar la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. In prezent, aceste resurse au o larga utilizare in industria energetica (datorita puterii lor calorice cuprinsa intre 5000 - 13500 kcal/m³), industria siderurgica, industria chimica, etc.

Gazele naturale pot fi cantonate in scoarta terestra intr-un zacamant singular sau pot aparea asociate cu rezervele de petrol. Originea organica a lor a fost confirmata de multa vreme, ele luand nastere fie prin degradarea biochimica a materiei organice prezenta in rocile sedimentare aflate la mica adancime (cazul gazelor asociate), fie prin degradarea chimica a resturilororganice din rocile vechi si profunde (gazul metan).

Gazele naturale sunt clasificate, de regula, dupa compozitia chimica, criteriu care le divide in:

- Gazul metan (uscat, neasociat), care are un continut foarte ridicat in metan, pana la 99.9 %, fiind o materie prima importanta pentru industria chimica. Are o putere calorica foarte mare si prin arderea lui nu rezulta produse reziduale.

- Gazul de sonda (asociat), care este un amestec de parafine usoare, cu predominarea metanului, alaturi de care mai apar si alte hidrocarburi (etan, propan, butan).

Secundar, in compozitia chimica a gazelor naturale, mai pot fi gasite si alte elemente ca: azotul, dioxidul de carbon, diferiti compusi cu sulf, heliu, etc. Unele din aceste elemente pot diminua calitatile zacamantului respectiv, fiind astfel necesara o rafinare a gazelor respective. Singurul element care are importanta economica, si care poate aparea in componenta gazelor naturale, este heliul, aspect reflectat si prin faptul ca singura sursa de producere industriala a heliului este extragerea lui din gazele naturale.

In paralel cu accentuarea prospectiunilor geologice au crescut si rezervele mondiale de gaze naturale, de la 18600 miliarde m³ in 1960 la 141000 miliarde m³ in 1995. Rezervele potentiale recuperabile sunt estimate la circa 270000 miliarde m³. Cele mai insemnate rezerve sunt cantonate in Europa, continent, care, impreuna cu C.S.I., detine peste 55000 miliarde m³. Pe locurile urmatoare se situeaza Asia (52529 miliarde m³), Africa (10000 miliarde m³), America de Nord (9000 miliarde m³), America de Sud (5430 miliarde m³) si Oceania (1 miliard m³) (Fig. 8).

Productia mondiala de gaze naturale a cunoscut o dinamica si mai accentuata datorita utilizarii acestor resurse naturale in diferite ramuri ale economiei (Tabelul nr. 6).

Tabel nr. 6. - Principalele tari producatoare de gaze naturale

Ca atare, comparativ cu anul 1938, cand productia mondiala de gaze naturale a fost de 72 miliarde m³, in 1996 productia mondiala a fost de peste 30 de ori mai mare, ajungand la un volum de 2231 miliarde m³. Pe primele locuri in ierarhia producatorilor mondiali de gaze naturale (la nivelul anului 1996), se situeaza C.S.I., urmate de S.U.A., Canada, Marea Britanie, Olanda, etc.

Fig. 8 - Repartitia rezervelor de gaze naturale (mii miliarde m3 - 1995) (dupa Erdeli G. et. al)

Repartitia geografica a principalelor zacaminte de gaze naturale

Europa. In perimetrul continentului nostru sunt cantonate importante zacaminte de gaze naturale, fie in regiunile terestre, fie in regiunea platformelor continentale.

Comunitatea Statelor Independente. Atat in ceea ce priveste rezervele cat si productia de gaze naturale (561 miliarde m³), C.S.I. detine primul loc in lume. Principalele exploatari se gasesc in cadrul Federatiei Ruse in: Povolgia (Saratov, Kuibasev, etc.), Podisul Stavropol, bazinul Peciora (Voi-Voj), Siberia de Vest (Berezova), etc. Ca importanta si volum exploatat urmeaza Ucraina, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmeni-stan, etc.

Pentru distributia acestei resurse naturale s-a construit o vasta retea de gazoducte pe teritoriul C.S.I., din care deriva unele magistrale si pe teritoriul altor state europene.

Olanda. In regiunea Tarilor de Jos, si mai ales in Olanda, sunt importante acumulari de gaze naturale, rezerve insemnate fiind cantonate si in platforma continentala a Marii Nordului. Cu o productie de 76 miliarde m³. Olanda se situeaza pe locul al doilea in Europa. Principalul zacamant este cel de la Gröningen, care detine circa 70 % din totalul rezervelor, urmat de cele de la Placid (Marea Nordului), Slochteren, Sonnega (la est de Hangelo), in apropierea orasului Haga, etc.

Industria energetica din Marea Britanie se bazeaza in mare masura pe rezervele de gaze naturale, cantonate in special in platforma continentala a Marii Nordului. Cele mai importante centre de extractie sunt: Lehman Bank, West Sole, Frigg, Ninian, Lockton, etc., de unde se exploateaza annual circa 85 miliarde m³.

Tot din platforma continentala a Marii Nordului exploateaza gaze naturale si Norvegia (circa 40 miliarde m³ in 1995), in special prin centrele de extractie de la Frigg, Statfjord, Cod, Ekofisk, etc.

Germania, cu toate ca nu dispune de rezerve insemnate de gaze naturale (o mare parte din necesarul intern fiind acoperit prin importul acestora), realizeaza o productie medie de circa 17 miliarde m³. Principalele zacaminte se gasesc in nordul tarii, mai ales intre Weser si Ems, precum si in Bavaria.

In nordul peninsulei italice sunt cantonate principalele rezerve de gaze naturale ale Italiei, la: Pavia, Cremona, Regio Emilia, Coreggio, Ravena, etc. Pentru transportul gazelor naturale s-a realizat o retea densa de gazoducte care unesc centrele de extractie, sau zonele portuare prin care se importa gazele naturale cu principalele regiuni consumatoare ale tarii. Aceste resurse naturale mai sunt exploatate in Franta, Ungaria, Polonia, etc.

Asia. Existenta unor marilor arii petrolifere din acest continent duce implicit si la prezenta unor importante zacaminte de gaze naturale. Cele mai de seama sunt cantonate in regiunea Orientului Apropiat si Mijlociu urmate de cele din Asia de sud si sud-est.

Iranul, are o productie medie de 38 miliarde m³ formata in principal din gaze de sonda, pentru ca rezervele sa se fie estimate la circa 13850 miliarde m³. Cele mai importante centre sunt localizate in regiunea Golfului Persic, la: Marun, Agha-Jari, Gach Saran, etc.

Rezervele de gaze naturale ale Arabiei Saudite (aproximativ 4136 miliarde m³) sunt concentrate in special in partea estica a tarii, in apropierea Golfului Persic. Pentru exploatarea intensiva a acestor rezerve se are in vedere construirea unor retele mari de gazoducte, care sa ii permita in acelasi timp si exportul de gaze naturale.

In regiunea Golfului Persic se mai exploateaza gaze naturale si in Kuweit, Qatar, Irak, Emiratele Arabe Unite, etc.

Detinand 1 % din rezervele mondiale de gaze naturale, R. P. Chineza obtine o productie medie de 20 miliarde m³. Aceasta productie este realizata in special de catre centrele de extractie de la: Shanghai, Yumen, Vesyuan, Szechwan, Penlai, Daciaidan, Yanchang, etc.

Indonezia (66 miliarde m³) dispune de modeste rezerve de gaze naturale exploatate mai ales in insulele Kalimantan (Tenjung, Tarakan) si Sumatera (Perlak, Palembang).

Productii mai reduse sunt realizate de catre Pakistan (in Campia Indusului), Afganistan (la Sheberghan, Mazar-i-Sharif), Bangladesh (la Bakhrabad), Brunei (la Ampa), Malayezia, etc.

America de Nord. Statele Unite ale Americii. Cu o veche traditie in exploatarea acestor resurse naturale, S.U.A. produce anual circa 546 miliarde m³ detinand in acelasi timp si o puternica industrie de exploatare si prelucrare a gazelor naturale.

Principala zona de extractie este localizata in perimetrul statelor Texas si Lousiana, la est de Mississippi pana la Rio Grande. In statul Oklahoma se contureaza a doua arie de exploatare a gazelor naturale, care se continua si pe teritoriul statului Kansas. Alte zacaminte sunt localizate in Muntii Stancosi (in perimetrul statelor New Mexico, Colorado, Wyoming), in Podisul Preriilor si in partea de sud a statului Alaska. Cu toate ca realizeaza o productie mare, S.U.A. importa mari cantitati de gaze naturale pentru a acoperii necesarul intern.

O productie insemnata (153 miliarde m³ anual) de gaze naturale o realizeaza si Canada, mai ales prin aportul provinciilor Alberta (90 % din productia tarii), Columbia Britanica, insula Newfoundland, insulele arctice Melville si King Christian, etc. Circa 40 % din productia de gaze naturale a Canadei este exportata in S.U.A.

Principala regiune gazeifera a Mexicului este localizata in partea de nord-est a tarii, cu centrul de extractie de la Reynosa. Alte centre de exploatare mai sunt la: Jose Colomo, Poza Rica, Mexicali, Chihuahu, etc.

America de Sud. Venezuela este tara care dispune de cele mai mari zacaminte de gaze naturale din continentul sud american (circa 2690 miliarde m³) dar, datorita gradului redus de valorificare a acestei resurse naturale, obtine o productie anuala de circa 32 miliarde m³.

Cele mai importante centre de extracti sunt localizate in perimetrul statelor Monagas, Guarico si Zulia. In structura productiei predomina gazele de sonda, care sunt, in mare parte, exportate.

In Argentina, principalele regiuni gazeifere sunt cantonate in Patagonia (la Comodoro, Rivadavia, Pico truncado, etc.), in apropiere de Mendoza si in nordul la Salta.

Africa. Algeria dispune de cele mai bogate rezerve de gaze naturale din Africa (circa 3000 miliarde m³), realizand o productie de 66 miliarde m³ (1995). Aceasta productie este obtinuta in special prin centrele de extractie de la Hassi R' Mel, Gassi-Touil, Salah, Ain Sakan, Berga, etc. Prin intermediul gazoduc-telor transmediteraneene este exportata o buna parte din aceasta productie spre tarile Europei Centrale si Vestice.

Gaze naturale, in cantitati variabile se mai exploateaza si in Libia (la Amal, Bir Zelten, etc.), Nigeria (cu zacaminte cantonate in apropierea Golfului Guineea), etc.

Oceania. Australia dispune de rezerve de gaze naturale cantonate si exploatate la Rolleston, Merceine, Yardarino, etc. realizand o productie modesta.

Principalele centre de extractie a gazelor naturale din Noua Zeelanda sunt la Kapuri si Taranachi.

Resursele de gaze naturale din Romania

Structura geologica si tectonica specifica pentru anumite areale geografice din tara noastra este favorabila acumularii de gaze naturale, in structura carora apar rezerve de gaz metan si gare asociate (Fig. 5).

Gazul metan este cantonat in Podisul Transilvaniei, in structuri geologice specifice (cu strate usor boltite) denumite domuri. Continutul in metan din aceste depozite este foarte mare (99.93 %), fapt care da posibilitatea utilizarii directe a acestor rezerve. Principalele centre de extractie sunt localizate in patru zone:

a. In Campia Transilvaniei (intre cele doua Somesesi Mures) la: Bogata, Zau de Campie, Sincai, Puini, Sarmasel, etc,

b. Intre Mures si Tarnava Mare, cu centre de extractie la: Deleni, Copsa Mica, Nades, Bazna, Tauni, etc.

c. Intre Tarnava Mare si Olt, la: Ilimbav, Noul Sasesc, etc.

d. In partea de est, la: Miercurea Nirajului, Sangeorgiu de Padure, Cristuru- Secuiescl, etc.

Gazele asociate insotesc zacamintele de petrol, localizarea centrelor de extractie fiind aproximativ identica cu centrele de exploatare a petrolului. In zona subcarpatica, principalele centre de extractie a gazelor naturale sunt localizate la: Finta, Manesti, Margineni, Glajdana, etc. In Podisul Moldovei se remarca centrele de la Secuieni, Gaiceana, Glavanesti, etc. In Campia Romana, cele mai de seama centre de exploatare a gazelor naturale sunt localizate la: Videle, Balta Alba, Urziceni, Fierbinti, etc.

Comertul cu gaze naturale

Principalele activitati comerciale cu gaze naturale se desfasoara intre tarile exportatoare (C.S.I., Olanda, Canada, Turkmenistan, Algeria etc.) si tarile importatoare (Ucraina, Germania, S.U.A., Japonia, Italia, Franta etc).

C. Resurse neconventionale de energie

C.1. Combustibilii nucleari

Uraniul si thoriul au un rol important in asigurarea consumului de energie, prin utilizarea lor in centrale atomo-electrice. Energia nucleara este considerata ca fiind principala cale de inlocuire treptata a combustibililor fosili si indeosebi a hidrocarburilor. De exemplu, un gram de material fisionabil elibereaza aproximativ de 3 milioane de ori mai multa energie decat un gram de carbon din petrol, gaze naturale sau carbune.

Productia mondiala de combustibili nucleari a inregistrat o crestere semnificativa, mai ales dupa majorarea preturilor la combustibilii clasici, intrucat un numar tot mai mare de state s-au orientat spre constructia de atomocentrale. Fenomenul acesta a avut o dinamica mai mare mai ales in statele care obtineau energia electrica pe baza hidrocarburilor (petrol), Franta, Japonia, S.U.A., state in care, in prezent, ponderea energiei electrice obtinuta prin centralele atomoelectrice ocupa un loc insemnat in balanta energetica.

Astfel, capacitatea centralelor nucleare la nivel global a crescut de la 18900 MW in 1970 la 351475 MW in 1992, energie produsa in peste 440 reactoare din 32 de tari, reprezentand mai mult de 7 % din puterea instalata a tuturor centralelor electrice (Fig. 9).

Aceasta evolutie se reflecta si prin cresterea productiei de uraniu de la 18200 tone in 1970 la 32168 mii tone in 1994.

Aceasta imensa energie este obtinuta prin fisiunea nucleelor de uraniu in reactoare de ardere, care utilizeaza numai un neutron din cei doi sau trei neutroni de fisiune, pentru ca 99 % din materialul fisionabil sa ramanaNeutilizat.

Exista numeroase proiecte care prevad construirea unor reactoare generatoare unde aceasta cantitate de combustibil neutilizata sa fie transformata in plutoniu fisionabil.

O alta metoda de obtinere a energiei electrice se bazeaza pe fuziunea nucleelor de deuteriu si tritiu. Aceasta metoda a ramas doar la nivel experimental (in Marea Britanie, S.U.A.), ea devenind rentabila doar in anul 2010.

In conditiile actuale, se observa preferinta pentru productia de energie nucleara nu numai in tarile dezvoltate din punct de vedere economic ci si in tarile aflate in curs de dezvoltare. Electricitatea nucleara a devenit competitiva chiar daca pretul de cost al tehnologiei de obtinere a acestei energii este foarte mare, datorita avantajelor pe care le prezinta. Astfel, centralele atomice pot fi instalate in zone situate la departare de materia prima folosita, stimuland dezvoltarea economica a unor regiuni ramase in urma. Pe de alta parte, ele sunt mari consumatoare de apa, folosita in sistemele de racire, ceea ce impune construirea lor in apropierea unor rauri sau fluvii cu debit mare de apa.

Accidentele nucleare constituie un motiv foarte serios in reticenta unor guverne fata de programele nucleare, acestea avand un caracter de catastrofa ecologica, fapt demonstrat din pacate de accidentul nuclear de la Cernobal.

Uraniul. Primul zacamant de uraniu cunoscut si exploatat a fost cel de la Ioachima (Cehoslovacia), exploatat la 1854, folosit in industria colorantilor, iar mai tarziu, in 1906, s-a obtinut si radiul. In 1915, a fost descoperit un nou zacamant in regiunea Shaba (Zair), dupa care au intrat in exploatare cele din America de Nord, U.R.S.S., Australia, etc.

Rezervele mondiale certe de uraniu sunt estimate de catre Agentia Internationala pentru Energie Atomica (IAEA) si Agentia OCED pentru Energia Nucleara (NEA) la circa 8.2 milioane tone (1986), din care 1.6 milioane tone sunt considerate rezerve exploatabile la un pret de 80 $/kg U. Rezervele garantate de uraniu sunt concentrate in trei regiuni: America de Nord (35.5 %), Europa (25.6 %) si Africa (18.6 %) (Tabelul nr. 7).

Tabel nr. 7. - Resursele si productia de uraniu (mii t.-1994)

Repartitia geografica a rezervelor de uraniu pe glob

America de Nord. Statele Unite ale Americii. Principalele rezerve sunt concentrate in Platoul Colorado si in Podisul Marelui Bazin (in perimetrul statelor Colorado, Utah, Arizona, New Mexico), la care se adauga rezervele din statele Wyoming, Dakota de Nord, Dakota de Sud, etc.

Canada, cu aproximativ 11.6 % din rezervele mondiale, ocupa un loc important in randul producatorilor de uraniu. Cele mai bogate zacaminte sunt cantonate la nord de lacul Ontario, in regiunea Blind-River. Urmeaza regiunea lacurilor Athabaska si Beaverlodge, cu zacaminte la Gunnar, Uranium City, etc. Se mai adauga rezervele din zona lacurilor Ursilor, Sclavilor, Wollastone, Baker, Looncall, etc.

Europa. In cadrul continentului nostru se remarca Comunitatea Statelor Independente, care, datorita conditiilor geologice favorabile, dispune de rezerve mari de uraniu. Astfel de minereuri sunt localizate in sudul Muntilor Ural, in bazinul Angara, regiunea lacurilor Angara si Baikal, in bazinul Kolama, in Muntii Caucaz si Tian San, in Ucraina, etc.

Franta detine cele mai importante rezerve de uraniu din vestul Europei, mai cunoscute fiind cele din Masivul Central Francez, din zona Vendeé si la Montpellier.

Rezervele cele mai de seama ale Spaniei sunt cantonate la Val de Mascano, Santa Elena, Andujar, Ciudad Rodrigo, Ciudad Real, etc.

Portugalia dispune de zacaminte de uraniu localizate la Guardes, Troncoza, Urgerica, Aguila da Betra, etc.

Rezervele de uraniu ale Danemarcei sunt localizate in Groelanda, unde s-a remarcat zacamantul de la Ilmanssaq, localizat in partea de nord-est a insulei.

Principalele zacaminte de uraniu ale Germaniei se gasesc in bazinul Nahe, Muntii Padurea Neagra, pe cursul superior al raului Elsterul Alb, etc.

Africa. Cele mai importante rezerve de uraniu ale Africii sunt cantonate in Africa de Sud, unele minereuri fiind asociate cu aurul, fapt care la face destul de rentabile. Ele sunt localizate in regiunea Witwatersrand (in apropierea oraselor Johannesburg, Benoni Springs, Krügersdorp, etc.

Zair. Cele mai importante centre de extractie sunt la: Kalangawe, Swambo, Shinkolobwe, etc. (in Podisul Shaba). Impreuna cu uraniul mai apar si alte metale (cobalt, cupru, molibden, etc.), care ridica valoarea economica a acestor zacaminte.

Alte rezerve de uraniu au mai fost identificate pe teritoriul Nigeriei (la Arlet, Madaonela, etc.), Somaliei (Mogadischu, Bur Oqaba, etc.), Nigerului, Gabonului, Namibiei, etc.

Australia. Importante rezerve de uraniu se gasesc pe teritoriul statelor Australia de Vest (Yeliree), Australia de Sud (Radium Hill), Queensland (Elen Doroty), Teritoriul de Nord (in Peninsula Aknehem), etc.

Asia. Pe teritoriul Indiei se gasesc cele mai importante rezerve de uraniu ale Asiei, rezerve ce depasesc 70 000 tone. Acestea se exploateaza mai ales in statul Bihar, dupa care urmeaza centrele de extractie de la Roan-Racha, Pamanahar, Travancore, Kerala, Manavalakuraci, etc.

Rezervele de uraniu ale Japoniei sunt localizate la: Togo, Ningy-Tage, Mitake si Gifu. Un program amplu de identificare a noi rezerve de uraniu se deruleaza in R.P. Chineza, cu mari perspective de descoperire a acestora. In prezent, cele mai importante zacaminte sunt cantonate in regiunea Xinjiang-Uigur si in Insula Hainan.

America de Sud. Rezerve importante de uraniu (cele mai mari din acest continent) sunt localizate in Argentina, cu zacaminte la San Rafael, Soberania, La Rioja, Cordoba, etc. Urmeaza Brazilia, care dispune de rezerve potentiale deosebit de mari, cu centre de extractie localizate in perimetrul statelor Minas Gerais, Bahia, Matto Grosso si Ceara. Alte rezerve se mai gasesc in statele Chile, Peru, etc.

In Romania s-a construit prima centrala nucleara, la Cernavoda, cu o putere instalata de 760 MW.

Zacamintele de thoriu nu sunt prea raspandite in scoarta terestra, cele mai rezerve fiind cantonate in India, pe coasta orientala la Travancore, in aluviuni fluviatile, precum si in sudul tarii, in statul Modras. Rezerve de thoriu au mai fost identificate si in Australia, in Brazilia (in perimetrul statelor Bahia, Espirito Savita, etc.), Norvegia, S.U.A., Africa de Sud, etc.

C.2. Sisturile bituminoase

Sisturile bituminoase sunt roci sedimentare (marne, argile), cu sistuo-zitate pronuntata si cu un continut ridicat de bitumene (kerogen). Ele cuprind mai multe varietati, dintre care mai frecvente sunt kuckeritele (90 % substanta bituminoasa), dirscheritele, keritele, antracsolitele, etc. Rocile care au peste 10 % hidrocarburi pot fi folosite la extragerea combustibililor lichizi (de exemplu sisturile de la Glen Davis - Australia, Kuibasev-C.S.I., Tatui-Brazilia, Green River-S.U.A., etc.). Daca hidrocarburile detin un procent mai mic de 10 % din volumul rocii, acestea sunt folosite in termocentrale.

Sisturile bituminoase au o larga raspandire in scoarta terestra dar rentabilitatea lor depinde de mai multi factori, ca: grosimea stratelor, volumul zacamantului, adancimea la care se gaseste, etc. Rezervele mondiale, pe fondul unor evaluari aproximative, se ridica la peste 475 miliarde tone. Cele mai mari rezerve cunoscute se gasesc in continentul nord american (67.3 % din volumul mondial, cantonate in S.U.A. Canada), urmat de America de Sud (Brazilia, Uruguay, Venezuela, etc.), Europa (C.S.I., Estonia, Marea Britanie, Franta, Romania, Spania, etc.). In R.P.Chineza sunt cele mai de seama rezerve ale Asiei, pentru ca in Africa sisturile bituminoase sa se gaseasca in Maroc, Zair, Congo, Africa de Sud, etc.

C.3. Nisipurile asfaltice

Provenind din acumularea depozitelor deltaice, cu strate bogate in substanta organica, nisipurile asfaltice sunt roci necimentate care prezinta un continut de ulei cu o slaba fluiditate.

Cele mai importante zacaminte sunt in Canada (in provincia Alberta, la Athabaska, Cold Lake, Wabaska, etc.). Pe locul secund se situeaza Venezuela (cu rezerve situate la nord de fluviul Orinoco), urmata de C.S.I. (cu zacaminte localizate intre Volga si Ural). Nisipuri asfaltice au mai fost identificate in S.U.A. (statul Utah), Madagascar, Albania, Bhutan, etc.

Ponderea acestor resurse in balanta energetica mondiala este foarte mica, dar prin adancirea crizei energetice rolul acestora poate sa devina important.

C.4. Energia geotermala

Reprezentand caldura din interiorul planetei noastre, energia geotermica provine din surse endogene (gravitatia, dezintegrarea radioactiva, reactii chimice, etc.) sau din surse exogene (activitatea solara, radiatii cosmice, mareele terestre, etc.). Materializarea acestei energii se face prin campul geotermic (care cuprinde totalitatea valorilor temperaturii materiei terestre), care poate fi stationar, unde temperatura este invariabila, sau nestationar, cand valoarea temperaturi se modifica in timp si spatiu.

Pentru observarea, masurarea si evaluarea temperaturii din scoarta terestra sunt folosite doua marimi specifice, si anume gradientul geotermic (care pune in evidenta cresterea temperaturii odata cu adancimea pe o anumita unitate de lungime, 100 m sau 1 km) si treapta geotermica (care indica marimea intervalului de adancime pentru care temperatura creste cu 1°C, valoarea medie fiind de 33 metri).

Din punct de vedere geologic, resursele geotermale sunt clasificate in:

- sisteme de convectie hidrotermica, care cuprinde izvoarele termale, plajele cu namol sulfuros si eruptiile vulcanice cu gaze

- sisteme de roci vulcanice, care cuprind atat magma cat si rocile uscate cu temperaturi ridicate de la marginea solidificata a magmei

- sistemul geotermic bazat pe conductivitate, care ia nastere atunci cand intr-o zona cu flux ridicat de caldura se formeaza un bazin sedimentar (bazinul Parizian), sau cand intr-un geosinclinal, fluxul normal de caldura al Pamantului, este blocat de straturi izolatoare groase de roci impermeabile (in nord-vestul Golfului Mexic).

Cele mai importante campuri geotermale coincid cu 'Cercul de foc al Pacificului', legate de vulcanismul activ din zona Noua Zeelanda-Jawa-Sumatera-Japonia-insulele Kurile-peninsula Kamceatka-insulele Aleutine-Alaska-zona Yellowstone-California- zona Muntilor Anzi. Resurse geotermice importante se mai gasesc si in Europa (din Insulele Lipare spre Spania, Franta, Italia, Grecia, Turcia, zona Caucazului si Orientul Apropiat). In Africa resursele cele mai valoroase se gasesc in estul Zairului, Etiopia, Djibouti, Tanzania, Uganda, Kenia, etc.

Valorificarea economica a resurselor geotermale. Energia geotermica fiind alimentata permanent, datorita fluxului de caldura din interiorul Pamantului, reprezinta o resursa regenerabila ieftina si nepoluanta.

O estimare globala a acestor resurse, tinand seama de anomaliile cunoscute ale gradientului geotermic, arata un potential de 4x1016 MWh. Din aceasta cantitate enorma de energie numai o mica parte poate fi folosita, respectiv numai caldura adusa pana la suprafata prin intermediul apei si al vaporilor de apa.

Energia termica a fost utilizata in centrale electrice pentru prima data in 1904, la Sarderello (Toscana), iar in 1913, tot in Italia, s-a construit prima centrala puternica. Abia dupa 50 de ani a fost reluata activitatea de valorificare a acestor resurse prin construirea unei centrale la Wairakei, in Noua Zeelanda, cu o putere instalata de 192 MW, pentru ca in 1960, in S.U.A. sa fie pusa in functie o centrala de 708 MW. Alte centrale geotermice au mai fost construite in Japonia, C.S.I., Islanda, Filipine, etc.

Energia geotermala mai este folosita ca sursa de caldura in industrie, agricultura, pentru incalzirea locuintelor, etc. Aceasta practica a inceput in Islanda inca din 1930, pentru ca in prezent 40 % din populatia acestei tari traieste in locuinte incalzite astfel, iar 15 % din consumul energetic al tarii sa fie asigurat de energia geotermica.

Utilizari de acest gen mai sunt in Franta, Ungaria, C.S.I., Romania, etc. Unele tari folosesc energia geotermala la incalzirea serelor, de exemplu: Ungaria (la Pécs, Csongrad), Romania (Oradea, Arad), Islanda, etc.

2. Resursele de substante minerale utile

A. Resursele metalurgice

Nu mai exista nici o incertitudine asupra rolului pe care l-au jucat, si il joaca si in prezent, resursele metalurgice in evolutia omenirii. Importanta acestora a fost cunoscuta inca de la inceputul timpului istoric, perioade ale acestuia fiind denumite dupa valoarea unor descoperiri, epoca bronzului (in preistorie) si epoca fierului (in antichitate).

Daca initial aceste resurse, si indeosebi fierul, erau folosite doar in scopuri militare, ulterior au capatat noi utilizari in diferite domenii economice - agricultura, ateliere manufacturiere, industrie, etc. In prezent, la nivel mondial, se inregistreaza un comert intensiv cu astfel de resurse, dinspre tarile care dispun de zacaminte insemnate inspre tarile mari consumatoare de resurse metalurgice.

Repartitia acestora in scoarta terestra este influentata in mod hotarator de conditiile geologice si tectonice specifice, conditii care au favorizat geneza zacamintelor metalurgice, aparand ca atare o diseminare neuniforma a acestor resurse la nivel planetar. De exemplu, sapte state detin 81 % din rezervele de staniu (Indonezia, China, Thailanda, Bolivia, Malaysia, Brazilia si Birmania), opt state - S.U.A., Chile, Zair, Zambia, Peru, Canada, Mexic, Filipine - detin 71 % din rezervele de cupru, patru state (Guineea, Australia, Jamaica si Brazilia) cumuleaza 70 % din rezervele mondiale de bauxita, Zair si Noua Caledonie 50 % din cele de cobalt, etc. Este evidenta astfel dependenta unor state dezvoltate din punct de vedere economic, cu resurse reduse de materii prime, de alte state bogate in diferite resurse naturale.

Cu toate ca si in domeniul submarin exista cantitati insemnate de resurse metalurgice, acestea sunt exploatate indeosebi din zonele uscatului continental, rezerve neregenerabile care sunt consumate rapid. Astfel, daca minereurile de fier, nichel si mangan cunoscute pana acum pot asigura consumul mondial pe o perioada mai mare de 100 ani, cele de aur, argint, platina, zinc, plumb, cositor, la nivelul consumului actual, pot fi folosite numai pe o perioada mai mica de 50 ani.

Clasificarea resurselor metalurgice se face pe baza proprietatilor fizice si chimice specifice, evidentiindu-se doua grupe majore: resurse metalurgice feroase si resurse metalurgice neferoase.

A.1. Resursele metalurgice feroase

Fierul este principala resursa pentru siderurgie, alaturi de care mai sunt utilizate si alte metale: mangan, crom, nichel, vanadiu, molibden, wolfram, titan, etc. Minereurile de fier. In natura, fierul nu se gaseste in stare pura ci apare in scoarta terestra sub forma unor combinatii chimice. Principalele minereuri de fier sunt:

- magnetitul, Fe₃O₄, este cel mai important minereu de fier avand un continut in metal ce ajunge pana la 72 %. De regula prezinta o compozitie relativ pura cu proprietati puternic magnetice. Secundar poate sa cuprinda titan, crom, etc.

- hematitul, Fe₂O₃, este un mineral care are un continut in metal mai redus, pana la 70 %. Se formeaza prin oxidare in diferite tipuri genetice de zacaminte si prezinta, in unele cazuri, forme cu impuritati.

- limonitul, 2Fe₂O₃, 3H₂O, minereu folosit in special la fabricarea fontelor si otelurilor, avand un continut in metal de pana la 62.9 %.

- sideritul, FeCO₃, mineral care se prezinta sub forma de amestecuri izomorfe, cu un continut in metal de 48.3 %. Este casant si are slabe proprietati magnetice.

- ankeritul, CaCO₃(Fe,Mg,Mn)CO₃, desi are un continut in metal redus, intre 16-18 %, prezinta importanta industriala fiind folosit ca fondant.

Rezervele mondiale de minereuri de fier se ridica la circa 151 miliarde tone rezerve sigure, cu un continut mediu in metal de 42.8 %, si 230 miliarde tone rezerve potentiale, cu un continut mediu in metal de 44.1 % (Fig. 10). Mai mult de jumatate din rezervele mondiale sunt cantonate in perimetrul continentul european, in special in C.S.I.

Aceste rezerve, la nivelul consumului actual, pot fi epuizate intre 152 ani (pentru resursele sigure) si 233 ani (pentru resursele potentiale). Productia mondiala de fier a fost in 1995 de 880 milioane tone (Fig. 3).

Repartitia zacamintelor de minereuri de fier

Europa. In Comunitatea Statelor Independente se gasesc cele mai importante zacaminte de minereuri de fier, nu numai din Europa ci si din lume. In schimb, productia de fier a inregistrat o scadere in ultimii ani (peste 124 milioane tone), datorita crizei economice prin care trece aceasta comunitate.

Fig. 10 - Repartitia rezervelor de minereuri de fier (continut in metal - 1995) (dupa Erdeli G. et. al.)

Principalele regiuni din care se exploateaza minereurile de fier sunt:

a. bazinul Krivoi Rog, localizat pe teritoriul Ucrainei, detine atat minereuri bogate in fier (54 %) cat si minereuri sarace in fier (35-40 %). In cea mai mare parte exploatarea se face in cariera.

b. bazinul Kursk, cu zacaminte cantonate la circa 400-500 metri adancime, dispune de minereuri bogate in fier (pana la 69 %) dar care reprezinta doar 13 % din volumul total al rezervelor.

c. bazinul Ural, cu zacaminte de magnetita care se gasesc in special in Uralul de Sud, unde mai apar si zacaminte de limonit.

d. bazinul Kuznet, localizat in partea asiatica a C.S.I., se gaseste intre raurile Biia, afluent al fluviului Obi si raul Abakan, afluent al fluviului Enisei.

e. Sudul Siberiei Centrale, cu depozite de magnetit si ankerit care se gasesc mai ales in regiunea dintre Angara si Lacul Baikal.

Alte zacaminte de minereuri de fier au mai fost identificate in estul Peninsulei Kerci, nordul Kazahstanului, in Peninsula Kola, in bazinele Karaganda, Viatka, etc.

In partea de nord a Suediei sunt cantonate minereuri de fier de calitate foarte buna, repartizate in doua bazine de exploatare. Zacamantul de la Kiruna cuprinde in special de magnetit, cu un continut in metal de 50-70 %, iar cel de la Galivare prezinta minereuri de fier in al caror continut metalul participa cu 62-68 %.

In partea de sudica se remarca regiunea miniera Bergslag, cu zaca-mantul de la Grangesberg. Alte zacaminte de fier se mai gasesc la Pellivuoma, Sattavaara, Kailak, etc. Rezervele totale ale Suediei sunt estimate la circa 3.37 miliarde tone.

Principalele rezerve de fier ale Frantei sunt localizate in regiunea Lorena, unde se gaseste unul din cele mai mari zacaminte de fier oolitic din lume. Continutul in metal al acestui zacamant este destul de mic, influentand astfel valorificarea acestuia. Alte rezerve de minereuri de fier se mai gasesc in Masivul Armorican, in Bretagne, la Maine et Loire, in Pirineii Orientali si in regiunea industriala Lyon-Grenoble.

Marea Britanie dispune de rezerve relativ mici si de calitate slaba (28-30 % continut in metal). Acestea se gasesc in perimetrul Muntilor Penini, cu exploatari la North Lincalnshire, South Lincalnshire, Northampton, etc. In partea vestica a acestui masiv au fost identificate si minereuri bogate in metal (pana la 50 % fier), exploatate la Egremont, Milom, etc.

Rezervele totale de minereu de fier ale Spaniei se ridica la aproximativ 3700 milioane tone, care au un continut in metal variabil (intre 47-55 %). Majoritatea zacamintelor sunt cantonate in apropiere de suprafata, cele mai importante centre de extractie fiind in Tara Bascilor, provinciile Asturia, Leon si Galicia. Alte zacaminte se mai gasesc in Muntii Sierra Morena, in Cordiliera Betica, etc.

Cele mai insemnate rezerve de fier ale Norvegiei sunt in districtul Finnmark, cu centre de exploatare amplasate in apropierea Lacului Bjornevatn si a localitatilor Salangen, Malm, etc.

O mare parte din rezervele de minereuri de fier ale Germaniei se gasesc in conditii de exploatare dificila, in structura acestora predominand hematitul si sideritul. Principalele zacaminte sunt cantonate in arealul Muntilor Harz, in Bavaria rasariteana, la Freiberg, Saalfeld, etc.

Cantitati reduse de minereuri de fier se mai exploateaza in Polonia (Lodz, Kieleckie, etc), Bosnia-Hertegovina (Ljubia, Tomasica), Austria (la sud de Alpii Stirici), Bulgaria, Luxemburg, Portugalia, etc.

Asia. Cele mai ridicate productii de minereu fier ale Asiei sunt inregistrate in R.P.Chineza, care in 1995 a extras o cantitate de 250 milioane tone. Rezervele cele mai importante se gasesc in jumatatea de nord a tarii, in apropiere de Anshan, in platoul mongol, de la nord de Huang He. Exploatarile cele mai intense se practica in partea de nord-est a tarii (la Benxi, Tunhua, etc.), precum si in provinciile Sichuan si Guizhou.

Dispunand de rezerve de minereu de fier bogate in metal (pana la 61 %), India exporta o mare cantitate din productia realizata. Cele mai importante zacaminte sunt cantonate in Podisul Deccan, in statele Bihar, Orissa, Mysore, Madhya-Pradesh, etc.

Alte zacaminte de minereu de fier sunt exploatate si in Iran, Turcia, R.P.D. Coreeana, etc.

America de Nord. Canada se remarca in cadrul continentului nord american prin rezervele de minereu de fier pe care la detine. Productia realizata (37 milioane tone in 1995) ii permite sa exporte o parte din ea in S.U.A.. Cele mai insemnate zacaminte de fier se gasesc in Peninsula Labrador, in nordul Lacului Superior, in Insula Terra Nova, etc.

Statele Unite ale Americii dispun de rezerve importante de minereu de fier localizate in zona Marilor Lacuri, in statele Minnesota, Wisconsin si Michigan. Alte rezerve au fost identificate si in arealul Muntilor Appalachi, precum si in perimetrul statelor Colorado, Utah, Oregon, Idaho, California, etc.

America de Sud. Brazilia detine cele mai insemnate zacaminte de minereu de fier ale acestui continent, atat din punct de vedere cantitativ cat si din punct de vedere calitativ (58 % continut in metal). Acestea sunt cantonate in special in zona centrala a statului Minas Gerais, in statele Mato Grosso, Bahia, Parana, etc. O mare parte din productia realizata (175 milioane tone in 1995) este exportata inspre tarile mari consumatoare de fier.

Zacaminte neinsemnate de minereu de fier se mai gasesc in Venezuela, Peru, Argentina, Chile, Bolivia, etc., productia acestor state fiind de asemenea foarte mica.

Africa. Aportul pe piata mondiala a tarilor africane este destul de redus, datorita prospectiunilor limitate de identificare a noi rezerve de minereu de fier, precum si datorita gradului redus de echipare tehnologica a lor. Tarile care se remarca prin rezerve si productii sunt: Africa de Sud (cu provinciile Transvaal, Cap, etc.), Liberia, Mauritania, Gabon, Guineea, etc.

Australia a realizat o productie de minereu de fier de peste 140 milioane tone in 1995, productie bazata pe rezervele localizate la Yampi Sound, Pilbara, Iron Duke, Iron Baron, etc. Aceste zacaminte au un continut ridicat in metal (64%) si sunt exploatate in special in cariera.

Pentru realizarea unor fonte si a unor oteluri speciale, in siderurgie se mai utilizeaza o serie de metale care dau fierului duritate, elasticitate, rezistenta la coroziune, etc. Cele mai importante sunt: manganul, cromul, cobaltul, nichelul, etc.

Manganul este folosit in siderurgie pentru a imprima otelurilor duritate si rezistenta la uzura, el gasindu-se in natura sub forma de oxizi. Cele mai importante zacaminte se gasesc in Africa de Sud (in provincia Cap), Ucraina (Nikopol), Gabon (Podisul Yeye), Rusia (Ural, Siberia), Brazilia (Mato-Grosso, Minas Gerais), India, Australia, Japonia, etc.

Cromul, folosit pentru obtinerea de oteluri inoxidabile, se gaseste in cantitati mai importante in Africa de Sud (70 % din rezervele mondiale), Zimbabwe, Albania, Turcia, Indonezia, Filipine, etc.

Nichelul este folosit atat pentru obtinerea de oteluri speciale cat si pentru realizarea unor aliaje (alpaca, argentan, nichelina, etc.). Rezervele mondiale sunt estimate la circa 150 milioane tone, fiind localizate mai ales in Noua Caledonie, Canada, Rusia, Cuba, Republica Dominicana, etc. Pe primele locuri in productia de nichel se situeaza Botswana, Canada si Noua Caledonie.

Wolframul, datorita proprietatilor sale specifice (temperatura de topire la 3400°C ), este folosit in special la fabricarea filamentelor de bec si a placutelor widia. Zacaminte importante sunt in R.P.Chineza, Federatia Rusa, Canada, Suedia,etc.

Cobaltul are duritate mare fiind folosit ca atare la fabricarea otelurilor speciale si a sticlei si portelanurilor. Rezervele de cobalt nu sunt foarte mari ele gasindu-se mai ales in Zair, Cuba, Zambia, Canada, Australia, etc.

Titanul se gaseste in cantitati mici in scoarta terestra si este folosit mai ales in industria aeronautica si spatiala. Principalele rezerve sunt localizate in India, Japonia, Australia, Finlanda, Norvegia, Federatia Rusa, etc. Alaturi de aceste metale mai sunt folosite in siderurgie vanadiul, molibdenul, etc.

Resursele metalurgiei feroase in Romania

Despre extragerea minereurilor de fier si prelucrarea acestora s-au gasit mai multe dovezi care atesta aceste activitati inca din perioada geto-daca. Aceste resurse naturale erau extrase din Muntii Poiana Rusca de unde, sub forma 'turtelor' de fier erau trimise la Sarmisegetusa pentru a fi prelucrate.

Ulterior acestei perioade, activitatea metalurgica s-a derulat cu intensitati diferite in timp pana in 1718 cand, la Oravita, s-a construit primul cuptor pentru obtinerea fontei si a otelului. Primul furnal a intrat in functie la Resita in 1771. In prezent, rezervele de minereu de fier ale Romaniei sunt modeste si au un continut mediu de 30-32 % metal (Fig. 12). Productia a inregistrat in ultimii ani o scadere insemnata, de la 2002 mii tone (1990) la 865 mii tone (1995).

Repartitia acestor zacaminte in profil teritorial este urmatoarea:

a. Zacamintele de la Teliuc si Ghelari (Muntii Poiana Rusca), formate in special din siderite, mangano-siderite, ankerite si mai rar magnetite. Exploatarea se face atat in cariera cat si in mina.

b. Zacamintele de fier din Muntii Banatului, localizate la Ocna de Fier, Dognecea si Dubova. In structura acestora predomina magnetitul si hematitul, cu un continut de fier de 18-35 %.

c. Zacamantul de la Lueta, (in estul Muntilor Harghita), este de origine hidrotermala fiind alcatuit din siderit, cu un continut de fier de 15-39 %.

d. Zacamantul de la Baisoara (judetul Cluj), este constituit din magnetit compact cu 33-40 % fier.

e. Zacamantul Palazu Mare (Dobrogea), are un continut mediu de 25 % fier fiind alcatuit preponderent din magnetit in forma de benzi si strate cutate.

f. Zacamantul de la Ciungani-Cazanesti (Muntii Metaliferi), este un zaca-mant complex format din minereuri de fier, vanadiu si titan. Continutul mediu de fier este de 12-15 %.

g. Zacamantul Iulia (judetul Tulcea), este dificil de exploatat datorita tectonicii locale si este format din impregnatii de oligist si magnetit.

h. Zacamantul Delnita (judetul Suceava), format in special din siderit si ankerit cu un continut mediu in fier de 25-35 %.

In cantitati neinsemnate se mai gasesc minereuri de fier la Moneasa-Vascau (Muntii Codru-Moma), Masca-Razoare (judetul Maramures), Madaras (Muntii Harghita), Toplet (Culoarul Cernei) si Gura Haiti (Muntii Calimani).

Celelalte metale, care se folosesc ca inobilatori ai fontei sau otelurilor, se gasesc in cantitati foarte mici, sub forma unor minereuri complexe in cadrul carora continutul in metal este foarte mic. Cu exceptia manganului, celelalte materii prime se importa pentru a acoperii necesarul siderurgiei.

Fig. 12 - Repartitia resurselor metalurgice feroase in Romania si prelucrarea lor (dupa Geografia Romaniei, vol. II)

Manganul se gaseste in special in jumatatea nordica a Carpatilor Orientali, fiind exploatat mai ales la Vatra Dornei, Saru Dornei, Carlibaba-Iacobeni, etc. Alte rezerve, de mai mica importanta, au fost localizate la Baru Mare, Delinesti, Parnesti-Savarsin, etc.

Cromul, se gaseste in cantitatii reduse, ele exploatandu-se mai ales in zona Muntilor Banatului (Ogradena, Bozovici), la Gura Vaii-Turnu Severin si Racosu de Jos. Tot in arealul Muntilor Banatului se gasesc o serie de roci care contin, in proportii variabile nichel (0,3 - 0,7 %). Ele sunt exploatate la Tisovita - Eibenthal - Iuti, precum si la Ciungani si Holbav, in Poiana Marului.

Wolframul se exploateaza la Baita Bihor, Baia Sprie, Mraconia, Ciclova si Oravita, iar molibdenul la Baita Bihor, Mraconia, Oravita, Savarsin, Cerbia etc.

Comertul cu minereuri de fier

Aproximativ 50 % din cantitatea mondiala de minereuri de fier exploatata este exportata in acelasi timp. Principalele tari exportatoare (care detin 85 % din totalul exporturilor) sunt: Australia, Brazilia, C.S.I., Canada, India, Liberia, Franta, Venezuela etc.

Principalele fluxuri ale minereurilor de fier sunt:

din Australia si SE Asiei spre Japonia

din America Latina spre S.U.A. si Japonia si unele tari europene

din Canada, Africa, Suedia spre S.U.A. si Europa

din C.S.I. spre tarile Europei centrale si de est

Brazilia si Australia asigura mai mult de jumatate din exporturile mondiale, urmate de India si Canada, iar Japonia detine 1/3 din totalul importurilor.

A.2. Resursele metalurgice neferoase

In tot mai multe activitati economice (si mai ales industriale) sunt folosite metalele neferoase, fapt ce a determinat un consum tot mai mare a acestor metale in ultimele decenii. In mare parte ele sunt cunoscute inca din antichitate cand erau exploatate in cantitati reduse si preferential (aur, argint). Ulterior, au intrat in circuitul economic si alte metale neferoase (mercur, plumb, cupru etc) pentru ca cele mai recent utilizate sa fie aluminiul si unele metale rare.

Existand o mare varietate de metale neferoase, ele au fost incadrate in diverse clasificari, in functie de criteriile abordate. Astfel, ele au fost clasificate in metale usoare (aluminiu etc.), metale colorate (cupru etc.), metale pretioase (aur etc.) si metale rare (berilui etc.).

Dupa alta clasificare ele au fost impartite in: metale neferoase grele, metale neferoase usoare, metale pretioase si metale neferoase rare.

Metale neferoase grele

Cuprul poate fi intalnit in stare nativa sau in asociatii cu alte metale sau nemetale. Este utilizat frecvent in industrie (mai ales in electronica si electrotehnica) datorita proprietatilor sale: bun conducator de caldura si electricitate, maleabil, ductil etc. Rezervele mondiale de cupru sunt estimate la 451 mil.t iar cele ipotetice la cca. 520 mil. t. Aceste rezerve sunt localizate mai ales in America de Sud (peste 1/3 din total), Europa inclusiv C.S.I. (15 %), America de Nord (14 %) si Africa (1/6 din rezervele totale). Productia de minereu de cupru, la nivel global, a fost de 9,5 mil. t. (1996) si realizata in principal de urmatoarele state: Chile (2,1 mil. t), S.U.A. (1,8 mil.t), C.S.I. (0,8 mil. t), Canada (0,7 mil.t) (Fig 4).

In cadrul continentului European rezervele de minereu de cupru se gasesc diseminate in mai multe state si in cantitati variabile.

In Comunitatea Statelor Independente principalele zacaminte sunt cantonate in Muntii Ural, Kazahstanul central si estic, Uzbekistanul central-sudic, Peninsula Taimar etc.

In Polonia minereuri de cupru se gasesc in regiunea Wrooclaw si in vestul Podisului Lisogory. Portugalia detine rezerve din acest minereu in partea sudica a tarii (Baixo Alentejo). In Suedia principalele zacaminte sunt la Aitik, Adak si Kristineberg. Cel mai cunoscut zacamant al Iugoslaviei este la Bor. Se mai exploateaza cupru in Bulgaria (vestul muntilor Sredne Gora), Finlanda (Outukumpu), Norvegia si Spania.

America de Sud. Principalele zacaminte ale acestui continent se gasesc in perimetrul statelor Chile (El salvador si El Teniente) si Peru (Cordiliera Andina).

America de Nord. S.U.A. detin zacaminte importante in perimetrul statelor Montana, Utah, Arizona etc iar in Canada minererurile de cupru sunt exploatate in provinciile Ontario, Manitoba, Quebec, si Columbia Britanica.

Africa. Cele mai insemnate rezerve sunt localizate in Cooper Belt (centura de cupru) care este cuprinsa in arealul statelor Zair si Zambia. Alaturi de aceasta se adauga si rezervele de minereu de cupru detinute de Africa de Sud si Zimbabwe.

Asia. R.P.Chineza dispune de zacaminte de cupru in sudul Muntilor TianSan si in SV-ul tarii. Minereuri de cupru se mai gasesc in Filipine, Mongolia, Indonezia, etc.

In Australia au fost identificate zacaminte de cupru in partea de nord-vest a continentului, precum si in insula Tasmania.

Plumbul se gaseste in scoarta terestra in zacamintele de sulfuri si este folosit in tipografie, industria chimica, precum si la fabricarea tevilor. Rezervele mondiale se cifreaza la cca. 124 mil. t din care Europa detine aproximativ 30% (Fig. 14), pentru ca productia anului 1995 sa fie de 2,7 mil. t.

Europa. Tot C.S.I. dispune de cele mai mari zacaminte de plumb, localizate in Muntii Altai, Caucazul de Nord, Kazahstan si Karghistan. Suedia extrage plumb din zacamintele de la Laisvall, Gorpenberg si Renström. Iugoslavia dispune de rezerve de minereu de plumb la Trepca, Ajvalija si Kisnica. Cele mai importante zacaminte de plumb ale Bulgariei se gasesc in Muntii Rodopi. Franta exploateaza plumb in Masivul Central Francez, Masivul Armorican, Muntii Alpi, Muntii Pirinei, Muntii Vosgi si Corsica. Alte tari europene ce extrag plumb sunt: Irlanda, Polonia, Spania, Grecia, Austria, Germania, etc.

Australia. Realizand aproximativ 1/6 din productia mondiala, Australia dispune de zacaminte importante de plumb in statele Queensland, New South Wales, etc.

America de Nord. S.U.A. ocupa locul secund in productia mondiala de plumb (dupa Australia), acesta fiind mai ales exploatat in Muntii Appalachi si Muntii Stancosi. Canada dispune de rezerve insemnate in provincia Columbia Britanica, pentru ca zacamintele Mexicului sa fie mai mici.

America de Sud. Principalele rezerve de plumb se gasesc in Peru, rezerve exploatate prin intermediul a mai multor centre de extractie localizate in Muntii Anzi. Se mai alatura Bolivia, cu rezerve si productii mai modeste.

Asia. Rezervele de plumb nu sunt semnificative, acestea fiind valorificate indeosebi in R.P. Chineza (in Turkestanul chinez) si Japonia.

Africa. In cadrul continentului african, aceste resurse nu se gasesc in cantitati insemnate, ele fiind exploatate mai ales in Maroc.

Zincul, se gaseste tot in minereuri complexe si sulfuri fiind, de regula, asociat cu plumbul. Deoarece este rezistent la coroziune el este folosit la fabricarea tablei si sarmei zincate, iar sub forma de oxid de zinc este utilizat in industria vopselelor.

Rezervele mondiale sunt apreciate la circa 150 milioane tone, iar productia de zinc (1995) a fost de 4.4 milioane tone (Fig. 5).

Repartitia teritoriala a principalelor zacaminte de zinc este asema-natoare cu cea a plumbului, existand doar diferentieri nesemnificative, cele mai relevante fiind in cadrul continentului european.

Astfel, Irlanda, desi realizeaza productii mici de plumb, este a doua producatoare de zinc din Europa. Se remarca zacamintele de la Silvermines, Navan si cel cantonat in apropierea localitatii Mogul. Spania detine rezerve de zinc in partea de nord a Muntilor Cantabrici (Reosin), in regiunea Murcia si in Muntii Sierra Morena. Polonia se remarca prin productia de zinc, realizata prin exploatarile din Silezia Superioara.

Staniul (cositorul), este un metal alb-argintiu sau cenusiu, foarte moale si foarte maleabil. Datorita acestor proprietati este utilizat la fabricarea tablei albe, a aliajelor usor fuzibile si greu oxidabile. Rezervele mondiale de staniu sunt apreciate la circa 10 milioane tone, iar productia anului 1995 a fost de 170 mii tone.

Principalele rezerve de staniu sunt cantonate in Asia de Sud-Est. Se remarca, prin volumul acestor rezerve, Malaysia, Indonezia, Thailanda si R.P.Chineza, care detin aproximativ jumatate din rezervele mondiale.

America de Sud dispunde de zacaminte de staniu exploatate indeosebi in Bolivia, Brazilia si Peru.

Australia ocupa de asemenea un loc important pe piata mondiala a acestui metal datorita rezervelor de care dispune.

In cadrul celorlalte continente, zacamintele de cositor nu sunt semnificative, ele fiind exploatate in Africa (Nigeria, Zair, Ruanda), Europa (Marea Britanie, Spania, Portugalia, Germania) si America de Nord.

Mercurul, se extrage din cinabru si este singurul metal aflat in stare lichida la temperatura normala. Este utilizat la fabricarea termometrelor si barometrelor, a unor aparate electrice, in industria aeronautica si aero-spatiala. Rezervele sigure nu depasesc 130 mii tone, fiind cantonate mai ales in Europa. Cele mai importante zacaminte de mercur sunt in Spania (Almaden), Italia (Toscana), C.S.I. (Donbas), Finlanda si Slovacia.

Cea mai mare productie este insa realizata de catre R.P.Chineza (700 tone). Zacaminte de mercur se mai gasesc in Algeria, S.U.A. (California, Podisul Marelui Bazin), etc.

Stibiul (antimoniul). Rezervele si productia mondiala de stibiu sunt reduse el fiind localizat mai ales in Republica Africa de Sud (Leijdsdorp), C.S.I. (Kirghistan), R.P.Chineza (Xinhua), Algeria (Constantine), etc. Acest metal este folosit in amestec cu plumbul pentru fabricarea placilor de acumulatori, in tipografie, etc.

Bismutul, se extrage din bismutina, mineral ce se gaseste in minereuri complexe, fiind folosit in industria chimica, industria produselor farmaceutice, etc. Zacamintele cele mai importante de bismut se gasesc in Bolivia (cu centre de extractie la Potosi, Tasna, La Paz), Peru, Mexic, Japonia, etc.

Metale neferoase usoare

Aluminiul si aliajele sale, au o larga utilizare in economie datorita proprietatilor specifice: conductibilitate termica si electrica, densitate mica, maleabil, netoxic, rezistent la coroziune, etc. Are o larga raspandire in natura, mai ales sub forma de oxizi, iar principala roca din care se extrage este bauxita. Obtinerea aluminiului se face cu un consum foarte mare de energie electrica (14000-17000 KWh/1 tona metal), fapt ce determina o ierarhie diferita a tarilor producatoare de aluminiu fata de cea a tarilor ce detin rezerve de bauxita.

Rezervele mondiale de bauxita sunt apreciate la peste 23 miliarde tone cu un continut de metal estimat la circa 7 miliarde tone. Deoarece bauxita se formeaza prin alterarea calcarelor in conditii de clima arida, marea majoritate a rezervelor sunt cantonate in zona intertropicala si subtropicala. Productia mondiala de bauxita este de circa 110 milioane tone anual.

Australia, dispune de rezerve insemnate de bauxita in Peninsula York, la Weipa, in nordul si vestul tarii.

America Latina. Cele mai importante zacaminte se gasesc in statele Suriname, Brazilia, Guyana, Jamaica, Columbia, Venezuela, Haiti si Republica Dominicana.

Rezervele de bauxita ale Americii de Nord sunt reduse, gasindu-se in Mexic si S.U.A.

Africa. Importante zacaminte de bauxita se gasesc in Guineea (Kindia, Dabota, Peta), Camerun, Sierra Leone, Ghana, Mali.

Asia. In cadrul continentului asiatic se remarca rezervele de bauxita ale R.P.Chineza (Manciuria), India (Madhya Pradesh, Madras, Kerala), Indoneziei, Pakistanului, etc.

Europa. Cele mai importante rezerve ale continentului nostru se gasesc in C.S.I. (regiunea Sankt Petersburg, regiunea Kazahstan, regiunea Muntilor Saianul de Est). Zacamintele de bauxita ale Greciei sunt localizate in Muntii Giona, Muntii Parnassos, in apropierea Athenei si Golful Korint. Ungaria dispune de rezerve de bauxita intre lacul Balaton, Muntii Bakony, Muntii Vértes si nord-vestul Campiei Dunarii de Mijloc. Zacaminte de bauxita se mai gasesc in Iugoslavia, Franta, Italia, Polonia, Spania, etc.

Tot in categoria metalelor neferoase usoare mai sunt incadrate magneziul (cu rezerve mai importante in S.U.A., C.S.I., Norvegia, Franta, Japonia), beriliul (in S.U.A., Argentina, Brazilia, Mozambic, Uganda), litiul (in S.U.A. Germania, C.S.I., Germania, Franta).

Metalele pretioase

Aurul. Nici un alt metal nu a avut un rol mai mare in istoria omenirii, fiind cautat cu aviditate datorita valorii lui. Acest metal pretios a constituit motivul pentru nenumarate dispute armate, a determinat cucerirea si popularea unor teritorii ostile, iar pentru exploatarea lui omul a creat ingenioase metode tehnologice. Aurul este folosit indeosebi ca etalon monetar, dar mai este utilizat in industria electronica, tehnica medicala si aerospatiala, confecti-onarea bijuteriilor, etc.

In natura, aurul se poate gasi atat in stare naturala (dar nu pur) sub forma de pepite, paiete, praf sau filoane, cat si in compozitia unor minereuri complexe. Din diferite motive, unele state nu dezvaluie volumul total al rezervelor de aur pe care le detin, ca atare este dificil a aprecia rezervele si productia mondiala de aur, existand in acest sens statistici diferite de la un autor la altul (Fig. 16).

Repartitia zacamintelor de aur

Cele mai insemnate rezerve de aur ale Africii, si nu numai, sunt cantonate in Republica Africa de Sud, in regiunea Transvaal, unde continutul de metal al minereurilor atinge 7-15 g/tona. Rezerve insemnate de aur se mai gasesc in Zair, Ghana, Madagascar si Zimbabwe.

America de Nord. Statele Unite ale Americii au fost, pana in 1905, producatoare importante de aur, cu zacaminte din care se mai exploateaza si in prezent, in statele California, Colorado, Georgia si Alaska. Principalele rezerve de aur ale Canadei sunt localizate la Porcupine, Kingland Lake, Little Long Lake, etc.

Europa. Circa 1/5 din rezervele mondiale de aur sunt detinute de catre C.S.I. Principalele zacaminte aurifere se gasesc in regiunea Ural, bazinul superior al fluviului Obi, Uzbekistan, Transbaikalia, regiunea Primore, etc. In Franta rezervele de aur sunt localizate in bazinul Loire, in Muntii Vosgi, regiunea Languedoc, etc. Suedia este una din tarile producatoare importante ale Europei, cu zacaminte de aur la Boliden, Falum, Nantanen, etc. Zacamintele aurifere ale Austriei sunt in apropiere de Salzburg, la care se adauga cele de la Fleiss, Gros Fragant, din Tirol, etc.

Aur se mai extrage in Iugoslavia (Trepca, Zletova), Germania (Turingerwald), Bosnia, Finlanda, Cehia, Bulgaria, Slovacia, etc.

Asia. Continentul rasaritean nu dispune de mari zacaminte de aur, cele mai importante fiind cantonate in R.P.Chineza (in Tibet si platoul Yunan), Filipine (Insula Luzon), etc.

Australia detine zacaminte aurifere in statul Victoria si la Kalgoorlie (in vestul continentului).

America de Sud. Cele mai insemnate rezerve de aur sunt in Brazilia (Minas Gerais, Sierra Montequero, Sierra Epinhoco). Se mai adauga zacamintele aurifere din Chile (regiunea Santiago), Argentina (in Patagonia), Columbia, etc.

Argintul, cu o larga utilizare economica (bijuterii, instrumente medicale, in tehnica fotografica, la fabricarea oglinzilor, etc.), se gaseste in natura in cuprinsul zacamintelor complexe si mai rar in stare nativa. Rezervele mondiale sunt estimate la 250000 tone metal, iar productia anului 1995 a fost de 13639 tone (Fig. 7).

America de Nord. Mexicul, prin productia sa realizata in 1995 (2380 tone), ocupa primul loc in lume. Principalele centre de exploatare sunt la Freanillo, Zacatecas, El Potosi, Chiuahua, Pachua, etc. S.U.A. detine importante zacaminte in perimetrul statelor California, Idaho, Nevada, Utah, etc. Canada extrage minereu argentifer mai ales din provinciile Ontario, Yucon, Columbia Britanica, Quebec, etc.

Europa. Tarile Europei, inclusiv C.S.I., obtin 21.4 % din productia mondiala de argint. C.S.I. dispune de zacaminte argentifere in: Muntii Ural, Muntii Altai, Transbaicalia, regiunea Verhoiansk, etc. Polonia se situeaza pe locul al doilea in productia europeana de argint cu principalele zacaminte cantonate in Silezia Superioara.

Rezervele de argint ale Suediei sunt localizate la Boliden, Falum si Kafveltberg. Alaturi de aceste tari se mai remarca, prin rezervele de care dispun, Germania (Muntii Metalici, Muntii Harz), Spania (Sierra Morena, Cordiliera Betica), Franta (Masivul Central Francez, Muntii Alpi), Italia, Slovacia, Iugoslavia, etc.

Australia are zacaminte argentifere in teritoriul statelor Queensland, New South Wales, Insula Tasmania, etc.

In America de Sud (Bolivia), Asia (R.P.D. Coreeana) si Africa aceste rezerve argentifere sunt nesemnificative.

Platina. Datorita proprietatilor sale (densitate mare, rezistenta la eroziune si temperatura mare, etc.) platina, alaturi de metalele platinice (iridium, osmiu, paladiu, rhodiu si rhuteniu), a fost denumita si 'metal etern', ea rezistand mult timp fara a se degrada.

Rezervele mondiale de platina sunt diseminate in putine state (patru tari-C.S.I. Canada, Republica Africa de Sud si Columbia-detin peste 70 %) si inca putin cunoscute. In 1995 productia mondiala de platina a fost de 114 tone. Zacaminte de metale platinice mari se gasesc in C.S.I. (Muntii Ural, Peninsula Kola, Siberia de Vest, Muntii Altai, etc.), Republica Africa de Sud (Rustenburg, Bushveld), Canada (provincia Ontario), Columbia (bazinul fluviului Atrato), S.U.A. (Alaska), Australia (Victoria, Tasmania), Etiopia, India, Filipine, Japonia, etc.

Metale neferoase rare

In aceasta grupa se gasesc o serie de metale ale caror rezerve sunt mici si diseminate in scoarta terestra. Amintim astfel, galiul (exploatat in S.U.A., India, Canada), cadmiul (Japonia, C.S.I.), niobiul si tantalul (Brazilia, Zair, Canada, C.S.I.), seleniul (S.U.A., Japonia), zirconiul (Australia), indiul (Canada, Suedia, Japonia), germaniul (Germania, Bolivia, Namibia), etc.

Repartitia metalelor neferoase in Romania

Metale neferoase grele

Cuprul este exploatat in Romania in special din minereuri cuprifere (70 %) si din minereuri polimetalice. Marea majoritate a zacamintelor de cupru sunt localizate in Carpatii Orientali si cei Occidentali (Fig. 18).

In cadrul arealului carpatic se contureaza urmatoarele regiuni cuprifere de importanta mai mare sau mai mica:

Regiunea cuprifera Baia Mare, unde cuprul se extrage din calcopirita, mai ales la Herja, Cavnic, Baia Sprie.

Regiunea Baia Borsa, cu zacaminte cuprifere la Toroioaga, Burloaia, Gura Baii.

Regiunea miniera Fundu Moldovei, unde se exploateaza zacamintele de la Dealul Negru, Prasca, Lesu Ursului.

Regiunea Balan (Muntii Harghita), cu zacaminte de pirita si calcopirita (0.8 % cupru)

Regiunea miniera a Muntilor Banatului, cu zacaminte cuprifere cantonate la Moldova Noua, Sasca Montana, Stanapari-Carbunari, Ocna de Fier-Dognecea, Oravita-Ciclova Montana-Maidan.

Regiunea miniera Deva, cu zacaminte cuprifere la poalele Muntilor Poiana Rusca care au un continut in metal de pana la 1 % cupru.

Regiunea cuprifera a Muntilor Apuseni, cu centre de extractie a cuprului in bazinul hidrografic al Ariesului (intre Baia de Aries-Rosia Montana-Bucium).

Regiunea miniera Altan Tepe, este localizata in Dobrogea, cu zacaminte cuprifere ce se gasesc intre localitatile Fantana Mare si Ceamurlia de Sus.

Cuprul se mai extrage si la Baita, in Muntii Drocei, la Baia de Arama, etc.

Pentru ca plumbul si zincul se gasesc asociate in minereuri complexe, este mai utila o prezentare impreuna a repartitiei acestora in plan teritorial. Se individualizeaza urmatoarele centre de extractie:

- Regiunea Muntilor Poiana Rusca, cu zacaminte de plumb si zinc la Ruschita si Muncelel Mic.

- Regiunea miniera Baia Mare, cu importante centre de exploatare a acestor metale la Herja, Baia Sprie, Cavnic, Ilba, Nistru.

- Regiunea miniera Baia Borsa, cu zacaminte de plumb si zinc localizate la Burloaia si Gura Baii.

- Regiunea miniera a Muntilor Apuseni, unde cel mai important centru de extractie este la Baia de Aries

Staniul se gaseste in continut mic fiind asociat cu unele nemetale in diferite zacaminte de minereuri complexe din regiunea miniera Baia Mare si Baia Borsa.

Mercurul. Zacamintele din care se obtine acest metal nu au o raspandire si un volum mare in tara noastra. Principalele centre de extractie sunt la Baile Santimbru, Izvorul Ampoiului, Madaras si in zona miniera Baia Mare.

Stibiul si bismutul sunt obtinute prin recuperare din minereurile complexe din regiunea miniera Baia Mare si Baita (Muntii Bihor).

Metale neferoase usoare

Aluminiul. Cele mai importante rezerve de bauxita ale tarii noastre sunt cantonate in Muntii Padurea Craiului si Muntii Bihor in urmatoarele regiuni:

- Regiunea Muntilor Padurea Craiului detine cele mai bune bauxite localizate intre Valea Bratcului si Valea Luncilor

- Regiunea Remet cuprinde zacamintele de bauxita din bazinul hidrografic al Vaii Iadului si Vaii Izvor.

- Regiunea Petrosu, dispune de rezerve de bauxita concentrate intre Piatra Galbena si Magura Seaca, precum si intre Valea Seaca si Varful Galbena.

Bauxita se mai extrage, in mod secundar, la Secatura si Sohodol (la confluenta Ariesului Mare cu Ariesul Mic), iar in depresiunea Hateg la Ohaba Ponor. Celelalte metale neferoase usoare se gasesc in cantitati si volume nesemnificative.

Metalele pretioase

Aurul. Exploatarea acestui metal pretios in Romania a inceput inca din antichitate, afirmatie argumentata de numeroasele tezaure descoperite la Pecica-Rovine, Ostrovul Mare, etc. In perioada daco-romana se intensifica exploatarea aurului, mai ales in bazinul Ariesului. In prezent, pe teritoriul Romaniei, se disting doua regiuni aurifere:

- Regiunea aurifera incadrata intre Valea Muresului-Valea Ariesului si Crisul Alb, unde se individualizeaza districtele Brad-Sacaramb (cu exploatari la Ruda-Barza, Hondol-Sacaramb, Curechi-Valisoara, etc.), Stanija-Zlatna (cu exploatari la Stanija si Almasul Mare-Hanes) si Rosia Montana-Bucium.

- Regiunea aurifera Baia Mare, cu exploatari la Baia Sprie, Herja, Suior, Sasar, Cavnic, etc.

In cantitate redusa se mai exploateaza aur in Muntii Lotrului (Valea lui Stan), in Depresiunea Almajului, in vestul Muntilor Harghita si in bazinul Bistrita Aurie.

Argintul se exploateaza in aceleasi regiuni aurifere (Baia Mare si bazinul Ariesului), dar in cantitati mai reduse, pentru ca rezervele de metale platinice sa fie ca inexistente.

Metalele neferoase rare se gasesc doar ocazional in minereurile complexe din regiunile miniere Baia Mare, Baia Borsa, in bazinul Ariesului sau in Muntii Banatului. Ca atare nu se pot face referiri asupra rezervelor sau productiei realizate.

Comertul cu minereuri neferoase

Principalul importator de cupru este S.U.A., care importa aceste resurse din Canada, Chile, Zambia iar tarile Uniunii Europene (Germania, Belgia, Marea Britanie, Franta, Italia) importa minereuri de cupru din Africa (Zambia, Zair, Namibia etc.) si America de Sud. Japonia se aprovizioneaza cu cupru din Australia, Canada, Africa de Sud.

Plumbul si Zincul este exportat in special din Australia, Canada, Peru, Africa de Sud etc. catre S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Germania si Franta.

Tarile exportatoare de minereu de bauxita sunt: Australia, Jamaica, Guineea, Suriname, India, R. Dominicana, iar principalele tari importatoare sunt, de regula, cele dezvoltate din punct de vedere economic (S.U.A., Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie, Olanda, Norvegia etc.).

In categoria tarilor exportatoare de uraniu se inscriu: Africa de Sud, Australia, Namibia, Niger si Gabon, iar a tarilor importatoare fac parte: S.U.A., Franta, Marea Britanie.

B. Resurse minerale nemetalifere

Ca o consecinta a dezvoltarii economice impresionante, au intrat, pe rand, in exploatare o serie de resurse nemetalifere cantonate in litosfera, folosite ca materii prime in diverse ramuri ale industriei, in special in industria chimica si cea a materialelor de constructii.

Sarea gema (NaCl), rezervele mondiale sunt evaluate la circa un milion de miliarde tone, localizate in scoarta terestra, la care se adauga si rezervele de sare ce se gasesc in apele Oceanului Planetar (aproximativ 37 milioane de miliarde tone sare). Sarea este folosita pentru obtinerea clorului si sodiului, in medicina, la prelucrarea pieilor, industria alimentara, etc. Repartitia teritoriala a zacamintelor de sare este foarte inegala, datorita conditiilor specifice de depunere a sarii in zonele acvatice din trecutul geologic.

Regiunile de pe glob care dispun de mari rezerve de sare sunt:

- Europa, in C.S.I. (bazinele Donetk, Kamei), Franta (regiunea Lorena), Peninsula Iberica, Germania, Polonia, etc.

- America de Nord, in S.U.A. (regiunea dintre Muntii Appalachi si Marile Lacuri,in zona Golfului Mexic), Canada, etc.

- Asia, in Laos, R.P.Chineza, vestul Indiei, Japonia, Israel, Arabia Saudita, etc.

Continentele situate in emisfera sudica au rezerve putine. Cele mai mari productii de sare le realizeaza S.U.A. (circa 25 % din total), Germania, R.P.Chineza, etc.

Sarurile de potasiu, sunt foarte inegal raspandite in scoarta terestra, rezervele mondiale fiind evaluate la circa 152 miliarde tone. Sunt utilizate in industria de ingrasaminte chimice potasice sau complexe. Cele mai importante rezerve se gasesc in:

- America de Nord, in special in Canada (in provinciile Alberta, Saskatchewan, in partea de sud-vestul a provinciei Manitoba), S.U.A. (in Dakota de Nord), etc.

- Europa, in C.S.I. (Bielorusia, Ucraina Subcarpatica, zona Marii Caspice, etc.), Germania (Stassfurt), Franta (Alsacia), Marea Britanie, Spania, etc.

Prin desalinizarea apelor marine productii mari de saruri de potasiu sunt obtinute de Israel, Iordania, Australia, Japonia, R.P.Chineza, etc.

Sarurile de magneziu, apar frecvent impreuna cu cele de potasiu sub forma de cloruri sau a sulfatului de magneziu cristalizat impreuna cu clorura de potasiu.

Cele mai importante zacaminte se gasesc in Austria, Grecia, C.S.I., Turcia, R. P. Chineza, S.U.A.

Fosfatii naturali, se folosesc ca materie prima in industria ingrasamintelor chimice, fiind obtinuti din apatite, fosforite si guano. Rezervele mondiale depasesc 35 miliarde tone avand urmatoarea repartitie:

- Africa, cu rezerve insemnate in Maroc (in apropiere de Casablanca), Tunisia, Algeria, Egipt, etc.

- Asia, in Siria, Irak, Arabia Saudita, Iordania, R.P.Chineza, India, etc.

- America de Nord, in S.U.A. (este primul producator de fosfati al lumii), cu rezerve in Florida, Carolina si in vestul tarii.

- Europa, cele mai insemnate rezerve fiind cantonate in C.S.I. (Peninsula Kola, Kazahstan, Ural, etc.)

Sulful, folosit pentru obtinerea acidului sulfuric, se gaseste in depozite de natura sedimentara (in Golful Mexic, S.U.A., Polonia) sau in arealele vulcanice (Japonia, Chile, Mexic, Romania, Italia, Noua Zeelanda, etc.). Sulf se mai poate obtine din prelucrarea carbunilor sau a hidrocarburilor. Principalele state producatoare de sulf sunt: S.U.A., C.S.I., Canada, Polonia, Chile, etc.

Resursele minerale nemetalifere din Romania

Sarurile sunt variate, unele fiind utilizate pentru obtinerea ingrasa-mintelor chimice (cea mai mare parte), pentru ca celelalte sa fie folosite in industria alimentara, la obtinerea magneziului, etc.

Sarea gema prezinta o mare importanta economica, atat prin formele variate de valorificare, cat si datorita rezervelor mari de care dispune Romania. Originea acestor depozite este legata de fazele lagunare din miocenul inferior din regiunile subcarpatice si cele depresionare, ele gasindu-se in cadrul cutelor diapire.

In zona subcarpatica (Subcarpatii Moldovei, cei de Curbura si cei Getici) exista numeroase centre de extractie a sarii la: Baltatesti, Casin, Targu Ocna, Slanic, Telega, Glodeni, Tintea, Ocnele Mari, etc. Cele mai importante centre de exploatare a sarii din Depresiunea Colinara a Transilvaniei sunt: Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Muresului,Ocna Sibiului, Praid, Sovata, Slatinita, etc. In Depresiunea Maramuresului sarea se gaseste in alternanta cu strate de argila, exploatarea ei facandu-se in solutie cu ajutorul sondelor.

Feldspatii se extrag din Muntii Banatului (la Armenis, Toplet) si din Muntii Gilaului. Prepararea lor se face la Cluj Napoca si Orsova.

Bentonita, se utilizeaza ca absorbant si decolorant in industria chimica si alimentara. Depunerile de bentonita se extrag la Orsova, Ocna Muresului si in Valea Chioarului. Prelucrarea ei se face la Cluj Napoca.

Talcul macinat se foloseste in industria hartiei, a cauciucului, ceramicii si la obtinerea insecticidelor. Se exploateaza in Muntii Poiana Rusca la Lelese, Cerisor si Marga. Se prelucreaza la Zlasti (Hunedoara) si la Orsova.

Sulful este utilizat in industria chimica (pentru obtinerea acidului sulfuric, a cauciucului, etc.) si este exploatat in Muntii Calimani, la Pucioasa, etc.

C. Resursele de roci de constructii

Sunt cele mai abundente resurse naturale ale litosferei avand o larga repartitie. Exploatarea lor depinde de calitatea rocilor, de prezenta cailor de comunicatii, de sursele energetice necesare mecanizarii centrului de extractie.

Rocile eruptive, sunt reprezentate de granite, granodiorite, sienite, andezite, bazalte, etc. Sunt utilizate mai ales in constructia de drumuri si cai ferate, precum si pentru constructii monumentale. Cariere mari de granit sunt in Finlanda (Carelia), Scotia, Franta (Peninsula Bretagne, Masivul Central Francez), Canada, C.S.I. (Siberia), Romania (in nordul Dobrogei), etc.

Rocile metamorfice prezinta o serie de proprietati fizico-chimice care le dau o larga utilizare in economie. Roca cea mai utilizata este marmura, exploatata in numeroase centre din Grecia (zona Muntilor Pentelic-Athena), Italia (Carrara, Capmania, etc.), Portugalia, Norvegia, Romania, etc.

Rocile sedimentare cuprind o varietate mare de roci folosite in diverse ramuri ale industriei. Calcarele si marnele sunt utilizate in industria liantilor. La fabricarea sticlei se foloseste nisipul cuartos, extras mai ales in nordul Frantei, sud-estul Belgiei, in bazinul Ruhr din Germania, nord-vestul S.U.A., in Insula Honsu din Japonia, etc. Argila caolinoasa, folosita la realizarea portelanurilor, este exploatata in R.P.Chineza, Japonia, S.U.A., Franta, Marea Britanie, etc. Argila refractara, cu continut redus de cuart si hidroxizi de fier, este folosita ca material de constructie datorita rezistentei mari la temperatura.

Resursele de roci de constructii din Romania

Azbestul se gaseste in rocile cristaline si are proprietati ignifuge. Se extrage din Muntii Almajului la Tisovita, Eibenthal, rudaria, etc. si se prelucreaza la Orsova. Productia realizata nu acopera necesarul industriei de azbociment.

Mica este un mineral care este specific rocilor cristaline, gasindu-se in filoane pegmatitice cu cristale mari. Cele mai importante centre de extractie se gasesc in arealul Muntilor Lotrului (Brezoi, Voineasa) si in Muntii Banatului (Delinesti, Voislova). Prelucrarea acestui mineral se face la Brezoi.

Grafitul apare tot in rocile cristaline, pentru ca exploatarea lui sa se faca la Baia de Fier, unde apare sub forma unor lentile cu un continut de 28-31 % grafit.

Baritina se exploateaza in nordul Dobrogei (Samova), si in Carpatii Orientali pe Valea Ostrei.

Gipsul se utilizeaza la producerea ipsosului, hartiei si a sulfatului de amoniu. Se gaseste fie in stare naturala, fie in amestec argila si nisip. Principalele centre de exploatare a gipsului sunt la: Maneciu-Ungureni (Valea Teleajenului), Copaceni- Sandulesti (in apropiere de Turda), Nucsoara si Stanesti (in apropiere de Campulung), Dumbrava-Aghiresu, etc. In asociatie cu gipsul se gaseste celestina, mineral important pentru obtinerea strontiului. Rezerve mai importante de celestina sunt la Copaceni- Sandulesti si Baciu (judetul Cluj).

Nisipurile, cu utilizare variata, se extrag din diverse zone. Nisipurile cuartoase (95-99 % cuart) sunt folosite in industria sticlei si se extrag la: Miorcani, Hudesti, Valenii de Munte, Crivineni, Crivadia, Baru Mare, Alesd, etc. Nisipurile argiloase, folosite la fabricarea caramizilor, se exploateaza in numeroase centre, cel mai important fiind cel de la Doaga (judetul Vrancea). Nisipul metalurgic se exploateaza la Surduc si Doclin, in arealul Banatului.

Pietrisurile se folosesc in constructii sau in industria prefabricatelor. Acestea se extrag mai ales din albiile raurilor, remarcandu-se bazinele hidrografice ale Siretului, Argesului, Muresului si Oltului.

Calcarele au o larga utilizare in economie, mai ales in industria liantilor. Ele sunt exploatate mai ales la Campulung Moldovenesc, Pojorata, Bicaz, Suseni-Dobrita, Chistag, Sandulesti, Dragoslavele, Lespezi, Cernavoda, Medgidia, Harsova, etc.

Travertinul este folosit ca ornament in constructii fiind exploatat mai ales la Borsec, Carpinis si Banpotoc. Cel de la Borsec are o slaba pigmentatie cu oxizi de fier, iar cele de la Carpinis si Banpotoc sunt mai rezistente si au o culoare galben-cafenie.

Caolinul, utilizat la fabricarea portelanurilor, faiantei si sticlei, este exploatat in special din Depresiunea Colinara a Transilvaniei (Parva, Cornesti-Aghiresu) si Dobrogea (Medgidia, Macin, Cuza-Voda). Se mai extrage si la Baia Mare, Sichevita, Baia de Aries, etc.

Argilele refractare, utilizate la fabricarea caramizilor refractare, se exploateaza la Suncuius, Vadu Crisului, Cristian, Anina, Sichevita, etc.

Marmora, de diferite culori, se gaseste la Ruschita, Alun (Muntii Poiana Rusca), Caprioara (la sud de Mures), Luncani (Muntii Sureanu), Anies, Cormaia, Maieru (Muntii Rodnei), Vascau, etc. La Moneasa (Muntii Codru Moma) se exploateaza calcar metamorfic.

Andezitul se extrage din cariere in defileul Oltului (Bicsad, Malnas, Micfalau), in defileul Muresului (Toplita, Stanceni), in Muntii Bargaului (Magura Ilvei), in bazinul superior al Crisului Alb (Halmagiu, Leasa, Varfurile), etc.

Bazaltul si granitul sunt roci magmatice utilizate in constructii si la pavarea drumurilor. Se exploateaza in cariere la Branisca, Galautas, Lucaret, Racos, Rupea, etc. si, respectiv, la Greci, Lipova, Macin, Mehadia, Novaci, Radna, Savarsin, Sichevita, Turcoaia, etc.

Tuful vulcanic, folosit in industria liantilor, se extrage in cariera la Apahida, Dej, Sercaia, Racatau, Govora, etc.

3. Resursele de sol

A. Solul, resursa fundamentala

Solul formeaza un mediu in care se realizeaza trecerea materiei anorganice si energiei solare in compusi organici absolut necesari lanturilor trofice ale uscatului si in final omului, el indeplinind astfel functia de resursa naturala fundamentala.

In stransa dependenta de sol se dezvolta nu numai vegetatia naturala, baza pentru cresterea animalelor si pentru nevoile multiple ale omului, dar si plantele de cultura, pomicultura si viticultura. Din acest motiv agricultura nu poate fi conceputa in afara acestei resurse, astfel incat particularitatile 'economice' ale solului intereseaza in mod deosebit. Astfel solul, asemenea celorlalte resurse naturale este limitat spatial si nu poate fi multiplicat dupa dorinta. Suprafete insemnate de pe Pamant nu poseda un invelis de sol. Din suprafata totala a uscatului, de 149,2 milioane hectare, circa 49 % reprezinta solurile nefertile si numai 51 % soluri fertile.

Totodata, solul, fiind un 'produs' al actiunii in timp si spatiu a factorilor pedogenetici, apare ca un corp natural fragil si diversificat in continut. Dereglarea sistemului de geneza, fie pe cale naturala, fie antropica, duce la deprecierea si distrugerea solurilor, proces diferentiat dupa tipul de sol.

De asemenea, in conditii naturale de dezvoltare, solul poseda o anumita cantitate de substante hranitoare pentru plante si anumite conditii, care satisfac diferential cerintele cresterii si dezvoltarii vegetatiei naturale si plantelor de cultura. Aceasta calitate denumita fertilitate, confera in fond valoarea de resursa a solului.

Fertilitatea - definita ca si 'capacitatea potentiala ecologica' a unei anumite suprafete de teren de a asigura plantelor un anumit nivel de elemente necesare vietii si productiei presupune asocierea 'favorabilitatii', adica conditii corespunzatoare de clima, relief, apa, etc., care influenteaza viata plantelor.

In procesul de productie solul nu 'se consuma' daca este folosit rational, ci dimpotriva, calitatea lui poate creste. Interventia omului asupra solului poate duce la diminuarea fertilitatii (depreciere) sau la cresterea acesteia, realizandu-se fertilitatea artificiala sau efectiva. Ea poate fi dirijata sau schimbata de om in functie de progresul stiintelor agricole si a tehnicii. In raport de aceasta fertilitate, pot fi separate grupari de soluri caracterizate de valori de utilizare sensibil deosebite: soluri fertile (9,2 % din suprafata uscatului), avand extinderi mari in Africa, America de Sud, America de Nord, Australia; soluri mijlociu fertile, detin 1/3 din suprafata generala a uscatului si au o raspandire continentala variata; soluri slab fertile, ocupa 9,3 % din uscatul terestru (America de Nord, Eurasia).

In privinta distributiei spatiale a solurilor apreciate calitativ ca fiind fara restrictii importante pentru agricultura, dintre marile regiuni geografice se detaseaza Europa, unde acestea detin 36 % din suprafata continentului. Procente relativ ridicate se inregistreaza si in America Centrala si America de Nord. Solurile formate pe loess, luturi aluviale, depozite coluviale si deluviale sunt cele mai bune pentru culturile agricole datorita fertilitatii ridicate pe care o detin. Solurile din clasa cernoziomurilor prezinta un grad ridicat de luare in cultura (33 % din suprafata totala a solurilor), urmate de solurile brune de padure (27 %), soluri lateritice (4 %) si soluri de savana (3 %).

Limitele resurselor mondiale de soluri pentru agricultura sunt conditionate de fenomenele de seceta, de saracia solurilor in minerale nutritive, de excesele de apa, de profunzimea redusa a orizonturilor de sol, etc., toate influentand extensiunea terenurilor agricole. Aproape jumatate din suprafata uscatului planetar (circa 49 %) este ocupata de soluri nefertile de tundra, de desert, semidesert, de soluri montane, etc. Cele mai extinse suprafete se intalnesc in Eurasia, America de Nord, Australia si Antartica. In continentele sudice ele sunt mai restranse.

Indiferent de nivelul de dezvoltare a societatii 'pamantul' a fost si ramane principalul mijloc de productie al agriculturii. Grija pentru conservarea fondului funciar este, asadar, o problema de supravietuire.

In practica curenta, notiunea de fond funciar este folosita sub denumirea de 'pamant', ori teren; prin complexitatea sa fondul funciar reprezinta o categorie economica care include: solul, padurile, pajistile si fanetele, perimetrele legumicole, pomicole si viticole. In sens larg acesta mai include: raurile, lacurile, baltile si toate amenajarile create de om in procesul utilizarii terenurilor. In prezent, din totalul detinut de uscat, 4,9 miliarde hectare revin suprafetelor agricole din care 10,8 % terenuri arabile, 24,1 % pasuni si fanete, 31 % fond forestier, pentru ca 34,1 % sa aiba o alta destinatie (Fig. 8).

Cele mai mari rezerve de teren se gasesc in America Latina si Africa tropicala, urmate de America de Nord si Australia. Valorificarea tuturor rezervelor de teren ale globului, circa 1 miliarde hectare, va permite sporirea suprafetelor arabile pe locuitor la nivelul anului 2000 la 0,5 hectare, chiar in conditiile cresterii populatiei. Principalele surse de extindere a suprafetelor cultivate sunt pasunile (circa 2/3), padurile si pamanturile intelenite actualmente nefolosite.

Folosirea rationala a fondului funciar necesita luarea in considerare a restrictiilor naturale pentru agricultura din diferite zone ale lumii. Ori, seceta, restrictiile de substante minerale, lipsa de profunzime a solurilor, excesul de umiditate si inghetul permanent afecteaza circa 90 % din resursele mondiale de teren, dand nastere unui profund dezechilibru intre potentialul pedologic si nevoile alimentare ale lumii.

In aprecierea calitatii productive ale terenurilor se are in vedere si actiunea procesului geomorfologic de eroziune (pluviala si eoliana, etc.), care afecteaza peste 25 % din totalul terenurilor cultivate. Resursele de teren au un caracter finit sub raportul calitativ. Aceasta inseamna ca fara a fi subestimata, extinderea suprafetelor agricole nu constituie principala cale de sporire a productiei agricole mondiale, ci doar completeaza rezervele valorificate.

Raportul dintre cele doua cai de sporire a productiei agricole, extensiva si intensiva, este ilustrat de faptul ca pana in jurul anului 1950, cea mai mare parte a cresterii productiei anuale agricole mondiale s-a datorat introducerii de noi suprafete in circuitul agricol. Dupa aceasta data, cele mai mari cresteri de productie s-au datorat sporirii randamentului la hectar prin metode si mijloace intensive.

Indiferent de calea urmata in agricultura, in viitor aceasta se va confrunta cu doua mari grupe de factori care-i vor submina dezvoltarea: factorii economico-sociali si factorii naturali.

Factorii de natura economica sunt reprezentati prin actiunea distructiva asupra solului practicata de ramurile neagricole ale economiei. Progresul acestor economii se realizeaza prin 'consumul de teren agricol' (extinderea zonelor industriale, urbanizarea, cai de comunicatii, constructiile hidroenergetice, etc.), de asemenea, poluarea solurilor cu substante de diferite tipuri, provenite din industriile moderne, face solul impracticabil pe suprafete mari.

Factorii naturali se manifesta cu intensitate pe masura accentuarii crizei ecologice. Se asista astfel la: extinderea deserturilor cauzate de folosirea ne-rationala a solurilor (defrisare, incendierea savanelor, pasunatul excesiv, practici agricole necorespunzatoare). Dupa harta mondiala a desertificarii intocmita de F.A.O. si O.M.M., suprafata supusa sau amenintata de procesul respectiv la actualul ritm de desertificare, peste numai 20 ani, 1/3 din solurile arabile vor devenii inutilizabile; accentuarea fenomenului de inundabilitate; saraturarea solurilor, in urma secetelor excesive sau practicarii irigatiilor necorespun-zatoare; invadarea terenurilor arabile cu specii de plante greu de starpit; inmultirea si cresterea rezistentei daunatorilor; amplificarea maladiilor la unele specii de animale, etc.

O influenta negativa majora asupra agriculturii o reprezinta eroziunea solului, proces care afecteaza in special preeriile, stepele si savanele, dar si suprafetele redate agriculturii prin defrisare. De obicei sunt afectate solurile din regiunile cu precipitatii inegal raspandite.

Se apreciaza ca numai in ultimul secol eroziunea nou declansata a afectat grav 27 % din terenurilor arabile al globului. Astfel, in zona intertropicala eroziunea afecteaza 70 % din terenurile cultivate (ex. Madagascar, 90 % din terenurile arabil degradat; Sudan, Sri Lanka, sud-estul Braziliei). In zona subtropicala eroziuni puternice se produc in Grecia, Spania, Italia, Africa de Nord (Tunisia, Algeria), Orientul Apropiat (Siria, Irak). In zona temperata eroziunea afecteaza terenuri intinse in teritoriul S.U.A., C.S.I. si relativ putin din terenul tarilor vest europene. Combaterea eroziunii solului implica un ansamblu de masuri cu aplicare diferentiata dupa conditiile naturale ale regiunii: refacerea padurilor, evitarea monoculturii aratului nerational, lucrarea solului in sisteme de terase si in lungul curbelor de nivel.

B. Cultura plantelor agricole

B. 1. Cerealele

Graul are calitati nutritive si o productivitate superioara altor cereale fapt care determina cultivarea lui pe suprafete mari. Conditiile cele mai favorabile de cultura sunt in zonele de stepa si silvostepa din regiunile temperate si subtropicale: in Europa de sud-est, preeria nord americana, pampasul din Argentina, stepa Australiei de sud-est, etc. Productia mondiala de grau a fost in 1996 de 579 milioane tone, remarcandu-se in aceasta privinta urmatoarele state: R.P. Chineza, S.U.A., India, Franta, Canada, Australia, Germania, etc.

Orezul este o cereala caracteristica Asiei musonice, avand varietati adaptate la climatul tropical, subtropical si temperat. Fiind o planta pretentioasa la umiditate si temperatura, se cultiva in regim inundat, necesitand in acelasi timp si un volum mare de munca. Cele mai favorabile regiuni de cultura a orezului sunt in marile delte si campii litorale, cu soluri aluvionare, ca: delta Gangelui si a Brahmaputrei, sudul Campiei Chineze, bazinul Sichuanului, campiile litorale ale Djawei, Sumaterei, Peninsula Coreea, Japonia, deltele fluviilor Mekong, Irrawaddy, etc. Cultura orezului este destinata aproape in totalitate consumului intern al statelor producatoare si este concentrat in Asia musonica si Madagascar (93 % din productia mondiala de orez), pentru ca in restul Africii, Europa mediteraneana si cele doua Americii cultura orezului sa fie recenta si cu importanta secundara.

Porumbul, folosit atat ca aliment cat si ca furaj, este originar din regiunea americana dar s-a raspandit rapid in 'Lumea veche' datorita productivitatii inalte si a multiplelor sale intrebuintari. Prin folosirea unor hibrizi de inalta productivitate si rezistenta fata de diferite boli, se obtin in prezent productii ridicate la hectar care, la nivel mondial se ridica la circa 565 milioane tone. Principalii producatori de porumb sunt: S.U.A., R.P.Chineza, Brazilia, Mexic, Franta, Argentina, India, Romania, Italia, Indonezia, Ungaria, etc.

Pe langa aceste plante principale se mai cultiva meiul si sorgul, care sunt cereale de baza in Africa de la sud de Sahara, orzul si ovazul, folosite mai mult ca plante furajere, hameiul, etc.

B.2. Cultura legumelor si a leguminoaselor

Cartoful, cunoscut de europeni dupa epoca marilor descoperiri geografice, s-a aclimatizat bine in Europa fiind folosit ca aliment pentru populatie, hrana pentru animale, materie prima in industria alcoolului si amidonului. Productiile cele mai insemnate se obtin in Europa (C.S.I., Polonia, Germania, Olanda, etc.), Asia (R.P. Chineza) si America de Nord.

Batatul, sau cartoful dulce, este cultivat mai ales in America de Sud, Africa ecuatoriala, si Asia de sud si sud-est. Ignamele sunt liane cu tuberculi comestibili, bogati in amidon si se cultiva mai ales in Asia de sud si sud-est. Maniocul este principalul aliment al populatiei din Amazonia si Podisul Braziliei, precum si pentru locuitorii unor tari africane (Zair, Mozambic, Camerun, etc.). Tomatele sunt cultivate mai ales in Europa, S.U.A., Egipt si Brazilia. Mazarea se cultiva in numeroase regiuni din randul carora se detaseaza C.S.I.-ul, India, R.P.Chineza.

B.3. Cultura plantelor oleaginoase

Plantele oleaginoase produc aproximativ 50 milioane tone ulei vegetal anual consumat de catre populatie. Principalele plante oleaginoase cultivate in zona intertropicala sunt: arahidele, palmierul de ulei, cocotirul, susanul; in zona mediteraneana: maslinul; in zona temperata: rapita, floarea soarelui, inul, canepa, mustarul, nucul, etc. , iar soia s-a adaptat la conditii foarte diferite de clima.

B.4. Cultura plantelor pentru zahar

In cadrul acestor culturi se evidentiaza sfecla de zahar, cultivata mai ales in Europa, S.U.A., Iran, R.P.Chineza, Turcia, etc. si trestia de zahar, planta care prefera zonele cu precipitatii bogate si temperaturi ridicate (Cuba, Puerto Rico, nord-estul Braziliei, Hawai, nord-estul Australiei, etc).

B.5. Cultura plantelor textile

Principala planta textila cultivata de catre om este bumbacul care, la origine este o planta de climat umed, este raspandita mai ales in zonele aride si semiaride, in regim de irigare. Cea mai mare arie de cultura a bumbacului se gaseste in Asia (bazinul fluviului Huang He, Podisul Decan, Iraq, Turcia) si in S.U.A. (statele Texas si Carolina). Productii insemnate sunt obtinute si de catre C.S.I. (Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan).

Tot in categoria plantelor textile mai intra si inul, canepa, ramia, iuta, abaca, agavele, chenaful, etc., plante care au o raspandire si importanta regionala.

B.6. Viticultura si pomicultura

Vita de vie este o planta iubitoare de caldura si lumina, prefera solurile afanate si este caracteristica pentru spatiul european. Cele mai ridicate productii de vin se obtin in Franta si Italia (intre 7-8 milioane hectolitri) urmate de Spania, Portugalia, Grecia, Romania, Ungaria, Albania, etc. In cadrul celorlalte continente vita de vie este cultivata in mod secundar si pe arii restranse.

Cultura pomilor fructiferi este influentata in mare masura de conditiile climatice individualizandu-se astfel anumite regiuni pomicole caracteristice pentru anumite regiuni climatice. In tarile din zona calda se cultiva citricele (Mexic, Spania, Algeria, Maroc, etc.), bananierul (America Centrala), smochinul (Portugalia, Algeria, Grecia, etc.), migdalul (Africa de Nord), arborele de cafea (Brazilia, Columbia, Mexic, etc.), arborele de cacao (Ghana, Brazilia, Coasta de Fildes, etc.), s.a. In zona temperata sunt specifice plantatiile de pruni, meri, peri, piersici, caisi, nuci, etc., arbori care se gasesc in mai toate tarile Europei.

C. Regiunile agro-geografice ale Terrei

Puternic influentate de conditiile fizico-geografice (clima, sol, umiditate) regiunile agro-geografice ale Terrei prezinta o structura relativ omogena.

Regiunea tropical-umeda, este situata in zona intertropicala cu umiditate si cuprinde culturi specifice ca: arborele de cauciuc (Brazilia, Malayezia) si de cacao (Nigeria, Ghana, Ecuador), manioc (Niger, Zair, Indonezia), la care se adauga, secundar, culturi de grau, orez, porumb, mei etc. La marginea zonei, unde precipitatiile au un caracter alternant, se cultiva bumbac, trestie de zahar, cafea, bananier, ananas.

Regiunea musonica, este o zona cu precipitatii abundente, alternante, ceea ce impune o structura a culturilor, in cadrul carora predomina orezul (R.P.Chineza, Bangladesh, Thailanda, India), la care se adauga porumbul, batata, bumbacul, iuta.

Regiunea arida prezinta activitati agricole de intensitate redusa, desfasurate mai ales in oaze.

Regiunea mediteraneana este cunoscuta prin culturile specifice de citrice si viticultura, alaturi de culturile cerealiere

Regiunea temperata are o agricultura diversificata si intensiva. Se cultiva grau, secara, porumb, orz, sfecla de zahar, floarea soarelui, cartoful etc. Prin natura conditiilor naturale favorabile, structura fondului funciar, numarul de locuitori, aceasta regiune este principala regiune agricola a Terrei.

Comertul cu produse agricole este foarte diversificat si se desfasoara intre principalele tari producatoare si consumatoare de produse agricole.